din “Omilii la Epistola catre Romani”
[Nu trebuie să ne sprijinim pe faptele strămoşilor, ci mai degrabă pe ale noastre]
„Ce este deci? Nu tot Israelul a dobândit ceea ce căuta; ci cei aleşi au dobândit, iar ceilalţi s-au împietrit” (Romani 11, 7).
A spus că Dumnezeu n-a lepădat pe poporul Său, şi arătând el modul cum nu i-a lepădat, iarăşi face apel la scrierile proorocilor, iar după ce dovedeşte fără putinţă de tăgadă că cea mai mare parte dintre iudei s-au pierdut, ca să nu li se pară că de aici scoate o nouă învinovăţire asupra lor, şi că îşi ţine cuvântarea ca duşman al lor, găseşte salvarea din nou la David şi la Isaia, spunând:
„Precum este scris: «Dumnezeu le-a dat duh de amorţire, ochi ca să nu vadă şi urechi ca să nu audă până în ziua de azi»” (11, 8).
Dar e mai bine de a ne întoarce la argumentarea de la început. După ce a spus de cele petrecute pe timpul lui Ilie, şi a arătat ce este harul, a adăugat imediat: „Ce este deci? Nu tot Israelul a dobândit ceea ce căuta”. Expresia aceasta nu este a unui om ce întreabă, ci a unuia ce acuză. „Cu sine însuşi – zice – se luptă iudeul, căutând dreptatea, pe care cu toate acestea nu voiesc a o accepta”. Apoi, lipsindu-i iarăşi de orice iertare, arată nerecunoştinţa lor chiar de la aceia care au luat dreptatea, căci zice: „au dobândit”. Prin urmare şi aceştia sunt condamnaţi de către alţii, ceea ce şi Hristos zicea: „Iar dacă Eu scot demonii cu Beelzebul, fiii voştri cu cine îi scot? De aceea ei vă vor fi judecători” (Luca 11, 19). Pentru ca nimeni să nu învinovăţească natura faptului, ci numai intenţia lor, de aceea arată şi pe cei ce au dobândit. De aceea Apostolul şi cuvintele pe care le întrebuinţează le accentuează, arătând şi harul de sus, şi sârguinţa acelora. Când el spune că „au obţinut”, nu desfiinţează prin aceasta liberul arbitru, ci voieşte a arăta măreţia bunurilor, şi că numai partea cea mai mare din acţiune a fost a harului, dar nu totul. Şi printre noi este obiceiul de a zice: „cineva a obţinut, cineva a aflat, sau a găsit”, când faptul i-a adus vreun câştig mare. Aşadar, dacă aceia au mers pe calea dreaptă, aceasta n-a rezultat din ostenelile omeneşti, ci partea cea mai mare din acea acţiune a fost a darului dumnezeiesc.
„Iar ceilalţi s-au împietrit”.
Priveşte cum el tocmai acum are curajul ca să spună cu propria sa voce despre scoaterea celorlalţi din rândul celor ce au aflat, căci dacă a spus şi mai sus de aceasta, el a pus atunci la mijloc pe proorocii care-i învinovăţeau, pe când aici îşi exprimă propria sa hotărâre. Dar el nu se mulţumeşte cu hotărârea sa numai, ci iarăşi apelează la Isaia proorocul, fiindcă după ce a zis: „s-au împietrit”, imediat adaugă: „Precum este scris: «Dumnezeu le-a dat duh de amorţire, ochi ca să nu vadă şi urechi ca să nu audă până în ziua de azi»”. Şi de unde a fost acea împietrire? Desigur că a spus cauza şi prin pasajele anterioare, cu care ocazie a aruncat totul în sarcina lor, arătând că ceea ce au suferit a provenit numai din îndărătnicia lor zadarnică, dar o arată şi aici. Căci zice: „ochi ca să nu vadă şi urechi ca să nu audă”, nimic altceva nu arată decât că defăima intenţia lor cea îndărătnică şi iubitoare de ceartă zadarnică. Pentru că deşi aveau ochi cu care puteau să vadă minunile, şi urechi cu care să audă acea învăţătură minunată, totuşi nici de unele din acestea nu s-au folosit cum trebuie. Expresia „le-a dat” de aici să nu o înţelegi ca acţiune, ci ca îngăduinţă din partea lui Dumnezeu. De asemenea şi expresia „umilinţă” de aici arată înclinarea sufletului spre mai rău, înclinare ce ţine sufletul nevindecat, neîndreptat şi neschimbat, după cum şi în alt loc spunea David: „Ca slava mea să-Ţi cânte Ţie şi să nu mă mâhnesc”, adică „nu-mi va părea rău, nu mă voi schimba, nu voi căută să fug”. Aşadar, după cum duhul care este cuprins adânc de căinţă nu şi-ar putea schimba dispoziţia, tot aşa şi cel umilit de răutate nu s-ar putea schimba cu uşurinţă. Prin urmare, expresia „duhul umilit”, din acest pasaj , nimic altceva nu înseamnă decât a se împietri, a se înţepeni undeva, şi a se pironi acolo, astfel că prin această expresie Apostolul arată duhul lor ca neschimbabil, sau mai bine zis greutatea cea mare în schimbarea părerii lor. Deci după ce arată că ei vor lua cea mai aspră pedeapsă pentru această necredinţă a lor, iarăşi aduce la mijloc pe proorocul care ameninţă cu lucruri care s-au şi întâmplat:
„Facă-se masa lor cursă şi laţ şi sminteală şi răsplătire lor!” (11, 9), adică „trufia lor”, zice, „să le prefacă toate cele bune, să-i piardă, şi ei să devină lesne de cucerit pentru toţi”. Iar mai departe arată că ei suferă acestea ca să-şi plătească păcatele, căci zice: „şi răsplătire lor”.
„Întunece-se ochii lor ca să nu vadă şi spinarea lor încovoaie-o pentru totdeauna!” (11, 10).
Oare şi acestea mai au nevoie de vreo explicare? Oare nu sunt destul de lămurite chiar şi pentru cei mai neînvăţaţi? Dar mai înainte de cuvintele noastre, însăşi desfăşurarea împrejurărilor mărturiseşte prin anticipaţie cele vorbite. Căci au devenit ei uşor de cucerit? Când li s-a gârbovit aşa spinarea lor? Când au suferit ei o aşa robie? Dar ceea ce este mai mult, că nici nu va fi vreodată încetarea acestor rele, ceea ce de altfel şi profetul a lăsat să se înţeleagă, căci nici n-a zis simplu „spinarea lor încovoai-o”, ci „încovoai-o de tot”, adică pentru totdeauna . Dar dacă tu, iudeule, iubeşti cearta şi voieşti a şti sfârşitul, apoi din cele petrecute află şi pe cele prezente. Te-ai coborât în Egipt, s-au împlinit acolo două sute de ani, şi repede te-a scăpat apoi Dumnezeu de acea robie, iar acestea s-au petrecut în acel timp pe când tu erai fără nici o cucernicie către Dumnezeu şi predat desfrânării celei mai grozave.
