din “Omilii la Epistola catre Romani”
[Dascălii să se ostenească în fapte bune, nu numai în cuvânt]
„Dar dacă tu te numeşti iudeu şi te reazimi pe lege şi te lauzi cu Dumnezeu, şi cunoşti voia Lui şi ştii să încuviinţezi cele bune, fiind învăţat din lege…” (Romani2, 17-18).
După ce a zis că nimic nu lipseşte elinului pentru a se mântui, dacă este săvârşitor al Legii, şi după ce a făcut acea admirabilă comparaţie, continuă acum indicând şi cele respectabile ale iudeilor, prin care aceştia credeau că sunt mai presus de elini. Mai întâi însuşi numele, care era de mare cinste, precum este numele de creştin acum. Fiindcă deosebirea în denumire era mare şi atunci, drept pentru care de aici şi începe. Însă priveşte cum şi prin aceste cuvinte le diminuează importanţa pe care credeau că o au; căci nu zice „tu eşti iudeu”, ci „te numeşti iudeu” şi „te lauzi cu Dumnezeu”, ca unul ce este iubit de dânsul şi preferat înaintea celorlalţi oameni. Aici mi se pare chiar că-i ridiculizează pentru aroganţa şi exagerata lor pretenţie de glorie, căci au întrebuinţat darul acesta nu pentru mântuirea lor, ci pentru a se răscula asupra altora şi a-i dispreţui. „Şi cunoşti voia Lui şi ştii să încuviinţezi cele bune” zice, deşi în realitate tocmai în aceasta constă defectul lor, dacă nu şi acţionează; cu toate acestea, lor li se părea că stau mai presus de alte popoare. Şi pentru aceasta Apostolul pune aceste expresii cu multă băgare de seamă şi exactitate; căci nu zice „faci voia Lui”, ci „cunoşti şi încuviinţezi”, adică nu faci aşa, nu te îndeletniceşti cu a face voia Lui.
„Şi ai încredinţarea că tu eşti călăuză orbilor, lumină celor ce sunt în întuneric…” (2, 19).
Şi aici el nu spune: „eşti călăuză orbilor”, ci doar „ai încredinţarea că tu eşti”, adică aşa trâmbiţezi tu în lume, fiindcă mare era mândria prostească a iudeilor. Tocmai pentru aceasta şi Apostolul aproape că grăieşte aceleaşi cuvinte pe care le spuneau şi ei îngâmfându-se. Căci priveşte ce spuneau ei, după cum vedem în Evanghelii: „În păcate te-ai născut tot, şi tu ne înveţi pe noi?” (Ioan 9, 34). Deoarece ei se credeau mai buni decât toţi oamenii, Pavel, combătând aceasta, stăruia pe de o parte înălţând pe elini, iar pe de alta înjosind pe iudei, ca astfel mai mult să-i îmboldească şi mai grea să le facă acuzaţia. De aceea el continuă astfel, amplificând acest fapt prin multe altele. „Şi ai încredinţarea”, zice, „că tu eşti călăuză orbilor”; şi mai departe:
„povăţuitor celor fără de minte, învăţător celor nevârstnici, având în lege dreptarul cunoştinţei şi al adevărului” (2, 20).
Priveşte că şi aici nu spune „în conştiinţă, în fapte, în virtuţi”, ci „în lege”. Iar mai departe, ceea ce el a făcut faţă de elini, aceeaşi face şi faţă de evrei, deoarece după cum acolo zicea: „în ceea ce judeci pe altul, pe tine însuţi te osândeşti” (2, 1) – la fel spune şi aici:
„Deci, tu, cel ce înveţi pe altul, pe tine însuţi nu te înveţi?” (20, 21).
Deosebirea este numai că acolo vorbeşte mai înţepător, pe când aici este mai blând în cuvinte. Căci nu zice: „Şi cu toate acestea, tu eşti vrednic de o mai mare pedeapsă, fiindcă ai primit atâtea bunuri, din care pe nici unul nu l-ai întrebuinţat după cum se cuvenea”, ci, în mod indirect, pune ideea în formă de întrebare, ruşinându-i şi zicându-le: „Cel ce înveţi pe altul, pe tine însuţi nu te înveţi?”.
