din “Omilii la Epistola catre Romani”
[Mama tuturor relelor este beţia]
„Şi aceasta, fiindcă ştiţi în ce timp ne găsim, căci este chiar ceasul să vă treziţi din somn” (Romani 13, 11).
Întrucât le-a poruncit tot ceea ce trebuia să le poruncească, la urmă iarăşi îi împinge spre săvârşirea celor bune, iar aceasta cât mai neîntârziat. „Timpul judecăţii – zice – este la uşă”, după cum şi corintenilor le scria: „Că vremea s-a scurtat de acum” (I Corinteni 7, 29), precum şi evreilor iarăşi: „Căci mai este puţin timp, prea puţin, şi Cel ce e să vină, va veni şi nu va întârzia” (Evrei 10, 37). Dar acolo spunea acestea ca să ridice pe cei obosiţi şi să încurajeze pe cei zdrobiţi de necontenitele ispite, pe când aici el trezeşte pe cei ce dorm, însă această vorbă a lui ne este folositoare în ambele cazurile. Şi ce vrea să spună oare prin: „să vă treziţi din somn”? Adică: învierea este aproape, judecata cea grozavă este aproape, ziua aceea înflăcărată ca şi un cuptor este aproape, şi de aceea trebuie a ne izbăvi de trândăvie.
„Căci acum mântuirea este mai aproape de noi, decât atunci când am crezut”.
Ai văzut cum îi face să ia seama asupra învierii? „În trecerea vremii – zice – răstimpul acestei vieţi se scurge pe nesimţite, dar totodată şi viaţa viitoare se apropie mai mult de noi. Deci, dacă eşti pregătit şi ai făcut tot ceea ce a poruncit Hristos, ziua aceea îţi va fi mântuitoare; dar dacă n-ai făcut, desigur că-ţi va fi spre pierdere”. El însă nu îndeamnă de astă-dată cu vorbe triste, ci cu vorbe bune şi plăcute lor, dezvinovăţindu-i oarecum de alipirea de cele prezente. Apoi, fiindcă era normal ca ei să fie la început mai zeloşi, de vreme ce atunci le sporea şi creştea dragostea pentru creştinism, iar cu trecerea timpului să lâncezească şi slăbească acea dragoste, de aceea el zice aici că trebuie a face cu totul dimpotrivă, adică a nu lăsa să se moleşească cu trecerea timpului, ci atunci mai ales a spori dragostea lor către Hristos. Cu cât împăratul se apropie, cu atât mai mult trebuie să se pregătească cei ce-l aşteaptă; cu cât mai aproape este premiul, cu atât mai mult trebuie a se deştepta cei ce se luptă. Tot aşa fac şi luptătorii care aleargă, căci, când ştiu că vor lua premiul la sfârşitul drumului, atunci mai mult se îndeamnă la luptă. De aceea şi zice: „Căci acum mântuirea este mai aproape de noi, decât atunci când am crezut”.
„Noaptea este pe sfârşite; ziua este aproape” (13, 12).