Ai fost scăpat, deci, din Egipt, dar te-ai închinat viţelului de aur, ai jertfit pe fiii tăi lui Baal Peor , templul l-ai pângărit, ai dus cu tine tot felul de răutate, însăşi natura o ai nesocotit, ai umplut munţii şi văile, dealurile, pâraiele, izvoarele şi grădinile de jertfele cele pângărite. Pe prooroci i-ai ucis, altarele le-ai dărâmat şi ai dat dovadă de multă răutate şi de cea mai mare impietate. Cu toate acestea, după ce te-a predat babilonienilor pe timp de şaptezeci de ani, iarăşi te-a readus la libertatea dinainte, căci ţi-a redat templul şi patria, precum şi forma cea veche a statului; şi proorocii iarăşi au început a prooroci, şi harul Duhului iarăşi a se arăta. Mai mult încă, nici pe timpul robiei nu ai fost părăsit, fiindcă şi acolo ai avut pe Daniel şi Iezechiel, după cum ai avut şi în Egipt pe Ieremia, şi în pustiu pe Moise. Dar şi după acelea iarăşi te-ai întors la răutatea dinainte, iarăşi ai înnebunit de atât bine şi ai îmbrăţişat viaţa elinilor pe timpul lui Antiochus necredinciosul [Antiochus Epifanul, pe la 170 a. Hr.].
Însă şi atunci, după trei ani şi ceva, fiind predaţi lui Antiochus, v-aţi eliberat prin Macabei şi iarăşi aţi câştigat trofee strălucite. Acum, însă, nimic din acestea, ci totul se petrece împotriva voastră; ceea ce mai cu seamă trebuie a se admira, căci cele ale răutăţii au luat sfârşit, cele ale pedepsii, însă, s-au mai prelungit încă, şi totuşi nu este nici o speranţă de schimbare, sau de îndreptare. Nu au trecut numai şaptezeci de ani, nici numai o sută sau două, şi nici numai trei sute, ci cu mult mai mulţi, şi totuşi nici o umbră de speranţă nu se vede, deşi voi acum nu mai jertfiţi idolilor şi nici nu mai faceţi lucrurile pe care le îndrăzneaţi a le face în trecut. Deci, care e cauza? Adevărul a succedat tipul [modelul] şi harul a scos afară Legea, ceea ce proorocul încă de la început a vestit-o zicând: „Şi spinarea lor încovoaie-o de tot (pentru totdeauna)”.
Ai văzut exactitate profetică, cum el a vestit mai dinainte şi necredinţa, şi îndărătnicia lor, şi cum a arătat pedeapsa ce va veni şi osânda cea nemărginită? Fiindcă mulţi dintre oamenii simpli fiind încredinţaţi de cele viitoare, vroiau totuşi a vedea din cele prezente pe cele viitoare, apoi Dumnezeu le-a arătat dovada puterii Lui chiar aici, căci pe cei dintre neamuri, care au crezut, i-a ridicat mai presus de ceruri, iar pe iudeii care n-au crezut i-a coborât în pustiul cel mai dinafară, relelor părăsindu-i.
Deci după ce îi atinge cu putere, prin cele ce au pătimit şi prin cele ce urmează a pătimi, după ce le arată şi necredinţa lor, apoi iarăşi îmblânzeşte cele spuse, scriind astfel: „Deci, întreb: S-a poticnit, oare, ca să cadă? Nicidecum!” (11, 11).
Tocmai când i-a arătat vinovaţi de mii de rele, le-a descoperit şi mângâierea. Dar tu gândeşte-te la înţelepciunea lui Pavel, căci el a introdus acuzaţia cea adusă lor de prooroci, apoi a aşezat şi mângâierea. „Că voi aţi greşit – zice – nimeni nu poate tăgădui; însă să vedem dacă greşeala poate fi reparată şi dacă are vreo îndreptare. Nu este dintre acelea care să nu se poată îndrepta”. Ai văzut cum iarăşi îi mustră, căci în aşteptarea mângâierii el îi face răspunzători de greşelile mărturisite? Vom vedea însă şi mângâierea aceea pe care le-a pregătit-o. Şi care e acea mângâiere? „Că împietrirea s-a făcut lui Israel în parte, până ce va intra tot numărul neamurilor. Şi astfel întreg Israelul se va mântui” (Romani 11, 25-26), adică în timpul celei de-a doua veniri şi a sfârşitului lumii. Însă el nu spune aceasta deodată, fiindcă până acum i-a certat, a adus învinovăţiri peste învinovăţiri şi aducând ca mărturie din scrierile proorocilor, vorbindu-le mustrător încă din început; a introdus, zic, pe Isaia, Ilie, David, Moise şi pe Osie, şi odată, şi de două ori, şi de multe ori. Însă ca nu cumva prin aceasta să-i aducă în deznădejde şi să le îngreuneze reîntoarcerea lor la credinţă, iar pe cei dintre neamuri care au crezut, să-i facă a se îngâmfa şi a vătăma cuvântul credinţei, îi mângâie iarăşi, zicându-le: „ci prin poticnirea lor mântuire s-a făcut neamurilor”.
Trebuie, însă, ca noi să ascultăm cele spuse până aici, şi nu oricum, ci să ştim intenţia şi scopul vorbitorului, adică ce încearcă el să dovedească prin aceste cuvinte, de aceea vă rog dacă aveţi dragoste să fiţi cu băgare de seamă. Când noi vom primi totdeauna cele vorbite cu un astfel de gând, apoi nicăieri nu vom vedea vreo greutate. Ideea principală din acest pasaj e de a dărâma uşurinţa şi trufia căpătate din cele spuse aici de către cei dintre neamuri, căci astfel şi aceştia mai în siguranţă vor rămâne în credinţă, învăţându-se a fi modeşti, iar în acelaşi timp şi cei dintre iudei izbăvindu-se de deznădejde, mai cu dragoste se vor apropia de har.
Aşadar căutând numai la acest scop, să auzim toate cele vorbite prin acest pasaj. Deci ce spune Apostolul? Şi cum a dovedit că ei n-au căzut cu desăvârşire, încât să nu se mai poată îndreptă, şi nici că au fost scoşi până în sfârşit din numărul celor aleşi? Aceasta a dovedit-o Apostolul de la neamuri, zicând astfel: „Ci prin poticnirea lor mântuire s-a făcut neamurilor, ca să le râvnească pe ele”. Şi cuvântul acesta nu se întâlneşte numai la el, ci şi în parabolele din Evanghelii.
Căci şi cel ce a făcut nuntă fiului său, a chemat pe cei de pe la răspântii numai atunci, când cei chemaţi dintre cunoscuţi n-au voit să vină; şi cel ce a sădit vie, numai după ce lucrătorii au ucis pe moştenitor a chemat alţi lucrători şi le-a dat lor via. Dar Hristos chiar şi fără parabole le zicea: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel” (Matei 15, 24), iar către cananeanca care se ruga ca să-i vindece pe fiica sa, zice: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la câini” (Matei 15, 26). Dar şi Pavel zicea iudeilor care se împotriveau: „Vouă se cădea să vi se grăiască, mai întâi, cuvântul lui Dumnezeu; dar de vreme ce îl lepădaţi şi vă judecaţi pe voi nevrednici de viaţa veşnică, iată ne întoarcem către neamuri” (Faptele Apostolilor 13, 46). Prin toate acestea se arată, că urmarea firească a faptelor era aceasta, ca ei să se apropie cei dintâi, şi numai după aceea cei dintre neamuri; dar fiindcă ei n-au crezut, apoi s-a inversat ordinea lucrurilor, aşa că şi necredinţa ca şi poticnirea lor au făcut ca cei dintre neamuri să intre mai întâi. De aceea zice: „Că poticnirea lor mântuire s-a făcut neamurilor, ca să le râvnească pe ele”. Dar dacă faptul acesta îl spune ca fiind deja petrecut mai dinainte, tu să nu te minunezi, fiindcă Apostolul voieşte a mângâia sufletul lor cel rănit.
