din “Omilii la Epistola catre Romani”
[Despre mulţumire]
„Dar cum vor chema numele Aceluia în Care încă n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela de Care n-au auzit? Şi cum vor auzi, fără propovăduitor? Şi cum vor propovădui, de nu vor fi trimişi? Precum este scris” (Romani 10, 14, 15).
Aici din nou le respinge orice idee de iertare. Fiindcă mai sus a spus: „le mărturisesc că au râvnă pentru Dumnezeu, dar sunt fără cunoştinţă” (10, 2), şi că „necunoscând dreptatea lui Dumnezeu… dreptăţii lui Dumnezeu ei nu s-au supus” (10, 3), la urmă arată că ei vor răspunde înaintea lui Dumnezeu chiar şi pentru acea neştiinţă.
Desigur că Apostolul nu spune chiar aşa; pregăteşte însă aceasta prin întrebări succesive, făcând în acelaşi timp şi mustrarea mai clară, construind întregul pasaj prin antiteze şi dezlegările lor. Priveşte puţin înapoi: „Căci: «Oricine va chema numele Domnului se va mântui»” (10, 13). Însă cineva ar fi putut să zică: „dar cum vor chema numele Aceluia în Care n-au crezut?”. Apoi, după această obiecţie, vine şi întrebarea din partea lui: „De ce n-au crezut?”. După aceea iarăşi ridică o antiteză, încât ar putea să spună cineva: „Şi cum să creadă, dacă n-au auzit?”. „Cu toate acestea, au auzit”, răspunde el. După aceea ridică şi o altă obiecţie: „Şi cum vor putea auzi, fără propovăduitor?”. Iar mai la urmă oferă şi dezlegarea: „Cu toate acestea, au propovăduit, şi mulţi au fost trimişi în acest scop”. Însă de unde se învederează că aceia sunt cei trimişi? Pentru aceasta ne aduce cuvintele profetului: „Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc cele bune!”.
Ai văzut cum din modul propovăduirii a arătat pe propovăduitori? Aceştia, colindând pretutindeni, nimic altceva nu spuneau, decât de bunurile cele negrăite, şi despre pacea restabilită între Dumnezeu şi oameni, „încât dacă voi nu credeţi – zice – nu cuvintelor noastre nu credeţi, ci cuvintelor lui Isaia, care cu mulţi ani înainte a vorbit, anume că vom fi trimişi, vom propovădui şi vom spune ceea ce am şi spus”. Deci dacă a se mântui provine din a chema, iar a chema din a crede, şi a crede urma din a auzi, precum şi a auzi din a propovădui, iar a propovădui din a fi trimis, ei bine, iată că au fost trimişi şi au propovăduit, şi cu aceşti propovăduitori colindă şi profetul, arătând tuturor şi propovăduind din nou, şi spunându-le că aceştia sunt cei pe care i-a arătat cu mulţi ani mai înainte şi ale căror picioare le-a lăudat pentru modul propovăduirii. Aşadar faptul este clarificat acum, că dacă ei nu cred, întreaga vină este numai a lor, fiindcă de Dumnezeu toate au fost bine întocmite.
„Dar nu toţi s-au supus Evangheliei, căci Isaia zice: «Doamne, cine a crezut celor auzite de la noi?» Prin urmare, credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” (10, 16, 17).
Fiindcă ei ar fi putut adăuga şi o altă obiecţie, şi să zică: „Dacă aceştia ar fi fost cei trimişi de Dumnezeu, ar fi trebuit ca toţi să asculte şi să se supună Evangheliei”, priveşte înţelepciunea lui Pavel, cum dovedeşte că însuşi faptul acesta, care îi tulbura mult, este necontrazis şi stă mai presus de orice confuzie sau tulburare. „Şi ce te scandalizează pe tine, iudeule, după atâtea şi atâtea mărturii şi dovezi ale faptelor? Că nu toţi au ascultat de Evanghelie? Dar chiar acest fapt, că n-au crezut toţi, este suficient ca împreună cu celelalte să te convingă de cele spuse, căci şi aceasta a prezis-o profetul dintru început”. Şi gândeşte-te la înţelepciunea nespusă a Apostolului, anume cum el a arătat chiar mai mult decât se aşteptau iudeii şi sperau a-l putea contrazice. „Ce spuneţi voi?”, zice; „Că nu toţi au ascultat de Evanghelie? Dar şi aceasta a prezis dintru început Isaia, sau, mai bine zis, nu numai aceasta, ci şi mai mult decât aceasta. Voi învinovăţiţi că de ce nu toţi au ascultat? Dar Isaia merge şi mai departe. Căci ce spune el? Doamne, cine a crezut celor auzite de la noi?”. Apoi, fiindcă a împrăştiat tulburarea aceasta, aducând în sprijin pe profet, se reîntoarce iarăşi la continuarea ideii dinainte.
Deci, după ce a spus că ei trebuiau să cheme numele Domnului, că cei ce cheamă trebuie să creadă, iar cei ce cred trebuie mai întâi să audă, şi ca să audă este neapărat nevoie de propovăduitori, şi cum că aceşti propovăduitori au fost trimişi şi au propovăduit, mai departe, urmând a ridica o altă obiecţie, din motivul celeilalte mărturii a profetului, prin care a şi dezlegat obiecţia anterioară, iată că pe aceasta el o îmbină cu celelalte dinainte. Într-adevăr, după ce a redat pe profet zicând: „Doamne, cine a crezut celor auzite de la noi?”, se foloseşte de ocazia binevenită şi zice: „Prin urmare, credinţa este din auzire”. Pe această expresie însă n-a pus-o aici întâmplător. Ci, fiindcă iudeii permanent cereau semne şi minuni, şi chiar înfăţişarea învierii, şi erau foarte insistenţi în aceasta privinţă, de aceea Apostolul zice că profetul n-a vestit aceasta, ci că noi trebuie a crede din auzire. Pentru aceasta şi Apostolul de la început pregăteşte această idee, şi zice: „Prin urmare, credinţa este din auzire”. Şi, fiindcă aceasta ar fi putut părea ceva obişnuit, priveşte cum înalţă faptul. „Nu am spus de auzire oricum – zice – şi nici că trebuie a asculta şi a crede cuvintelor omeneşti, ci vorbesc de un mare fel de auz, de auzul prin cuvântul lui Dumnezeu”. Şi cu adevărat ei nu vorbeau de la dânşii, ci vesteau oamenilor ceea ce şi ei aflau de la Dumnezeu, ceea ce constituie cea mai înaltă minune. Se cuvine a crede lui Dumnezeu, Care grăieşte şi face minuni, în acelaşi timp şi a ne supune Lui, fiindcă şi faptele, şi minunile sunt rezultate din cuvintele Lui; căci şi cerul, ca şi toate celelalte, astfel au fost făcute.
