din “Omilii la Epistola catre Romani”
[Să nu purtăm duşmănie fratelui ce progresează duhovniceşte]
„Dar ce? Avem noi vreo precădere? Nicidecum. Căci am învinuit mai înainte şi pe iudei, şi pe elini, că toţi sunt sub păcat, după cum este scris: «Nu este drept nici unul; Nu este cel ce înţelege, nu este cel ce caută pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut, împreună, netrebnici s-au făcut. Nu este cine să facă binele, nici măcar unul nu este. Mormânt deschis este gâtlejul lor; viclenii vorbit-au cu limbile lor; venin de viperă este sub buzele lor. Gura lor e plină de blestem şi de amărăciune. Iuţi sunt picioarele lor să verse sânge. Pustiire şi nenorocire sunt în drumurile lor. Şi calea păcii ei nu au cunoscut-o. Nu este frică de Dumnezeu înaintea ochilor lor»” (Romani 3, 9-18).
După ce a acuzat pe elini şi pe iudei, era firesc ca la urmă să vorbească despre îndreptăţirea prin credinţă. Fiindcă dacă nici legea naturală nu a folosit, şi nici cea scrisă n-a făcut ceva mai mult, ci amândouă au împovărat numai pe cei ce le-au întrebuinţat greşit, şi i-a arătat vrednici de osândă, la urmă era necesară mântuirea prin har.
Deci spune-ne despre acest har, fericite Pavel, şi dovedeşte-ne! Dar el nu-şi dă încă ghes, uitându-se la neruşinarea iudeilor, şi din nou vorbeşte spre învinovăţirea lor.
Şi mai întâi îl introduce drept acuzator pe David, care spune pe larg ceea ce Isaia a spus mai pe scurt, strângându-le bine frâul în gură, ca să nu poată apuca razna peste câmpii, şi nici din cuvintele ce le întrebuinţează asupra credinţei să facă pe vreunul din ascultători de a sălta în sus, fiind deja prins îndeajuns cu acuzaţiile proorocilor.
Într-adevăr, profetul pune în sarcina lor trei exagerări deodată: şi că toţi la un loc făceau fapte rele; şi că cele bune nu se însoţeau cu cei răi, ci cedau numai răului; şi că răul progresa pe toată linia în cel mai înalt grad. Şi ca să nu zică ei:,,Dar ce? Şi acestea sunt spuse către alţii”, iată că a adăugat imediat:
„Dar ştim că cele câte zice Legea le spune celor care sunt sub Lege” (3, 19).
De aceea, pe lângă Isaia, care este de toţi mărturisit că s-a adresat lor, l-a introdus şi pe David, ca să arate că toate acestea sunt consecinţe ale aceloraşi fapte. „Şi ce nevoie era – zice – ca profetul, care era trimis pentru îndreptarea voastră, să acuze pe alţii? Căci legea n-a fost dată altora, ci vouă”. Dar de ce oare n-a zis: „Şi ştim câte zice profetul…”, ci, „câte zice Legea”. Pentru că Pavel obişnuieşte a numi Vechiul Testament, în genere, Lege. De altfel, şi în alt loc zice: „ Spuneţi-mi voi, care vreţi să fiţi sub Lege, nu auziţi Legea? Căci scris este că Avraam a avut doi fii: unul din femeia roabă şi altul din femeia liberă” (Galateni 4, 21-22). De aceea şi aici el numeşte Vechiul Testament tot Lege, zicând: „Dar ştim că cele câte zice Legea le spune celor ce sunt sub Lege”. Apoi arată că acestea nu sunt spuse numai ca o simplă acuzaţie, ci ca să-i pregătească mai dinainte în primirea credinţei. Între Vechiul şi Noul Testament este atâta afinitate, încât toate acuzaţiile şi mustrările se făceau ca mai strălucit să se deschidă ascultătorilor uşa credinţei.
Fiindcă principala nenorocire a iudeilor a fost încrederea pe care o aveau în ei, despre care şi zice mai jos: „deoarece, necunoscând dreptatea lui Dumnezeu şi căutând să statornicească dreptatea lor, dreptăţii lui Dumnezeu ei nu s-au supus” (Romani 10, 3), de aceea şi legea, şi proorocii le-au surpat mai dinainte cugetările lor deşarte, şi le înfrânau mândria, ca astfel venind la cunoştinţa propriilor păcate, şi depărtând de la ei prostia, să alerge cu toată bunăvoinţa la Cel ce acordă iertarea păcatelor celor ce se văd ajunşi în cea mai mare primejdie, şi să primească harul prin credinţă. La acestea făcând aluzie Pavel aici, le zicea: „Dar ştim că cele câte zice Legea le spune celor care sunt sub Lege, ca orice gură să fie închisă şi ca toată lumea să fie vinovată înaintea lui Dumnezeu”.
Aici îi arată pe ei ca fiind lipsiţi de fapte, pe când în vorbe erau mândri şi neruşinaţi, pentru care şi întrebuinţează cuvinte importante, zicând: „ca orice gură să fie închisă”, arătând prin aceasta fala lor cea neruşinată şi nemărginită, şi limba lor cea nestăpânită, asemenea unui puhoi de neoprit, căruia profetul i-a pus zăgaz.
Când Pavel zice: „orice gură să fie închisă”, el nu spune să li se astupe gura pentru că au păcătuit, ci că sunt mustraţi pentru păcate şi ei nu înţeleg aceasta.
„Şi ca toată lumea să fie vinovată înaintea lui Dumnezeu”. N-a zis că iudeul să se supună, ci toată făptura. Când zice că „orice gură să fie închisă”, la ei face aluzie, deşi nu tocmai pe faţă, ca nu cumva cuvântul să devină prea aspru; iar când zice: „Şi ca toată lumea să fie vinovată înaintea lui Dumnezeu”, el vorbeşte de iudei şi de elini la un loc. Nu puţin contribuie şi aceasta la a le înfrâna mândria lor, căci şi aici ei nu au nimic mai mult ca neamurile, ci deopotrivă sunt predispuşi la cuvântul mântuirii.
Vinovat este acela, care în principiu nu poate sau nu este în stare de a se apăra singur, ci are nevoie de ajutorul altuia, precum de pildă sunt toate ale noastre, după ce am pierdut tot ce ne putea duce la mântuire.
„Pentru că din faptele Legii nici un om nu se va îndrepta înaintea lui, căci prin Lege vine cunoştinţa păcatului” (3, 20).
Iarăşi s-a atins de lege, însă cu oarecare cruţare, şi acuzaţia de aici nu este adusă contra legii, ci contra leneviei iudeilor; pentru că urma să aducă vorba despre credinţă, s-a încercat aici de a arăta legea ca foarte slabă şi neputincioasă. „Dacă te făleşti cu legea, zice, apoi ea mai mult te ruşinează, ea mai mult îţi vădeşte păcatele”. Dar n-a zis chiar aşa de aspru, ci cu o oarecare reţinere: „Că prin lege vine cunoştinţa păcatului”. Aşadar şi osânda va fi mai mare pentru iudeu. E întocmai ca şi cum ar fi zis: „Legea a izbutit a-ţi da pe faţă păcatul, însă datoria ta este de a fugi de el; nefugind, deci, ţi-ai atras o şi mai mare osândă, aşa că Legea a devenit pentru tine un depozit de mai mari pedepse”.