Acum gândeşte-te la înţelepciunea lui Pavel, cum el aici arată calităţile prin care iudeii covârşesc pe alţii, nu ca fiind câştigate prin osârdia lor, ci prin darul cel de sus; şi cum la urmă arată că toate acestea le sunt nu numai de prisos, dacă ei neglijează îndeplinirea lor, ci şi aduc cu ele o mai mare osândă. Nici pentru că cineva se numeşte iudeu are vreun merit, nici pentru că a primit Legea, şi nici celelalte pe care le-a înşirat aici nu sunt câştigate de dânşii prin meritele şi succesele lor, ci toate le au din harul cel de sus. De la început el zicea că la nimic nu foloseşte audierea legii, dacă nu i se adaugă şi fapta: „Nu cei ce aud legea, zice, sunt drepţi la Dumnezeu” (2, 13); iar aici arată ceva încă mai mult, anume că nu numai auzirea, dar chiar şi învăţătura nu va putea adăuga ceva celui ce învaţă, dacă nu şi face ceea ce zice; şi nu numai că nu adaugă, ci îi va aduce şi o mai mare pedeapsă. Admirabil apoi şi-a întrebuinţat şi cuvintele, căci nu zice „ai primit legea”, ci „te reazimi pe lege”, adică nu iudeul s-a ostenit umblând şi căutând ceea ce trebuia să facă, ci legea, care arată calea ce duce la virtute, le-a venit cu multă uşurinţă. Că deşi neamurile au numai logica naturală, şi deşi ele fac toate ale Legii fără să fi auzit Legea, totuşi pentru iudei este o mai mare uşurinţă. Dacă tu zici că „nu numai aud legea, ci şi învăţ pe alţii”, atunci aceasta este un adaos al pedepsei ce vei lua. Deoarece în acest fapt ei găseau motiv de mândrie, tocmai de aici îi arată mai ridicoli. Căci atunci când el zice: „călăuză orbilor, povăţuitor celor fără de minte, învăţător celor nevârstnici”, prin aceste cuvinte arată spiritul lor de mândrie, deoarece abuzau de prozeliţi şi de la simplitatea acestora, şi îşi dădeau singuri denumirile de mai sus. Pentru aceea Apostolul trece aici amănunţit laudele pe care şi le aduceau singuri, ştiind foarte bine că cele vorbite sunt motiv de o mai mare învinovăţire. „Având în lege”, zice, „dreptarul cunoştinţei şi al adevărului”. E ca şi cum cineva, având o icoană a împăratului, n-ar mai zugrăvi vreo alta pe lângă ea, în vreme ce alţii, neavând-o, o imită cu cea mai pioasă exactitate chiar şi fără prototip.
După ce, deci, trece în revistă calităţile pe care le aveau de la Dumnezeu, mai departe le indică şi defectele pe care şi le agonisiseră singuri, evidenţiind aceleaşi lucruri de care şi profeţii îi acuzau. „Deci tu, cel care înveţi pe altul, pe tine însuţi nu te înveţi?”. Şi încă:
„Tu, cel ce propovăduieşti: Să nu furi – şi tu furi? Tu, cel care zici: Să nu săvârşeşti adulter, săvârşeşti adulter? Tu, cel ce urăşti idolii, furi cele sfinte?” (2, 21-22).
Într-adevăr, prin lege era cu stricteţe oprit a se atinge cineva de banii sau de lucrurile din templele idolilor, pentru a nu se întina, „însă tirania iubirii de arginţi – zice – v-a împins a călca şi această lege”. După aceea adaugă, la urmă, faptul cel mai grav, zicând:
„Tu, care te lauzi cu legea, Îl necinsteşti pe Dumnezeu prin călcarea legii?” (20, 23).
Aici pune pe seama lor două păcate, sau mai bine zis trei: că necinstesc cele prin care au fost cinstiţi, şi că necinstesc pe Cel prin Care au primit cinstea; iar aceasta este culmea nerecunoştinţei.