Deci după ce arată că trebuie să credem profeţilor, care totdeauna grăiau cuvintele lui Dumnezeu, şi că nu trebuie să cerem nimic mai mult decât auzirea, adaugă la urmă şi obiecţia de care am vorbit: „Dar întreb: Oare n-au auzit?” (10, 18).
„Dar cum?” zice; „Dacă au fost trimişi propovăduitori, care au propovăduit ceea ce li s-a poruncit, aceştia [iudeii] n-au auzit?”. Şi priveşte cu câtă măreţie aduce replica: „Dimpotrivă: «în tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele lor»”. „Ce spui?”, zice; „N-au auzit? Dar lumea întreagă şi marginile pământului au auzit, şi tocmai voi, printre care au petrecut atâta timp propovăduitorii, şi de unde ei se şi trăgeau ca iudei, tocmai voi, zic, n-aţi auzit?! Dar cum s-ar putea spune una ca aceasta? Căci dacă au auzit marginile pământului, cu atât mai mult e învederat că aţi auzit voi, cei de aproape”.
După aceasta urmează imediat o nouă antiteză: „Dar zic: Nu cumva Israel n-a înţeles?” (10, 19).
„Dar – zice – poate că, deşi au auzit, totuşi n-au cunoscut cele vorbite, şi nici n-au priceput că aceştia erau cei trimişi de Dumnezeu. Iar în asemenea caz, nu ar fi fost vrednici de iertare pentru neştiinţa lor? Câtuşi de puţin; fiindcă Isaia i-a caracterizat destul de clar, zicând: «Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea!». Iar mai înainte de Isaia, însuşi legiuitorul lor, Moise”. De aceea a şi adăugat : „Moise spune cel dintâi: «Voi întărâta râvna voastră prin cel ce nu este poporul (Meu) şi voi aţâţa mânia voastră cu un popor nepriceput»”.
Astfel, deci, chiar şi de aici, de la acesta, ei trebuiau să cunoască pe propovăduitori, nu numai pentru că strămoşii lor n-au crezut, nu numai de acolo că aceia propovăduiau pacea, binevesteau acele bunuri, iar cuvântul lor se răspândea în toată lumea, ci şi din aceea că ei vedeau deja pe cei inferiori lor (pe neamuri) că se găseau în mai mare cinste decât ei. Cele ce niciodată nu le auziseră aceştia (neamurile), şi nici măcar strămoşii lor, iată că ei le filosofau fără veste, fapt ce era pentru ei o mare cinste, care pe iudei îi stârnea şi-i împingea spre zel, şi care le amintea de profeţia lui Moise: „Voi întărâta râvna voastră prin cel ce nu este poporul (Meu)”.
Nu era de ajuns numai măreţia cinstei spre a le provoca râvna, ci şi micimea neamului care se bucura de acele bunuri, şi care nu era vrednic nici de a se socoti neam, după cum şi zice: „Voi întărâta râvna voastră prin cel ce nu este poporul (Meu) şi voi aţâţa mânia voastră cu un popor nepriceput”. Şi ce era mai imprudent ca elinii? Ce era mai dispreţuit decât ei? Ai văzut cum prin toate acestea Dumnezeu încă de la început le-a dat semne speciale despre aceste timpuri, ca să le deschidă inima lor cea împietrită? Că faptul acesta nu s-a petrecut doar în vreun colţ al pământului, ci pe pământ şi pe mare, şi pretutindeni în lumea întreagă, şi chiar ei vedeau cum cei ce mai înainte erau dispreţuiţi de dânşii, acum se bucurau de mii de bunuri. Deci, trebuia să înţeleagă că acesta este neamul de care zice Moise: „Voi întărâta râvna voastră prin cel ce nu este poporul (Meu) si voi aţâţa mânia voastră cu un popor nepriceput”. Dar oare numai Moise a spus aceasta? Câtuşi de puţin, fiindcă după dânsul a spus-o şi Isaia. De aceea şi zice Pavel: „Moise spune cel dintâi”, arătând că şi al doilea vine şi spune aceleaşi lucru, mai puternic încă şi mai clar.
După cum a spus mai sus: „Căci Isaia zice”, tot aşa spune şi aici: „Isaia îndrăzneşte şi zice” (10, 20).
Ceea ce Apostolul spune aici înseamnă: „Isaia se străduia şi se trudea să nu spună nimic acoperit, ci să pună înaintea ochilor voştri lucrurile în toată goliciunea lor, preferând mai de grabă a-şi asuma primejdii pentru faptul că le spune pe faţă, decât să se îngrijească de propria sa mântuire, şi aceasta în scopul de a lăsa posterităţii măcar o umbră din nerecunoştinţa voastră. Deşi rolul profeţiei nu era de a spune lucrurile clar, totuşi Isaia, pentru ca desăvârşit să vă astupe gurile, prezice toate cu glas mare şi foarte lămurit. Şi care sunt acele toate? Anume şi căderea voastră, şi accesul neamurilor la mântuire, după cum şi zice: „Am fost aflat de cei ce nu Mă căutau şi M-am făcut arătat celor ce nu întrebau de Mine”.
Deci cine sunt cei ce nu-L caută? Cine sunt cei ce nu întreabă de El? Evident că nu iudeii, ci neamurile, care niciodată nu L-au cunoscut. Şi după cum Moise i-a caracterizat, zicând: „cel ce nu este poporul (Meu)” şi „popor nepriceput”, tot aşa face şi Isaia aici, căci şi el îi arată ca stăpâniţi de cea mai îndărătnică neştiinţă, ceea ce este o mare acuzaţie adusă iudeilor, căci cei ce n-au căutat au găsit, iar cei ce au căutat au pierdut.
