din “Omilii la Epistola catre Romani”
[Numai omul cel virtuos trăieşte, cel păcătos este deja mort]
(urmare)
„Drept aceea, fraţilor, nu suntem datori trupului, ca să vieţuim după trup. Căci dacă vieţuiţi după trup, veţi muri, iar dacă ucideţi, cu Duhul, faptele trupului, veţi fi vii” (Romani 8, 12-13).
Arătând cât de mare este răsplata vieţii duhovniceşti, că o astfel de viaţă face pe Hristos a locui în noi, că face vii trupurile cele muritoare, şi că le înaripează spre cer, că o astfel de viaţă face mai uşoară calea virtuţii, în continuare adaugă şi sfatul necesar, zicând: „drept aceea nu suntem datori să vieţuim după trup”. Dar nu a zis întocmai astfel, ci, spunând că „nu suntem datori trupului”, el a arătat cu mai multă putere şi mai izbitor că datori suntem Duhului. Şi pretutindeni el face aşa, învederând că cele acordate nouă de Dumnezeu nu au fost acordate din datorie, ci din simpla dragoste şi din harul Lui, pe când cele ale noastre, de după primirea harului, nu sunt făcute din libera noastră oferire, ci din datorie. Căci când el zice: „Cu preţ aţi fost cumpăraţi. Nu vă faceţi robi oamenilor” (I Corinteni 7, 23), aceasta lasă a se înţelege. De asemenea şi când scrie că: „voi nu sunteţi ai voştri” (I Corinteni 6, 19), acelaşi lucru îl învederează. Dar şi în altă parte le aminteşte despre aceasta, scriindu-le: „Că dacă unul a murit pentru toţi, au murit deci toţi…, ca cei ce viază să nu mai vieze loruşi” (II Corinteni 5, 14, 15).
Aceasta deci o face şi aici, zicând „suntem datori”. Apoi, fiindcă a zis că „nu suntem datori trupului”, ca nu cumva cele vorbite să le atribui naturii trupului, el n-a tăcut, ci a adăugat imediat: „ca să vieţuim după trup”. Căci multe datorăm noi trupului, ca de pildă a-l hrăni, a-l îngriji, a-l odihni, a-l feri de boli, a-l îmbrăca, şi multe altele. Deci ca nu cumva să crezi că el desfiinţează această slujbă ce o datorăm trupului, zicând că „nu suntem datori trupului”, explică aceasta, adăugând: „ca să vieţuim după trup”. „Acea îngrijire o desfiinţez eu, zice, care duce la păcat; iar a fi îngrijit trupul la nevoile lui naturale, aceasta voiesc a se face”. Ceea ce a arătat mai departe, zicând: „şi grija de trup să nu o faceţi”, după care imediat a adăugat: „spre pofte” (Romani 13, 14), acelaşi lucru îl face şi aici, căci ne învaţă spunându-ne: „Îngrijiţi trupul vostru, căci îi datorăm această îngrijire; însă să nu vieţuim după trup, adică să nu facem din trup stăpânul vieţii noastre. Este necesar ca trupul să meargă după noi, iar nu el să ne conducă, şi nici să ne ordoneze viaţa, ci să primească legile Duhului”.
Deci, stabilind aceasta, şi arătând că suntem datori Duhului, pentru a arăta mai departe căror binefaceri suntem datori, nu vorbeşte de cele trecute, ceea ce mai cu seamă îl uimeşte pe Apostol, ci de cele viitoare. Deşi erau de ajuns şi acelea pentru a convinge auditoriul, totuşi el nu vorbeşte acum de ele, şi nici nu aminteşte de acele binefaceri negrăite, ci numai de cele viitoare. De altfel, binefacerea odată acordată nici nu are atâta putere de a atrage pe cei mulţi, după cum are binefacerea viitoare şi aşteptată. Deci vorbind de binefacerea viitoare, mai înainte îi înfricoşează cu supărările cele ce urmează vieţuirii după trup, căci zice: „dacă vieţuiţi după trup, veţi muri” (8, 13), făcând aluzie la moartea cea nemuritoare, adică la pedeapsa şi osânda gheenei. Şi mai mult încă, dacă ar examina cineva această pericopă cu băgare de seamă, ar putea vedea că un astfel de om a murit deja din viaţa aceasta, ceea ce v-am demonstrat destul de lămurit în cele dinainte.
„Iar dacă ucideţi, cu Duhul, faptele trupului, veţi fi vii”, zice.
Ai văzut acum că el nu vorbeşte de natura trupului, ci de faptele trupeşti? N-a zis: „iar de veţi omorî cu Duhul natura trupului”, ci „faptele trupului”. Şi încă nici pe acestea toate, ci numai pe cele rele, iar aceasta se învederează din cele ce urmează: „că dacă veţi face astfel – zice – veţi fi vii”. Apoi, dacă el ar fi vorbit de toate faptele trupului în genere, cum s-ar putea împăca aceasta cu dreapta judecată? Căci şi a vedea, şi a auzi, şi a grăi, şi a umbla, sunt fapte ale trupului, şi de vom voi să le omorâm, atunci suntem atât de departe de a vieţui, încât am putea fi învinovăţiţi de sinucidere. Deci care fapte spune el că trebuie a le omorî? Pe acelea care ne duc spre răutate, şi pe care nici nu este cu putinţă altfel a le omori decât prin Duh. A le omorî pe celelalte înseamnă a se ucide cineva pe sine singur, ceea ce nu este permis; iar pe acestea numai prin Duhul. Când Duhul este de faţă, toate valurile se liniştesc, toate patimile se ascund, şi nimic nu ne mai poate vătăma, sau împotrivi. Ai văzut cum Apostolul ne îndeamnă, şi ne arată ca datornici din faptele viitoare – ceea ce am spus şi mai înainte – şi nicidecum numai din cele deja petrecute? „Izbânda Duhului – zice – nu este numai aceea că ne-a iertat păcatele din trecut, ci şi aceea că ne-a făcut necuceriţi şi întru cele viitoare, şi vrednici de viaţa cea nemuritoare”.
Mai departe, el pune şi o altă răsplată, zicând: „Căci câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu” (8, 14).
Această cunună e cu mult mai mare decât cea dinainte. De aceea nici n-a zis simplu: „câţi vieţuiesc cu Duhul lui Dumnezeu”, ci „câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu”, arătând că astfel voieşte el de a fi Duhul în viaţa noastră, după cum este cârmaciul faţă de corabie, sau vizitiul faţă de caii înhămaţi. Şi nu numai trupul, ci chiar şi sufletul trebuie a-l supune unor astfel de frâne, căci nici acesta nu e bine de a fi deplin stăpân, ci trebuie a-l pune sub stăpânirea Duhului. „Ca nu cumva – zice –, încurajându-se în darul botezului, să nu se mai intereseze de viaţa cea de după botez, de aceea l-am supus Duhului; pentru că chiar de ai primit botezul, totuşi dacă după aceasta nu vei fi purtat de Duhul, ai pierdut cinstea dată, cum şi însemnătatea înfierii”. De aceea nici nu zice Apostolul „câţi au luat Duhul lui Dumnezeu”, ci „câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu”, adică câţi vieţuiesc astfel în toată viaţa lor, aceştia cu adevărat „sunt fiii lui Dumnezeu”.
Apoi, fiindcă demnitatea aceasta fusese dată şi iudeilor – „Eu am zis: «Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt»” (Psalmul 81, 6); şi iarăşi: „Hrănit-am feciori şi i-am crescut” (Isaia 1, 7); şi iarăşi: „Israel este fiul Meu, întâi-născutul Meu” (Ieşirea 4, 22); şi iarăşi Pavel, care zice: „a cărora este înfierea” (Romani 9, 4) –, de aceea Apostolul arată aici câtă deosebire este între cinstea aceea şi aceasta de acum. „Dacă denumirile sunt aceleaşi, zice, nu însă şi faptele sunt aceleaşi”. Despre aceasta el aduce dovadă clară, atât din cele date, cât şi din cele săvârşite, iar la urmă face comparaţia acestora cu cele ce vor fi în viitor.
Mai întâi el arată ce anume erau cele date iudeilor. Deci care erau acelea? Duhul robiei; pentru care şi adaugă, zicând:
„Pentru că n-aţi primit iarăşi un duh al robiei, spre temere…” (8, 15).
Apoi, trecând cu vederea a arăta contrariul robiei, adică Duhul libertăţii, el a evidenţiat ceea ce este cu mult mai mare, anume Duhul înfierii, prin care şi Duhul libertăţii a venit, zicând: „ci aţi primit Duhul înfierii”. Dar acest lucru este clar. Însă ce anume este Duhul robiei e cu totul obscur şi nesigur, fapt pentru care este necesar a lămuri acest punct. Şi nu numai că este nelămurit, ci chiar foarte greu de dezlegat, fiindcă adunarea iudeilor nu a primit Duhul. Deci ce spune el aici? Litera Legii este cea pe care a numit-o astfel; fiindcă şi litera era duhovnicească, după cum şi Legea era duhovnicească, după cum duhovnicească era şi apa ce curgea din piatră, şi mana din pustie. „Toţi, zice, au mâncat aceeaşi mâncare duhovnicească; şi toţi, aceeaşi băutură duhovnicească au băut” (I Corinteni 10, 3).