Apoi, ca să nu pară că-i învinovăţeşte fără temei, le aduce pe profet ca acuzator, acum pe scurt şi concis, mai apoi şi în detaliu; acum pe Isaia, după aceea şi pe David, când mustrările se arată a fi mai numeroase. „Cum că nu vă spun acestea, dojenindu-vă, când iată, ascultaţi ce spune Isaia”:
„Căci numele lui Dumnezeu, din pricina voastră, este hulit între neamuri, precum este scris” (2, 24).
Iată aici şi o altă dublă acuzaţie: „nu numai voi batjocoriţi – zice -, ci faceţi şi pe alţii să-L batjocorească. Deci ce folos să aveţi din învăţătură, când voi pe voi înşivă nu vă învăţaţi?”. Aceasta este ceea ce a zis şi mai sus, însă aici a adus vorba şi de ceva contrar. „Că nici pe voi, şi nici pe alţii nu-i învăţaţi ce trebuie să facă. Şi, ce e mai grav, nu numai că nu-i învăţaţi cele ale Legii, ci chiar cele contrare Legii, anume să hulească pe Dumnezeu, ceea ce este contrar Legii”.
„Dar tăierea împrejur este mare lucru”, zici tu. Aceasta o mărturisesc şi eu, însă când? Când este însoţită şi de o tăiere împrejur interioară. Iar tu gândeşte-te cum el, la timpul potrivit, a adus vorba de aceasta. Căci nu a spus nimic de ea de la început, deoarece era la loc de mare cinste la aceştia, ci numai după ce i-a arătat dispreţuitori în cele mai mari, şi vinovaţi de hulirea lui Dumnezeu. De aici înainte, dobândind judecata auditoriului împotriva lor, şi dezbrăcându-i de întâietatea ce şi-o atribuiau, îşi începe discuţia despre tăierea împrejur, fiind sigur că nimeni nu le va mai ţine partea.
„Căci tăierea împrejur foloseşte dacă păzeşti legea” (20, 25).
Ar fi putut să o respingă în alt mod şi să zică: „Dar ce este tăierea împrejur? Nu cumva este poate faptul meritoriu al celui ce o are? Nu cumva este manifestarea unei intenţii bune? Dar se face când cineva este la o vârstă prematură, iar cei de prin pustietăţi au stat cu toţii timp îndelungat netăiaţi împrejur. Şi din multe alte puncte de vedere, de asemenea, ar putea vedea cineva că nu este necesară”. Cu toate acestea, Apostolul nu o respinge pornind de la acest fel de raţionament, ci chiar de acolo de unde trebuia, adică de la Avraam. Căci măreţia biruinţei lui tocmai aceasta este, de a o arăta ca demnă de dispreţuit de acolo de unde ei o considerau ca ceva respectabil. Deşi ar fi putut să spună că şi profeţii numesc pe iudei netăiaţi împrejur, totuşi nu a spus, fiindcă defectul tăierii împrejur stă în cei ce fac uz rău de ea. Ceea ce se cere dovedit este că chiar în viaţa cea mai virtuoasă ea nu are nici o putere, şi aceasta o şi face Apostolul mai departe. Deocamdată el nu aduce în prim-plan pe patriarh, ci o surpă din altă parte, şi tocmai la urmă, când aduce vorba de credinţă, îl reclamă şi pe patriarh, zicând: “Dar cum oare i s-a socotit [credinţa – n. n.]? Când era tăiat împrejur sau când era netăiat împrejur?” (Romani 4, 10). Pe cât timp el se lupta cu elinul şi cu cel netăiat împrejur, nu vorbeşte nimic din acestea, ca să nu devină prea greoi, însă când se luptă pentru credinţă, apoi atunci cu o mai mare putere se aruncă asupra ei. Până acum lupta lui este îndreptată spre netăierea împrejur, pentru care cu ocol îşi construieşte discursul şi zice:
„Căci tăierea împrejur foloseşte dacă păzeşti legea; dacă însă eşti călcător de lege, tăierea ta împrejur s-a făcut netăiere împrejur” (2, 25).