Ceea ce el spune aici aceasta înseamnă: A venit la ei Iisus şi nu L-au primit, deşi a făcut mii de minuni, ba încă L-au şi răstignit; la urmă a atras către El pe neamuri, ca măcar cinstea acordată acestora să-i aţâţe în amorţirea şi nesimţirea lor, şi prin gelozia stârnită în ei, să-i poată convinge de a se apropia. Întâi trebuia să fie primiţi aceia şi numai după aceea şi noi, după cum zicea: „Puterea lui Dumnezeu este spre mântuire tot celui ce crede, iudeului întâi şi elinului”, dar fiindcă ei au fugit, apoi noi, cei care eram după ei, am ajuns înaintea lor. Ai văzut câtă cinste li se aduce prin acest fapt? Mai întâi, zice că noi atunci am fost chemaţi, când ei n-au voit; apoi, că noi de aceea an fost chemaţi, ca nu numai noi să ne mântuim, ci ca şi ei râvnind mântuirea noastră, să se facă mai buni.
Dar ce? Oare noi n-am fi fost chemaţi şi mântuiţi? Nu am fi fost, decât numai în rânduiala cuvenită. De aceea şi când a trimis pe ucenici, nu le-a zis simplu: „Mergeţi către oile cele pierdute ale casei lui Israel”, ci: „Mai degrabă mergeţi către oile cele pierdute ale casei lui Israel” (Matei 10, 6), arătând că după aceasta trebuie a merge şi către neamuri. De asemenea, Pavel n-a zis simplu: „că vouă vă era de trebuinţă a grăi cuvântul lui Dumnezeu”, ci „vouă vă era de trebuinţă mai întâi de a grăi cuvântul lui Dumnezeu”, arătând că numai în al doilea rând trebuiau să ne vestească şi nouă cuvântul. Acestea se făceau şi se spuneau ca nu cumva aceia să aibă un motiv neruşinat, ca şi cum ar fi fost trecuţi cu vederea şi din această cauză să nu creadă. Acestea toate ştiindu-le Hristos mai dinainte, a venit totuşi către ei mai întâi.
„Dar dacă greşeala lor a fost bogăţie lumii şi micşorarea lor bogăţie neamurilor, cu cât mai mult întreg numărul lor!” (11, 12).
Aici vorbeşte spre a-i mulţumi, fiindcă de ar fi căzut ei de mii de ori, neamurile tot nu s-ar fi mântuit, dacă nu arătau credinţă, după cum nici ei nu s-ar fi pierdut, dacă nu s-ar fi arătat necredincioşi, şi nu s-ar fi arătat îndărătnici. Dar, după cum am zis, Apostolul îi mângâie pe ei căzuţi deja şi se sileşte cu prisosinţă chiar de a-i încuraja pentru mântuirea lor, dacă ar voi să se schimbe.
„Că dacă atunci – zice – când aceia s-au poticnit, atât de mulţi s-au bucurat de mântuire, şi dacă fiind scoşi aceia, în locul lor au fost chemaţi atâţia, apoi poţi pricepe ce ar fi când ei s-ar întoarce la Dumnezeu”. Dar n-a zis chiar aşa. Nu a zis: „cu cât mai vârtos întoarcerea lor, sau schimbarea lor, sau succesul lor”, ci „cu cât mai vârtos împlinirea lor”, adică când toţi ar voi să intre în rândul celor chemaţi. Aceasta a spus-o arătând însă că şi atunci partea cea mai mare de acţiune va fi a harului lui Dumnezeu, sau mai bine zis, aproape totul va fi al harului.
„Căci v-o spun vouă, neamurilor: întrucât sunt eu, deci, Apostol al neamurilor, slăvesc slujirea mea, doar voi izbuti să aţâţ râvna celor din neamul meu şi să mântuiesc pe unii dintre ei” (11, 13-14).
Iar se sileşte ca să se izbăvească de bănuiala lor. Şi s-ar părea că prin aceste cuvinte el ceartă pe cei dintre neamuri, umilindu-le cugetul lor, încet şi pe nesimţite aţâţă pe iudeu. Şi umblă în toate părţile căutând ca să-i liniştească şi să-i mângâie de pierderea lor cea mare, însă nu găseşte nimic pentru aceasta, din cauza firii lucrurilor. Căci şi din cele ce a spus, ei erau vrednici de o mai mare învinovăţire, fiindcă toate cele pregătite pentru ei, le-au luat alţii care erau cu mult mai prejos decât ei. De aceea Apostolul trece deodată de la iudeu la cei dintre neamuri, şi pune la mijloc cuvântul despre ei, voind a proba că el grăieşte toate acestea pentru ca ei să se înveţe a fi moderaţi.
„Vă laud pe voi – zice – pentru două lucruri: întâi, că am încredinţată slujba apostoliei mele la voi, şi al doilea, că prin voi să pot mântui şi pe alţii”. Şi nu zice „pe fraţii mei, pe rudele mele”, ci „trupul meu”. Apoi, voind a arăta îndărătnicia lor, n-a zis „ca să-i conving”, ci „ca ei să râvnească şi să mântuiesc pe unii”; şi nici aici n-a stat, căci n-a zis „pe toţi”, ci „pe oarecare dintre ei” – atât de îndărătnici erau. Dar chiar şi în această mustrare el arată iarăşi purtarea cea frumoasă a neamurilor. Că dacă neamurile au devenit cauza mântuirii lor, nu au devenit prin aceleaşi împrejurări, ci unii din cauza necredinţei celorlalţi, iar aceştia prin credinţa acelora s-au făcut pricinuitori ai bunurilor. De aici se pare că neamurile sunt puse pe picior de egalitate cu iudeii, ba încă chiar îi covârşesc pe aceştia.
„Ce ai de zis, iudeule? Că dacă nu aţi fi fost scoşi voi, nu am fi fost chemaţi noi? Dar aceasta o zice şi cel de alt neam: «că dacă nu mă mântuiam eu, tu nu râvneai». Şi dacă voieşti a şti şi în ce covârşim noi, apoi află că eu prin faptul că am crezut te mântuiesc pe tine, iar tu prin faptul că te-ai poticnit, ne-ai dat motiv de a păşi noi mai întâi pe calea deschisă de tine”.
Apoi iarăşi simţind că i-a lezat, reia din nou ideea dinainte, şi zice: „Căci dacă înlăturarea lor a adus împăcarea lumii, ce va fi primirea lor la loc, dacă nu o înviere din morţi?” (11, 15).