Şi piatra tot aşa o numeşte, căci zice: „beau din piatra duhovnicească ce îi urma” (I Corinteni 10, 4). Pentru că toate cele desfăşurate cu ei atunci erau mai presus de fire, de aceea Apostolul le-a numit pe toate duhovniceşti, şi nicidecum pentru că cei ce s-au împărtăşit din ele ar fi luat Duh. Şi cum era litera Legii, litera robiei? Pune-ţi înaintea ochilor întreaga lor viaţă, şi atunci vei şti şi aceasta lămurit. Căci şi pedepsele ce li se aplicau erau imediate, şi plata imediat venea, cumpătată oarecum şi acordată precum tainul zilnic dat slugilor, şi frica era mare în ochii lor, şi curăţirile rânduite de Lege, şi înfrânarea lor numai până la fapte. Printre noi, însă, nu este aşa, ci se curăţă încă şi judecata şi conştiinţa. Hristos nu ne spune numai: „Să nu ucizi!”, ci merge mai departe, zicând: „ci nici să te mânii”; nu zice numai „Să nu desfrânezi!”, ci „nici să te uiţi cu lăcomie”, ca astfel meritele noastre să nu fie rezultate din frica pedepsei prezente, ci din dorul după El şi din dragostea şi înclinarea către fapta bună. El nu ne făgăduieşte miere şi lapte, ci ne face împreună-moştenitori cu Unul Născut al Său, îndepărtându-ne de toate cele prezente, şi făgăduindu-ne a ne da mai ales acelea, pe care cei ce au devenit fii ai lui Dumnezeu trebuie a le primi. Nimic sensibil, nimic trupesc, ci totul duhovnicesc.
Aşadar, deşi aceia se numeau fii, totuşi erau ca şi robi; noi însă, devenind liberi, am primit înfierea, şi aşteptăm împărăţia cerurilor. Acelora le vorbea prin alţii, nouă însă prin Sine Însuşi. Aceia făceau totul mişcaţi de frica pedepsei, iar noi, cei duhovniceşti, mişcaţi de dorinţa şi pofta către bine, şi aceasta se vede din aceea că ne silim chiar de a covârşi cele poruncite nouă. Aceia, întocmai ca şi argaţii şi nerecunoscătorii, niciodată nu lipseau a cârti, iar noi lăsăm totul la dorinţa Tatălui celui ceresc. Aceia primind binefaceri blestemau, pe când noi primejduindu-ne mulţumim. Dar chiar de ar trebui să fim pedepsiţi păcătuind, totuşi şi aici e mare deosebire. Noi nu suntem pedepsiţi ca şi aceia ucişi cu pietre, arşi şi mutilaţi de preoţi, ci ne ajunge ca să fim scoşi de la masa părintească, şi depărtaţi pe un timp hotărât de la faţa Lui. La iudei înfierea era numai o cinste în cuvânt, pe când la noi urmează imediat şi faptul, purificarea prin botez, dăruirea Duhului Sfânt şi acordarea celorlalte bunuri. Dar apoi sunt şi altele multe, prin care se confirmă nobleţea noastră şi înjosirea acelora. Într-adevăr, Apostolul făcând aluzie la acea înfiere a iudeilor, prin Duh şi spre temere, mai departe aduce şi o altă dovadă de a avea cineva Duhul înfierii, aşa după cum îl avem noi.
Şi care-i dovada aceasta? Că „strigăm: Avva! Părinte!”. Ce fel este aceasta o ştiu toţi cei iniţiaţi în tainele credinţei noastre, căci ni se porunceşte ca în rugăciunea cea tainică întâi acest cuvânt să-l pronunţăm bine. Dar ce? Oare nu şi aceia numeau tată pe Dumnezeu? Nu auzi pe Moise, care zice: „Iar pe Apărătorul, Cel ce te-a născut, L-ai uitat” (Deuteronomul 32, 18)? Nu auzi pe Maleahi bătându-şi joc de dânşii şi zicând: „Oare nu e un singur părinte pentru noi toţi? Nu ne-a creat oare pe noi un singur Dumnezeu?” (Maleahi 2, 10)? Dar deşi sunt zise acestea, şi mai multe decât acestea, totuşi nicăieri nu vei găsi că ei îl numesc pe Dumnezeu cu cuvântul acesta de „Tată”, şi nici rugându-se Lui în acest fel. Noi însă cu toţii, şi preoţi, şi laici, şi stăpânitori, şi stăpâniţi, îl numim „Tată”, fiindcă aşa ni s-a poruncit ca să ne rugăm. Acest glas îl slobozim noi mai înainte de orice, după acele miraculoase dureri şi după acea lege a naşterilor străine şi paradoxale [botezul?]. De altfel iudeii, chiar de l-ar fi numit aşa vreodată, totuşi nu ar fi făcut-o din propria lor judecată, pe când noi, cei ce ne purtăm în harul Lui, suntem mişcaţi dintr-o acţiune duhovnicească. După cum este Duh al înţelepciunii, după care cei înţelepţi deveneau neînţelepţi (şi se vede aceasta din învăţătura Noului Testament), după cum este Duh al puterii, după care cei slabi sculau pe cei morţi şi alungau pe demoni, după cum este Duhul profeţiei, al vindecării bolilor, al limbilor multe, tot aşa este şi Duh al înfierii. Şi după cum noi cunoaştem Duhul profeţiei din aceea că cel ce are asemenea Duh prezice cele viitoare, nu grăind din propriul său cuget, ci fiind mişcat de har, tot aşa şi cel ce are Duhul înfierii, nu de la sine numeşte „Tată” pe Dumnezeu, ci mişcat de Duhul.
Apostolul însă, voind a arăta că creştinul este fiu veritabil, a făcut uz aici şi de limba ebraică, căci n-a zis numai „Tată” sau „Părinte”, ci „Avva Părinte”, cuvânt care este mai ales al copiilor legitimi şi adevăraţi faţă de părinţii lor.
Arătând deci deosebirea de viaţă, deosebire acordată de har şi de libertate, aduce şi o altă dovadă pentru superioritatea acestei înfieri. Şi care este dovada?
„Duhul Însuşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu” (8, 16).
„Nu susţin această părere numai datorită glasului întru care strigăm «Avva Părinte», ci şi din cauza din care se naşte glasul: că noi grăim aceste cuvinte după cum Duhul ne dictează”. Aceasta o spune încă mai simplu în altă parte, zicând: „A trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre, care strigă: Avva, Părinte!” (Galateni 4, 6). Dar ce înseamnă: „Duhul Însuşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru”? „Mângâietorul – zice – mărturiseşte împreună cu harul cel dat nouă. Glasul nu este numai al harului, ci şi al Mângâietorului, Care ne-a dat harul; căci El Însuşi ne-a învăţat prin har a grăi astfel”. Şi când Duhul mărturiseşte aceasta, ce îndoială mai poate fi? Dacă vreun om oarecare, sau înger, sau arhanghel, sau şi vreo altă putere, ar fi făgăduit aceasta, poate că s-ar fi îndoit cineva. Dar când însăşi puterea cea înaltă, care ne-a dat aceasta, şi prin care ni s-a poruncit a ne ruga, mărturiseşte nouă, cine ar putea la urmă să se îndoiască de valoarea acestei mărturisiri? Chiar şi împăratul, dacă ar alege pe cineva şi ar proclama înaintea tuturor cinstea acordată aceluia, oare ar îndrăzni cineva dintre supuşi să-l contrazică?
„Şi de suntem fii, suntem şi moştenitori” (8, 17).
Priveşte cum, câte puţin, măreşte darul. Căci e cu putinţă de a fi fii şi a nu fi şi moştenitori; fiindcă nu în mod necesar toţi moştenitorii sunt fii. De aceea Apostolul adaugă „şi moştenitori”. Iudeii, deoarece nu au o astfel de înfiere, au fost excluşi de la moştenire, după cum zice: „Pe aceşti răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători (Matei 21, 41); iar mai înainte de aceasta zicea: „Mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov, în împărăţia cerurilor. Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi…” (Matei 8, 11, 12). Dar nu s-a oprit aici Apostolul, ci a continuat cu altceva mai mare. Şi cu ce anume? Că sunt moştenitori ai lui Dumnezeu, pentru care a şi adăugat: „moştenitori ai lui Dumnezeu”. Şi ceea ce este încă şi mai mult, nu oricum moştenitori, ci „şi împreună-moştenitori cu Hristos”.