După ce, a sporit frica în ascultători, la urmă vorbeşte despre har, înfăţişând cu multă plăcere darul iertării păcatelor, zicând:
„Dar acum, în afară de Lege, s-a arătat dreptatea lui Dumnezeu, fiind mărturisită de Lege şi de prooroci” (3, 21).
Aici a exprimat un mare lucru, ceea ce are nevoie de o mai largă demonstraţie. Pentru că dacă cei ce vieţuiesc în lege, nu numai că nu au putut fugi de pedeapsă, ci încă i-a îngreuiat şi mai mult, apoi cum este posibil ca în afară de lege nu numai să scape de pedeapsă, ci încă să fie şi îndreptăţiţi? Două extreme a pus aici, a se îndreptăţi, şi a se bucura de aceste bunuri chiar fără lege. De aceea nu a zis simplu „dreptate”, ci „dreptatea lui Dumnezeu”, arătând mai mare darul din valoarea persoanei ce-l dă, arătând putinţa făgăduinţei, căci Lui totul îi este cu putinţă. Şi n-a zis „s-a dat”, ci „s-a arătat”, îndepărtând acuza ce i s-ar fi putut aduce, ca inovaţie a sa, – căci ce s-a arătat, ce s-a scos la iveală, s-a arătat ca ceva vechi şi ascuns până atunci. Şi nu numai aceasta, dar şi ceea ce urmează, dovedesc faptul că nu era ceva nou, apărut de curând, căci după ce zice „s-a arătat”, adaugă imediat: „fiind mărturisită de Lege şi de prooroci”.
„Dacă s-a afirmat abia acum, aceasta nu trebuie să te tulbure – zice – şi nici să-ţi trezească nbănuieli, ca şi cum te-ai afla în faţa unui lucru nou şi străin, căci încă de la început l-au vestit Legea şi proorocii”.
Deci pe unele le-a arătat prin această ordine de idei, pe altele – pentru timpurile din urmă – le-a arătat prin cuvintele lui Avacum, care zice: „iar dreptul din credinţă va fi viu!” (Romani 1, 17) , iar pentru timpurile viitoare le pune înainte pe Avraam şi pe David vorbind despre aceasta, fiindcă printre ei aceste persoane se bucurau de o cinste mare. Cel dintâi fusese patriarh şi profet, iar cel de-al doilea rege şi profet, şi proorocirile lor erau de la Dumnezeu. De aceea şi Matei, chiar de la începutul Evangheliei sale, aminteşte de aceştia doi mai întâi, şi numai apoi pune la mijloc şi pe strămoşii de după ei, zicând: „Cartea neamului lui Iisus Hristos”; nu a aşteptat ca după Avraam să-l pună pe Isaac şi pe Iacov, ci o dată cu Avraam pune şi pe David la mijloc. Ba încă ceea ce este şi mai uimitor, David a fost trecut înaintea lui Avraam, căci zice: „Fiul lui David, fiul lui Avraam”, şi numai după aceea a început a-i înşira şi pe ceilalţi. De aceea şi Apostolul necontenit îi pomeneşte, zicând: „dreptatea lui Dumnezeu, fiind mărturisită de Lege şi de prooroci”. Apoi ca să nu zică cineva: „Şi cum ne mântuim, dacă nu contribuim cu nimic?” – iată că el arată că nu puţin contribuim şi noi la aceasta prin credinţă, zicând: „dar dreptatea lui Dumnezeu” şi adaugă mai departe:
„prin credinţa în Iisus Hristos, pentru toţi cei ce cred…” (3, 22).
Aici iar se poate tulbura cel de neam iudeu, fiindcă nu are nimic mai mult decât ceilalţi, şi este pus la un loc cu întreaga lume. Dar ca să nu se alarmeze prea tare, îi mărgineşte frica, adăugând şi zicând:
„… că nu este vreo deosebire, fiindcă toţi au păcătuit” (3, 23).
Adică „să nu-mi spui că unul este elin, celălalt scit, altul trac, căci cu toţii sunt sub aceleaşi păcate. Dacă tu ai primit Legea, un singur lucru ai aflat din Lege: a cunoaşte păcatul, nu însă a şi fugi de el”.
Apoi, ca nu cumva să zică ei: „Dacă am greşit, totuşi nu aşa mult ca aceia”, Apostolul adaugă: „şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”, încât „deşi nu ai păcătuit la fel ca ei, totuşi de slavă vei fi lipsit deopotrivă cu ei, căci şi tu eşti dintre aceia care L-au dispreţuit, iar cel ce dispreţuieşte nu face parte dintre cei slăviţi, ci dintre cei ruşinaţi, însă nu te tulbura, căci eu n-am spus aceasta ca să te aduc la deznădejde, ci ca să-ţi arăt iubirea de oameni a Stăpânului”. De aceea a şi spus:
„Îndreptându-se în dar cu harul Lui, prin răscumpărarea cea în Hristos Iisus. Pe Care Dumnezeu L-a rânduit (jertfă de) ispăşire, prin credinţa în sângele Lui, ca să-Şi arate dreptatea Sa” (3, 24-25).
Priveşte prin câte idei completează cele spuse mai sus: în primul rând, vorbeşte de valoarea persoanei, căci Cel ce lucrează toate acestea nu este om, care să nu le poată face, ci Dumnezeu adevărat, Care toate le poate, căci a Lui este dreptatea în vecii vecilor; în al doilea rând, vorbeşte de Lege şi de prooroci. „Dacă ai auzit că «afară de Lege», să nu te tulburi”, zice; „aceasta este şi părerea Legii”. În al treilea rând, vorbeşte despre jertfele din Legea veche, căci de aceea a zis: „întru sângele Lui”, amintindu-le de oile şi de viţeii pe care obişnuiau să-i jertfească, deoarece „dacă jertfele celor necuvântătoare dezlegau păcatele, apoi cu atât mai mult sângele lui Hristos”. Şi n-a zis simplu: „prin izbăvirea din robia vremelnică ”, ci „prin răscumpărarea cea întru Hristos Iisus”, întrebuinţând expresia ajpoluvtrwsi”, care arată că nicidecum nu se vor mai întoarce în robie. Chiar şi expresia „curăţire” este spusă în acest sens, arătând că dacă tipul sau închipuirea avea atâta putere, apoi cu atât mai mult adevărul o va arăta. Şi arătând că aceasta nu este deloc ceva nou, întrebuinţează expresia „L-a rânduit”. Apoi expresia „L-a rânduit Dumnezeu” arată faptul că este şi al Tatălui şi al Fiului, Tatăl L-a rânduit, însă şi Hristos a făcut totul prin sângele Lui.