Aici el vorbeşte de două tăieri şi de două netăieri împrejur, precum şi de două legi. Într-adevăr, este o lege a firii [naturală] şi una scrisă, însă între acestea două este şi o altă lege intermediară, anume legea faptelor. Acum priveşte cum pe fiecare dintre aceste trei aceste legi el le arată şi le şi scoate în evidenţă. „Când păgânii – zice – care nu au lege (Dar spune-mi, care lege? Legea cea scrisă), din fire fac ale legii (Ale cărei legi? Ale legii faptelor), aceştia, neavând lege (Care lege? Cea scrisă), îşi sunt loruşi lege (Cum adică? Făcând uz de legea naturală), ceea ce arată fapta legii (Care lege? Aceea a faptelor)” (2, 14, 15). Legea scrisă cu litere e în afara omului, pe când cea a firii şi cea a faptelor sunt înlăuntrul lui; pe una o dictează litera, pe alta firea, iar pe cealaltă faptele. E nevoie şi de această a treia, ca şi de cele două dintâi.
Şi dacă aceea nu-i de faţă, atunci nici un folos nu poate fi din celelalte două; ba încă o mai mare pagubă. Aceasta arătând-o, când discuta de legea firii, zicea: „În ceea ce judeci pe altul, pe tine însuţi te osândeşti”; iar vorbind de legea scrisă, spunea: „Tu, cel care propovăduieşti: Să nu furi – şi tu furi?”.
Tot aşa şi netăierile împrejur sunt două: una cea naturală, iar a doua cea a faptelor, precum şi tăierea împrejur este una a cărnii, iar a doua a intenţiei, sau a voinţei libere. De pildă: s-a tăiat cineva împrejur a opta zi – aceasta este tăiere împrejur a cărnii [trupului]; a făcut cineva toate cele legiuite – aceasta este tăierea împrejur a cugetului, pe care o cere Pavel mai ales, şi mai mult chiar decât Legea. Priveşte cum el, îngăduind-o în cuvinte, în fapte o doboară. Căci n-a zis, bunăoară, că „tăierea împrejur este de prisos şi inutilă”, însă ce? „Tăierea împrejur foloseşte dacă păzeşti legea”. Până acum el o primeşte, zicând: „Mărturisesc şi nu contrazic că tăierea împrejur nu ar fi un lucru bun, însă când? Numai atunci când are legea ca însoţitor.
Dacă însă eşti călcător de lege, tăierea ta împrejur s-a făcut netăiere împrejur”. El n-a zis: „Nu foloseşte la nimic”, ca să nu pară că o defăima, ci, dezbrăcând de ea pe iudeu, la urmă o înlătură ca netrebnică – ceea ce nu era o defăimare a tăierii împrejur, ci a celui ce prin lenevire a pierdut-o. După cum se întâmplă şi cu cei din diverse slujbe, pe care, când sunt găsiţi vinovaţi de crime, judecătorii numai după ce-i dezbracă de cinstea slujbei lor îi pedepsesc, tot aşa a făcut şi Pavel. Zicând: „dacă însă eşti călcător de lege”, a adăugat la urmă: „tăierea ta împrejur s-a făcut netăiere împrejur”; adică după ce l-a arătat netăiat împrejur, la urmă îl condamnă fără cruţare.
„Deci dacă cel netăiat împrejur păzeşte hotărârile legii, netăierea lui împrejur nu va fi, oare, socotită ca tăiere împrejur?” (2, 26).
Priveşte ce face el aici: nu zice „netăierea împrejur biruieşte tăierea împrejur” (căci acest fapt ar fi fost foarte displăcut auditoriului), însă ce? Că „netăierea împrejur s-a făcut tăiere împrejur”. La urmă întreabă ce este tăierea şi netăierea împrejur, şi spune că tăierea împrejur este o faptă bună, iar netăierea împrejur o faptă rea. Şi mai întâi strămutând pe cel netăiat împrejur, dar cu fapte bune, în rândul celor tăiaţi împrejur, cum şi pe cel tăiat împrejur, însă cu viaţă stricată, în rândul celor netăiaţi împrejur, la urmă biruinţa o dă celui netăiat împrejur. Şi nu zice „celui netăiat împrejur”, ci trece la fapta în sine, zicând: „netăierea lui împrejur nu va fi, oare, socotită ca tăiere împrejur?” Şi nu zice „se va socoti” , ci „se va schimba, se va preface”, ceea ce era mult mai expresiv. După cum şi mai sus nu a zis că „tăierea ta împrejur se va socoti ca netăiere împrejur”, ci, „s-a făcut”.