Ai văzut cum se luptă el ca să ne pună alături de Stăpân? Fiindcă nu toţi fiii sunt şi moştenitori, de aceea arată că noi suntem şi fii, şi moştenitori. Şi, fiindcă nu toţi moştenitorii de lucruri sunt moştenitori ai celor mari şi puternici, de aceea Apostolul arată că noi avem şi aceasta, căci suntem moştenitori ai lui Dumnezeu. Şi iarăşi, fiindcă cineva poate fi moştenitor al lui Dumnezeu fără să fie şi al lui Hristos în acelaşi timp, el arată că noi avem şi aceasta.
Tu însă ia seama la înţelepciunea Apostolului. După ce mai întâi a micşorat cele neplăcute, arătând ce vor pătimi cei ce vieţuiesc după trup – că, de pildă, vor muri –, ajungând cu cuvântul şi la cele bune, îşi lungeşte de astă-dată discursul, amplificându-l cu răsplata acordată, arătând cât de variate şi cât de mari sunt acele daruri. Dacă doar fiind cineva fiu al lui Dumnezeu, darul e negrăit, atunci poţi înţelege cât de mare este darul când acela este şi moştenitor; şi dacă acest dar este mare, atunci cu atât mai mult când este şi împreună-moştenitor. Apoi, arătând că darul nu este numai al harului, ci şi al ostenelilor noastre de fiecare clipă, şi făcând vrednice de credinţă toate cele spuse, a adăugat: „dacă pătimim împreună cu El, ca împreună cu El să ne şi preamărim”.
„Dacă noi ne-am împărtăşit cu El – zice – în nenorociri, cu atât mai mult ne vom împărtăşi în cele bune. Cel ce a dat atâtea şi atâtea bunuri celor care nu făcuseră nimic pentru a le merita, Acela, atunci când ne va vedea că ne şi ostenim şi pătimim atâtea, cum oare nu ne va şi răsplăti mai mult?”.
Arătând, deci, că faptul acesta e ca o răsplată acordată nouă, pentru a face demn de credinţă ceea ce a spus, şi ca nimeni să nu se îndoiască, arată iarăşi puterea harului. Aceasta pe de o parte ca cele vorbite să fie crezute şi de cei ce se îndoiesc, iar cei ce primesc să nu se ruşineze ca fiind mântuiţi totdeauna în dar, iar pe de altă parte ca să afli că Dumnezeu covârşeşte ostenelile prin răsplată. Şi aceasta a arătat-o Apostolul zicând că: „dacă pătimim împreună cu El, ca împreună cu El să ne şi preamărim”.
Mai departe, adaugă şi aceasta: „Căci socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi (8, 18).
În pasajele anterioare cere îndreptarea obiceiurilor şi viaţă duhovnicească, zicând că „nu suntem datori a vieţui după trup”, ca să nu fim predominaţi de pofte, de mânie, de bani, de slavă deşartă, de invidie şi de toate celelalte de acest fel. Dar aici, după ce ne-a amintit de tot darul dat şi de cel viitor, şi după ce ne-a ridicat şi înălţat prin speranţe, şi ne-a pus alături de Hristos, făcându-ne împreună-moştenitori ai Lui, la urmă, cu încurajare, ne conduce iarăşi la primejdii. Nu este tot una a stăpâni patimile din noi, şi a suferi acele primejdii grozave, precum bătăile, uciderile cu pietre, foamea, jefuirea, legăturile, târârea înaintea stăpânitorilor, şi celelalte, căci toate acestea au nevoie de un suflet mult mai nobil şi mai viguros. Tu însă priveşte cum Apostolul în acelaşi timp şi moderează, şi înalţă cugetul luptătorilor. Când el arată că premiile sunt mai mari decât ostenelile depuse, îndeamnă şi mai mult auditoriul, şi nu-l lasă a cugeta lucruri mari, ca fiind biruit, aşa-zicând, de răsplata cununilor, după cum zice şi în altă parte, unde îi este îndreptată vorba mai mult către cei mai înţelepţi: „Căci necazul nostru de acum, uşor şi trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slavă veşnică covârşitoare” (II Corinteni 4, 17).
Aici însă nu spune că necazurile sunt uşoare, ci numai îi mângâie cu răsplata celor viitoare, zicând: „Căci socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice”, şi nu zice „de liniştea viitoare”, ci tocmai ceea ce este mai mare decât orice: „de mărirea viitoare” . Unde este linişte, nu este numaidecât şi slavă; însă unde este slavă, acolo numaidecât este şi linişte. Apoi, fiindcă a vorbit de slava viitoare, el arată că acea slavă şi este deja, fiindcă n-a zis „de mărirea ce va fi”, ci „de mărirea care ni se va descoperi”, adică faptul că acea slavă este şi acum, însă ascunsă, ceea ce încă mai clar învederează şi înaltă parte, zicând: „Viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu” (Coloseni 3, 3). Deci, încurajează-te pentru acea slavă, căci deja s-a orânduit a aştepta ostenelile şi necazurile tale. Şi dacă te întristează faptul că va fi în viitor, iar nu acum, tocmai aceasta să te bucure încă mai mult, căci fiind ceva mare şi negrăit, care covârşeşte starea de acum, s-a adunat acolo pentru tine!
Şi nici n-a zis simplu „pătimirile vremii de acum”, ci a voit să arate că slava aceea le covârşeşte pe toate nu numai în calitate, ci şi în cantitate. Pătimirile de aici, de orice fel ar fi ele, se mărginesc la viaţa prezentă, pe când bunurile viitoare se întind în veacuri nesfârşite. Şi pe toate acele bunuri, de care nu ne este nouă dat a grăi, ba chiar nici măcar de a le reprezenta prin cuvânt, Apostolul le-a numit cu un singur cuvânt – „mărirea” –, ceea ce de noi este crezut a fi lucrul cel mai iubit şi mai dorit. Deci ridicând auditoriul, mai departe îşi amplifică cuvântul şi, făcând aluzie la crearea lumii, pregăteşte deodată două lucruri în alegerea celor viitoare: şi dispreţuirea celor prezente, şi dorirea celor viitoare. Şi al treilea lucru împreună cu acestea, sau mai bine zis cel dintâi, voieşte a arăta cât de important este pentru Dumnezeu neamul nostru omenesc şi câtă cinste este hărăzită firii noastre, împreună cu acestea, apoi, răstoarnă în această singură dogmă şi toate credinţele filosofilor, alcătuite de ei, despre lumea aceasta, ca şi pe nişte jucării copilăreşti, sau ca pe o pânză de păianjen. Dar ca toate acestea să fie şi mai evidente, să auzim chiar rostirea apostolică.
„Pentru că făptura aşteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Căci făptura a fost supusă deşertăciunii – nu de voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o – cu nădejde…” (8, 19, 20).
Ceea ce el spune, aşa şi este. Făptura însăşi este profund îndurerată, aşteptând aceste bunuri, pe care le-am expus acum, căci expresia „aşteaptă cu nerăbdare” nu indică altceva decât o aşteptare mare şi arzătoare, adică o nădejde fierbinte şi vie. Aşa că Apostolul, ca să-şi facă cuvântul mai vioi şi mai energic, personifică lumea întreagă, ceea ce de multe ori fac şi profeţii, înfăţişând râuri de apă ca bătând din palme, sau munţi săltând şi jucând, nu ca să le credem pe acestea însufleţite, nici ca să le atribuim vreo cugetare oarecare, ci ca să aflăm mărimea bunurilor, ca şi mărimea primejdiei pentru cei nesimţitori faţă de acele bunuri. Acelaşi lucru îl fac de multe ori vorbind şi de fapte triste, căci înfăţişează, de exemplu, via plângând, munţii şi tavanele templului jelindu-se, şi altele asemenea, ca astfel şi de aici să aflăm mărimea relelor. Pe aceştia, deci, imitându-i şi Apostolul, personifică aici întreaga făptură, şi spune că suspină şi are mari dureri; nu doar că ar fi auzit vreun suspin ieşit din pământ sau din nori, ci ca să arate mărimea bunurilor viitoare şi dorinţa ce o are de a se elibera de relele ce o stăpânesc.
„Căci făptura a fost supusă deşertăciunii – nu de voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o”. Dar ce înseamnă „făptura a fost supusă deşertăciuni”? Adică s-a făcut stricăcioasă. Din ce cauză şi pentru ce? Pentru tine, omule. Fiindcă ai luat trup muritor şi supus prefacerii; de aceea şi pământul a primit blestemul şi a produs spini şi pălămidă. Cum că şi cerul împreună cu pământul se zbuciumă spre a trece la o condiţie mai bună, ascultă-l pe profetul care grăieşte: „Dintru început Tu, Doamne, pământul l-ai întemeiat şi lucrul mâinilor Tale sunt cerurile. Acelea vor pieri, iar Tu vei rămâne, şi toţi ca o haină se vor învechi şi ca un veşmânt îi vei schimba şi se vor schimba. Dar Tu acelaşi eşti şi anii Tăi nu se vor împuţina” (Psalmul 101, 26-28).