„Să-Şi arate dreptatea Sa”. Dar ce înseamnă arătarea dreptăţii Lui? După cum arătarea bogăţiei nu este numai de a fi cineva bogat, ci de a face şi pe alţii bogaţi, arătarea vieţii de a învia pe cei morţi, arătarea puterii nu numai de a fi cineva puternic, ci şi de a face puternici pe cei slabi, tot aşa şi arătarea dreptăţii nu se manifestă numai în a fi cineva singur drept, ci şi pe alţii încărcaţi de păcate a-i face drepţi. Aceasta explicând-o, a adăugat mai departe ce trebuie să înţelegem prin „arătare”:
„întru făgăduinţa lui Dumnezeu – ca să-Şi arate dreptatea Sa, în vremea de acum, spre a fi El Însuşi drept, şi îndreptând pe cel ce trăieşte din credinţa în Iisus, din îngăduinţa lui Dumnezeu” (3, 26).
„Nu te îndoi – zice – că nu din fapte, ci din credinţă, şi nici să fugi de dreptatea lui Dumnezeu, fiindcă binele izvorât de aici este îndoit, uşor şi la îndemâna tuturor; nici nu te ruşina, căci dacă el se arată făcând aceasta, şi chiar se mândreşte, apoi cum este cu putinţă ca tu să te ascunzi de aceea cu care Stăpânul se slăveşte?”.
Înălţând pe ascultători prin cele spuse, anume că cele petrecute sunt ca urmare a dreptăţii lui Dumnezeu, îl urneşte cu frica pe cel leneş şi slab de a se apropia, zicând ceea ce urmează: „pentru iertarea păcatelor celor mai înainte făcute”. Ai văzut cum el încontinuu aminteşte de păcatele lor? Căci spune mai sus: „că prin lege este cunoştinţa păcatului”, apoi adaugă că toţi au păcătuit, iar aici arată faptul cel mai grav, căci n-a zis „pentru păcate”, ci „pentru slăbănogire”, adică paralizie completă, sau mai bine zis amorţire totală. Nu era nici o speranţă de vindecare, şi precum trupul paralizat are nevoie de ajutorul de sus, tot aşa este şi cu sufletul paralizat. Şi ceea ce este mai grozav, că ceia ce aşează drept cauză, o arată ca o mai mare acuzaţie. Şi care este aceasta? Că slăbănogirea a devenit „din îngăduinţa lui Dumnezeu” (3, 26), ca şi cum ar fi zis: „Nu aveţi ce răspunde, că adică nu v-aţi bucurat de multă răbdare şi bunătate din partea Lui”. Expresia „în vremea de acum” arată puterea Lui cea mare şi iubirea Lui de oameni; „când ne-am deznădăjduit – zice – şi era timp de hotărâre, când s-au înmulţit relele şi au prisosit păcatele, atunci şi El a arătat puterea Sa, ca să afli cât de mare este vistieria dreptăţii Lui. La început nici nu s-ar fi părut acest fapt minunat, ca acum, când fiecare mod de vindecare a fost cenzurat cu atenţie”.
„Deci, unde este pricina de laudă? A fost înlăturată . Prin care Lege? Prin Legea faptelor? Nu, ci prin Legea credinţei” (3, 27).
Mare este lupta lui Pavel spre a arăta că atât de mult a putut face credinţa, încât legea niciodată nu ar fi putut să-şi închipuie. Fiindcă a spus că Dumnezeu îndreptăţeşte pe om prin credinţă, de aceea se agaţă iarăşi de credinţa mozaică. Şi observă că el nu spune: „Unde sunt meritele iudeilor? Unde este lucrarea dreptăţii?”, ci „unde este pricina de laudă”, arătând aici, prin orice oportunitate, că ei, deşi se credeau mai mult decât alţii, în realitate nu au nimic în plus. Şi zicând „unde este pricina de laudă”, nu dă şi răspunsul că a „pierit sau s-a pierdut”, ci „s-a înlăturat” ca şi ceva netrebnic, ca şi ceva ce nu mai se potrivea pentru timpurile acelea, fiindcă, într-adevăr nu se mai aplica timpului acela. După cum, atunci când stă de faţă judecata, nu mai este timp pentru cei ce vor a se pocăi, tot aşa şi atunci, când este dată hotărârea, şi urmează a fi toţi pierduţi, şi când stă de faţă harul care dezleagă toate aceste rele, tot aşa, zic, nici atunci nu mai este timp de a aşeza înainte îndreptarea prin lege.
Dacă ei voiau să stăruie cu încăpăţânare în părerea lor, apoi ar fi trebuit să o facă mai înainte de venirea harului; dar după ce a venit cel ce mântuieşte prin credinţă, au început luptele zadarnice, iar harul mântuieşte fără ele, dovedindu-le de prisos. De aceea a venit acum, ca să nu zică ei că dacă ar fi venit mai înainte era cu putinţă de a fi mântuiţi prin Lege, în urma ostenelilor şi faptelor izvorâte din ea. Deci Apostolul, astupându-le gura lor cea neruşinată, îi preîntâmpină zicând că a aşteptat mai întâi un timp îndelungat, ca după ce vor dovedi prin toate că nu sunt în stare de a se mântui, Hristos va veni să-i mântuiască prin harul Său. De aceea, după ce a zis mai sus: „ca să-Şi arate dreptatea”, adaugă imediat: „în vremea de acum”. Dacă cineva ar contrazice acest fapt, s-ar asemăna cu cel ce făcând crime mari, şi neputând a se dezvinovăţi înaintea tribunalului, pentru care a fost şi condamnat, mai pe urmă fiind eliberat din temniţă prin indulgenţă împărătească, s-ar obrăznici după eliberare şi ar spune că el cu nimic nu a greşit! Mai înainte de a veni indulgenţa împărătească, trebuie să dovedească nevinovăţia sa, dar după ce a venit, nu mai are cum să se laude.
Şi tocmai acest fapt s-a petrecut cu iudeii, fiindcă ei nu erau în stare de a face ceva de la sine, iar de aceea a venit Hristos, răsturnând lauda lor prin chiar venirea Sa, căci cel ce zice a fi dascăl al pruncilor, se făleşte cu Legea şi se intitulează pe sine îndreptător al celor fără minte, în timp ce el însuşi are nevoie de dascăl şi mântuitor, acela, zic, nu poate avea nici un motiv de mândrie. Dacă netăierea împrejur devenise tăiere împrejur chiar înainte de venirea Lui, apoi cu atât mai mult după; aşa că ea [tăierea împrejur] e lepădată din amândouă timpurile. Spunând că lauda lor a fost scoasă afară, a arătat la urmă şi cum a fost scoasă; „deci a fost înlăturată”, zice. „Prin care Lege? Prin Legea faptelor? Nu, ci prin Legea credinţei”. Iată că aici şi credinţa el a numit-o lege, insistând în asemenea numiri, ca astfel să se mângâie oarecum şi să se încurajeze de aparenta inovaţie. Dar care este legea credinţei? Aceea că se mântuieşte omul prin har.
Aici arată puterea lui Dumnezeu, că nu numai a mântuit pe om, ci încă l-a şi îndreptat şi l-a adus la adevărata laudă, neavând nevoie de fapte, ci cerând numai credinţă. Aceasta zicându-le, moderează şi pe iudeul ce a crezut, iar pe cel ce nu a crezut îl înfrânează, ca astfel să-l atragă la credinţă. Cel ce s-a mântuit, dacă cugetă lucruri mari, dând atenţie legii, va auzi că chiar legea i-a astupat gura, chiar ea i-a împiedicat mântuirea şi i-a scos afară lauda, iar cel ce n-a crezut, fiind umilit din aceleaşi raţionamente, va putea desigur să se apropie de credinţă.
