Nu va mândriti cu umilinta voastra!…
Poate veti râde de ceea ce-am zis: „Umilinta poate duce la trufie?”
Nu va mirati – ea zamisleste mândrie când nu-i sincera. Cum asa? Când ea urmareste încuviintarea oamenilor si nu a lui Dumnezeu, când e savârsita întru asteptarea laudei si spre propria desfatare. Ceea ce e diavolesc.
Unii se trufesc umilindu-se, cugetând pentru ei o îndestulare binevoitoare. De pilda, vine la tine un frate, iar tu îl primesti – si-i speli picioarele – si de îndata, mândru esti de aceasta. Am facut – zici – ceea ce nimeni n-a facut: am savârsit umilinta.
Asadar, cum poate cineva ramâne umil? Aducându-si aminte de acel sfat al lui Hristos: când ati savârsit tot ceea ce-ati putut, ziceti: „Suntem niste slugi netrebnice”.
Cel ce însusi pe sine s-a încredintat ca n-a facut nici o isprava de seama, orice ar fi facut, acela singur e umil, fiindca deloc nu-si închipuie ca a ajuns tinta.
Multi au scos laudarosenie din umilinta lor. Sa nu facem asa. Ai savârsit o fapta de umilinta, nu te mândri, ca pierzi roada. Ca sa nu se întâmple ca fariseului: s-a mândrit ca a platit dijma – si si-a pierdut toata rasplata. Altfel face vamesul…