Deci dacă aceasta trece, iar aceea se apropie, atunci să facem de acum înainte cele cuvenite acelei zile, iar nu ale acesteia de acum, fiindcă şi în afacerile noastre pământeşti tot aşa facem. Când, de pildă, vedem către revărsatul zorilor că noaptea este pe sfârşite, şi când auzim rândunica cântând, atunci ne grăbim de a ne spune unii altora că s-a făcut ziuă, şi atunci începem a face cele ale zilei, îmbrăcându-ne în grabă, alungând de la noi somnul şi visurile nopţii, ca ziua să ne găsească pregătiţi. Deci ceea ce facem aici, tot aceeaşi să facem şi acolo, adică să îndepărtăm de la noi iluziile, să ne izbăvim de visurile acestei vieţi, să lepădăm de la noi somnul cel greu, iar în locul hainelor să ne îmbrăcăm cu virtutea. Căci atunci când el zice: „Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii”, toate acestea le învederează. Căci într-adevăr, ziua aceea ne cheamă pe noi la luptă şi la asalt în toată regula. Tu însă, când auzi de arme şi bătaie serioasă, să nu te sperii, că dacă în cele pământeşti este displăcut a se încinge cineva cu o armură greoaie, aici însă înarmarea este vrednică de dorit, căci armele pe care le întrebuinţăm sunt acelea ale luminii. Drept care armele acestea te vor arăta mai strălucit decât razele soarelui şi te vor pune în mare siguranţă, căci sunt armele luminii. Dar ce? Nu este oare nevoie a ne mai lupta? Este nevoie, desigur, însă nu ne vom obosi şi nici nu vom depune efort istovitor, pentru că aceasta, la drept vorbind, nu este luptă sau război, ci un ceremonial şi o dănţuire a duhului. Aceasta este natura unor astfel de arme şi astfel este puterea comandantului. După cum mirele intră în cămara de nuntă împodobit, tot aşa va intra acolo şi cel ce este încins cu nişte astfel de arme, căci el este, în acelaşi timp, şi ostaş, şi mire.
Deci spunând că ziua s-a apropiat, nu mai urma a o vedea doar aproape, ci vorbeşte despre ea ca şi cum a sosit deja: „Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii” (13, 13), căci ziua deja a venit. Aşadar, de la faptele acelea la care cei mai mulţi se îndeamnă a le face, de la acelea, zic, purcezând şi apostolul, îi atrage la cele bune; mă refer la „buna cuviinţă”, sau, după cum se exprimă el aici, la calitatea de a fi „cuviincios”. Şi observă că n-a zis: „să umblaţi”, ci „să umblăm”, ca astfel sfatul lui să devină mai plăcut şi mustrarea lui mai uşoară.
„Nu în ospeţe şi în beţii”, prin care vorbe nu împiedică pe cineva de a bea, ci numai de a bea fără cumpătare; nu împiedică de a se folosi de vin, ci împiedică numai de a bea vin fără rânduială. Tot aceeaşi măsură o păstrează şi în frazele următoare: „nu în desfrănări şi în fapte de ruşine”, fiindcă nici aici el nu împiedică relaţia bărbatului cu femeia, ci opreşte doar de la actul desfrânării. „Nu în ceartă şi în pizmă”, zice, cu care ocazie el biciueşte pe cele două întâistătătoare ale patimilor omeneşti, adică pofta şi mânia. De aceea el nu veştejeşte numai aceste rele, ci în acelaşi timp şi rădăcinile lor, deoarece nimic nu hrăneşte mânia atât de mult ca beţia. De aceea, zicând mai înainte: „nu în ospeţe şi în beţii”, el a adăugat imediat: „nu în desfrănări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă”, fiindcă toate acestea din urmă izvorăsc din cele de mai sus.
Dar nu s-a oprit nici aici, ci, dezbrăcându-ne de hainele cele rele, ascultă cum ne împodobeşte la urmă, căci zice: „Ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos” (13, 14).