Ai văzut cât de mare e vistieria credinţei? Şi cum i-a îndepărtat de la cele dinainte, nelăsându-i nici măcar a se lăuda cu ele?
„Căci socotim că prin credinţă se va îndrepta omul, fără faptele Legii” (3, 28).
După ce i-a arătat superiori iudeilor prin credinţă, la urmă vorbeşte şi de ea, şi iarăşi îndreaptă tot ceea ce părea a-i tulbura. Fiindcă într-adevăr două lucruri tulburau pe iudei: întâi că cei ce nu se puteau mântui prin faptele legii se puteau mântui fără fapte, şi în al doilea rând cei netăiaţi împrejur se puteau bucura de aceleaşi bunuri ca şi cei crescuţi în lege atâta timp, ceea ce îi tulbura şi mai mult. De aceea şi Apostolul mai întâi a pregătit pe ascultători cu prima idee, şi numai după aceasta a adus vorba de ce-a de-a doua, care atât de mult tulbura pe iudei, încât chiar şi Petru a fost acuzat din această cauză. Deci ce zice Apostolul? „Socotim că prin credinţă se va îndrepta omul”. El n-a zis „iudeul, sau cel ce se găseşte sub lege”, ci întinzând vorba pe un teren mai larg, şi deschizând lumii întregi uşile mântuirii, zice „omul”, adică pune numele comun. Deci având ocazia, dezleagă antiteza pusă. Fiindcă era natural ca iudeii, auzind că prin credinţă se îndreaptă tot omul, se fie nemulţumiţi şi scandalizaţi, de aceea a adăugat: „Oare Dumnezeu este numai al iudeilor?” (3, 29), ca şi cum ar fi zis: „Şi de ce ţi se pare absurd că tot omul se mântuieşte? Nu cumva Dumnezeu este numai al unei părţi din lume?”.
Din aceasta arată el că iudeii, voind a înjosi neamurile, necinstesc mai mult slava lui Dumnezeu, de vreme ce în viziunea lor nu este Dumnezeul tuturor. Dar de vreme ce este Dumnezeul tuturor, apoi se şi îngrijeşte de toţi, şi dacă se îngrijeşte de toţi, apoi pe toţi deopotrivă îi mântuieşte prin credinţă.
De aceea zice: „Oare Dumnezeu este numai al iudeilor? Nu este El şi Dumnezeul păgânilor? Da, şi al păgânilor”. Nu este un Dumnezeu particular sau al unei părţi din lume, ca zeii cei fabuloşi ai elinilor, ci comun tuturor, şi unul singur, pentru care şi adaugă: „Fiindcă este un singur Dumnezeu” (3, 30), adică „acelaşi Stăpân au şi aceia. Dacă îmi vei spune de cele de demult, ei bine, şi atunci erau comune cele ale proniei dumnezeieşti, deşi în diferite chipuri. Ţie ţi s-a dat drept pildă Legea scrisă, iar acelora legea naturală, şi nimic nu aveau mai puţin, ci puteau să şi biruiască, dacă voiau”.
De aceea a şi adăugat imediat, lăsând să se înţeleagă tocmai aceasta: „care va îndrepta tăierea împrejur din credinţă şi netăierea împrejur prin credinţă”, amintindu-le cele spuse mai înainte despre tăierea şi netăierea împrejur, prin care le-a dovedit că nu este nici o deosebire. Şi dacă atunci era aşa, apoi cu atât mai mult acum; ceea ce a şi arătat mai lămurit în pasajul următor, prin care dovedeşte că şi iudeul şi elinul au deopotrivă nevoie de credinţă:
Desfiinţăm noi legea prin credinţă? Nicidecum! Dimpotrivă, întărim Legea” (3, 31).
Ai văzut înţelepciune negrăită şi iscusită? Căci expresia „întărim” arată că Legea nu mai era întărită, ci slabă şi desfiinţată. Priveşte măreţia puterii lui de argumentare, şi cu câtă mulţime de idei pregăteşte ceea ce voieşte a arăta, căci prin această expresie nu numai arată credinţa ca stricătoare a Legii, ci încă este ajutătoarea ei, după cum şi Legea este premergătoare credinţei. După cum a afirmat credinţa ca mărturisită de Lege şi de prooroci: „fiind mărturisită de Lege şi de prooroci” (3, 21), tot aşa şi aici arată că această credinţă a făcut Legea neputincioasă. Şi cum a făcut-o neputincioasă? Ascultă: care era rolul Legii, din ce cauză făcea ea totul? Desigur că pentru a face pe om drept; însă tocmai la aceasta Legea nu a avut nici o putere, „căci toţi au păcătuit”, zice. Deci credinţa venind a făcut acest lucru, adică omul deodată ce a crezut, s-a şi îndreptăţit. Aşadar puterea Legii nu s-a mai manifestat, şi ceea ce Legea se silea ca să îndeplinească şi făcea fără succes, aceea credinţa a îndeplinit-o şi a adus-o la bun sfârşit. Aşadar credinţa nu a desfiinţat Legea, ci a întărit-o.
Trei lucruri arată Apostolul aici: 1) că şi fără Lege este cu putinţă a se îndrepta cineva, 2) că Legea n-a putut îndrepta pe om şi 3) că credinţa nu se află în conflict cu Legea, nu este contra acesteia. Fiindcă tocmai aceasta îi alarma pe iudei mai mult, adică a se considera credinţa potrivnică Legii, de aceea Apostolul arată, mai mult decât voieşte iudeul, credinţa ca nefiind potrivnică Legii, ci chiar fiind aliată şi împreună-lucrătoare cu ea, ceea ce mai cu seamă dorea să audă iudeul.
Dar fiindcă o dată cu darul acesta, prin care noi ne-am îndreptăţit, este nevoie şi de viaţă neprihănită, de aceea să dovedim o râvnă vrednică de un asemenea dar; şi o vom arăta cu adevărat numai dacă vom păstra cu multă râvnă pe mama tuturor bunurilor, adică dragostea. Dragoste nu prin cuvinte seci, sau salutări simple, ci cu sprijin văzut şi cu dovadă în fapte. De pildă: a potoli foamea săracului, a veni în ajutorul celor bolnavi, a scăpa pe cineva din primejdii, a plânge cu cei ce plâng, a te veseli cu cei ce sunt veseli, căci şi aceasta este dragoste, deşi s-ar părea că a te veseli cu cei veseli e un fapt neimportant. Cu toate acestea acest fapt este mare în sine însuşi, şi este rezultatul unei minţi de filosof, căci pe mulţi am putea să-i găsim că îl săvârşesc cu amărăciune, iar alţii fără nici o tragere de inimă, ci numai de ochii lumii.
Mulţi plâng cu cei ce plâng, însă nicidecum nu se bucură cu cei ce sunt veseli, ci se întristează şi plâng în timp ce aceştia sunt veseli, din ură şi pizmă. Nu este un fapt neînsemnat să fii vesel când fratele tău este vesel, ci chiar important, şi poate mai important nu numai decât a plânge cu cei ce plâng, ci şi decât faptul de a veni în sprijinul celor aflaţi în primejdii, însă se mâhnesc când alţii progresează, căci atât de mare este tirania pizmei şi a urii.