Ai văzut cum a slujit făptura deşertăciunii, şi cum se va elibera din această stricăciune? Ascultă şi pe Isaia, care, arătând acelaşi lucru, zicea: „Ridicaţi la ceruri ochii voştri şi priviţi jos pământul; cerurile vor trece ca un fum şi pământul ca o haină se va învechi; locuitorii vor muri ca muştele” (Isaia 51, 6). Psalmistul zice: „Ca o haină se vor învechi şi ca un veşmânt îi vei schimba”, iar Isaia spune: „ locuitorii vor muri precum muştele”, nevorbind de o pierdere totală, şi nici că cei ce locuiesc pe pământ, adică oamenii, vor suferi o pierdere desăvârşită, ci o pierdere temporară, prin care vor trece la nestricăciune, împreună şi cu zidirea întreagă, fapt indicat de profet prin expresia „ca aceştia”. Aceasta tocmai o spune şi Pavel mai departe, iar până aici discută despre robie şi arată cauza acesteia, indicând-o chiar în noi înşine. Dar ce, oare pătimind, făptura a fost influenţată de altceva? Nicidecum, căci acestea au provenit din cauza mea. Şi dacă i s-a întâmplat din cauza mea, cum de nu este nedreptăţită, pătimind toate acestea spre îndreptarea mea? De altfel, nici nu trebuie a atribui lucrurilor neînsufleţite şi fără simţire judecată asupra a ce e drept şi nedrept. Însă Pavel, de vreme ce a personificat-o, n-a făcut uz de nici o vorbă din cele ce am spus, ci se grăbeşte a mângâia cu prisosinţă auditoriul, ducând discursul la o altă ordine de idei. Şi care e acea ordine de idei? „Ce spui?” zice; „A pătimit zidirea rău din cauza ta? Dar cu nimic n-a fost nedreptăţită, fiindcă iarăşi va deveni nestricăcioasă pentru tine” – căci aceasta înseamnă „cu nădejde”. Când el spune „că nu de voia ei s-a supus”, nu face aceasta pentru a o arăta ca fiind stăpână pe voinţă, ci ca să se vadă că totul a venit din îngrijirea lui Hristos, şi nicidecum că aceasta ar fi fapta ei.
Dar spune-mi, care nădejde?
„Pentru că şi făptura însăşi se va izbăvi” (8, 21).
Ce vrea să zică prin „şi însăşi”? Nimic altceva decât aceea că nu numai tu, ci şi ceea ce îţi este inferior ţie, neîmpărtăşindu-se de cuget şi simţire, chiar şi aceea se va împărtăşi împreună cu tine din bunurile acelea viitoare.
„Se va izbăvi, zice, „din robia stricăciunii”, adică nu va mai fi deloc stricăcioasă, ci va urma frumuseţii trupului tău. După cum şi ea a devenit stricăcioasă în urma coruperii trupului, tot aşa şi atunci, trupul devenind incoruptibil, întreaga zidire îi va urma, adică va deveni şi ea incoruptibilă. Aceasta şi arată Apostolul, adăugând: „ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu”, adică pentru libertate. „După cum doica care creşte un plod împărătesc se bucură şi ea de bunuri când acel copil urcă pe tronul tatălui său, tot astfel şi zidirea”, zice. Ai văzut, deci, că omul pretutindeni este premergător, şi că toate acestea sunt pentru dânsul? Ai văzut cum mângâie Apostolul pe cel ce se luptă, şi cum arată el negrăita iubire de oameni a lui Dumnezeu? „De ce te nelinişteşti – zice – în ispite? Tu pătimeşti din cauza ta însuţi, iar făptura suferă pentru tine”. Şi nu numai că-l mângâie, ci încă arată că cele vorbite sunt vrednice de credinţă. „Dacă făptura nădăjduieşte, ea, care a suferit totul pentru tine, cu atât mai mult trebuie să nădăjduieşti tu, pentru care ea are a se bucura de acele bunuri”. Tot aşa fac şi oamenii, căci de exemplu atunci când fiul urmează a se arăta în demnitatea câştigată, atunci părinţii şi pe slugi le îmbracă în hainele cele mai strălucite, spre cinstirea fiului, ceea ce şi Dumnezeu va face, căci va îmbrăca întru nestricăciune făptura întreagă la eliberarea slavei fiilor Săi.
„Căci ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum” (8, 22). Ai văzut cum îşi îmboldeşte auditoriul, şi numai că nu-i zice: „Nu deveni mai rău decât făptura şi nu te afunda în cele prezente. Nu numai că nu trebuie a te alipi de acestea, ci încă a şi suspina pentru întârzierea trecerii tale de aici. Căci dacă zidirea face aceasta, atunci cu atât mai mult tu, care ai fost cinstit de Dumnezeu cu judecată”.
Dar până acum încă nu i-a îmboldit atât de tare, şi de aceea a adăugat: „Şi nu numai atât, ci şi noi, care avem pârga Duhului, şi noi înşine suspinăm în noi” (8, 23), adică noi care am gustat deja din cele viitoare.
„De ar fi cineva cât de împietrit – zice –, totuşi cele acordate deja sunt de ajuns spre a-l mişca şi a-l depărta de cele prezente, înaripându-l cu o îndoită putere spre cele viitoare, gândindu-se cât de mari sunt cele deja date lui, şi că toate acestea nu sunt decât pârgă, sau, mai bine zis, începutul celor viitoare”. Deci dacă pârga sau începutul este atât de mare încât ne-am eliberat şi de păcate, şi ne-am învrednicit de dreptate şi sfinţenie, iar cei de pe atunci încă şi pe demoni îi alungau, şi pe morţi îi înviau numai cu umbra şi cu hainele lor, atunci cugetă singur ce va fi când noi vom avea nu numai o parte, ci totul! Deci, dacă zidirea, care este lipsită de raţiune şi de judecată, suspină neştiind nimic din acestea, cu atât mai mult noi.
Apoi, ca nu cumva să dea motiv de discuţie ereticilor, şi să se pară că defaimă cele prezente, zice că „suspinăm, nu învinovăţind cele prezente, ci dorind pe cele mai bune”. Aceasta înseamnă expresia ce urmează: „aşteptând înfierea”.
Dar ce spui, Pavele? Necontenit te-ai mişcat în toate părţile, strigând şi grăind că noi am devenit deja fii, iar acum acest mare bun tu îl atribui speranţei, scriind că trebuie a aştepta înfierea? Aceasta tocmai corectând-o, adaugă mai departe: „răscumpărarea trupului nostru”, adică slava cea desăvârşită. Acum, desigur, toate ale noastre sunt în nesiguranţă, până la cea mai de pe urmă răsuflare, fiindcă mulţi dintre noi fiind fii, am devenit câini şi robi ai diavolului şi ai patimilor. Dacă, deci, noi vom sfârşi aici viaţa cu speranţe bune, atunci darul este întreg şi nemişcat, mai evident şi mai mare, şi nu există nici-o temere de vreo schimbare provenită prin moarte sau păcat. Atunci va fi harul neclintit, când şi trupul nostru se va izbăvi cu totul de moarte şi de miile de patimi. Aceasta este adevărata izbăvire, căci noi nu ne mai putem întoarce iarăşi în robia de dinainte. Apoi, ca nu cumva auzind necontenit de slavă, să nu pricepi, nici să înţelegi cele vorbite, de aceea apostolul îţi deschide câte puţin uşile, spre a întrevedea în parte cele viitoare, când Hristos va preface trupul tău, şi împreună cu trupul întreaga făptură. Aceasta a arătat şi în altă parte încă şi mai clar, zicând: „Care va schimba la înfăţişare trupul smereniei noastre ca să fie asemenea trupului slavei Sale” (Filipeni 3, 21); ceea ce spune şi în altă parte, scriind: „Iar când acest (trup) stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune şi acest (trup) muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: Moartea a fost înghiţită de biruinţă” (I Corinteni 15, 54). Tot spre a arăta că împreună cu stricăciunea trupului merge şi starea lucrurilor pământeşti, scria şi în altă parte zicând: „Căci chipul acestei lumi trece” (I Corinteni 7, 31).
„Căci prin nădejde ne-am mântuit” (8, 24).
Fiindcă Apostolul a insistat mult în făgăduinţa celor viitoare, s-ar fi putut părea că el a întristat auditoriul, dacă toate cele bune sunt de domeniul speranţei numai. De aceea, discutând mai întâi mult despre darurile deja acordate, şi arătându-le cu mult mai clare decât toate cele văzute, şi învederând că noi deja am primit pârga sau începătura acelor bunuri, apoi, ca nu cumva să cerem totul de aici şi să trădăm nobleţea noastră câştigată prin credinţă, zice: „Căci prin nădejde ne-am mântuit”.