„Dar către Israel zice: «Toată ziua întins-am mâinile Mele către un popor neascultător şi împotrivă grăitor»” (10, 21).
Ai văzut că această chestiune neclară şi de mulţi dezbătută se găseşte de la început în cuvintele profeţilor, şi încă foarte clar dezlegată? Şi care este acestă chestiune? Ai auzit mai înainte pe Pavel zicând: „Ce vom zice, deci? Că neamurile care nu căutau dreptatea au dobândit dreptatea, însă dreptatea din credinţă; iar Israel, urmărind legea dreptăţii, n-a ajuns la legea dreptăţii” (Romani 9, 30, 31); ei bine, iată că şi Isaia acelaşi lucru spune aici, căci expresia: „Am fost aflat de cei ce nu Mă căutau şi M-am făcut arătat celor ce nu întrebau de Mine”, este acelaşi lucru cu a zice: „că neamurile, care nu umblau după dreptate, au ajuns dreptatea”. Apoi, arătând că faptul petrecut nu a fost numai din harul lui Dumnezeu, ci şi din voinţa şi intenţia celor ce s-au apropiat, după cum şi căderea lor era rezultatul ambiţiei celor nesupuşi, ascultă ce a adăugat: „Dar către Israel zice: «Toată ziua întins-am mâinile Mele către un popor neascultător şi împotrivă grăitor»”. Sub denumirea de „zi” de aici („toată ziua”) se înţelege tot timpul din urmă; iar a întinde mâinile înseamnă a chema, a trage spre tine, a ruga în fine pe Acela. Aici mai arată că întreaga vinovăţie a fost numai a lor, pentru care şi zice: „către un popor neascultător şi împotrivă grăitor”. Ai văzut cât de mare este acuzaţia? Aceştia, însă, care nu L-au cunoscut niciodată, au putut să îl atragă spre dânşii, iar iudeii nu s-au supus Lui nici chiar când i-a chemat, ci s-au împotrivit Lui, şi nu numai o dată, sau de două şi de trei ori, ci tot timpul, deşi îl vedeau şi îl auzeau cum îi chema. Dar Apostolul nu spune întocmai aşa, anume că neamurile au putut să-L atragă înspre ele, ci, doborând şi cugetele celor dintre neamuri, şi arătând că harul Lui este cel care a lucrat totul, zice că „M-am făcut arătat celor ce nu întrebau de Mine” şi „am fost aflat”. Aşadar, ar putea zice cineva: „Dar cum? Neamurile erau lipsite de toate?”. Nicidecum, căci a lua cele aflate şi a cunoaşte cele arătate, cu aceasta au conlucrat.
Apoi, ca nu cumva să zică iudeii: „Şi de ce nu S-a arătat şi nouă?”, iată că profetul a spus mai mult decât atât, şi anume că: „Nu numai că M-am arătat vouă, ci încă am şi aşteptat cu mâinile întinse spre voi rugându-vă, şi dovedind prin aceasta îngrijirea tatălui iubitor faţă de fiu şi dorul înflăcărat al mamei către copilul său”. Iată deci cum Apostolul a oferit dezlegarea tuturor nedumeririlor din urmă, cât de clară este această dezlegare şi cum prin aceasta arată că pierderea lor este rezultată numai din voinţa lor, dar în acelaşi timp şi cum din toate părţile ei sunt nevrednici de iertare, ca unii ce au auzit şi au priceput toate cele spuse, şi cu toate acestea n-au voit a se apropia de Dumnezeu. Şi, ceea ce este mai mult, îi arată nu numai ca auzind şi cunoscând, ci relevă şi ceea ce putea avea o mai mare putere de a-i trezi, anume că chiar certându-se ei şi grăind împotrivă, Dumnezeu încearcă a-i atrage spre Dânsul.
Deci ce anume era care-i putea deştepta? „Vă voi întărâta pe voi şi vă voi mânia pe voi”. Voi ştiţi cât de mare este tirania patimii, şi câtă putere are rivalitatea în a rezolva orice ambiţie, şi a ridica pe cei căzuţi. Şi de ce să vorbim numai de oameni, când patima aceasta a geloziei îşi arată marea ei putere chiar şi la animale, ba chiar şi printre copiii nevârstnici? Căci de multe ori şi copilul rugat nu voieşte să se ducă la tatăl său, ci stă pe loc cu îndărătnicie, pe când un alt copil, chiar nefiind dezmierdat, fuge în braţele tatălui său fără să fi fost rugat. Dar acest fapt este rezultatul acelei patimi numite gelozie, sau sentimentul de adversitate aprins între două persoane.
Aceasta, deci, a făcut şi Dumnezeu cu iudeii. Nu numai că i-a rugat şi a întins şi mâinile către ei, ci încă a aprins în ei şi patima geloziei, căci pe cei ţinuţi drept inferiori lor – fapt care şi provoacă gelozia – i-a introdus nu numai în bunurile lor, ci chiar în cele mai mari şi mai necesare, pe care ei nici măcar prin vis nu şi le-au închipuit, ceea ce contribuie la a face patima mai mare şi mai mistuitoare. Dar iată că ei nici aşa nu s-au urnit din învârtoşarea inimii lor! Deci cum ar putea fi vrednici de iertare, după ce arată, de atât amar de vreme, aceeaşi veche îndărătnicie?
Însă Apostolul nu spune întocmai aşa, ci lasă la conştiinţa auditorilor săi de a judeca faptul din concluzia celor vorbite, iar el pregăteşte prin cele ce urmează să dezvolte aceeaşi idee, cu obişnuita lui înţelepciune. Ceea ce a făcut şi până acum, relevând antiteze şi asupra Legii şi asupra poporului, care conţineau în ele o mai mare acuzaţie decât în realitate li se adusese vreodată, dar în dezlegarea lor pronunţându-se numai atât cât credea de cuviinţă şi pe cât îngăduiau împrejurările, ca nu cumva să-i piardă printr-un cuvânt prea neplăcut auzului lor, la fel face şi aici, scriind astfel:
„Întreb, deci: Oare lepădat-a Dumnezeu pe poporul Său? Nicidecum!” (11, 1).