Deşi a se pune cineva în pericol pentru fratele său este un fapt greu, căci e însoţit de osteneli şi sudori multe, pe când a te bucura izvorăşte numai dintr-o bună intenţie, cu toate acestea mulţi nu se grăbesc a face ceea ce e mai uşor, ci îşi iau asupra lor ceea ce e mai greu, căci se topesc de ciudă când văd pe alţii progresând şi întregii Biserici fiind de folos, fie prin cuvânt, fie prin alt mod!
Şi ce ar fi mai rău decât aceasta? Un astfel de om nu se luptă numai contra fratelui său, ci chiar contra voinţei lui Dumnezeu. Înţelegând, scapă de această boală, şi dacă nu voieşti pe fratele tău, scapă de miile de rele. De ce introduci un război în cugetul tău? De ce umpli sufletul tău de tulburare? De ce îţi faci singur rău? De ce răstorni totul pe dos? Şi cum vei putea cere iertarea păcatelor tale, dacă te comporţi aşa? Dacă Dumnezeu nu iartă păcatele celor ce nu le iartă pe ale altora, apoi cum va da iertare celor ce nedreptăţesc pe alţii, care cu nimic i-au nedreptăţit? Faptul acesta este dovada celei mai josnice răutăţi. Unii ca aceştia luptă împotriva Bisericii împreună cu diavolul, şi poate chiar mai rău decât diavolul, fiindcă de diavol se poate păzi cineva, pe când de aceştia, care sub masca prieteniei aprind pe furiş focul, în care singuri ei mai întâi se bagă, şi pătimesc de o boală ce nu numai că nu merită mila şi compătimirea altora, ci are în sine chiar mult ridicol.
De ce eşti galben? Spune-mi, de ce tremuri de necaz şi stai ca şi cuprins de frică? Ce rău ţi s-a întâmplat? Că fratele tău este strălucit, renumit şi binevăzut? Tocmai de aceea tu ar trebui să te încununezi, să te bucuri şi să slăveşti pe Dumnezeu, fiindcă aproapele tău a devenit strălucit şi renumit. Deci te revolţi că Dumnezeu se slăveşte? Acum vezi spre ce latură se îndreaptă lupta mea? „Dar – zici tu – eu nu mă revolt că Dumnezeu se slăveşte, ci fiindcă fratele meu este slăvit”.
Însă prin el se ridică slava lui Dumnezeu, şi tot atunci şi războiul pe care-l duci împotriva lui. „Dar nu aceasta mă întristează – zici tu -, ci faptul că ai vrea ca şi prin tine să se slăvească Dumnezeu”. Tocmai de aceea bucură-te că fratele tău progresează, şi Dumnezeu atunci se va slăvi şi prin tine, şi toţi vor zice: „binecuvântat este Dumnezeu care are astfel de slugi ce nu cunosc invidia, şi care se bucură de faptele cele bune ce se săvârşesc prin ei”.
Ce zic eu despre frate? Chiar de ţi-ar fi duşman sau te-ai război cu el, însă Dumnezeu prin el se slăveşte, iar trebuie pentru aceasta a-l face prieten, pe când tu pe prieten îl faci duşman pentru că Dumnezeu se slăveşte prin progresele lui. Dacă cineva ar vindeca trupul tău cel bolnav, chiar de ţi-ar fi duşman, totuşi după aceea îl vei considera întâiul între prietenii tăi; dar pe cel ce împodobeşte trupul lui Hristos, adică Biserica, şi care îţi e prieten, tu îl consideri ca duşman?! Cum ai putea să dovedeşti în alt mod războiul împotriva lui Hristos?
De aceea, chiar de ar face cineva minuni, chiar de ar trăi în feciorie, chiar de ar posti, chiar de s-ar culca jos pe pământ, şi prin aceste virtuţi ar ajunge la înălţimea îngerilor, totuşi pentru o asemenea faptă va fi mai pângărit decât curvarii şi preacurvarii, şi mai nelegiuit decât tâlharii şi profanatorii de morminte.
Dar ca nu cumva să ia cineva cuvintele mele ca exagerate, eu v-aş întreba cu plăcere, şi să-mi răspundeţi: dacă cineva ar lua în mâini un foc şi ar aprinde această casă, prin aceasta surpând altarul, oare nu fiecare din cei de faţă ar arunca cu pietre asupra lui, ca pângărit şi nelegiuit? Dar ce? Dacă în locul acelui foc ar purta unul şi mai mare şi mai arzătoare decât focul, vreau să zic ura, care nu dărâmă pietrele clădirii, nu surpă altarul aurit, ci ceea ce este mai de preţ clădirii decât jertfelnicul, adică răstoarnă clădirea didascalilor şi o prăbuşeşte, apoi unul ca acesta de ce iertare ar mai putea fi vrednic?
Să nu-mi spună cineva, au încercat unii de multe ori să facă aşa, totuşi nu au putut face nimic, fiindcă faptele întotdeauna se judecă de la intenţia celui ce le săvârşeşte, fiindcă şi Saul a voit a ucide pe David, însă nu l-a nimerit cu suliţa (I Regi 19, 10).
Nu pricepi tu, spune-mi, că, dacă urăşti oile lui Hristos, te lupţi cu Păstorul? Urăşti oile acelea, pentru care Hristos şi-a vărsat sângele, şi pentru care ne-a poruncit nouă de a face totul şi chiar de a pătimi? Nu-ţi aminteşti că Stăpânul a căutat slava ta şi nu a Sa; iar tu cauţi slava ta, şi nu a Sa? Deci dacă ai căuta pe a Sa, atunci ai găsi-o şi pe a ta, dar fiindcă tu ai căutat-o pe a ta înaintea celei cuvenite Lui, apoi niciodată nu te vei bucura de ea.
Care este leacul acestui rău? Cu toţii să ne rugăm în comun lui Dumnezeu pentru ei, şi un singur glas să înălţăm pentru ei, ca pentru nişte îndrăciţi (demonizaţi), căci aceştia sunt mai de plâns decât aceia, fiindcă nebunia lor izvorăşte din intenţie. Deci, această boală are nevoie de rugăciuni şi cereri multe. Dacă cel ce nu iubeşte pe fratele său, chiar de şi-ar goli punga în folosul săracilor, şi chiar dacă ar face lucruri strălucite în Biserică, totuşi cu nimic nu se foloseşte mai mult, dar încă cel ce se luptă cu fratele său, care nu l-a nedreptăţit cu nimic, de câtă pedeapsă oare nu se face vinovat? Un asemenea om este mult mai rău decât păgânii. Dacă a iubi pe cei ce ne iubesc nu ne face de a avea nimic mai mult decât păgânii, dar încă cel ce urăşte pe cei ce-l iubesc unde va sta? Spune-mi, fiindcă a urî pe cineva este mai rău decât a-l război. Cel ce poartă război altuia, deîndată ce a dispărut cauza războiului, a aruncat duşmănia la o parte, pe când cel ce urăşte niciodată nu va fi prieten celui urât. Unul cel puţin dă războiul pe faţă, dar acesta în ascuns; unul de multe ori cel puţin are o cauză binecuvântată de a se război cu altul, pe când celălalt este împins de o pornire şi de o cugetare demonice.