Ceea ce el spune aici, aşa şi este. Noi nu trebuie să căutăm totul aici, ci să şi sperăm. Când am intrat în creştinism, acest singur dar am adus lui Dumnezeu, adică de a crede Lui, Care ne-a făgăduit cele viitoare, şi numai pe această cale ne-am mântuit. Deci dacă vom pierde aceasta, atunci am pierdut totul. „Te întreb pe tine”, zice, „oare nu erai vinovat de mii de rele? Nu erai deznădăjduit? Oare nu erai supus răspunderii? Nu toţi se osteneau pentru mântuirea ta? Deci ce te-a mântuit? Numai credinţa în Dumnezeu şi datoria de a-I crede Lui pentru toate cele ce ţi-a făgăduit şi cele ce deja ţi-a dat. Nimic altceva nu ai avut spre a-I aduce. Prin urmare, ceea ce te-a mântuit, pe aceasta stăpâneşte-o şi acum. Dacă credinţa ţi-a procurat atâtea bunuri până acum, este învederat că nu te va minţi nici în legătură cu cele viitoare. Dacă credinţa te-a luat în stăpânire pe când erai rătăcit, rob şi duşman, şi deodată te-a făcut fiu, liber, drept şi împreună-moştenitor, şi ţi-a procurat atâtea bunuri, pe cât nu s-ar fi aşteptat cineva vreodată, atunci cum gândeşti că ar fi posibil ca ea, după atâta osteneală şi împrietenire, să te părăsească pe viitor? Deci nu-mi spune: „Iarăşi speranţe, iarăşi aşteptare, iarăşi credinţă!”, căci aşa te-ai mântuit dintru început şi numai această unică zestre ai adus-o Mirelui tău. Stăpâneşte-o pe aceasta, deci, şi păstreaz-o neştirbită! Dacă tu pretinzi ca să ţi se dea totul aici, atunci ţi-ai pierdut osteneala prin care te-ai umplut de lumină”.
De aceea şi adaugă Apostolul, zicând:
„Dar nădejdea care se vede nu mai e nădejde. Cum ar nădăjdui cineva ceea ce vede? Iar dacă nădăjduim ceea ce nu vedem, aşteptam prin răbdare” (8, 24-25) – adică, dacă vei cere totul aici, ce nevoie mai este de nădejde?
Deci ce este speranţa? A te încuraja cu cele viitoare. Ce lucru mare cere de la tine Dumnezeu, El, Care de la Sine ţi-a dat toate bunurile? Un singur lucru îţi cere: speranţa, ca astfel să ai şi tu ceva pentru a contribui la mântuirea ta; ceea ce şi lăsând a se înţelege, Apostolul a adăugat: ,,Iar dacă nădăjduim ceea ce nu vedem, aşteptăm prin răbdare”.
Precum Dumnezeu încununează pe cel ce se osteneşte, suferă şi se munceşte mult, tot aşa încununează şi pe cel ce nădăjduieşte, căci numele „răbdare” este sinonim cu sudori, osteneli şi stăruinţă multă. Cu toate acestea, însă, s-a hărăzit şi acest bun celui ce speră, ca să se mângâie şi încurajeze sufletul lui cel ostenit.
Mai departe arată că, pe lângă acest lucru uşor, noi ne bucurăm şi de un mare ajutor, căci zice: „De asemenea şi Duhul vine în ajutorul slăbiciunii noastre” (8, 26).
Cel dintâi fapt, adică răbdarea, este al tău, iar cel de-al doilea, adică ajutorul, este al Duhului, care te încurajează în speranţă, şi tot prin aceasta uşurează durerile. Apoi, pentru ca tu să afli că acest har nu este prezent numai în necazuri şi primejdii, ci că el conlucrează chiar şi în cele ce par mai uşoare, şi că in orice îţi dă ajutor, a adăugat, zicând: „căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie”. Acestea le-a spus spre a învedera marea îngrijire a Duhului faţă de noi, şi totodată ne învaţă să nu credem că toate cele ieşite din judecata noastră omenească sunt prin aceasta şi în interesul nostru. Căci spre exemplu e posibil să fim bătuţi, alungaţi, sau să suferim mii de alte rele, şi noi să cerem din partea harului lui Dumnezeu linişte, crezând că aceasta ne este de folos. De aceea el ne şi zice: „să nu credeţi că toate cele ce vi se par vouă că vă sunt de folos, sunt într-adevăr aşa. Tocmai de aceea şi avem nevoie de ajutorul Duhului, fiindcă omul este slab, şi prin sine singur nu este nimic”. De aceea a zis Apostolul: „căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie”. Şi, ca nu cumva discipolul să se ruşineze de această neştiinţă, a arătat că şi dascălii sunt la fel, căci nu a zis „nu ştiţi”, ci „nu ştim”.
Cum că pe acestea nu le spune din moderaţie, a dovedit-o şi în alte împrejurări. Căci, de pildă, el se ruga necontenit ca să vadă Roma, dar nu a reuşit aceasta pe când se ruga; de asemenea se rugase de multe ori şi pentru boldul dat trupului său – adică primejdiile – şi nu a reuşit întru totul. De asemenea, vedem şi în Legea veche pe Moise rugându-se să vadă Palestina, şi pe Ieremia rugându-se pentru iudei, şi pe Avraam stăruind pentru sodomiteni; însă fără succes.
„Ci Însuşi Duhul Se roagă pentru noi”, zice, „cu suspine negrăite”. Ceea ce el spune aici este neclar, prin faptul că multe dintre minunile de atunci au încetat a mai avea loc acum. De aceea este nevoie mai întâi de a vă expune starea creştinilor de atunci, şi astfel şi cuvântul se va mai clarifica.
Deci care era starea creştinilor pe atunci? Dumnezeu acorda celor ce se botezau diferite haruri, care se numeau şi duhuri, după cum şi zice: „Şi duhurile proorocilor se supun proorocilor” (I Corinteni 14, 32). Unul de pildă avea duhul proorociei, prin care prezicea cele viitoare; altul duhul înţelepciunii, prin care învăţa pe cei mulţi; altul avea duhul vindecărilor şi însănătoşea pe cei bolnavi; un altul duhul puterilor, prin care învia pe cei morţi; altul avea duhul limbilor, şi vorbea în felurite limbi. Pe lângă toate aceste duhuri mai era şi harul rugăciunii, care şi el se numea duh, şi cel ce avea un asemenea duh se ruga pentru întreaga mulţime a credincioşilor. Noi, neştiind multe din cele ce ne sunt de folos, de multe ori cerem tocmai ceea ce nu ne foloseşte, pentru aceasta venea harul rugăciunii în vreunul din cei de atunci, şi acesta stătea şi se ruga pentru interesul obştesc al tuturor şi al întregii Biserici, şi învăţa şi pe alţii.
Deci aici, prin expresia: „ci Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite”, el numeşte un astfel de har, cum şi sufletul care primeşte harul se roagă lui Dumnezeu şi suspină. Cel ce s-a învrednicit de un astfel de har, stând în rugăciune cu multă zdrobire de inimă şi umilinţă, şi căzând înaintea lui Dumnezeu cu multe suspine, cere în cugetul său cele folositoare tuturor. Simbol al acestuia este şi astăzi diaconul, care înalţă rugăciuni pentru obştea credincioşilor. Aceasta învederând-o Pavel, zicea: „Ci Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite”.
„Iar Cel ce cercetează inimile…” (8, 27).
Ai văzut că nu de Mângâietorul este vorba, ci de inima cea duhovnicească? Căci dacă nu era aşa, ar fi trebuit să zică: „iar Cel ce cercetează Duhul”. Şi ca să afli că este vorba de omul duhovnicesc, care are harul rugăciunii, a adăugat: „Iar Cel ce cercetează inimile ştie care este dorinţa Duhului”, adică a omului duhovnicesc, „căci după Dumnezeu, El Se roagă pentru sfinţi”. „El nu se roagă ca şi cum Dumnezeu n-ar şti, sau ca şi cum l-ar învăţa ce să facă, ci ca să aflăm noi, ca să ne rugăm numai pentru cele ce trebuie a ne ruga, şi să cerem de la Dumnezeu numai cele ce crede El că ne sunt de folos”, căci acest lucru vrea să însemne expresia „după Dumnezeu”. Astfel, deci, harul acesta se dădea atât pentru mângâierea celor ce intrau în creştinism, cât şi pentru cea mai bună învăţătură. Însă, cel ce acordă asemenea haruri, şi mii de alte bunuri, era Mângâietorul, după cum şi zice în altă parte: „Şi toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh” (I Corinteni 12, 11). Aceasta se face şi pentru învăţătura noastră, şi pentru a se arăta dragostea Duhului, care se pleacă până la atâta în favorul nostru. Deci, aceasta se făcea ca să audă cel ce se roagă, ca rugăciunea sa să se facă după Dumnezeu.