„Iar el — din fire netăiat împrejur, dar împlinitor al legii – nu te va judeca, oare..” (2, 27)? Ai văzut că el admite două netăieri împrejur: una din fire, cealaltă din bună voie? Aici el vorbeşte însă numai de cea din fire, după care imediat adaugă: „… pe tine, care, prin litera legii şi prin tăierea împrejur, eşti călcător de lege?”.
Priveşte aici înţelepciunea fină a apostolului, căci el n-a zis: „netăierea împrejur va judeca tăierea împrejur”, ci evidenţiază netăierea împrejur numai acolo unde e vorba de biruinţă, iar când arată înfrângerea, nu spune că tăierea împrejur este cea învinsă, ci însuşi iudeul este cel învins, evitând astfel a supăra auditoriul prin cuvintele sale. Şi nici nu zice: „pe tine, care ai legea şi tăierea împrejur”, ci, ceva mai blând, „pe tine, care, prin litera legii şi prin tăierea împrejur, eşti călcător de lege”. Adică, o astfel de netăiere împrejur se luptă cu tăierea împrejur, fiindcă a fost nedreptăţită, şi vine în ajutor Legii, fiindcă a fost jignită, şi astfel obţine trofeele de război din toate părţile. Biruinţa atunci este strălucită când nu este judecat iudeul de un alt iudeu, ci de unul care e netăiat împrejur, după cum zice: „Bărbaţii din Ninive se vor scula la judecată cu neamul acesta” (Matei 12, 41). Deci aici el nu necinsteşte Legea, deoarece manifesta o mare veneraţie faţă de aceasta, ci atacă pe cel ce defăima Legea.
Apoi, după ce a pregătit toate acestea, încurajându-se, defineşte în cele din urmă ce anume este caracterul de iudeu, şi arată că el nu respinge pe iudeu şi nici tăierea împrejur, ci pe cel ce nu este iudeu, şi pe cel netăiat împrejur. Şi s-ar părea că el se luptă pentru tăierea împrejur, însă de fapt îi nimiceşte consideraţia de care se bucura printre iudei, având în ajutorul său aprobarea tuturor. Deci el arată că între iudeu şi elin nu numai că nu este nici o deosebire, ci încă, mai mult, că este superior cel netăiat împrejur, dacă este cu băgare de seamă la faptele sale, şi pe unul ca acesta tocmai îl arată ca iudeu adevărat. De aceea şi zice: „Pentru că nu cel ce se arată pe din afară e iudeu” (2, 28). Aici el atacă pe iudei, ca unii ce făceau totul numai de ochii lumii.
„Ci este iudeu cel întru ascuns, iar tăierea împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în literă” (2, 29).
Acestea spunându-le, a exclus toate cele trupeşti; căci şi tăierea împrejur este exterioară, şi sâmbetele, şi jertfele şi curăţirile cele prescrise de Lege, pe care, înţelegându-le pe toate printr-un singur cuvânt, a zis: „Pentru că nu cel ce se arată pe din afară e iudeu”. Dar, fiindcă faţă de tăierea împrejur ei aveau mare respect, încât chiar şi sâmbăta îi dădea întâietate, de la sine se înţelege că şi apostolul cele mai multe le spune cu privire la aceasta. Spunând „în duh”, pregăteşte dinainte poziţia Bisericii faţă de credincioşi, şi introduce credinţa; căci şi credinţa este în inimă şi în duh, şi îşi are lauda de la Dumnezeu. Şi de ce a arătat că între elinul virtuos şi un iudeu virtuos, cel dintâi nu este mai prejos, ci chiar mai bun? Pentru a face biruinţa neîndoielnică. Aceasta fiind mărturisită, necesitatea tăierii împrejur a trupului este exclusă, iar nevoia unei vieţi curate este peste tot demonstrată. Când elinul se mântuieşte şi fără acestea, şi când iudeul chiar şi cu acestea este pedepsit, atunci iudaismul a rămas inutil. Prin elin iarăşi el nu înţelege pe cel idolatru, ci pe cel cinstitor de Dumnezeu, pe cel virtuos şi liber de practicile Legii.