Cu ce ar putea compara cineva un astfel de suflet? Cu care viperă? Cu ce şarpe? Cu ce vierme? Cu ce vietate? Nimic nu este mai spurcat, nimic mai rău ca un astfel de suflet. Aceasta a răsturnat bisericile, aceasta a zămislit ereziile, aceasta a înarmat mâna frăţească şi a făcut ca să se mânjească dreapta lui în sângele dreptului, aceasta a pângărit legile naturii, acesta a deschis porţile morţii şi a prefăcut blestemul acela în fapt văzut de toţi, nu l-a lăsat pe acel ticălos (Cain) ca să-şi amintească nici de durerile părinţilor şi nici de altceva, ci atât de mult l-a înfuriat şi l-a împins la o aşa mânie, încât chiar Dumnezeu îndemnându-l şi zicându-i: „la tine se va întoarce, şi tu-l vei stăpâni pe acela” (Facere 4, 7), totuşi nici aşa nu s-a muiat. Deşi Dumnezeu trecuse cu vederea păcatul lui, ba încă i-a supus şi pe fratele său, cu toate acestea boala lui era fără leac, chiar dacă s-ar fi întrebuinţat mii de doctorii, ea totuşi şi-ar fi dat pe faţă putreziciunea şi puroiul din ea. De ce te scârbeşti tu, o! nenorocitule şi mai ticălos decât toţi ticăloşii? Pentru că Dumnezeu a fost cinstit? Dar aceasta este cugetare satanică.
Pentru că fratele tău a izbutit? Dar şi tu erai liber a izbuti în fapta bună, ba chiar a-l întrece; aşa că de voieşti a-l birui, nu-l sfâşia şi nici da pierzării, ci lasă-l în viaţă, ca să se păstreze pentru generaţiile viitoare ideea de luptă dreaptă; biruieşte-l cât timp este în viaţa aceasta, căci numai aşa şi cununa îţi va fi mai strălucită, pe când ucigându-l, singur ţi-ai luat hotărârea de a fi un învins!
Dar vai, ura şi invidia nu vor să ştie de nimic! Pentru ce iubeşti slava atât de mare, când tu te găseşti în pustietate? Tot aşa cum pe atunci Cain şi Abel singuri locuiau pe pământ, însă nici aceasta nu a putut să-l oprească de la vărsarea de sânge pe cel pizmuitor, ci lepădând el cele bune din sufletul lui, a stat şi s-a pregătit de luptă împreună cu diavolul, căci acesta era cel care-l mâna din umbră pe Cain.
Nu i-a fost diavolului destul că omul ajunsese muritor, ci s-a gândit să-i facă tragedia şi mai mare prin felul morţii, şi l-a momit să-şi ucidă fratele. Se grăbea diavolul şi se zbătea, ca să vadă mai curând hotărârea lui pusă în aplicare, el, care niciodată nu se satură de relele aduse peste oameni.
După cum cineva, având un duşman legat, s-ar hotărî să-l vadă în carceră, şi acolo – mai înainte de a-l scoate afară din cetate – l-ar sfâşia, şi n-ar mai aştepta timpul potrivit, tot aşa a făcut şi diavolul atunci; deşi auzise că omul fusese scos din rai şi se va duce pe pământ, el tot râvnea să vadă ceva mai mult decât atât; să vadă, zic, fiu sfârşindu-se mai înainte de tatăl său, să vadă frate ucigându-şi fratele, să vadă jertfă din silă şi fără timp!
Ai văzut la câte rele a slujit invidia? Cum a îmbuibat cugetul cel nesăţios al diavolului, şi cum i-a întins o masă pe placul său?
Să fugim, deci, de această boală urâcioasă, fiindcă în caz contrar nu vom putea fugi de focul acela care este gătit diavolului, dacă nu vom scăpa de această boală, şi vom scăpa doar atunci, când ne vom gândi cum ne-a iubit şi pe noi Hristos, şi cum tot El ne-a poruncit de a ne iubi unii pe alţii.
Cum ne-a iubit pe noi Hristos? Prin aceea că şi-a dat sângele Său pentru noi care eram duşmani şi-l nedreptăţisem foarte mult. Aceasta fă şi tu cu fratele tău, fiindcă de aceea a zis: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13, 34).
Şi încă mai mult, căci nu s-a mărginit aici, ci Însuşi El a făcut aşa faţă de duşmanii Săi. Poate că nu voieşti să-ţi dai viaţa pentru fratele tău? Atunci de ce verşi sângele lui, şi faci cu totul contrar poruncii lui neascultând? Deşi El ceea ce a făcut nu a facut-o din datorie, pe când tu făcând aşa, îndeplineşti o datorie morală impusă de stăpân. De altfel chiar cel ce a primit iertare de la acel stăpân pentru o mie de talanţi, şi la urmă cerea de la datornicul său 100 de dinari, nu a fost pedepsit pentru aceasta numai, ci pentru că cu toată bunătatea arătată de stăpân către el, nu a devenit mai bun, nici nu a urmat pe stăpânul său, care a pus începutul bunătăţii şi binefacerii, şi a întors datoria, căci aceasta era şi obligaţia lui. Tot ceea ce facem, facem îndeplinindu-ne datoria. De aceea şi zicea: “Aşa şi voi, când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” (Luca 17, 10).
Deci, chiar de am făcut dovadă de dragoste către aproapele, chiar de am goli pungile şi am da banii săracilor, noi împlinim o datorie, nu numai fiindcă El a făcut începutul binefacerilor cu noi, ci pentru că dăm din ale Lui, dacă dăm vreodată. De ce te lipseşti pe tine de cele asupra cărora el voieşte ca tu să fii stăpân? De aceea El ţi-a poruncit ca să dai acestea şi altuia, ca tu însuţi să le ai. Atât timp cât le stăpâneşti singur, nu ai nici tu, dar dacă vei da şi altuia, atunci vei lua şi tu. Oare ce ar putea egala această dragoste, pe care a arătat-o faţă de noi? El Şi-a vărsat sângele pentru duşmani, iar noi nu dăm nici măcar banii care nici nu sunt ai noştri; El a făcut aceasta înaintea noastră, iar noi nu o facem chiar şi după ce El a săvârşit-o; El a făcut aceasta pentru mântuirea noastră, iar noi nu o facem nici măcar pentru folosinţa noastră. Nu Lui i se adaugă ceva prin iubirea noastră de semeni, ci totul se aşază pentru folosinţa noastră. De aceea ni s-a poruncit a da, ca nu cumva să ne lipsim pe noi înşine. După cum cineva ar da unui copil mic o monedă de argint, apoi i-ar porunci să o ţină bine în mână, sau să o dea slugii să o păstreze, ca să nu o poată răpi cel ce ar voi, tot aşa face şi Dumnezeu: „Dă, zice, celui ce are nevoie, ca nu cumva să le răpească cineva de la tine, ca de pildă diavolul, tâlharul, sau cel viclean sau chiar după toate acestea moartea ce te aşteaptă. Pe cât timp, le stăpâneşti tu, nu le stăpâneşti în siguranţă, dar dacă mi le dai mie, prin săracii ce-ţi stau în faţă, eu ţi le voi păstra toate cu mare cinste, şi la timpul potrivit le voi pune la loc de mare îmbelşugare. Le primesc de la tine nu ca să ţi le iau de tot, ci ca să fac ceva mai mult, ca să le păstrez bine, să le conserv pentru acel timp când nu mai sunt nici cel ce împrumută, nici cel ce miluieşte”.