Aici el n-a vorbit deloc de fapte. Când vorbea de rele, el s-a legat şi de fapte; când vorbeşte însă de virtute, nu aminteşte nimic de fapte, ci de arme, ale luminii, arătând că virtutea pune pe cel ce o are într-o deplină siguranţă, şi într-o totală strălucire. Şi nu s-a oprit numai aici, ci a continuat vorba la ceea ce este mai important, ceea ce este cu mult mai înfricoşat, – căci ne oferă ca îmbrăcăminte pe Însuşi Stăpânul şi Împăratul a toate. Cel ce este îmbrăcat cu Hristos, are cu sine întreaga virtute. Când el zice: „îmbrăcaţi-vă”, ne porunceşte a ne înveşmânta cu totul în Hristos, după cum zice şi în altă parte: „Iar dacă Hristos este în voi” (Romani 8, 10); şi iarăşi: „Şi Hristos să Se sălăşluiască, prin credinţă, în inimile voastre” (Efeseni 3, 17). Căci el voieşte ca sufletele noastre să fie casă a lui Hristos, şi El să ne înfăşoare ca şi cu haină, ca astfel El să fie totul pentru noi, atât înlăuntru, cât şi pe dinafară; căci El este plinătatea noastră, după cum zice în alt loc: „plinirea Celui ce se plineşte toate întru toţi” (Efeseni 1, 23); El este şi Calea, şi Mirele, după cum zice către corinteni: „pentru că v-am logodit unui singur bărbat, ca să vă înfăţişez lui Hristos fecioară neprihănită” (II Corinteni 11, 2); El este şi rădăcina, şi băutura, şi hrana, şi viaţa noastră: „şi nu eu mai trăiesc, zice, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20); El este şi apostol, şi arhiereu, şi dascăl, şi tată, şi frate, şi împreună-moştenitor, şi părtaş al mormântului şi al crucii, căci zice: „ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez,… şi am fost altoiţi pe El prin asemănarea morţii Lui (Romani 6, 4, 5); El este şi rugător, după cum zice: „vă rugăm, în numele lui Hristos” (II Corinteni 5, 20); El este mijlocitor pentru noi către Dumnezeu Tatăl, precum zice: „Care şi este de-a dreapta lui Dumnezeu, Care mijloceşte pentru noi” (Romani 8, 34); El este casă şi cel ce locuieşte în ea, după cum şi zice: „Cel ce rămâne întru Mine şi Eu întru el” (Ioan 6, 56); şi tot El este şi prieten: „Voi sunteţi prietenii Mei” (Ioan 15, 14), şi temelie, şi piatra cea din capul unghiului, precum şi noi suntem mădularele Lui, şi ţarină, şi clădire, şi viţă, şi împreună lucrători. Şi ce nu voieşte a fi El pentru noi, apropiindu-ne şi unindu-ne cu El ? Dar toate acestea sunt dovada vie a iubirii Lui către noi.
Deci supune-te Lui întru totul, şi sculându-te din somn, îmbracă-te cu El, iar după ce te vei îmbrăca, prezintă-i trupul tău înfrânat cum se cuvine, căci aceasta lasă a se înţelege prin expresia: „şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte”. După cum n-a împiedicat de a bea, ci de a se îmbăta, şi nici de a se împreuna cu femeie, ci de a se desfrâna şi a face fapte necinstite, tot aşa n-a împiedicat de a se purta de grijă trupului; ci ca acea îngrijire să nu fie spre pofte, căci atunci covârşeşte ceea ce este de trebuinţă. Cum că Apostolul porunceşte a ne îngriji de trup pentru cele trebuincioase, ascultă ce-i spune el lui Timotei: „De acum nu bea numai apă, ci foloseşte puţin vin, pentru stomacul tău şi pentru desele tale slăbiciuni” (I Timotei 5, 23), de unde se vede că el se îngrijeşte pentru sănătatea trupului, iar nu pentru necinstirea şi pângărirea lui, pentru că nici n-ar mai fi atunci îngrijire, ca să aprinzi flacăra din el şi să-l faci mai înfierbântat decât cuptorul. Dar pentru ca mai lămurit să cunoaşteţi ce înseamnă a se îngriji cineva de trup spre pofte, şi astfel să fugiţi de asemenea îngrijire, gândiţi-vă la cei beţi, la cei ce trăiesc pentru pântece, la cei ce se împodobesc cu haine scumpe, la cei afemeiaţi, la cei ce duc o viaţă molatecă, şi veţi afla ce voieşte Apostolul să spună. Toţi aceştia fac totul, nu pentru ca