Dar şi prin aceasta îi condamnă din nou, fiindcă alţii s-au folosit prin greşelile lor, pe când ei nici din succesele altora n-au căutat să se folosească. Dar dacă faptul acesta zice că este rezultat din nevoie, adică fără voinţa acelora [iudeilor], tu să nu te minunezi, căci Apostolul aşa îşi combină cuvântul, după cum am spus de multe ori, încât şi pe aceştia să-i modereze, şi pe aceia să-i îndemne. Şi după cum am mai zis, de ar fi fost scoşi de o mie de ori iudeii, totuşi neamurile nu s-ar fi mântuit, dacă nu ar fi dat dovadă de credinţă. Deci, Apostolul stă în faţa părţii celei slabe, aşa zicând, şi ajută pe cel bolnav. Acum tu priveşte şi în ce anume el le face plăcerea, mângâindu-i numai cu vorba: „Că de este – zice – lepădarea lor împăcarea lumii, ce altceva este luarea (lor), decât viaţa din morţi?”. Ceea ce el spune aici, aceasta înseamnă: „Dacă mâniindu-se pe ei numai, şi a hărăzit altora atâtea bunuri, dar dacă s-ar împăca cu ei, ce nu ar hărăzi?”. Dar după cum învierea din morţi nu este din cauza lor, tot aşa şi acum mântuirea noastră nu este din lepădarea lor, ci ei au fost scoşi din cauza nebuniei lor, iar noi am fost mântuiţi prin credinţa noastră, şi prin harul de sus. Însă pe ei nimic din acestea nu-i va putea ajuta, dacă nu vor arăta credinţa cuvenită.
Dar Apostolul făcându-şi obiceiul său, trece cu vorba la o altă laudă – deşi nu este laudă, ci numai se pare a fi – imitând pe doctorii cei mai buni, care mângâie cu atâtea vorbe pe cei bolnavi, pe câte sunt permise de natura bolii. Căci ce zice el?
„Iar dacă este pârga (de făină) sfântă, şi frământătura este sfântă; şi dacă rădăcina este sfântă, şi ramurile sunt” (11, 16).
„Pârgă” şi „rădăcină” îi numeşte el aici pe cei de lângă Avraam, Isaac şi Iacov, pe profeţi, pe patriarhi şi pe toţi cei lăudaţi şi vrednici de pomenire din Legea veche, iar sub numirea de „ramuri” se înţeleg toţi aceia dintre ei care au crezut Cuvântului.
Apoi fiindcă s-au izbit de ideea că cei mai mulţi dintre ei n-au crezut, priveşte cu câtă iconomie întrebuinţează vorbele: „Iar dacă unele din ramuri au fost tăiate” (11, 17).
Şi cu toate acestea, mai sus spuneai că cei mai mulţi s-au pierdut şi puţini s-au mântuit; apoi cum de vii acum de spui de cei pierduţi, că „unele din ramuri s-au frânt”, ceea ce arată nu mulţimea, ci partea cea mai mică dintre ei? „Nu am spus acestea – zice – ca să mă prind în vorbe, ci cu intenţia de a vindeca şi a îndrepta pe cei bolnavi”. Ai văzut cum prin întregul pasaj aceasta voieşte a face, adică voieşte a-i mângâia? De ai voi să răstorni această părere, multe lucruri contradictorii ar urma de aici. Dar tu te gândeşte la înţelepciunea lui Pavel, cum părându-se că vorbeşte pentru ei, şi că îi mângâie prin vorbele de rădăcină şi pârgă, pe sub ascuns însă îi mustră şi-i arată lipsiţi de orice îndreptare.
Căci gândeşte-te la răutatea ramurilor, când neavând rădăcină bună şi dulce, o imită; şi te gândeşte şi la răutatea frământăturii, când cu toată începătura cea sfântă, ea totuşi nu se schimbă.
„Iar dacă unele dintre ramuri au fost tăiate”. Şi cu toate acestea cele mai multe „s-au tăiat”; însă, după cum am zis, Apostolul voieşte a-i mângâia. De aceea nici nu introduce el vorba aceasta ca de la el, ci ca din partea lor, şi pe nesimţite îi atinge cu putere, arătându-i căzuţi din înrudirea cu Avraam. Aceasta şi era ceea ce se grăbea a o spune, adică că ei nu mai au nimic în comun cu patriarhii şi cu toţi sfinţii din Legea veche. Dacă rădăcina este sfântă, totuşi ei nu sunt sfinţi; şi prin urmare sunt departe de rădăcină. Apoi părându-se că el mângâie pe iudeu, se atinge iarăşi de cei dintre neamuri prin acuza ce se pare ca li-o aduce; căci după ce zice: „Iar de s-au şi tăiat unele din ramuri” adaugă imediat: „şi tu, care erai măslin sălbatic”. Cu cât ar fi mai de dispreţuit cel dintre neamuri, cu atâta iudeul este mai trist şi mai amărât, fiindcă vede pe acela desfătându-se în bunurile sale.
Dar şi pentru cel dintre neamuri nu atât de mare este ruşinea prostiei sau a micimii lui faţă de iudeu, pe cât de mare este cinstea căpătată prin schimbarea lui. Şi tu cugetă la înţelepciunea Apostolului, căci n-a zis: „te-ai sădit”, ci „te-ai altoit”, cu care ocazie iarăşi loveşte pe iudeu, fiindcă arată pe cel dintre neamuri stând în pomul său, iar pe el trântit jos la pământ. De aceea nici nu s-a mărginit el cu atâta numai, şi nici după ce a spus „te-ai altoit” n-a tăcut, deşi prin această expresie a arătat totul; şi încă stăruie în fericirea acestuia, şi măreşte lauda căpătată, zicând: „Şi părtaş rădăcinii şi grăsimii măslinului te-ai făcut”. Şi s-ar părea că cel dintre neamuri este pus ca un adaos la ramuri, însă iată că Apostolul îl arată că nu este cu nimic mai prejos, ci tot ceea ce are ramura ridicată din tulpină, aceea are şi el. Deci ca nu cumva, auzind că „te-ai altoit”, să crezi că prin aceasta i s-ar fi împuţinat valoarea lui în comparaţie cu ramura crescută din rădăcină, priveşte cum îl egalează în tot cu ramura, zicând: „Şi părtaş rădăcinii şi grăsimii măslinului te-ai făcut”, adică ai stat în aceeaşi nobleţe, în aceeaşi fire aleasă.
Apoi, certându-l, zice: „Nu te mândri faţă de ramuri” (11, 18).
S-ar părea că mângâie pe iudeu, pe de o parte, iar pe de alta că arată micimea celui dintre neamuri şi puţina lui valoare. De aceea nici n-a zis simplu: „nu te lăuda”, ci „nu te lăuda asupra ramurilor”, adică nu te mândri, încât să se rupă ele, căci tu ai stat în ele şi te bucuri de cele ale lor. Ai văzut cum pe unii îi ceartă, iar pe alţii îi înţeapă?