Deci, ce ar putea fi mai sălbatic, când şi după atâtea făgăduinţe noi să nu vrem în continuare a împrumuta? Aşadar, de aceea ne ducem la El goi, săraci şi lipsiţi, fiindcă nu avem cu noi cele ce ni s-au încredinţat, fiindcă nu am depus averile în mâinile celui ce le păstrează mai bine decât toţi. Deci, ce vom putea răspunde fiind învinovăţiţi de propria noastră pierdere? Ce pretext vom putea pune înainte? Ce dezvinovăţire vom avea? De ce nu ai dat? Nu ai avut încredere că le vei lua iarăşi? Şi cum s-ar putea spune asta? Căci cel ce dă celui ce nu i-a dat nimic, oare nu cu atât mai mult va da după ce a primit? Dar poate te încântă privirea banilor? Apoi de aceea tocmai să dai, pentru că acolo, unde nu ţi-i va putea răpi nimeni, să te încânte mai mult. Cel ce stăpâneşte averile aici pe pământ, va suferi mii de rele. Ca şi un câine turbat se repede şi diavolul asupra celor bogaţi, voind a le răpi, ca pe o bucată de plăcintă sau pâine din mâinile copilului.
Să le dăm, deci, Tatălui ceresc. Când diavolul vede acest fapt petrecut, va pleca pentru totdeauna, şi plecând el, ţi le va da Tatăl pe toate cu cea mai mare siguranţă, căci diavolul nu va putea să te supere atunci – vorbesc despre viaţa viitoare, întru nimic nu se deosebesc cei bogaţi de copiii cei mici supăraţi de căţei, căci şi asupra lor toţi îşi aţâţă vorba, toţi îi hărţuiesc, toţi îi trag de partea lor, nu numai oameni, ci şi patimi barbare, ca beţia, îmbuibarea pântecelui, linguşirea şi toată desfrânarea. Când trebuie a împrumuta pe cineva, atunci cercetăm pe cei ce dau mai mult, şi studiem pe cei recunoscători, în acest caz, facem exact cum nu ar trebui, fiindcă lăsăm la o parte pe Dumnezeu, Care este recunoscător şi Care nu însutit, ci înmiit ne întoarce înapoi, şi căutăm pe aceia ce ne înapoiază de mai multe ori capitalul.
Şi într-adevăr, ce ne dă înapoi pântecele, care consumă mai mult decât orice? Resturi nedigerate şi stricăciune! Ce ne dă îndărăt slava cea deşartă? Invidie şi ură! Ce ne dă zgârcenia? Grijă şi bătăi de cap! Ce ne dă înapoi desfrânarea? Iadul şi viermele cel otrăvit! Şi aceştia sunt datornicii celor bogaţi, în mâinile acestora ei depun capitalul şi dobânda, care se transformă în relele de aici şi în durerile din viaţa viitoare.
Şi pe aceştia îi împrumutăm noi, spune-mi, sub o astfel de pedeapsă, şi nu vom încredinţa oare capitalul lui Hristos, Care ne pune înainte cerul, viaţa cea veşnică şi bunătăţi negrăite? Şi ce justificare vom avea? De ce nu dai Celui ce dă negreşit, şi dă chiar mai mult decât primeşte, şi pe termen îndelungat? Nemincinoase sunt cuvintele care spun: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33).
Ai văzut dărnicie nemăsurată? „Acelea ţi se păstrează – zice – şi nu se ştirbesc, iar cele de aici ţi se vor adăuga, şi vei avea bogăţii de prisos”. Afară de aceasta, şi prin faptul că ai dat pe un termen îndelungat, averea îţi sporeşte, fiindcă şi procentul dobânzii devine mai mare, ceea ce de altfel fac şi creditorii cu cei ce împrumută, căci şi aceia au în vedere şi preferă pe cei ce iau cu împrumut, pe un timp mai îndelungat. Cel ce împrumută pe alţii pe timp scurt, taie din mărimea procentului, pe când dacă împrumută pe un timp mai îndelungat, face o mai bună afacere.
Apoi dacă aici noi nu ne îngrijorăm de amânarea datornicilor, ba încă dorim ca termenul să fie cât mai lung, de ce faţă de Dumnezeu suntem mici la suflet, încât să Îl bănuim şi să ezităm, deşi, după cum am spus, El ne dă şi aici, iar dincolo păstrează tot ce am depus noi, ba chiar şi mai mult? Fiindcă măreţia celor date, ca şi frumuseţea darului Său, covârşeşte nimicnicia acestei vieţi, căci nici nu este posibil ca să primim în acest trup stricăcios şi vremelnic acele cununi neveştejite, nici în viaţa de aici, plină de tulburări şi schimbări, nu putem lua acea moştenire neclătită şi netulburată. Tu, dacă ţi-ar datora cineva bani, şi s-ar găsi în ţară străină, neavând slugi şi nici el neputând veni la casa ta, ca să-ţi întoarcă împrumutul, oare nu te-ai ruga mult ca nu în ţară străină, ci acasă la tine să depună banii? Şi cele duhovniceşti, care nici nu se pot spune, pretinzi a le lua aici? Dar câtă smintire nu este în asemenea pretenţii? Dacă le-ai lua aici, negreşit că le-ai lua stricăcioase, pe când dacă amâni a le lua mai târziu, în viaţa viitoare, ţi le va da nestricăcioase şi neştirbite. Dacă le-ai lua aici, ai lua plumb, pe când acolo vei primi aur curat. Dar nici de cele de aici nu te va lipsi.
împreună cu acea făgăduinţă, el a mai adăugat şi alta, zicând că tot acela ce doreşte cele de dincolo, însutit va lua, şi viaţa veşnică va moşteni. Deci dacă nu luăm însutit, noi suntem cauza, fiindcă nu împrumutăm pe cel ce ne dă însutit, după cum au luat toţi cei ce au dat, deşi au dat puţin. Ce mare lucru a dat Petru? Spune-mi, oare nu a dat numai o mreajă ruptă, o trestie şi o undiţă? Şi cu toate acestea Dumnezeu i-a deschis casele întregii lumi, a cutreierat marea şi uscatul, şi toţi îl chemau la ale lor, sau mai bine zis, vindeau averile lor şi le aduceau la picioarele Apostolilor, adică nici în mâinile lor nu le puneau, căci nu îndrăzneau, atât de mare cinste dau credincioşii Apostolilor. „Dar acela era Petru”, zici tu. Şi ce este cu aceasta, omule? Fiindcă nu a făgăduit aceasta numai lui Petru, nici nu a zis: „Tu, Petre, vei lua singur însutit”, ci: „tot cel ce a lăsat casă, sau fraţi… însutit va lua”. El nu cunoaşte deosebirea de persoane, ci are în vedere meritele oamenilor în fapte.