să fie sănătoşi, ci pentru ca să salte şi să dănţuiască, pentru ca mai mult să aprindă pofta dintru ei. Tu însă, care te-ai îmbrăcat cu Hristos, pe toate acelea le-ai tăiat de la tine, şi, de aceea, caută doar un singur lucru, anume să ai trupul sănătos. Până aici numai îngrijeşte-te de trup, iar mai departe nu, ci toata grija ta să o cheltuieşti în sârguinţa celor duhovniceşti. Atunci vei putea să te trezeşti şi din somnul acesta, fiindcă nu eşti îngreuiat cu nişte astfel de pofte diverse. Căci viaţa prezentă este un somn profund, şi întru nimic nu se deosebeşte de visurile de noapte. Şi, după cum cei ce dorm de multe ori grăiesc vorbe încurcate, şi văd lucruri neadevărate, tot aşa şi noi, sau, mai bine zis, cu mult mai rău decât aceia. Căci cel ce prin vis a făcut ceva necuviincios, odată scăpat din somn el a scăpat şi de acea necuviinţă, şi nu mai este răspunzător, pe când aici nu este aşa, ci şi ruşinea ca şi pedeapsa sunt nepieritoare. Tot astfel şi cei ce se îmbogăţesc prin vis, de îndată ce se face ziuă, se văd la fel de săraci ca mai înainte, pe când aici, chiar şi mai înainte de a sosi acea zi, mustrarea conştiinţei vine de multe ori şi, mai înainte chiar de a ne duce acolo, toate visurile acestea s-au şi împrăştiat precum fumul.
Drept aceea, iubiţilor, să alungăm de la noi acest vis urâcios. Dacă ziua aceea ne va afla dormind, atunci o moarte veşnică ne va cuprinde; dar şi mai înainte de acea zi noi vom putea fi uşor de biruit, fie de oameni, fie de demoni, şi nimeni nu va putea să-i împiedice, chiar de ar voi să ne ucidă. Dacă ar fi mulţi care să privegheze, poate că n-ar fi primejdia atât de mare; dar fiindcă poate numai unul sau doi sunt care aprind făclia şi priveghează, pe când toţi ceilalţi dorm profund ca în miezul nopţii, de aceea avem nevoie de multă priveghere, de multă siguranţă, ca nu cumva să pătimim cele mai de pe urmă primejdii. Oare nu vi se pare că ziua este frumoasă acum? Oare nu toţi credem că priveghem şi suntem treji? Dar, cu toate acestea (şi poate că veţi râde de cele ce voi spune, dar eu tot le voi spune), noi cu toţii semănăm cu cei ce dorm profund şi sforăie prin somn. Şi dacă ar fi cu putinţă de a vedea cu ochii fiinţa cea netrupească a diavolului, v-aş arăta cum cei mai mulţi sforăie, pe când diavolul sparge zidurile, sfâşie pe cei ce dorm, sustrage toate cele dinăuntru, şi face tot ce voieşte, în linişte, ca şi într-un întuneric adânc. Dar dacă nu este cu putinţă a vedea aceasta cu ochii, cel puţin să o descriem cu cuvântul şi să înţelegem câţi sunt cufundaţi în plăceri murdare, câţi cuprinşi de buimăceala desfrânării, câţi aplecaţi să stingă lumina Duhului. Şi dacă eu mint spunând acestea, iar tu ai stat priveghind, atunci spune-mi, te rog, ce s-a petrecut astăzi aici şi dacă nu cumva ceea ce ai auzit face parte din visuri? Şi ştiu prea bine că vor zice unii – deşi eu nu le spun acestea pentru toţi – că eu mint. Dar eu te întreb pe tine, care te-ai făcut vinovat prin aceste cuvinte, pe tine care ai intrat aici în zadar: spune-mi, care prooroc şi care apostol ne-a vorbit nouă astăzi şi despre ce anume? Însă nu ai ce răspunde, fiindcă tu ca şi prin vis ai discutat aici de multe altele, şi n-ai auzit ce s-a spus, n-ai auzit adevărul lucrurilor. Acestea se pot spune şi femeilor, căci şi la dânsele somnul este mare şi profund – şi măcar de ar fi numai somnul! Cel care doarme nu grăieşte nimic, nici de rău, nici de bine, pe când cei ce priveghează ca voi, multe vorbe rele scot din gură, spre răul capului lor, numărând procentele banilor, făcând socoteala împrumuturilor, aducându-şi aminte de faptele cele neruşinate, sădind astfel în sufletul lor spini deşi şi nelăsând să se zămislească în ei nici cea mai firavă roadă a curăţiei.