Priveşte cum el se preface nedumerit, ca şi cum acum ar începe să vorbească, iar punând această grea întrebare, face, o dată cu deturnarea ei, a fi bine primit şi ceea ce urmează; cu alte cuvinte, ceea ce a încercat să arate prin toate cele vorbite înainte, acelaşi lucru face şi aici. Şi ce a încercat să arate? Aceea că chiar de ar fi cât de puţini cei mântuiţi dintre iudei, totuşi cuvintele făgăduinţei lui Dumnezeu au rămas întregi. De aceea nici n-a spus simplu: „pe poporul Său”, ci a mai adăugat: „pe care mai înainte l-a cunoscut”. În continuare, adaugă şi dovada că Dumnezeu n-a lepădat pe acest popor, şi zice: „Căci şi eu sunt israelit, din urmaşii lui Avraam, din seminţia lui Veniamin”. Eu – zice –, dascălul şi propovăduitorul. Dar fiindcă aceasta ar fi putut părea ceva în răspărul celor vorbite înainte, respectiv: „Cine a crezut celor auzite de la noi” (10, 16), şi „Toată ziua întins-am mâinile Mele către un popor neascultător şi împotrivă grăitor” (10, 21), şi „Voi întărâta râvna voastră prin cel ce nu este poporul Meu” (10, 19), de aceea nu s-a mulţumit numai cu tăgăduirea, nici numai cu expresia „Nicidecum”, ci revine din nou, dovedind acelaşi lucru:
„Nu a lepădat Dumnezeu pe poporul Său…” (11, 2).
„Dar aici, zici tu, nu este vreo dovadă, ci exprimarea părerii sale”. Însă priveşte dovada cea dintâi şi cea de după aceasta: cea dintâi este că arată că el este din neamul lui Israel, şi dacă ar fi trebuit ca toţi iudeii să fie lepădaţi, atunci nici el, dascălul şi propovăduitorul, căruia i s-a încredinţat predica Evangheliei în toată lumea, precum şi tainele şi întreaga iconomie, nu ar fi fost ales din acel neam. Aceasta este prima dovadă, iar a doua urmează imediat în expresia: „pe poporul Său, pe care mai înainte l-a cunoscut” , adică pe care-l ştia bine că este destoinic de a primi şi credinţa, căci şi trei mii, şi patru mii, şi mii de mii dintre ei crezuseră.
Deci, ca să nu zică cineva: „Dar tu eşti poporul? Şi dacă tu ai fost chemat, atunci întregul popor a fost chemat?” – de aceea a adăugat: „nu a lepădat pe poporul Său, pe care mai înainte l-a cunoscut”, ca şi cum ar fi zis: am împreună cu mine şi trei mii, patru mii, sau mii de mii. „Dar ce? Acesta este poporul? Oare în trei mii, sau patru mii, sau în miile de mii se cuprinde sămânţa aceea a lui Avraam, care se aseamănă cu stelele cerului şi cu nisipul mării? Şi astfel ne amăgeşti tu pe noi, şi aiurezi punând întregul popor în persoana ta, şi a celor puţini de pe lângă tine? Aşadar, ne-ai insuflat speranţe zadarnice, spunând că făgăduinţa s-a îndeplinit, pe când noi toţi suntem pierduţi, iar mântuirea este a celor puţini? Toate acestea sunt numai fanfaronade şi mândrie, şi nu punem nici un preţ pe astfel de sofisme”. Ca să nu zică, deci, unele ca acestea, priveşte cum prin cele ce urmează oferă dezlegarea. În locul antitezei aduce dezlegarea, reieşită din istoria veche a iudeilor. Şi care este aceasta?
„Nu ştiţi, oare, ce zice Scriptura despre Ilie? Cum se roagă el împotriva lui Israel, zicând: «Doamne, pe proorocii Tăi i-au omorât, jertfelnicele Tale le-au surpat şi eu am rămas singur şi ei caută să-mi ia sufletul!». Dar ce-i spune dumnezeiescul răspuns? «Mi-am pus deoparte şapte mii de bărbaţi, care nu şi-au plecat genunchiul înaintea lui Baal». Deci tot aşa şi în vremea de acum este o rămăşiţă aleasă prin har” (11, 2-5).
Ceea ce el spune aici, înseamnă: „Dumnezeu nu a lepădat pe poporul Său, căci dacă l-ar fi lepădat nu ar fi ales pe nimeni din acel popor; iar dacă a ales pe unii, aceasta înseamnă că nu l-a lepădat”. Şi cu toate acestea, zici tu, dacă nu l-ar fi lepădat, ar fi ales pe toţi. „Nicidecum”, răspunde Apostolul, „căci şi pe timpul lui Ilie la doar cei şapte mii s-a mărginit mântuirea, precum şi astăzi se găsesc mulţi care au crezut. Dar dacă voi nu ştiţi aceasta, nu este nimic de mirare; fiindcă şi profetul acela, deşi bărbat atât de însemnat şi renumit, nu ştia nimic, ci Dumnezeu ordona cele ale Sale în iconomia Sa, fără ca profetul să ştie”.
Tu însă priveşte acum şi înţelepciunea Apostolului, cum, în dovedirea acestui fapt, amplifică pe nesimţite şi acuzaţia lor.