„Iar de te mândreşti, nu tu porţi rădăcina, ci rădăcina pe tine”. Deci ce are a face cu ramurile cele frânte? Sau, mai bine zis, ce relaţie poate fi între altoi şi ramurile frânte? Nici una. După cum am spus şi mai sus, se pare că Apostolul ar căuta să găsească fie chiar o umbră de mângâiere pentru iudei. Însă tu priveşte cum, prin cuvintele adresate celui dintre neamuri, el loveşte fără cruţare pe iudeu. Căci într-adevăr, zicând celui dintre neamuri: „Nu te lăuda” şi că „dacă te lauzi, nu porţi tu pe rădăcină”, prin aceasta a arătat iudeului că faptul acesta merită laudă, cu care ocazie indirect îl aţâţă şi-l întărâtă spre credinţă. Cu alte cuvinte, îl pune pe iudeu în rândul celor vinovaţi, îi arată paguba pe care a suferit-o, şi că alţii stăpânesc acum cele ce erau ale sale.
„Dar vei zice: Au fost tăiate ramurile, ca să fiu altoit eu” (11, 19).
Iarăşi în formă de antiteză construieşte ceva cu totul contrar celor dinainte, arătând prin aceasta că cele vorbite cu puţin mai înainte nu le-a grăit în mod absolut, ci cu scopul de a atrage pe iudei. Aşadar mântuirea neamurilor nu stă în poticnirea iudeilor, nici că acea poticnire este bogăţie lumii, şi nici nu ne-am mântuit din cauză că ei au căzut, ci cu totul din contră. Deşi s-ar părea că el construieşte cele vorbite aici din alt punct de vedere, totuşi arată destul de lămurit îngrijirea cea mai dinainte a lui Dumnezeu şi pentru neamuri. De aceea întregul pasaj îl ţese în antiteză, şi pe el se apără de bănuială de ură către ei, în acelaşi timp şi cuvântul îl face ca să fie bine primit.
„Bine!” (11, 20). A lăudat vorba spusă mai sus, şi după aceasta iarăşi înspăimântă pe iudeu, zicând: „Din cauza necredinţei au fost tăiate, iar tu stai prin credinţă”.
Iată şi altă laudă pentru unii, precum şi altă învinovăţire pentru alţii; însă priveşte cum înfrânează mândria cel dintre neamuri: „Nu te-nălţa cu mintea – zice el –, ci teme-te!”, căci faptul acesta nu este unul al naturii împrejurărilor, ci al credinţei şi al necredinţei. S-ar părea că aici iarăşi astupă gura celor dintre neamuri, însă în realitate el învaţă şi pe iudeu că nu trebuie a lua seamă la înrudirea cea după fire. De aceea a şi zis: „Nu te înălţa cu mintea”; şi vezi că n-a zis: „umileşte-te”, ci ,,te teme”, fiindcă lipsa de minte şi trândăvia pricinuieşte dispreţul. După aceea, urmând a jeli nenorocirea lor, pentru ca să facă vorba mai nesupărătoare, trece aceasta tot în rândul mustrării pe care le-o face, zicând: „Căci dacă Dumnezeu n-a cruţat ramurile fireşti”; şi vezi că el n-a zis: „Nici ţie nu îţi va ţine partea”, ci „nici pe tine nu te va cruţa” (11, 21); cu această ocazie depărtează orice neplăcere din cele spuse şi face pe credincios să fie treaz în luptă. Cu alte cuvinte, prin acest pasaj pe unii încearcă să-i atragă, iar pe ceilalţi să-i pondereze.
„Vezi deci bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu: asprimea Lui către cei ce au căzut şi bunătatea Lui către tine, dacă vei stărui în această bunătate; altfel şi tu vei fi tăiat” (11, 22).
Nu a zis: „Vezi meritele tale, vezi ostenelile tale”, ci vezi iubirea de oameni a lui Dumnezeu, arătând prin aceasta că totul a fost al harului de sus, şi prin urmare trebuie a fi cu frică.
„Aceasta – zice – este pricina laudei tale, şi deci aceasta să te facă să te temi necontenit. Fiindcă pentru tine Stăpânul S-a arătat bun, de aceea teme-te, căci bunurile hărăzite ţie nu rămân nemişcate, dacă tu te leneveşti, precum nici relele acelora, dacă se vor schimba. Căci şi tu, dacă nu vei rămânea în credinţă, vei fi tăiat”.
„Dar şi aceia, de nu vor stărui în credinţă, vor fi altoiţi” (11, 23), căci nu Dumnezeu i-a tăiat, ci ei singuri s-au frânt şi au căzut.
Şi bine a zis el „s-au frânt”, căci niciodată nu i-a tăiat şi nici nu i-a scos cu desăvârşire, deşi de multe ori au păcătuit amarnic. Ai văzut câtă putere are intenţia omului? Ai văzut câtă autoritate are voinţa lui? Nimic din ale lor nu este nemişcător, nici binele tău şi nici răul aceluia. Ai văzut cum pe cel deznădăjduit l-a ridicat, iar pe cel încrezător în sine şi îndrăzneţ îl ponderează? „Nici tu – zice –, auzind de asprimea lui Dumnezeu, să nu te deznădăjduieşti, şi nici tu, auzind de bunătatea Lui, să nu te faci îndrăzneţ. De aceea te-a tăiat pe tine cu asprime, ca dorind ceea ce ai pierdut, să te întorci din nou, iar către tine de aceea a arătat bunătatea Sa, ca să rămâi în ea”.
Şi n-a zis „în credinţă”, ci „în bunătate”, adică să faci totdeauna cele ce sunt vrednice de iubirea de oameni a lui Dumnezeu, căci nu este nevoie numai de credinţă. Ai văzut cum nici pe aceia nu i-a lăsat să stea căzuţi, şi nici pe aceştia ca să cugete lucruri mari, ci pe unii îi aţâţă prin ceilalţi, dând iudeului imbold de a lua locul celui dintre neamuri, după cum acesta i-a luat locul mai dinainte? Dar şi pe cel dintre neamuri îl înfricoşează prin faptele întâmplate iudeilor, ca nu cumva să se mândrească, iar pe iudeu îl îndeamnă de a se încuraja prin cele hărăzite elinului. „Şi tu, zice, vei fi tăiat, dacă te leneveşti, căci şi iudeul a fost tăiat, însă şi acela se va altoi, dacă va lucra pentru acest scop, după cum te-ai altoit şi tu”. În fine cu multă înţelepciune întregul cuvânt el îl întoarce către creştinul dintre neamuri, ceea ce obişnuieşte a face întotdeauna, ca astfel prin mustrarea celor mai tari să îndrepte pe cei mai slabi. Aceasta o face şi pe la sfârşitul epistolei, vorbind de păzirea cea necurată a mâncării.
Dar apoi această idee el o argumentează nu numai prin faptele petrecute, ci şi prin cele viitoare, ceea ce putea convinge mai mult pe ascultători. Apoi fiindcă voia să pună în mişcare o continuare necontrazisă a ideilor dinainte, de aceea mai întâi pune dovada puterii lui Dumnezeu. „Dacă au şi fost tăiaţi – zice – şi aruncaţi la o parte, şi alţii au ocupat mai dinainte cele ale lor, totuşi nici aşa să nu se deznădăjduiască, «că puternic este Dumnezeu iarăşi să-i altoiască pe ei»”, căci El e Cel ce săvârşeşte lucruri mai presus de nădejdea omului. Dar dacă cauţi numaidecât rânduială firească în lucruri şi consecinţă naturală în cugetările tale, apoi ai de aici dovada cea mai sigură.