Deci deşteaptă-te, şi toţi spinii aceştia scoate-i din rădăcină; aruncă de la tine beţia, căci de aici îţi vine somnul cel greu şi de sine uitător. Sub numele de beţie eu nu înţeleg numai beţia de vin, ci şi acea îmbătare venită din grijile cele lumeşti.
Acestea le grăiesc nu numai celor bogaţi, ci şi celor săraci, şi mai cu seamă celor ce dau ospeţe prieteneşti. Aceasta nu mai este plăcere, ci osândă şi pedeapsă. Plăcerea nu constă în a grăi lucruri zeflemitoare, ci în a grăi cele demne; în a se mulţumi, a-şi satisface pofta mâncării, iar nu în a-şi umfla pântecele prin îmbuibare. Iar dacă tu crezi că aceasta este plăcere, atunci arată-mi această plăcere şi mai târziu; însă nu vei putea. Şi încă nu mai vorbesc de vătămările ce izvorăsc de aici! Ci acum eu îţi vorbesc de plăcerea aceasta, care atât de rapid se veştejeşte, că deîndată ce s-a ridicat ospăţul, a dispărut şi veselia. Când îţi voi mai aminti apoi şi de vărsăturile de după beţie, şi de durerea capului, şi de alte multe boli izvodite de aici, şi de robirea sufletului, atunci ce vei putea zice? Nu cumva fiindcă suntem săraci trebuie a ne sluţi, sau, după spusa Apostolului, a nu umbla cu bun chip, adică cu rânduială? Acestea le spun nu doar împiedicând a vă întruni ca să ospătaţi împreună, ci împiedicând numai de a vă sluţi şi a nu umbla cu bun chip, voind adică să vă fie plăcerea plăcere, iar nu desfrâu, nu beţie, nu destrăbălare, nu pierzanie şi osândă. Să afle elinii că mai cu seamă creştinii ştiu a se desfăta, şi încă a se desfăta cu bună-cuviinţă! „Slujiţi Domnului cu frică, zice, şi vă bucuraţi de El cu cutremur” (Psalmul 2, 11).
Şi cum trebuie a ne bucura? Înălţând imnuri, făcând rugăciuni, iar în locul cântecelor acelora demonice, cântând psalmi şi cântări duhovniceşti. Atunci şi Hristos va fi de faţă, şi va binecuvânta întregul ospăţ, când tu te vei ruga, când vei cânta cântări duhovniceşti, când vei chema pe săraci să se împărtăşească din bucatele puse pe masă şi când în ospăţ vei păzi cu grijă buna rânduială şi înţeleaptă cumpătare. Atunci tu vei preface acel ospăţ în biserică, căci în locul acelor strigăte zadarnice, şi în locul acelor aclamări fără rost, tu dai bun temei imnului şi rugăciunii către Stăpânul a toate. Să nu-mi spui că la asemenea ospeţe stăpâneşte o altă lege, ci tu îndreaptă relele pe care le vezi. „Ori de mâncaţi, zice, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I Corinteni 10, 31). Fiindcă de la asemenea ospeţe se alimentează poftele voastre, de aici desfrânările, de aici femeile ce ies dispreţuite, iar desfrânatele ajung să fie în mare cinste dinaintea voastră; de aici toate cele ale gospodăriilor s-au răsturnat, de aici miile de rele care au prăbuşit totul, căci lăsând la o parte izvorul cel curat, alergaţi la canalul cel de scurgere a murdăriilor, daţi buzna în mocirlă. Cum că trupul desfrânatei este o mocirlă urât mirositoare, eu nu voi întreba pe nimeni altul decât chiar pe tine, care te tăvăleşti în acea mocirlă, dacă nu te ruşinezi singur şi dacă nu crezi că acel trup este necurat după păcat.