Căci pentru aceasta le-a amintit de întreaga mărturie, pentru a le da pe faţă nerecunoştinţa, şi a arăta că ei sunt la fel, după cum au fost şi părinţii lor. Dacă nu ar fi avut acest scop, ci ar fi căutat să le arate un singur lucru, acela că poporul se găseşte şi în cei puţini, ar fi spus că şi pe timpul lui Ilie rămăseseră numai şapte mii, acum însă el le redă întreaga mărturie de la început. Peste tot el se sileşte a arăta că nu este nimic diferit dacă ei fac tot aşa şi pe timpul lui Hristos şi al apostolilor, căci acesta le este năravul. Şi ca să nu spună că ei au ucis pe Hristos ca pe un înşelător, iar pe apostoli îi alungă ca pe nişte amăgitori, relevă mărturia următoare: „Doamne, pe proorocii Tăi i-au omorât, jertfelnicele Tale le-au surpat”. Apoi, ca să nu-i devină cuvântul greoi, mai adaugă mărturiei acesteia şi o altă cauză. Şi, de astă dată, nu o menţionează în intenţia de a-i acuza, ci în încercarea de a arăta şi alte lucruri, cu care ocazie îi lipseşte de orice iertare pentru faptele petrecute înainte. Priveşte cât de mare este acuzaţia, şi de la care anume persoană vine. Căci nu este Pavel cel care acuză, nici Petru, Iacov sau Ioan, ci acela care era mult mai admirat de ei, căpetenia profeţilor, prietenul lui Dumnezeu, care atât de mult era râvnitor pentru ei încât s-a predat şi foamei, şi care nici până astăzi încă n-a murit. Deci, ce zice acest profet?
„Doamne, pe proorocii Tăi i-au omorât, jertfelnicele Tale le-au surpat şi eu am rămas singur şi ei caută să-mi ia sufletul!”; şi ce ar putea fi mai rău decât o asemenea sălbăticie? El trebuia să se roage lui Dumnezeu pentru cei care deja erau încărcaţi de păcate, iar ei voiau să-l omoare, fapt ce-i lipseşte de orice iertare. Nici foametea nu mai stăpânea, căci era an îmbelşugat, ruşinea cea dinainte era uitată, demonii fuseseră ruşinaţi, şi puterea lui Dumnezeu se arătase, iar împăratul lor se umilise, şi totuşi ei cutezau a face astfel de nelegiuiri, trecând din omor în omor şi ucigând pe dascăli şi pe cei ce căutau a le îndrepta obişnuinţele lor. Şi ce ar putea să zică?
Nu cumva şi acei profeţi erau înşelători? Nu cumva şi aceia erau amăgitori? Nu cumva nici pe aceia nu-i ştiau de unde sunt? Dar poate că vă supărau proorociile lor; însă vă vorbeau şi cele bune. Dar cu altarele? Nu cumva şi acelea vă supărau? Nu cumva şi ele vă întărâtau? Ai văzut cum ei au dat întotdeauna exemple de ceartă şi de batjocoră? De aceea Pavel, scriind şi în alt loc, zicea: „Pentru că aţi suferit şi voi aceleaşi de la cei de un neam cu voi, după cum şi ele de la iudei, care şi pe Domnul Iisus L-au omorât ca şi pe proorocii lor; şi pe noi ne-au prigonit şi sunt neplăcuţi lui Dumnezeu şi tuturor oamenilor sunt potrivnici (I Tesaloniceni 2, 14, 15); ceea ce fac şi acum, căci şi altarele le-au surpat, şi pe prooroci i-au omorât.
„Dar ce-i spune dumnezeiescul răspuns? «Mi-am pus deoparte şapte mii de bărbaţi, care nu şi-au plecat genunchiul înaintea lui Baal»”. Şi ce relaţie poate fi între aceste cuvinte şi împrejurările prezente? E o mare legătură, căci se dovedeşte de aici că Dumnezeu pururea obişnuieşte a mântui pe cei vrednici, chiar şi dacă făgăduinţa a fost dată către întregul neam. Iar aceasta a arătat-o încă de la început, zicând: „Dacă numărul fiilor lui Israel ar fi ca nisipul mării, rămăşiţa se va mântui” (9, 27), şi „Dacă Domnul Savaot nu ne-ar fi lăsat nouă urmaşi, am fi ajuns ca Sodoma” (9, 29). Tot aceasta o arată petrecându-se şi acum, drept care şi adaugă: „Tot aşa şi în vremea de acum este o rămăşiţă aleasă prin har”. Priveşte cum fiecare cuvânt îşi păstrează nobleţea sa şi scoate la lumină atât harul lui Dumnezeu, cât şi recunoştinţa celor mântuiţi. Căci spunând „alegerea”, prin aceasta a arătat încercarea făcută de Dumnezeu asupra lor, iar expresia „prin har” arată lucrarea sfântă a lui Dumnezeu.
„Iar dacă este prin har, nu mai este din fapte; altfel harul nu mai este har. Iar dacă este din fapte, nu mai este har, altfel fapta nu mai este faptă” (11, 6).
Iarăşi se revoltă împotriva îndărătniciei iudeilor şi, alături de cele spuse până acum, îi lipseşte şi prin aceste cuvinte de orice iertare. „Nu aveţi nimic de spus – zice –, căci şi profeţii vă chemau, şi Dumnezeu vă ruga, şi faptele strigau, şi gelozia pe care o strecurase în sufletul vostru era de ajuns pentru a vă atrage spre El. Nu puteţi spune că cele poruncite au fost grele, şi de aceea n-aţi putut să vă apropiaţi de El, nici că a pretins de la voi dovada faptelor şi a virtuţilor dificile, căci cum să fi pretins acestea Dumnezeu, în vreme ce asemenea fapt ar fi astupat cu totul harul Său?”. Acestea au fost spuse de Apostol, voind a le arăta că dorea foarte mult ca ei să se mântuiască şi că, în asemenea caz, nu numai mântuirea lor ar înainta cu uşurinţă, ci şi slava lui Dumnezeu ar fi mare, căci s-ar dovedi atunci iubirea Lui de oameni. ,,De ce te temi a te apropia – zice –, dacă nu-ţi cere fapte? De ce te împotriveşti şi eşti îndărătnic, când harul îţi stă în ajutor, şi nu-ţi mai pune înainte legea, în zadar şi fără scop? Nici prin lege nu te vei mântui, în acelaşi timp necinsteşti şi darul lui Dumnezeu, căci dacă stărui cu îndărătnicie a te mântui prin lege, prin aceasta tu desfiinţezi darul lui Dumnezeu”. După aceea, ca acest fapt să nu pară ciudat şi străin, prin anticipaţie el spune că şi cei şapte mii de pe timpul lui Ilie au fost mântuiţi tot prin har. Căci când el spune că: „Tot aşa şi în vremea de acum este o rămăşiţă aleasă prin har”, prin aceasta arată că şi aceia s-au mântuit prin har. Şi nu numai aceasta, ci şi expresia „Mi-am pus deoparte” tot acest lucru învederează, anume că Dumnezeu a contribuit cu cea mai mare parte la mântuirea lor.