„Dar, zici tu, am o mulţime de copii, şi doresc a-i lăsa bogaţi”. Şi de ce îi facem noi singuri săraci? Dacă le-ai lăsa lor totul, iarăşi ţi-ai pus încrederea într-o pază foarte nesigură, pe când dacă laşi pe Dumnezeu împreună moştenitor şi epitrop, ai lăsat mii de tezaure fiilor tăi. După cum atunci când ne răzbunăm singuri Dumnezeu nu ne vine în ajutor, iar când Îi lăsăm Lui acest drept, se petrece chiar mai mult decât ne aşteptăm, tot aşa se întâmplă şi cu averile. Dacă noi înşine ne îngrijim de ele, El îşi va retrage pronia Sa de la ele, pe când dacă Îi încredinţăm Lui totul, atunci şi averile şi copiii se vor găsi în cea mai mare siguranţă. Şi de ce te minunezi, dacă aceasta se petrece cu Dumnezeu, când ar putea-o vedea cineva petrecându-se cu noi oamenii? Când de pildă la sfârşitul vieţii tale nu vei ruga pe nimeni de a avea grijă de copii, pe urmă chiar cel ce ar voi ca să se îngrijească de copii, de multe ori se ruşinează să se amestece nepoftit, pe când dacă arunci tu grija aceasta asupra lui, atunci el simţindu-se foarte cinstit, va căuta a răsplăti această cinste.
Deci, de voieşti a lăsa avere multă copiilor tăi, lasă în sarcina lui Dumnezeu grija de ele. Cel ce ţi-a plăsmuit şi trupul, şi sufletul, fără ca tu să fi contribuit cu ceva, Cel ce ţi-a hărăzit viaţa, atunci când va vedea că tu Îi arăţi atâta cinste şi încredere, şi împarţi cu El averile ce le-ai lăsat copiilor, cum nu va acorda lor toată bogăţia? Dacă Ilie fiind hrănit cu puţină faină de grâu şi când a văzut că acea văduvă îl preferă pe el înaintea copiilor ce-i avea, a transformat bordeiul ei în arie plină de grâu şi în cadă de untdelemn, apoi poţi pricepe câtă dragoste va arăta Stăpânul lui Ilie.
Să nu ne gândim dar cum să lăsăm pe copii bogaţi, ci cum să-i lăsăm virtuoşi. Dacă ei au avere în care se încurajează, nu se vor mai îndeletnici cu nimic, fiindcă prin averea lor cea multă vor astupa, aşa zicând, relele ce-i stăpânesc, pe când dacă se vor vedea goi şi lipsiţi de mângâiere, vor face totul ca prin virtutea lor să găsească mângâiere în sărăcie. Deci să nu le laşi avere, ca să le laşi virtutea. De altfel, chiar este cea mai mare smintire ca, găsindu-ne în viaţă, să nu-i facem stăpâni ai tuturor averilor, şi numai după moarte să facem asta, procurându-le chiar noi mijlocul de a-şi petrece cu uşurinţă tinereţea în cea mai mare trândăvie şi neîngrijire. Cât timp suntem în viaţă vom putea să le cerem răspundere pentru faptele lor, să îi cuminţim şi să îi înfrânăm pe cei ce le întrebuinţează rău, dar dacă după sfârşitul nostru le vom încredinţa puterea, noi singuri vom împinge pe aceşti nenorociţi în mii de prăpăstii, prin lipsa noastră şi prin lipsa de experienţă a tinereţii lor; vom pune, cum se zice, foc peste foc, şi vom stropi cu untdelemn cuptorul cel aprins.
Aşadar, dacă vrei să-i laşi bogaţi şi în siguranţă, lasă pe Dumnezeu ca datornic al lor, şi Lui încredinţează-I testamentul cu această însărcinare.
Dacă ei primesc banii, nu se pricep şi nu ştiu cui să-i dea, şi vor căpătui pe mulţi nerecunoscători şi vicleni; dar dacă tu, preîntâmpinând răul, vei împrumuta banii lui Dumnezeu, tezaurul rămâne neprimejduit, şi înapoierea lui va fi în cea mai mare siguranţă. Dar apoi Dumnezeu are şi mulţumire că este dator, şi în acelaşi timp şi păstrează tezaurul nostru, privind cu plăcere pe creditorii Săi care n-au împrumutat pe alţii, şi unora le este dator, iar pe ceilalţi îi iubeşte mai mult. Nici nu se bucură mai mult creditorii având datornici, pe cât se bucură Hristos având creditori. Unora nu le datorează nimic, şi de aceea şi fuge de ei; iar cărora le este dator, le şi vine în ajutor.
De aceea, iubiţilor, să facem totul, ca să avem pe Hristos datornic. Timpul de astăzi e timpul împrumuturilor, fiindcă şi El acum se găseşte în nevoie. Dacă tu nu dai acum, apoi după trecerea din această lume nu mai are nevoie de tine. Aici este însetat, aici este flămând; şi este însetat şi flămând de mântuirea ta. De aceea şi cerşeşte, de aceea umblă peste tot locul dezbrăcat, îndeletnicindu-se a-ţi agonisi viaţa veşnică. Deci nu-L trece cu vederea, căci El nu voieşte a Se hrăni, ci a hrăni, nu a Se îmbrăca, ci a îmbrăca, şi îţi va pregăti acea haină aurită, haina împărătească.
Nu vezi pe doctorii cei mari, când îngrijesc de bolnavi, că dacă bolnavii se spală, atunci fac şi ei baie, deşi nu au nevoie? Tot aşa şi Hristos face totul pentru tine, care eşti bolnav, deşi nu are nevoie. De aceea nici nu-ţi cere El cu de-a sila, ca şi răsplata să fie mare, ca să afli tu că El nu-ţi cere fiindcă are nevoie, ci pentru că este însetat de nevoia ta, vreau să zic de mântuirea ta. De aceea se şi apropie de tine într-un mod umil şi înjositor, întinzându-Şi mâna dreaptă, şi chiar de ia-I da vreun obol , El nu îl aruncă, chiar de L-ai necinsti; El nu se depărtează, ci iarăşi se apropie de tine, căci iubeşte, şi încă foarte mult, mântuirea noastră.
Deci să dispreţuim averile, ca să nu fim dispreţuiţi de Hristos. Să dispreţuim averile, ca să ne învrednicim a avea comori cereşti. Dacă noi le păstrăm aici, le vom pierde desigur şi aici, şi dincolo, dar dacă le vom împrumuta cu cea mai mare mărinimie, în cealaltă viaţă ne vom bucura de cel mai mare belşug.
Cheltuieşte-ţi averea ca să o aduni, împrăşti-o ca să o strângi. Şi dacă acestea-ţi par curioase şi noi, atunci gândeşte-te la semănătorul ce seamănă ogorul, şi judecă singur că nici el n-ar putea să culeagă mai mult în alt mod decât împrăştiind mai întâi pe cele existente şi aruncând pe cele coapte deja.
Deci să semănăm şi noi şi să cultivăm cerul, ca astfel să putem secera cu multă îmbelşugare, şi să ne învrednicim de bunurile cele veşnice, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care se cuvine slavă Tatălui şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.