De aceea, vă rog, fugiţi de desfrânare şi de mama acesteia – beţia! De ce semeni acolo unde nu poţi secera, sau, mai bine zis, chiar de ai secera, totuşi rodul acela îţi va aduce ţie cea mai mare necinste? Căci chiar de s-ar naşte un copil, totuşi acest fapt şi pe tine te va necinsti, în acelaşi timp şi fiinţa aceea este nedreptăţită, prin faptul că s-a născut bastard şi lipsit de nobleţea cuvenită.
Chiar de i-ai lăsa bani mulţi, totuşi necinstit va fi şi în casă, necinstit şi în oraş, necinstit şi în tribunal, şi pretutindeni, fie el născut din desfrânată sau slugă. Necinstit vei fi şi tu iarăşi, fie că ai trăi, fie că ai muri, căci şi după moarte îţi rămân amintirile unei vieţi destrăbălate, sau, după spusa Apostolului, lipsită de bun chip. Deci, de ce necinsteşti totul? De ce semeni acolo unde ţarina încearcă a strica rodul, unde sunt multe doctorii de stârpire şi unde de multe ori copilul este omorât mai înainte de naştere? Iată, deci, că şi pe acea desfrânată n-ai lăsat-o să rămână desfrânată, ci ai făcut-o şi ucigaşă de om! Ai văzut cum din beţie izvorăşte desfrânarea, iar apoi din desfrânare iese omorul? Ba chiar mai mult şi decât omorul, căci nici nu am cuvinte îndeajuns pentru a numi asemenea faptă criminală, de vreme ce nu numai că pe copilul născut îl omoară, ci îl împiedică chiar de a se naşte. Deci de ce îţi baţi joc de darul lui Dumnezeu şi te lupţi împotriva legilor Lui, iar ceea ce este binecuvântare tu alungi ca pe un blestem? De ce apoi prefaci cămara naşterii în loc de omor, iar pe femeie, care este dată spre facerea de prunci, tu o pregăteşti pentru ucidere? Fiindcă pentru a fi plăcută şi dorită de amanţi, şi pentru a atrage la sine mai mult aur, ea nu se fereşte de a face şi aceasta, grămădind prin asemenea fapt un foc mare asupra capului tău; căci dacă îndrăzneala este a ei, în acelaşi timp însă şi tu eşti cauza principală a îndrăznelii ei. De aici vin şi idolatriile, fiindcă multe dintre aceste femei pierdute, voind de a fi mereu în graţii şi plăcute bărbaţilor, urzesc tot felul de meşteşuguri diavoleşti, ca de pildă vrăji, descântece, farmece şi altele asemenea.
Dar, cu toate acestea, după o asemenea purtare necuviincioasă, după omoruri şi după idolatrii, totuşi lucrul acesta pare indiferent multora, ba chiar şi multor bărbaţi care îşi au femeile lor, de unde apoi şi rezultă cele mai mari rele. Căci şi aici de multe ori se pun în mişcare fel de fel de doctorii pentru stârpire, doctorii pregătite nu pentru pântecele desfrânatei, ci pentru al femeii nedreptăţite; şi aici se întind fel de fel de curse: invocarea sufletelor celor morţi, invocarea demonilor, certuri zilnice, lupte înverşunate şi multe altele de acest fel. De aceea şi Pavel, zicând: „nu în desfrânări şi în fapte de ruşine”, a adăugat imediat: „nu în ceartă şi în pizmă”, cunoscând el bine luptele ce decurg de aici, stricarea caselor, nedreptatea copiilor ce urmau a se naşte legitim din părinţi legitimi – şi toate celelalte.