Ai văzut prin câte îi învaţă Apostolul, arătându-le dragostea lui Dumnezeu către ei, şi cinstea cu care i-a cinstit? Ce n-a făcut Dumnezeu pentru noi? A făcut pentru noi lumea aceasta stricăcioasă, nestricăcioasă; a îngăduit a fi batjocoriţi proorocii pentru noi, i-a trimis în robie pentru noi, i-a lăsat să cadă în cuptorul cel cu foc şi să sufere mii de rele. Şi pe prooroci pentru noi i-a făcut, şi pe apostoli tot pentru noi, şi pe Unul Născut Fiul Său pentru noi L-a dat, şi pe diavol pentru noi îl pedepseşte. Ne-a pus de-a dreapta Lui, iar El a fost batjocorit pentru noi, după cum zice: „Ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine au căzut asupra mea” (Psalmul 68, 11). Dar, deşi ne-am depărtat de El atât de mult, totuşi nu ne-a părăsit, ci ne cheamă iarăşi la El, şi pune şi pe alţii să se roage şi să stăruie pentru noi, tot cu scopul de a ne face bine, ceea ce s-a petrecut şi cu Moise, căci şi lui îi zicea: „Lasă-Mă dar să-i pierd pe ei” (Ieşirea 32, 10), ca astfel să-l atragă spre rugăciune pentru dânşii. Tot aceasta o face şi acum, şi de aceea acordă şi harul rugăciunii. Aceasta o face nu ca şi cum El are nevoie de rugăciuni, ci ca nu cumva noi, fiind mântuiţi într-un fel, să devenim mai rău, împătimiţi.
De aceea de multe ori şi zice că „pentru David, sluga mea, sau pentru cutare, mi-a fost milă de voi”, cu care ocazie acelaşi lucru îl face, ca astfel să le impună măcar o formă de împăcare. Deşi, de altfel, El S-a arătat faţă de ei îndelung iubitor de oameni, dacă nu pentru vreunul sau altul, cel puţin zicea că pentru Sine singur va părăsi mânia cea de asupra lor. Dar El nu atât se gândea la acest lucru, pe cât se gândea ca nu cumva faptul împăcării să devină pentru ei motiv de trândăvie. De aceea şi lui Ieremia îi zicea: „Nu te ruga pentru acest popor, că nu te voi asculta” (Ieremia 7, 16), ceea ce înţelegând proorocul, n-a încetat a-L ruga. Şi ca să afli că El nu voia ca proorocul să se depărteze de la faţa Lui, ci spunea acestea ca să-i provoace la umilinţă, ascultă ce-i spune: „Nu vezi tu ce fac ei?” (Ieremia 7, 17).
De asemenea şi către cetate, când grăieşte: „Chiar de te-ai spăla cu silitră şi chiar dacă te-ai freca cu leşie, tot pătat eşti în nedreptăţile tale faţă de Mine” (Ieremia 2, 22), nu o face cu scopul de a o aduce în deznădejde, ci ca să o provoace la pocăinţă. Şi când a spus pentru niniviteni hotărârea Sa într-un termen oarecare, nedefinit, şi nu le-a nutrit cugetul cu speranţe bune, ba mai mult i-a înfricoşat şi i-a adus la pocăinţă, şi astfel şi pe aceia i-a deşteptat, şi în acelaşi timp şi pe prooroc l-a făcut mai mult venerabil, ca măcar aşa să asculte de el. Apoi, fiindcă ei urmau să suporte mari rele prin ducerea lor în Egipt, şi nu s-au cuminţit nici măcar prin ducerea altora acolo, la început i-a sfătuit să rămână pe loc. Dar ei nu au ascultat, ci fugeau în Egipt, ceea ce la urmă le-a îngăduit, însă le-a cerut ca nu cumva, o dată cu fuga lor în Egipt, să fugă şi spre necucernicie. Şi fiindcă nici aşa n-au ascultat, de aceea a trimis pe prooroc la dânşii, ca măcar să nu se abată cu desăvârşire. Şi fiindcă ei n-au mers după Dânsul, atunci El Însuşi merge după ei, îndreptându-i şi împiedicându-i de a duce mai departe răutatea, purtându-se cu ei întocmai ca şi un părinte iubitor faţă de copilul său cel îndărătnic întru totul, pretutindeni însoţindu-i şi urmărindu-i. De aceea nu numai pe Ieremia îl trimitea în Egipt, ci şi pe Iezechiel în Babilon, tot în acest scop. Iar profeţii nu se împotriveau, fiindcă vedeau pe Stăpânul lor iubindu-i atât de mult. Profeţii se purtau faţă de ei după cum s-ar purta un rob recunoscător, care ar milui pe un copil decăzut, în cinstea tatălui său care e amărât şi întristat de purtarea copilului. Şi ce nu au pătimit proorocii pentru ei?
Erau tăiaţi cu fierăstrăul, alungaţi, batjocoriţi, ucişi cu pietre, şi mii de rele sufereau, iar după toate acestea alergau iarăşi în ajutorul lor. Nici Samuel n-a lipsit a plânge pe Saul, deşi fusese batjocorit de acesta şi suferise rele nevindecate. Cu toate acestea, nu-şi mai amintea de acele rele, ci-l plângea întruna. Ieremia a compus pentru poporul iudeu şi plângeri scrise, şi când mai marele perşilor i-a dat voie, acordându-i toată libertatea de a locui unde va voi, el a preferat să stea acolo şi să împărtăşească cu poporul său toate relele şi ticăloşiile în ţară străină. Tot aşa şi Moise, părăsind palatele împărăteşti, a alergat la nenorocirile lor. Daniel, timp de douăzeci şi mai bine de zile, a stat nemâncat, supunându-se singur la un astfel de post greu, numai ca să-i împace cu Dumnezeu. Şi cei trei tineri, pe când se aflau în cuptorul cu foc şi într-o aşa de mare văpaie, îi adresau rugăciuni pentru dânşii. Nu erau mâhniţi pentru ei înşişi, scăpaţi din acel cuptor în mod miraculos, ci fiindcă atunci mai ales simţeau a avea mai mult curaj, de aceea se rugau pentru ei.
De aceea şi ziceau: „Cu suflet zdrobit şi cu duh umilit să fim primiţi de Tine” (Cântarea celor trei tineri, 15). Pentru ei şi Iisus al lui Navi şi-a rupt hainele; pentru ei şi Iezechiel plângea şi se văicărea, văzându-i în nenorociri. Pentru ei şi Isaia zicea: „Lăsaţi-mă să plâng amar” (Isaia 22, 4), iar mai înainte de aceasta, fiindcă nu îndrăznea a se ruga pentru izbăvirea de toate relele, cerea un termen oarecare şi zicea: „Până când, Doamne!” (Isaia 6, 11), căci plină de o mare iubire este întreaga ceată a sfinţilor faţă de neamul omenesc. De aceea şi Pavel zicea: „Îmbrăcaţi-vă, dar, ca aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi, cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie” (Coloseni 3, 12). Ai văzut precizia cuvântului, şi cum el voieşte ca necontenit sa fim milostivi? Nu a zis simplu „miluiţi, sau milostiviţi-vă”, ci „îmbrăcaţi-vă întru milostivire”, adică după cum haina este pururea cu noi, tot aşa şi milostenia. Şi n-a zis simplu „milostivirea” sau „milostenia”, ci „milostivirile îndurării”, ca să imităm iubirea aceea firească a tatălui către fiu.
Dar noi facem cu totul invers, căci de s-ar apropia cineva cerând un ban, îl batjocorim, îl vorbim de rău şi-l numim şarlatan. Şi nu te înfricoşezi, omule, nu ţi-e ruşine să-l numeşti şarlatan fiindcă îţi cere un colţ de pâine? Dar dacă el dă năvală asupra ta, tocmai pentru aceasta este vrednic de a fi miluit, fiindcă este atât de flămând încât este silit a se îmbrăca cu o asemenea mască. Dar şi aceasta este tot vina cruzimii noastre, fiindcă dacă noi nu suferim a le da cu uşurinţă, atunci şi ei se văd siliţi a inventa tot felul de metode ca să amăgească neomenia noastră, şi să înmoaie sălbăticia care ne stăpâneşte. De altfel, dacă ţi-ar cere argint şi aur poate că ai avea vreun cuvânt de îndoială. Dar când el se apropie spre a-ţi cere hrana de trebuinţă, de ce mai filosofezi degeaba, de ce-l mai descoşi în zadar, acuzându-l de lene şi trândăvie?
Dacă ar trebui să se spună acestea, apoi nu altora, ci nouă înşine ar trebui să ne fie spuse. Când tu te apropii de Dumnezeu şi-I ceri iertarea păcatelor, adu-ţi aminte de aceste cuvinte, şi vei cunoaşte atunci că mai cu dreptate ar fi ca tu să auzi asemenea cuvinte din partea lui Dumnezeu, decât săracul din partea ta. Cu toate acestea, Dumnezeu n-a zis niciodată către tine astfel de vorbe, precum: „Fugi, pleacă de aici, căci eşti un şarlatan de vreme ce, intrând mereu în biserică şi auzind poruncile Mele, totuşi când te duc în târg tu preferi înaintea poruncilor aurul, şi cîrdăşia necurată, şi pofta, şi toate celelalte răutăţi. Acum, când te găseşti înaintea Mea, eşti smerit, însă după rugăciune eşti insolent, crud şi neomenos. Scuteşte-Mă, deci, de aici şi să nu mai vii niciodată!”. De acestea, zic, şi de mai mari decât acestea am fi vrednici să auzim din partea lui Dumnezeu, şi totuşi pe nimeni n-a batjocorit în aşa fel, ba mai mult, îndelung rabdă şi toate cele ale Sale le împlineşte, şi ne dă chiar mai multe decât cerem.