„Căci dacă tu ai fost tăiat din măslinul cel din fire sălbatic şi împotriva firii ai fost altoit în măslin bun, cu atât mai vârtos aceştia, care sunt după fire, vor fi altoiţi în însuşi măslinul lor” (11, 24).
Dacă credinţa a avut putere de a face ceea ce este afară de fire, apoi cu atât mai mult va face ceea ce este după fire. Dacă acesta [cel dintre neamuri], despărţindu-se de părinţii săi cei după fire, a venit spre Avraam afară de fire, apoi cu atât mai mult vei putea tu să-ţi reiei ce este al tău. Răul care stăpâneşte pe cel dintre neamuri este după fire, căci după fire este şi el măslin sălbatic; aşa că binele la el este afară de fire, şi deci afară de fire s-a altoit în Avraam; dar cu tine este cu totul contrar: binele la tine este după fire, şi deci dacă voieşti să te reîntorci, tu nu te altoieşti în rădăcină străină, ci te înţepeneşti bine în propria ta rădăcină. De ce iertare vei putea fi vrednic, dacă cel dintre neamuri afară de fire a putut face aceasta, pe când tu n-ai putut face ceea ce pentru tine era după fire, ba încă ai şi trădat aceasta?
Apoi, fiindcă a zis „afară de fire” şi „te-ai altoit”, ca nu cumva să crezi că iudeul are ceva mai mult decât cel dintre neamuri, iarăşi revine şi îndreaptă părerea, arătând că şi iudeul se altoieşte, şi zice: „Cu cât mai vârtos aceştia care sunt după fire, se vor altui într-al lor măslin?”; şi iarăşi: „că puternic este Dumnezeu iarăşi să-i altoiască pe ei”. Dar şi mai înainte de aceasta zice că, dacă nu vor rămâne întru necredinţă, se vor altoi. Când tu auzi pe Apostol vorbind necontenit „după fire” şi „afară de fire”, să nu-ţi închipui cumva că el spune de natura aceasta nestrămutată, ci prin aceste denumiri el arată ceea ce este rezonabil şi cuviincios a face cineva, şi ceea ce nu este nici cuviincios şi nici rezonabil să facă. Cele bune, ca şi cele rele, nu sunt naturale (fireşti), ci sunt rezultate numai din voinţă şi intenţie.
Acum tu gândeşte-te şi la dulceaţa vorbelor, căci după ce zice că „şi tu te vei tăia, dacă nu vei rămâne în credinţă” şi că „aceştia se vor altoi, dacă nu vor stărui în necredinţă”, deodată trece cu vorba de la cele posomorâte la cele mai plăcute şi termină în tonul acesta încrezător, făcând să se întrevadă de către iudei mari speranţe, de ar binevoi.
De aceea şi adaugă imediat: „Pentru că nu voiesc, fraţilor, ca voi să nu ştiţi taina aceasta, ca să nu vă socotiţi pe voi înşivă înţelepţi” (11, 25).
Sub nume de taină aici el spune de faptul necunoscut şi negrăit care cu adevărat este minunat şi paradox, după cum şi în alt loc zice: „Iată, taină vă spun vouă: Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba” (I Corinteni 15, 51). Deci, care este acea taină? „Că împietrire s-a făcut lui Israel în parte, până ce va intra tot numărul credincioşilor”, zice. Aici iarăşi mustră pe iudeu, ca să se pară că ponderează pe cel dintre neamuri. Ceea ce el spune aici este acelaşi lucru pe care-l spunea şi mai în urmă, că necredinţa lor nu este generală, adică la întregul popor iudeu, ci în parte, după cum zice şi în alt loc: „Şi dacă m-a întristat cineva, nu pe mine m-a întristat, ci în parte – ca să nu spun mai mult – pe voi toţi” (II Corinteni 2, 5). Deci el spune aici tot ceea ce spunea şi mai sus, zicând: „N-a lepădat Dumnezeu pe poporul Său, pe care mai dinainte l-a cunoscut”; şi iarăşi: „S-au poticnit ca să cadă? Să nu fie!”. Aşa şi aici el spune tot acelaşi lucru: că nu întregul popor s-a abătut de la credinţă, ci deja sunt mulţi dintre ei care au crezut, şi care vor crede şi de acum înainte.
Apoi, fiindcă prin pasajul de care vorbim el a făgăduit ceva mare, aduce ca martor şi pe proorocul care grăieşte cele ce urmează mai jos. Cum că s-a făcut orbire în Israel, el nu aduce nici o mărturie, fiindcă faptul era ştiut de toţi; însă că ei vor crede şi se vor mântui, la aceasta aduce martor pe Isaia, care strigă cu glas mare: „Din Sion va veni Izbăvitorul şi va îndepărta nelegiuirile de la Iacov”.
Acum după ce el a pus semnul mântuirii, pentru ca nu cumva să atribuie cineva această expresie timpurilor din urmă, adaugă imediat: „Şi acesta este legământul Meu cu ei, când voi ridica păcatele lor” (11, 27), text tot al lui Isaia, în care e vorba de cele viitoare, adică: „Nu atunci când vă veţi tăia împrejur, nu când veţi aduce jertfe, nu când veţi face toate cele legiuite prin Legea lui Moise, ci când vă veţi învrednici de iertarea păcatelor”.
Dar dacă aceasta a făgăduit proorocul, şi totuşi nu s-a împlinit până acum cu ei, căci nu s-au bucurat de iertarea păcatelor prin botez, apoi desigur că se va împlini în viitor; pentru care şi adaugă Apostolul: „Căci darurile şi chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi” (11, 29).
Şi nu numai cu aceasta îi mângâie, ci şi cu faptul deja petrecut; şi ceea ce s-a petrecut din continuarea împrejurărilor, aceasta tocmai o pune la început, zicând aşa: „Cât priveşte Evanghelia, ei sunt vrăjmaşi din pricina voastră, dar cu privire la alegere ei sunt iubiţi, din cauza părinţilor” (11, 28).
Ca nu cumva cel dintre neamuri să se mândrească zicând: „Eu am stat drept, şi să nu-mi spui ce s-ar fi putut întâmpla, ci ce s-a întâmplat”, priveşte cum şi prin acest pasaj îl moderează, zicând: „După Evanghelie cu adevărat vrăjmaşi sunt pentru voi”. „Fiindcă voi aţi fost chemaţi – zice –, de aceea ei au devenit mai îndărătnici şi mai iubitori de ceartă. Cu toate acestea, Dumnezeu nici aşa n-a întrerupt chemarea voastră, ci aşteaptă pe toţi cei dintre neamuri ca să creadă şi să intre în creştinism, şi atunci vor veni şi aceia”. Apoi prin acest pasaj le mai face şi altă mulţumire, zicând: „dar cu privire la alegere ei sunt iubiţi, din cauza părinţilor”. Şi ce vrea să spună cu aceasta? Adică: „Dacă ei sunt duşmani, atunci este pedeapsa lor; iar dacă sunt iubiţi, apoi virtutea strămoşilor lor nu are nimic în comun cu ei, dacă nu vor crede”. Cu toate acestea, după cum am mai spus, Apostolul nu încetează mângâindu-i cu vorbele, ca astfel să-i poată atrage.