„Dar dacă mântuirea se acordă prin har”, zici tu, „de ce nu ne-am mântuit cu toţii?”. Pentru că nu aţi voit; fiindcă însuşi harul, cu toate că e har, mântuieşte numai pe cei ce voiesc, iar nu şi pe cei ce nu voiesc şi-l dispreţuiesc, pe cei ce i se luptă împotrivă şi i se opun necontenit.
Ai văzut cum prin toate acestea el a dovedit că „nu a căzut cuvântul lui Dumnezeu”? Făgăduinţa lui Dumnezeu a venit la cei vrednici, iar aceştia, deşi puţini la număr, totuşi se pot numi poporul lui Dumnezeu. Şi, deşi chiar la începutul epistolei a spus aceasta cu multă putere prin cuvintele: „Căci ce este dacă unii n-au crezut?” (Romani 3, 3), deşi nu s-a mărginit numai la atât, ci a adăugat imediat: „Ci Dumnezeu se vădeşte întru adevărul Său, pe când tot omul întru minciună” (Romani 3, 4), totuşi şi în pasajul de faţă acelaşi lucru îl evidenţiază, arătând pe de o parte puterea harului, iar pe de alta că acest har pururea mântuieşte pe cei buni şi pierde pe cei răi.
Deci, iubiţilor, să mulţumim lui Dumnezeu pentru faptul că noi suntem dintre cei mântuiţi şi că, neputând să ne mântuim prin fapte, am fost mântuiţi prin harul lui Dumnezeu. Însă mulţumind, să nu facem aceasta numai prin cuvinte, ci şi prin lucruri, prin fapte. Căci atunci este mulţumirea deplină, când noi facem toate acelea prin care Dumnezeu urmează a fi slăvit, şi când fugim de acelea de care ne-am izbăvit. Dacă noi, batjocorind pe Împăratul a toate, în loc să fim pedepsiţi, am fost cinstiţi prin marea Lui iubire de oameni, îţi poţi închipui câtă nerecunoştinţă am avea faţă de El, batjocorindu-L şi după aceasta! Atunci desigur că vom fi pedepsiţi cu cea mai mare pedeapsă pentru asemenea nerecunoştinţă, ba încă mai aspră decât cea dintâi. Batjocora dinainte nu ne-ar arăta atât de nerecunoscători pe cât ne arată cea de după cinstea şi marea Lui purtare de grijă faţă de noi. Să fugim, deci, de acelea de care ne-am izbăvit, şi nu numai cu gura să-I mulţumim, ca nu cumva să se zică şi despre noi: „Poporul acesta se apropie de Mine cu gura şi cu buzele Mă cinsteşte, dar cu inima este departe” (Isaia 29, 13). Căci nu ar fi absurd, când cerurile spun slava lui Dumnezeu, ca tu, cel pentru care au fost făcute cerurile care-L slăvesc, să săvârşeşti astfel de fapte, prin care de alţii este defăimat Dumnezeu, Care te-a făcut pe tine?!
De aceea, nu numai cei ce defaimă pe Dumnezeu sunt răspunzători, ci şi tu vei fi răspunzător şi vrednic de osândă. Nici cerurile nu slăvesc pe Dumnezeu glăsuind, ci prin privirea lor pregătesc pe alţii de a-L slăvi; şi, cu toate acestea, se zice că ele spun slava lui Dumnezeu. Tot aşa şi cei ce petrec o viaţă minunată, chiar dacă tac, ei slăvesc pe Dumnezeu, fiindcă printr-înşii mulţi alţii Îl slăvesc. Nu atât este admirat Dumnezeu prin cer, pe cât e de admirat prin viaţa cea curată a omului. De aceea, când noi vorbim cu elinii, nu punem în faţa ochilor cerul, ci pe oameni, care, deşi se găseau mai rău decât fiarele sălbatice, totuşi El i-a îmblânzit şi i-a făcut asemenea îngerilor. Şi când noi le vorbim de această prefacere a omului, le închidem gura. Căci omul este cu mult superior cerului şi poate câştiga, sau, mai bine zis, îşi poate face sufletul mai strălucit decât frumuseţea cerului. Cerul, deşi a fost privit atâta vreme, totuşi nu l-a convins atât de mult pe om, pe când Pavel, predicând un timp foarte scurt, a atras la sine întreaga lume, fiindcă îşi câştigase un suflet nu mai prejos de cer, care i-a putut atrage pe toţi. Vrednicia şi valoarea noastră nu înseamnă nimic nici chiar pe pământ, pe când cea a lui Pavel este mai covârşitoare şi decât cerurile; căci cerul îşi păstrează intacte limita şi regula stabilite de Dumnezeu, în timp ce înălţimea sufletului lui Pavel a întrecut şi cerul, el dialogând cu Însuşi Hristos. Şi frumuseţea acelui suflet era atât de strălucitoare, încât Însuşi Dumnezeu a proclamat-o. Când s-au făcut stelele cerului, îngerii le-au admirat; însă pe Pavel l-a admirat Însuşi Dumnezeu, zicând: „Acesta îmi este vas ales” (Fapte 9, 15). Cerul deseori este acoperit de nori, pe când lui Pavel nici o ispită nu a fost în stare să-i acopere sufletul, ci chiar în timpul furtunii el se arată mai strălucit decât cea mai frumoasă amiază, şi luminează ca şi mai înainte de a veni peste el norii ispitelor. Căci soarele ce lumina întru el nu elibera raze ce puteau fi întunecate de năvala ispitelor, ci şi mai mult strălucea atunci. De aceea îi şi zicea lui: „Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune” (II Corinteni 12, 9).