Acestea cugetându-le, iubiţilor, să potolim foamea săracilor, chiar de ar da năvală când cer, şi să nu-i mai descoasem, căci şi noi avem nevoie de mântuire, de iertare, de iubire şi de milă multă. Nu este posibil să ne mântuim în alt mod, dacă vom examina cu exigenţă faptele noastre, ci în mod necesar vom fi pedepsiţi şi ne vom pierde cu totul. Să nu ne facem judecători aspri ai altora, ca nu cumva şi nouă să ni se ceară socoteală aspră pentru faptele noastre; căci avem păcate mai presus de orice iertare. Când noi miluim pe săraci, ne miluim mai cu seamă pe noi care am păcătuit în fapte neiertate, şi astfel vom strânge şi pentru noi o astfel de milă. Oricât ne-am trudi noi, niciodată nu vom putea să arătăm atâta iubire de oameni, pe câtă ne este de trebuinţă nouă a avea din partea lui Dumnezeu. Deci, cum nu este absurd ca noi, care avem atât de mare nevoie de iubirea Lui de oameni, să ne facem controlori aspri ai fraţilor noştri, şi să lucrăm totul împotriva lor? Prin asemenea fapt, tu nu doar l-ai declarat pe acela ca nevrednic de binefacerea ta, pe cât te-ai declarat singur ca nevrednic de iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Cel ce controlează cu amănunţime pe fratele său, cu atât mai mult va fi el însuşi controlat şi cercetat de Dumnezeu. Deci, să nu grăim împotriva noastră prin asemenea vorbe, ci când săracii se apropie de noi, fie stăpâniţi de lene sau trândăvie, noi să le dăm. Fiindcă şi noi păcătuim de multe ori din cauza lenevirii, ba chiar totdeauna, şi totuşi Dumnezeu nu ne pedepseşte imediat, ci ne acordă un termen de pocăinţă, hrănindu-ne în fiecare zi, certându-ne, învăţându-ne, şi toate înlesnindu-ni-le, ca astfel şi noi să imităm mila Lui cea mare. Să sfârşim deci cruzimea aceasta, să scoatem din noi sălbătăcia, căci mai mult nouă înşine ne facem bine decât altora. Acestora le dăm poate argint, pâine şi haină, însă nouă ne strângem mai dinainte slava aceea, pe care nici nu e cu putinţă a o reprezenta prin cuvânt. Căci noi, primind trupuri nestricăcioase, împreună ne vom slăvi şi împreună vom împăraţi cu Hristos.
Ce fel este aceasta, nu vom cunoaşte de aici, sau, mai bine zis, nu vom cunoaşte acum de nicăieri în mod clar. Totuşi, pornind de la bunurile cu prisosinţă acordate nouă, să ne ridicăm mintea spre a dobândi o idee cât de aproximativă, ca să zic aşa, şi să încercăm a ne reprezenta cele vorbite aici.
Spune-mi, te rog, dacă ţie, celui îmbătrânit şi care trăieşti în sărăcie, ţi-ar făgădui cineva a te face fără de veste tânăr, şi te-ar aduce în această floare a vârstei, şi te-ar face foarte frumos şi mai puternic decât toţi, şi ţi-ar da împărăţire asupra pământului întreg timp de o mie de ani, oare ce nu ai prefera să faci şi să pătimeşti în schimbul acestei făgăduinţe? Dar iată că Hristos nu numai acestea, ci şi altele cu mult mai mari decât acestea ţi-a făgăduit, fiindcă nu este într-atât de mare deosebirea între bătrâneţe şi tinereţe, pe cât de mare este între stricăciune şi nestricăciune; şi nici nu este vreo deosebire atât de mare între împărăţie şi sărăcie, pe cât este deosebire între vise şi adevăr; şi pe atâta este şi între slava de faţă şi cea viitoare. Şi, mai drept vorbind, n-am spus nimic până acum, fiindcă nici un cuvânt nu este de ajuns pentru a ne reprezenta mărimea deosebirii celor viitoare de cele prezente, şi din cauza timpului în care ne aflăm, nici nu putem pricepe întru totul acea deosebire. Cum ar putea cineva să pună în ochii celor de faţă o viaţă fără de sfârşit? Dar şi între pacea viitoare şi cea de acum este atâta deosebire, pe câtă vedem între pace şi război. De asemenea şi între stricăciune şi nestricăciune este într-atât deosebire, pe cât este între un bulgăre de pământ şi un mărgăritar curat. Însă oricâte ar spune cineva, totuşi nu va putea reprezenta exact deosebirea. Chiar de aş compara frumuseţea trupurilor de atunci cu lumina focului, sau cu fulgerul cel mai strălucit, totuşi nu voi putea spune nimic vrednic de acea strălucire.
Pentru toate acestea, deci, cum să nu fie vrednice de dispreţ atât bani cât şi trupurile, sau mai bine zis, câte vieţi chiar nu ar fi vrednic a dispreţui pentru câştigarea unor asemenea bunuri nepreţuite? Acum însă, dacă cineva te-ar conduce în palatele împărăteşti, şi ar face în aşa fel ca împăratul să vorbească cu tine în faţa tuturor celor prezenţi, ba încă te-ar aşeza cu el la masa împărătească, tu te-ai crede pe tine ca cel mai fericit decât toţi; iar când urmează a te ridica la cer, şi a sta lângă Împăratul tuturor, a străluci deopotrivă cu îngerii, şi a te bucura de slava cea negrăită, te mai îndoieşti că trebuie a dispreţul banii, deşi ar trebui să arunci de la tine chiar viaţa, să salţi, să te bucuri şi să zbori de plăcere? Tu însă, dacă ai primi vreo slujbă care-ţi procură mijloace de furtişaguri – deşi eu nu aş zice că aceasta poate fi un câştig –, ai fi în stare să arunci de la tine şi averile, dându-le altora, şi, de ar trebui, n-ai întârzia să amanetezi chiar pe femeia şi pe copiii tăi; când e vorba însă de împărăţia cerurilor, care nu are nici un moştenitor hotărât, sau mai bine zis cu toţii vom fi moştenitori dacă ne vom strădui, şi când Dumnezeu porunceşte a lua în stăpânire nu o parte din pământ, ci cerul întreg, tu te leneveşti şi te lepezi, stai cu ochii aţintiţi la bani şi nu înţelegi că părţile acelea ale cerului sunt faţă de noi atât de frumoase şi încântătoare, pe cât de frumoase ne par acum cele de deasupra noastră, şi cerul cerului?
Dar fiindcă acum nu e cu putinţă a vedea toate acestea cu ochii trupului, ridică-te acolo cu mintea şi, stând deasupra cerului, uită-te la cerul care e mai presus de acesta, uită-te la înălţimea aceea nemărginită, la lumina aceea care e plină de groază, uită-te la cetele îngerilor, la mulţimea cea nesfârşită a arhanghelilor şi la celelalte puteri netrupeşti. Şi iarăşi pogorându-te de sus, uită-te la tabloul ce-l înfăţişăm noi pe pământ, şi priveşte la cele ce vezi pe lângă împăratul nostru de aici. Priveşte, zic, pe acei bărbaţi îmbrăcaţi în haine aurite, acele perechi de catâri împodobiţi cu hamuri aurite, acele care bătute în pietre preţioase şi pe dinăuntru îmbrăcate în alb ca zăpada, cu frunze aurite pe dinafară, care se clatină întruna, cu balauri îmbrăcaţi în haine de mătase şi cu aspide care au mijlocul aurit, din care se întind spre partea de deasupra trăsurii curele bătute în pietre preţioase şi cai îmbrăcaţi în aur şi hăţuri aurite. Dar iată că de îndată ce zărim pe împărat, nimic din celelalte nu mai vedem, căci numai singură vederea lui, a hainelor lui porfirate, a diademei, a tronului şi a privirii lui scânteietoare, singure acestea, zic, ne întorc privirea numai spre el. Toate acestea, deci, unindu-le la un loc, strămută-te cu mintea iarăşi la cele de sus, şi gândeşte-te la ziua cea înfricoşată, când va veni Hristos. Atunci nu vei vedea perechi de catâri, nici care aurite, nici balauri şi aspide, ci, aceea ce-ţi va inspira frică mare şi-ţi va provoca atâta groază, că şi puterile cele netrupeşti se vor cutremura, după cum şi zice: „Şi puterile cerurilor se vor zgudui” (Matei 24, 29).