De aceea el întăreşte cele spuse în urmă şi cu alte idei, şi zice: „După cum voi, cândva, n-aţi ascultat de Dumnezeu, dar acum aţi fost miluiţi prin neascultarea acestora. Tot aşa şi aceştia n-au ascultat acum, ca, prin mila către voi, să fie miluiţi şi ei acum. Căci Dumnezeu i-a închis pe toţi în neascultare, pentru ca pe toţi să-i miluiască” (11, 30-32).
Aici arată mai întâi chemaţi pe cei dintre neamuri, dar fiindcă n-au voit, Dumnezeu a ales pe iudei; iar acest fapt s-a întâmplat şi după aceasta, căci iudeii nevoind a crede, el a chemat neamurile. Dar Apostolul nu a rămas doar la acestea, şi nici nu a sfârşit totul prin scoaterea lor, ci aduce vorba despre aceia, ca şi ei să fie miluiţi iarăşi. Priveşte acum câte acordă el celor dintre neamuri, după ce mai spre sfârşit acordă iudeilor; „Fiindcă voi, zice, cei dintre neamuri, n-aţi crezut niciodată, apoi s-au apropiat iudeii; şi iarăşi fiindcă aceştia n-au crezut, apoi v-aţi apropiat voi. Însă, cu toate acestea nu sunt pierduţi până în sfârşit, «Că a încuiat Dumnezeu pe toţi întru necredinţă», zice; adică i-a mustrat, i-a dovedit ca necredincioşi, nu ca să rămână pentru totdeauna necredincioşi, ci ca prin îndărătnicia unora să mântuiască pe ceilalţi; cu alte cuvinte pe aceştia prin aceia, şi pe aceia prin aceştia. Voi n-aţi crezut, şi aceştia s-au mântuit; şi iarăşi, aceştia n-au crezut, şi voi v-aţi mântuit. Dar voi nu v-aţi mântuit astfel ca iarăşi să ieşiţi – ca iudeii –, ci ca, rămânând în credinţă, să-i atrageţi şi pe ei la credinţă prin zelul vostru”.
„O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecăţile Lui şi cât de nepătrunse căile Lui” (11, 33).
Aici Apostolul întorcându-şi privirea la timpurile dinainte, şi cunoscând iconomia lui Dumnezeu din început şi până în timpul de faţă, prin care a fost făcută lumea, şi cugetând cum El în diferite moduri a purtat grijă de toate, s-a minunat de toate acestea şi a strigat cu glas mare, încredinţând pe ascultători că vor fi numaidecât cele ce a spus. Dacă nu se vor petrece acestea, desigur că nu s-ar mai fi minunat, şi nici nu ar fi strigat cu glas mare. Cum că este „adânc”, el ştie; însă cât de mare e şi ce fel de adâncime are, nu ştie. Aşadar vorba aceasta este a unuia ce admiră şi se minunează, iar nu a celui ce ştie totul. Deci minunându-se şi admirând bunătatea Lui, după cât i-a fost cu putinţă a mărit importanţa acestei bunătăţi, şi a proclamat-o prin cele două numiri: bogăţie şi adânc. De aceste două, deci, Apostolul s-a minunat, căci Dumnezeu le-a şi voit, le-a şi putut, şi prin cele contrare a construit altele iarăşi contrare. „Cât sunt de necercetate judecăţile Lui şi cât de nepătrunse căile Lui”, adică nu numai că sunt cu neputinţă de a fi înţelese, dar încă nici nu se pot cerceta. „Şi nepătrunse căile Lui”, adică iconomiile Lui, căci şi acestea nu numai că nu pot fi cunoscute, dar nici măcar cercetate. „Nici eu – zice – nu am aflat totul, ci numai o mică parte, căci singur El ştie ale Sale”. De aceea a şi adăugat: „Căci cine a cunoscut gândul Domnului, sau cine a fost sfetnicul Lui”? (11, 34).
Ceea ce el spune aici, aceasta înseamnă: că Dumnezeu fiind atât de înţelept, nu este înţelept prin altul, ci El Însuşi este izvorul bunurilor; şi lucrând atâtea, şi atâtea bunuri dăruindu-ne nouă, nu ni le-a dat, fiind El împrumutat de altul, ci toate au izvorât de la El; şi nici datorând cuiva vreo răsplată, ca şi cum ar fi luat ceva de la el, ci Însuşi este Stăpânitorul şi Înaintemergătorul tuturor bunurilor şi al binefacerilor celor nesfârşite. Aceasta mai cu seamă este bogăţie: de a vărsa cu prisosinţă din ea, şi a nu avea nevoie de altul. De aceea a şi afirmat imediat: „Pentru că de la El şi prin El şi întru El sunt toate” (11, 36). El a aflat, El a făcut, El le stăpâneşte pe toate, căci este şi bogat, şi nu are nevoie să ia de la altul, este şi înţelept, şi nu are nevoie de sfetnic dintre neamuri. Dar ce vreau să spun cu sfetnic dintre neamuri? Nici nu poate cineva să ştie cele ale Lui, ci numai El singur care este şi bogat, şi înţelept. Căci într-adevăr, este mare bogăţie faptul de a face atât de îmbelşugaţi pe cei dintre neamuri, şi multă înţelepciune faptul de a pregăti dascăli ai iudeilor, pe cei mult mai inferiori decât iudeii.
Apoi, după ce s-a minunat şi a admirat de ajuns bunătatea şi înţelepciunea Domnului Dumnezeu, la urmă îi aduce şi mulţumire, zicând aşa: „A Lui să fie mărirea în veci. Amin!”. Când Apostolul vorbeşte despre lucruri mari şi negrăite, ca şi aici, admirându-le, sfârşeşte cu slava cea de cuviinţă. Aceasta o face şi pentru Fiul, căci şi acolo, admirând, a adăugat la urmă: „Dintru Care este Hristos după trup, Care este peste toate Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin!”.