Deci, pentru a putea fugi de toate aceste rele, să ne îmbrăcăm întru Domnul nostru Iisus Hristos şi cu El să fim în toată vremea, fiindcă şi aceasta înseamnă a ne îmbrăca întru El, anume a nu fi lipsiţi de El niciodată, de a-L avea veşnic în noi, prin sfinţenia şi prin blândeţea noastră. Tot aşa vorbim şi de prieteni, când zicem: „Cutare s-a îmbrăcat [legat] cu cutăriţă”, arătând prin aceasta marea dragoste dintre ei şi convieţuirea lor neîntreruptă. Căci cel îmbrăcat se arată a fi ceea ce este cel cu care s-a îmbrăcat. Deci să Se arate şi în noi totdeauna Hristos, cu Care suntem îmbrăcaţi. Şi cum Se arată? Dacă vom face toate cele pe care le porunceşte, şi ceea ce a făcut şi El. Şi ce a făcut El? „Fiul Omului, zice, n-are unde să-Şi plece capul” (Luca 9, 58). Aceasta fă-o şi tu. Trebuia să mănânce, şi cu toate acestea se hrănea cu fire de grâu strânse de pe ogoare. Trebuia să călătorească, şi de nicăieri nu avea nici cai, nici boi, ci călătorea pe jos până ostenea. Trebuia să doarmă, şi în loc de pernă avea sub cap prora corabiei. Trebuia să se culce spre a se odihni, şi atunci se culca pe iarbă. Şi hainele Lui erau simple, şi de cele mai multe ori petrecea singur, fără să ia pe cineva cu El. Deci aflând noi toate cele petrecute cu El pe cruce, şi toate batjocorile suferite, pe El să-L imităm. Atunci noi ne vom îmbrăca întru Hristos, dacă purtarea de grijă a trupului nu o vom cârmi spre pofte. Pofta, de altfel, nici nu are în sine vreo plăcere. De multe ori poftele acestea nasc pe altele mai înfierbântate, şi niciodată nu vei fi pe deplin satisfăcut, ci singur îţi vei provoca torturile cele mai grozave. După cum cel ce necontenit este însetat, chiar de ar avea în faţa lui mii de izvoare, totuşi cu nimic nu-i va folosi, neputându-şi stinge setea, sau mai bine zis boala lui, tot aşa şi cel ce necontenit trăieşte în pofte. Dacă tu însă faci numai ceea ce-ţi este de neapărată trebuinţă, atunci desigur că nu vei suferi de această boală, ci şi beţia, şi faptele cele de ruşine, şi toate celelalte vor fugi de tine. Mănâncă, deci, atâta numai cât să-ţi potoleşti foamea; îmbracă-te numai cât să-ţi acoperi trupul, şi nicidecum să nu ţi-l împodobeşti cu haine scumpe, ca să nu-l pierzi, fiindcă atunci tu îl moleşeşti, îi vatămi sănătatea şi-l slăbeşti prin multa moleşire. Deci, pentru a avea trupul ca pe o corabie bună a sufletului, pentru a sta căpitanul în siguranţă la cârmă şi pentru ca ostaşul să mânuiască arma cu uşurinţă, fă ca totul să fie bine potrivit şi în toată regula. Nu a avea multe face pe cineva neînvins, ci atunci când el are nevoie de puţine. Cel dintâi, chiar de nu ar fi nedreptăţit de nimeni, totuşi se teme la fiece pas; pe când cel de-al doilea, chiar de ar fi nedreptăţit, el totuşi se găseşte mai bine decât cei ce l-au nedreptăţit, şi de aceea va fi şi cu inimă bună.
Să nu căutăm noi cu tot dinadinsul doar ca nimeni să nu ne necăjească, ci să facem astfel încât, chiar şi de-ar voi cineva să ne necăjească, să nu aibă însă nici un spor.
Dar aceasta de nicăieri nu va fi, decât numai din a ne mulţumi noi cu cele strict trebuitoare traiului şi a nu pofti nimic mai mult. Astfel nu numai că vom putea a fi mulţumiţi şi aici, dar, în acelaşi timp, ne vom învrednici, conform făgăduinţelor de sus, şi de bunurile veacului ce va să vie, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care se cuvine slava Tatălui şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.