Atunci se va deschide întregul cer şi se vor da la o parte porţile acelor bolţi colosale, de unde se va pogorî Unul Născut Fiul lui Dumnezeu, înconjurat nu numai de douăzeci, sau o sută de bărbaţi, ci de mii şi milioane de îngeri, arhangheli, heruvimi, serafimi şi alte puteri cereşti; şi totul va fi plin de frică şi de groază, pământul deschizându-se şi toţi oamenii de la Adam şi până atunci ridicându-se din el şi fiind cu toţii răpiţi în nori; iar pe El, Fiul lui Dumnezeu, arătându-Se într-atâta slavă, încât chiar soarele şi luna şi toate celelalte se vor acoperi, sau, mai bine zis, se vor întuneca de acea lumina strălucitoare.
Dar ce cuvânt ar putea să reprezinte acea fericire, acea strălucire, acea slavă? Vai, suflete! Căci acum chiar mi-a venit să plâng şi să suspin din adâncul inimii, gândindu-mă din ce bunătăţi am căzut noi şi de ce fericire ne-am înstrăinat! Căci ne înstrăinăm – şi aceasta o spun pentru mine – dacă nu vom face ceva mare şi minunat. Deci, să nu-mi vorbească cineva de gheena de aici, fiindcă a cădea din acea slavă este cu mult mai grozav decât toate pedepsele, şi e cu mult mai înfricoşat decât toate gheenele a fi alungat cineva de la acea soartă fericită. Dar noi ne-am predat cu totul celor prezente, şi nu înţelegem vicleşugul diavolului, care prin cele mici ne răpeşte cele mari, care ne dă ţărână spre a ne răpi aurul, sau, mai bine zis, spre a ne răpi cerul şi a ne arăta umbra, ca să ne scoată din adevăr, şi ne prezintă totul nu în realitatea lucrurilor, ci în vise şi în fantazii – şi aceasta este bogăţia prezentă –, ca astfel făcându-se ziuă, să ne arate mai săraci decât toţi!
Acestea, deci, înţelegându-le, deşi poate cam târziu, să fugim de înşelăciune şi să ne întoarcem către cele viitoare. Nu se poate zice că n-am cunoscut slăbiciunea vieţii prezente, mai ales că pe fiecare zi faptele strigă mai puternic decât orice trâmbiţă nimicnicia celor prezente, ridicolul, ruşinea, primejdiile şi prăpăstiile ce ne stau înainte.
Ce justificare vom avea, dacă noi adâncim cu multă sârguinţă cele primejdioase şi încărcate de ruşine, în timp ce de cele sigure, care ne fac pe noi străluciţi şi slăviţi, fugim în toată vremea, şi ne predăm cu totul tiraniei banilor? Căci cu adevărat sclavia aceasta a banilor este mai rea decât orice tiranie. Aceasta o ştiu toţi cei ce s-au învrednicit a se izbăvi de o asemenea pacoste.
Deci, pentru ca şi voi să cunoaşteţi această frumoasă libertate, rupeţi legăturile şi fugiţi de cursă, şi aur să nu se găsească în casele voastre, ci numai ceea ce este cu mult mai de preţ decât miile de bogăţii, adică milostenia şi iubirea de oameni, în loc de aur. Acestea ne dau nouă curaj înaintea lui Dumnezeu, pe când bogăţia ne aduce o mare ruşinare, iar pe diavol îl îngâmfă mai mult împotriva noastră. Deci, de ce tu chiar înarmezi pe diavol contra ta şi-l faci mai puternic? Înarmează-ţi dreapta ta contra lui, făcând săracilor milostenie; introdu în sufletul tău întreaga frumuseţe şi bogăţie a casei, iar bogăţia banilor leapăd-o întreagă din cugetul tău, iar cerul să-ţi păstreze acea bogăţie în locul casei şi a cufărului. Toate aceste bogăţii, zic, să le luăm cu noi, căci mai buni suntem noi decât zidurile casei, şi mai însemnaţi decât locul pe care călcăm.
De ce, lăsându-ne pe noi la o parte, ne concentrăm toată grija în averi, pe care ducându-ne nu le vom putea lua cu noi, ba de multe ori chiar rămânând aici nu le putem stăpâni, pe când ne stă de faţă mijlocul acesta de a ne îmbogăţi, şi nu numai aici, ci chiar şi acolo a ne arăta mai îmbelşugaţi? Căci cel ce poartă în sufletul său şi aurul, şi ţarina, şi casa, oriunde s-ar arăta el, se arată întovărăşit de această bogăţie. Şi cum ar fi cu putinţă aceasta? Ei bine, este cu putinţă, şi încă cu multă uşurinţă. Dacă tu strămuţi toate acestea în cer prin mâinile săracilor, toate le vei strămuta şi le vei depozita pentru sufletul tău, şi chiar moartea de ar veni la urmă, nimeni nu va putea să ţi le răpească, ci şi acolo ducându-te vei fi bogat. Un astfel de tezaur avea Tavita, şi de aceea nu casa ei îi vestea faptele, nici zidurile, nici pietrele, nici stâlpii, ci trupurile văduvelor îmbrăcate de ea, lacrimile vărsate, moartea care fugise şi viaţa ce se reîntorsese. Astfel de magazii să ne facem şi nouă, astfel de case să ne clădim. Astfel, şi pe Dumnezeu Îl vom avea drept conlucrător, şi noi în acelaşi timp vom fi conlucrătorii Lui.
El i-a făcut pe cei săraci şi i-a adus la ceea ce sunt din ceea ce nu erau, iar tu nu i-ai lăsat să piară de foame şi de celelalte ticăloşii, îndreptându-i, vindecându-i, şi peste tot ridicând casa lui Dumnezeu. Şi ce ar putea fi egal cu aceasta? Ce cuvânt ar putea să ne arate mai bine folosinţa şi slava câştigată de aici? Şi dacă încă n-ai aflat lămurit cu ce podoabă te-a împodobit Dumnezeu, poruncindu-ţi a vindeca sărăcia şi foamea, gândeşte-te singur la următorul fapt: dacă El ţi-ar fi dat puterea de a ridica la loc cerul căzut, oare nu ai crede lucrul acesta mai presus de orice cinste? Dar iată că acum El te-a învrednicit de o mai mare cinste. Ceea ce îi este Lui mai preţuit decât cerurile, aceasta ţi-a îngăduit a ridica şi a îndrepta, adică pe om, fiindcă din toate cele văzute nimic nu este egal înaintea lui Dumnezeu cu această creatură numită om. Fiindcă şi cerul, şi pământul, şi marea, pentru el le-a făcut; şi mai mult se veseleşte El locuind în om decât în cer.
Dar noi, deşi cunoaştem acestea, totuşi nu avem nici o îngrijire faţă de casele lui Dumnezeu, ci lăsându-le în părăsire, ne clădim nouă case mari şi strălucitoare. De aceea şi suntem pustii de toate bunurile, şi chiar mult mai săraci decât toţi săracii, căci împodobim nişte astfel de case, pe care ducându-ne de aici nu le putem lua, şi le lăsăm tocmai pe acelea pe care e cu putinţă a le strămuta cu noi. Căci trupurile săracilor descompunându-se, vor învia negreşit, şi atunci adunându-i la Sine Dumnezeu, Cel ce a poruncit acestea, îi va lăuda pe cei ce au îngrijit de săraci, şi-i va răsplăti cu dragostea Lui, căci urmând a cădea acei necăjiţi, fie din pricina foamei, fie din pricina goliciunii, fie din pricina altor felurite lipsuri, cei bogaţi nu i-au gonit, nici nu i-au ocolit, ci i-au ajutorat în fel şi chip. Din păcate, deşi ne stau la îndemână astfel de laude, noi totuşi zăbovim în nepăsare şi în nedărnicie, şi ne lepădăm de o asemenea frumoasă îngrijire a celor năpăstuiţi.
Hristos nu are unde să-Şi plece capul, umblă gol, străin şi flămând, iar tu îţi faci case mari, cu băi şi terase, cu o mulţime de saloane zadarnice; şi lui Hristos nu-I acorzi nici măcar un mic acoperământ, pe când mansardele tu ţi le împodobeşti pentru ciori şi vulturi. Şi ce ar putea fi mai rău ca această nebunie? Căci este cea mai de pe urmă nebunie o astfel de purtare, ba încă chiar mai rea decât nebunia. Cu toate acestea, am putea foarte bine, dacă am voi cu adevărat, din tot cugetul şi din toată inima, să depărtăm de la noi o asemenea boală, de care nu numai că este cu putinţă a ne izbăvi, ci chiar este cu mult mai uşor decât în lecuirea bolilor trupeşti, fiindcă şi Doctorul este de data aceasta cu mult mai mare şi mai vestit.
Deci să atragem spre noi pe acest Doctor, şi să-L rugăm a se atinge de noi; însă să contribuim şi noi, din partea noastră, cu ceea ce trebuie, anume cu bunăvoinţă şi intenţie bună. Dacă noi vom contribui numai cu acestea, zic, de nimic altceva nu vom mai avea nevoie. Să contribuim dar cu cele ce se cer din partea noastră, ca şi aici să ne bucurăm de o sănătate curată, şi acolo să ne învrednicim bunurilor viitoare, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.