Pe acesta, deci, să-l imităm şi pretutindeni să slăvim pe Dumnezeu pentru îngrijirea ce o are de viaţa noastră, şi nicidecum să nu ne încurajăm în virtuţile strămoşilor noştri, ştiind foarte bine exemplul iudeilor. Printre noi, creştinii, nu dăinuie o astfel de înrudire, ci înrudirea noastră este cea după duh. Cu acest chip şi scitul devine fiul lui Avraam, precum şi fiul lui Avraam după trup devine mai înstrăinat de el decât scitul. Deci să nu ne împăunăm cu meritele părinţilor, ci chiar de a-i avea cât de minunat pe cel ce te-a născut, să nu-ţi închipui că-ţi va fi de ajuns aceasta spre mântuire, sau spre cinste şi slavă, dacă nu devii rudă cu el după modul vieţuirii; precum iarăşi, dacă ai un părinte căzut şi netrebnic, să nu crezi că pentru aceasta ai fi condamnat şi ruşinat, dacă tu iconomiseşti bine pe cele ale tale. Ce poate fi mai dispreţuit ca neamurile? Şi cu toate acestea, prin credinţă repede devin prieteni ai sfinţilor. Ce poate fi iarăşi mai familiar ca iudeii? Şi cu toate acestea, pentru necredinţa lor, s-au înstrăinat cu desăvârşire de acea înrudire. Aceea este înrudire firească şi trebuitoare, şi în puterea ei toţi suntem rude, căci toţi suntem din Adam, şi nu ar putea unul să fie rudă mai de aproape cu altul decât celălalt, atât după cuvântul lui Adam şi al lui Noe, cât şi după cuvântul maicii noastre obşteşti – pământul –, pe când înrudirea cea după duh este adevărata înrudire şi vrednică de cununi, căci ea ne desparte de cei răi şi netrebnici. Nu toţi de aici ne sunt rude, ci numai cei ce sunt deopotrivă cu noi în modul vieţuirii, şi nici nu numim fraţi pe toţi care au îndurat aceleaşi scârbe ca şi noi, ci numai pe aceia care au arătat acelaşi zel ca şi noi. Astfel, pe unii ca aceştia Hristos îi numeşte fiii lui Dumnezeu, iar pe cei ce nu fac acestea fiii diavolului, fiii necredinţei, fiii gheenei şi ai pierzării. Tot astfel şi Timotei, pentru virtutea lui, era numit de Pavel fiu, pe când pe fiul surorii sale nici după nume nu-l ştim. Căci deşi acesta îi era rudă de sânge, totuşi nici un folos nu-i aducea, pe când cel ce şi de la natură şi prin locul naşterii era străin (căci Timotei era cetăţean al Listrei), pe acela, zic, îl consideră ca fiind cel mai aproape de el.
Deci, iubiţilor; să devenim şi noi fii ai sfinţilor, sau mai bine zis să devenim fii ai lui Dumnezeu. Cum se poate să devenim fii ai lui Dumnezeu, ascultă cuvintele lui Hristos: „Fiţi dar desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este” (Matei 5, 48). De aceea când ne rugăm Îl numim Tată, amintindu-ne nu numai de harul Lui dat nouă, ci şi de virtutea Lui, ca astfel să nu facem nimic nevrednic de o astfel de înrudire. „Şi cum este cu putinţă, zici, de a fi cineva fiu al lui Dumnezeu?”. Dezbrăcându-te de toate patimile omeneşti şi arătând blândeţe către cei ce te batjocoresc şi te nedreptăţesc, căci şi Tatăl tău cel ceresc astfel Se arată către cei ce Îl defaimă. De aceea, de multe ori zicând această vorbă, El n-a pronunţat-o simplu: „ca să fiţi deopotrivă Tatălui vostru”, ci numai după ce le-a zis: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Matei 5, 44); numai după aceasta, zic, a adăugat şi acest premiu. Nimic nu ne poate apropia atât de mult de Dumnezeu, şi nu ne face deopotrivă cu El, ca această virtute la care suntem chemaţi. De aceea şi Pavel când zice: „Fiţi următori ai lui Dumnezeu” (Efeseni 5, 1), spune ca să ne facem imitatori ai lui Dumnezeu şi prin aceasta. Desigur că avem nevoie de toate faptele cele bune, dar mai ales de blândeţe şi iubire de oameni, fiindcă şi noi avem mare nevoie de iubirea lui Dumnezeu, ca unii ce în fiecare zi facem multe păcate, de care nu ne putem mântui decât prin marea Lui milostivire. A da milostenie multă sau puţină, nu se judecă după măsura celor date, ci după puterea averii celor ce dau. Aşadar nici tu, cel bogat, să nu cugeţi lucruri mari dacă ai dat mult, şi nici tu, cel sărac, să nu te descurajezi dacă ai dat puţin, căci de multe ori tu ai dat mai mult decât acela. Nici nu trebuie de a ne văita din cauza sărăciei, căci sărăcia tocmai face mai uşoară milostenia. Cel ce este stăpân al multor averi, acela este stăpânit şi el de mai multă prostie, vreau să zic de mai multă poftă de averi, pe când cel ce are puţin, acela deja s-a izbăvit de această tiranie, şi de aceea găseşte mai multe ocazii de a face binele. Acesta şi în închisoare păşeşte mai uşor, şi pe cei bolnavi îi cercetează mai degrabă, şi un pahar cu apă rece tot el îl dă mai lesne, pe când acela nu se înjoseşte de a face nimic din toate acestea, ca unul ce este înfumurat şi mândru de bogăţia lui. Nu te scârbi pentru sărăcia ta, căci sărăcia face mai uşoară călătoria la ceruri.
Chiar dacă nu ai nimic, totuşi dacă ai sufletul compătimitor pentru nevoile altora, pentru aceasta ţi se va da răsplata cuvenită. De aceea şi Pavel a poruncit de a plânge cu cei ce plâng, şi cu cei legaţi a fi împreună legaţi; căci cei mult compătimitori aduc mângâiere nu numai celor ce plâng, ci şi altora care sunt în alte împrejurări. Sunt împrejurări când un singur cuvânt poate să ridice pe unul zdrobit de dureri, mai mult chiar decât toţi banii din lume. De aceea Dumnezeu a poruncit de a da averile noastre săracilor, nu numai de a îndrepta sărăcia lor, ci şi pe noi să ne înveţe de a compătimi la relele aproapelui. De aceea şi iubitorul de argint este urât nu numai că trece cu vederea pe cei săraci, ci şi pentru că el se prăpădeşte singur în cruzime şi neomenie mare, după cum şi cel ce dispreţuieşte averile de aceea este iubit de toţi, fiindcă este milostiv şi iubitor de oameni. Şi Hristos când fericeşte pe cei milostivi, nu fericeşte numai pe cei ce fac milostenii prin bani, ci fericeşte şi laudă şi pe cei ce fac aceasta prin buna lor intenţie. Această intenţie, deci, să o formăm destoinică de milă, şi atunci toate cele bune vor urma de la sine.
Cel ce are voinţa şi intenţia îndreptate spre iubirea de oameni şi milostenie, chiar de ar avea averi, el totuşi stă în fruntea celor nenorociţi, şi de ar vedea pe cineva plângând, va plânge şi el cu dânsul; de ar vedea pe cineva nedreptăţit, iute îi va lua apărarea; de ar vedea pe vreun om necăjit, el îi va întinde mâna. Căci având cu sine tezaurul tuturor bunătăţilor, adică suflet milostiv şi iubitor de oameni, de acolo vor izvorî toate cele necesare fraţilor lui, şi se va bucura de toate recompensele acordate de Dumnezeu.
Deci ca şi noi să ne putem bucura de acele recompense, mai înainte de orice să ne formăm sufletul blând şi iubitor de oameni. Căci numai astfel ne vom bucura aici de mii de bunuri, iar acolo ne vom învrednici de cununile cele neveştejite. Cărora fie a ne învrednici cu toţii, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.