Să îndreptăm deci râvna noastră spre el, iubiţilor, şi atunci, de am voi, cerul acesta pe care îl privim nu va preţui nimic faţă de noi, şi nici soarele, nici chiar lumea întreagă. Căci toate acestea s-au făcut pentru noi, iar nu noi pentru ele. Să arătăm că suntem vrednici, făcându-se acestea pentru noi. Căci, dacă ne vom arăta nevrednici de acestea, cum vom putea fi vrednici de Împăratul a toate? Fiindcă toţi cei ce trăiesc defăimând pe Dumnezeu, nevrednici sunt de a privi soarele. Nevrednici sunt cei ce-L defaimă de a se bucura de făpturile care-L slăvesc, precum şi fiul care defaimă pe tatăl său este nevrednic de a se bucura de slujba servitorilor merituoşi. De aceea, toate făpturile Sale se vor bucura de mare slavă, iar noi vom suferi pedeapsa şi osânda. Câtă ticăloşie nu ar fi ca făptura creată pentru tine să se transforme în libertatea fiilor lui Dumnezeu, iar noi, făcuţi fii ai lui Dumnezeu, să fim trimişi în gheena şi în pierzare din cauza marii noastre trândăvii, iar în locul nostru să se bucure făptura de acea fericire negrăită!
Deci, ca nu cumva să se întâmple astfel, noi, cei ce am dobândit un suflet curat, să-l păstrăm tot curat, sau, mai bine zis, să întindem încă şi mai mult splendoarea lui. Iar cei ce avem un suflet murdar, să nu deznădăjduim, după cum şi zice: „De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi, şi de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face” (Isaia 1, 18). Când Dumnezeu făgăduieşte ceva, tu nu te îndoi deloc, ci fă toate acelea prin care ai putea apuca şi atrage la sine-ţi acele făgăduinţe. Te-au împresurat poate mii de rele şi de păcate? Şi ce urmează de aici? Încă nu te-ai dus până acum în iad, unde nimeni nu se va mai putea mărturisi şi pocăi; încă nu s-a desfăşurat priveliştea aceea îngrozitoare, şi tu eşti în afară de primejdie, şi încă poţi ca în lupta cea mai de pe urmă să te bucuri de biruinţă. Încă nu ai ajuns acolo, ca să auzi ceea ce i s-a spus bogatului: „Între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare” (Luca 16, 26). Încă nu a venit mirele, ca să se teamă cineva a-ţi da untdelemn pentru candela ta, ci încă mai poţi cumpăra şi aduna în magazie. Încă nu este până acum nimeni care să zică: „Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă şi nici vouă” (Matei 25, 9), ci sunt încă mulţi cei care vând, cei goi, cei flămânzi, cei bolnavi, cei ce stau în temniţe. Hrăneşte pe aceia, îmbracă pe aceştia, cercetează pe cei bolnavi şi aflaţi în temniţă, şi atunci vei dobândi untdelemn mai mult decât izvoarele de apă. Încă n-a sosit ziua acelui iconom din Evanghelie.
De aceea, întrebuinţează timpul cu folos şi fă asemenea aceluia, adică şterge datoriile altora către tine, iar celui ce-ţi datorează o sută de măsuri de untdelemn, zi-i: „Ia-ţi zapisul şi, şezând, scrie degrabă cincizeci” (Luca 16, 6). Aceasta fă-o şi cu banii, şi cu cuvintele, şi cu toate celelalte, şi imită pe iconomul acela; aceasta sfătuieşte şi pe rudele tale să facă, aceasta fă-o şi tu însuţi. Încă eşti stăpân a grăi astfel, încă n-ai ajuns a avea nevoie să rogi pe altul, ci ai puterea de a sfătui tu şi pe alţii, şi pe tine însuţi. Când te vei duce acolo, nu te vei mai putea folosi de nimic din acestea, şi pe drept cuvânt, căci dacă ai avut la îndemână un termen atât de lung şi totuşi n-ai fost folositor nici altora şi nici ţie însuţi măcar, cum te vei putea bucura de un asemenea har tocmai atunci când te găseşti în mâinile judecătorului?
Toate acestea, deci, frământă-le în mintea ta. Să ne interesăm din toate puterile de mântuirea noastră şi să nu trădăm ocazia favorabilă ce ni se oferă în viaţa aceasta. Este cu putinţă a mulţumi lui Dumnezeu chiar şi la răsuflarea cea mai de pe urmă. Este cu putinţă a izbuti în aceasta şi prin testamentul ce-l facem (desigur, poate nu tocmai aşa ca cum ar fi fost dacă eram încă în viaţă, dar este totuşi cu putinţă). Cum, în ce fel? Dacă treci pe Hristos între moştenitorii tăi, şi dacă Îi laşi şi Lui parte din toata averea. Nu L-ai hrănit pe El pe când te găseai în viaţă? Măcar când te duci de aici, şi când nu mai eşti stăpân, măcar atunci dă şi Lui din ale tale; căci El este iubitor de oameni, şi nu se va certa cu tine pentru aceasta. Fără îndoială că dorinţa Lui cea mai de seamă era ca tu să-L hrăneşti pe când erai în viaţă, când şi plata îţi era mai mare.
Dar dacă n-ai făcut aceasta, atunci cel puţin fă-o măcar de astă dată, şi lasă-L pe El împreună moştenitor cu copiii tăi. Iar dacă pregeţi a face aceasta, gândeşte-te că Tatăl Lui te-a făcut pe tine împreună moştenitor cu El, şi deci sfârşeşte cu neomenia ta. Ce răspuns vei putea da, când tu nu L-ai lăsat nici măcar împreună moştenitor cu copiii tăi, pe El, Care te-a făcut pe tine moştenitor cerurilor şi Care S-a jertfit pentru tine? Deşi El pe toate nu le-a făcut din vreo datorie, ci din dragoste, pe când tu, după atâtea binefaceri, Îi eşti dator Lui. Dar deşi faptele stau astfel, totuşi El, ca şi cum ar primi un dar de la tine şi nu ca şi cum tu ai fi dator, primeşte cu dragoste şi te încununează, deşi ceea ce ar primi de la tine este al Său. Deci dă-I Lui averea care-ţi este, la urmă, nefolositoare; dă-I din acelea asupra cărora nu mai eşti stăpân, iar El îţi va da ţie împărăţia cerurilor, care-ţi va fi de folos pentru totdeauna, şi pe lângă aceasta îţi va hărăzi şi altceva, aceea că va purta de grijă celor din urma ta. Dacă El va fi împreună moştenitor cu copiii tăi, va uşura situaţia orfanilor, va împrăştia intrigile, va împiedica pagubele, va astupa gurile clevetitorilor, şi dacă copiii tăi nu vor putea ocroti cele hotărâte de tine prin testament, El le va ocroti şi nu va lăsa să fie desfiinţat testamentul. Iar dacă tu Îi îngădui şi aceasta, El va împlini lipsurile pentru toate cele scrise, şi chiar cu multă osârdie, pentru că a fost cinstit o dată ce L-ai trecut între moştenitorii tăi.
Lasă-L, deci, pe El moştenitor, căci la El te vei duce şi El are a te judeca pentru toate câte le-ai săvârşit aici pe pământ. Dar sunt unii atât de mişei încât, deşi nu au copii, totuşi nu vor să facă aşa ceva, ci mai degrabă decid să împartă averile lor părăsiţilor şi linguşitorilor, unuia sau altuia, decât să le lase lui Hristos, care le-a făcut atâta bine. Şi ce ar putea fi mai necugetat ca aceasta? Pe unii ca aceştia, chiar de i-ai compara cu animalele sau cu pietrele, totuşi nimic nu vei putea spune clar despre prostia şi nesimţirea lor, şi nu ai găsi o icoană fidelă care să poată reprezenta nebunia lor. De ce iertare se vor învrednici aceştia, dacă fiind în viaţă nu L-au hrănit, şi nici când urmează a se duce la El nu voiesc a-I hărăzi măcar cât de puţin din averile lor, asupra cărora nici nu mai sunt stăpâni la urmă, ci se poartă atât de duşmănos faţă de El, încât nu vor a-I împărtăşi nici chiar cele ce le sunt nefolositoare? Şi nu vezi câţi oameni nu s-au învrednicit nici măcar de un sfârşit bun, ci s-au dus de aici răpiţi năprasnic? Pe tine Dumnezeu te-a făcut ca să iconomiseşti toate cele ale casei tale, să îndrepţi cele cuvenite, şi să te îndeletniceşti cu cele necesare. Atunci, ce cuvânt de îndreptare vei avea, când şi după ce ai primit de la El un astfel de dar, trădai binefacerea şi te împotriveai credinţei strămoşilor tăi? Aceia chiar fiind în viaţă vindeau toate ale lor şi le duceau la picioarele apostolilor, pe când tu nici atunci când încetezi din viaţă nu împărtăşeşti ceva celor ce au nevoie. Desigur, e mult mai bine a îndrepta foamea şi sărăcia cât timp eşti în viaţă, căci aceasta îţi dă şi un mai mare curaj. Însă dacă nu voieşti să faci astfel, cel puţin când mori fă ceva nobil, care, deşi nu poate fi dovada unei mari iubiri faţă de Hristos, totuşi este o oarecare iubire. Căci dacă nu vei avea întâietate printre oile ce vor sta de-a dreapta Lui, totuşi nu e puţin lucru şi acela de a te găsi printre dânsele şi a nu fi la un loc cu caprele cele de-a stânga. Şi dacă nu faci nici aceasta, dacă nici frica de moarte, nici faptul că la urmă averile tale îţi sunt nefolositoare, nici siguranţa în care ai lăsa copiii tăi şi nici faptul că prin aceasta ţi-ai depozita acolo mai dinainte iertarea greşelilor, dacă, zic, nimic din acestea nu te mişcă, atunci ce cuvânt ar mai putea să te convingă să fii iubitor de oameni?
De aceea, vă rog, ca mai cu seamă cât ne aflam în viaţă, să lăsăm celor nevoiaşi cât mai mult din averile noastre. Dar dacă ar fi unii atât de mici la suflet, încât să nu se înduplece a face astfel, cel puţin măcar de silă să devină iubitori de oameni. Când trăiai ca şi cum ai fi fost nemuritor, te ţineai strâns de toate cele existente; dar acum, după ce ai aflat că eşti muritor, cel puţin de astă-dată sfârşeşte cu acea credinţă, şi cugetă ca muritor asupra celor ale tale, mai cu seamă că urmează a te bucura de o viaţă nemuritoare. Dacă poate este lucru dificil a vorbi aşa cum vom vorbi, dacă cele ce vom spune sunt încărcate de frică şi groază, totuşi sunt necesare de vorbit. De aceea, îţi zic: numără printre robii tăi şi pe Hristos! Eliberezi pe robii tăi? Eliberează şi pe Hristos de foame, de neputinţă, de închisoare şi de goliciune.
Te-ai cutremurat auzind acestea? Însă să te cutremuri şi mai tare când nici aceasta n-o faci! Aici te-au înmărmurit cuvintele pe care le-am spus; însă când te vei duce acolo şi vei auzi lucruri şi mai grozave decât acestea, şi când vei vedea acele munci nesfârşite, ce vei zice şi ce vei face atunci? La cine vei afla scăpare? Pe cine vei chema în ajutor? Pe Avraam? Dar el nu te va auzi. Pe acele fecioare? Nici ele nu te vor auzi, şi nici nu-ţi vor da untdelemn. Poate pe tatăl sau pe bunicul tău? Dar şi dintre aceştia nici unul nu va fi stăpân, chiar de ar fi şi sfânt, ca să poată dezlega hotărârea aceea.
Toate acestea, deci, cugetându-le în mintea ta, roagă pe Cel ce singur este Domnul şi Stăpânul tău, pe Cel ce singur poate şterge zapisul tău şi stinge văpaia aceea, roagă-L, zic, şi îmblânzeşte-L, hrănind pe cei flămânzi şi îmbrăcând pe cei goi, ca astfel de aici să te duci însoţit de bune nădejdi, iar acolo fiind, să te bucuri de veşnicele bunătăţi. Cărora fie cu toţii a ne învrednici, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.