„Care este deci întâietatea iudeului?” (3, 1), se întreabă Apostolul.
După ce el a exclus totul, auzirea legii, învăţătura ei, numele de iudeu, tăierea împrejur, şi toate celelalte, prin expresia întrebuinţată „că nu cel ce se arată pe din afară e iudeu, ci cel întru ascuns”, vede izvorâtă o antiteză, împotriva căreia ia poziţie. Şi care este acea antiteză? „Dacă toate acestea nu folosesc la nimic, atunci de ce a fost chemat poporul evreu, şi de ce s-a dat tăierea împrejur?”. Deci, ce face Apostolul, şi cum o dezleagă? Tot prin aceleaşi argumente prin care a dezlegat şi cele dinainte. Precum acolo nu a vorbit de virtuţile şi de laudele lor, ci toate acestea le atribuie binefacerii lui Dumnezeu; căci a se numi iudeu, a cunoaşte voia Lui, a încerca cele deosebite, nu vin din faptele lor bune, ci din harul lui Dumnezeu, ceea ce şi profetul zicea, ridiculizându-i: „N-a făcut aşa oricărui neam şi judecăţile Sale nu le-a arătat lor” (Psalmul 146, 9); iar Moise de asemenea: „Căci este oare vreun om care să audă glasul Dumnezeului celui viu grăind din mijlocul focului, cum am auzit noi, şi să rămână viu?” (Deuteronom 5, 26). Tot aşa face şi aici. După cum atunci când vorbea de tăierea împrejur, n-a zis că tăierea împrejur nu foloseşte fără o viaţă curată, ci că tăierea împrejur foloseşte fiind unită cu o viaţă neprihănită, ceea ce este aceeaşi idee, însă oarecum mai blândă.
Şi iarăşi când zice: „Dacă însă eşti călcător de lege”, nu spune mai departe că „tu, care eşti tăiat împrejur, nu ai nici un folos prin aceasta”, ci „tăierea ta împrejur s-a făcut netăiere împrejur”; şi iarăşi: „Va judeca netăierea împrejur” nu tăierea împrejur, ci „pe tine, care eşti călcător de lege”, cruţând cele legiuite, însă lovind fără milă în oamenii care calcă legea. Astfel face şi aici. Căci, după ce şi-a pus întrebarea: „care este deci întâietatea iudeului?”, nu a răspuns că „nimic”, ci, învârtind cuvântul cu iscusinţă, a răsturnat iarăşi totul prin cele ce urmează, şi i-a arătat ca mărginiţi şi daţi la o parte din această întâietate. Cum aşa? Vă voi spune prin antiteza pusă de el.
„Care este deci întâietatea iudeului şi folosul tăierii împrejur?”, zice, după care adaugă imediat: „Este mare în toate privinţele. Întâi, pentru că lor s-au încredinţat cuvintele lui Dumnezeu” (3, 2).
Ai văzut că, după cum am mai spus, nicăieri nu vorbeşte de succesele lor, ci, şi aici, înşiră binefacerile lui Dumnezeu. Şi ce înseamnă „s-au încredinţat”? Înseamnă că lor li s-a dat legea, că au fost crezuţi atât de vrednici încât li s-au încredinţat până şi proorocii venite de sus. Ştiu însă bine că unii zic că această „încredinţare” nu avea ca obiect pe iudei, ci întărirea legii înseşi. Dar ceea ce urmează nu ne lasă a crede aceasta. Mai întâi că el spune acestea învinovăţindu-i şi arătând că, deşi s-au bucurat de binefacerile de sus, totuşi în schimb au arătat o mare nerecunoştinţă. Acelaşi lucru îl arată şi pasajul următor:
„Căci ce este dacă unii n-au crezut? Oare necredinţa lor va nimici credincioşia lui Dumnezeu?” (3, 3).
Şi dacă n-au crezut, atunci cum de zic unii că „lor s-au încredinţat cuvintele”? Deci, ce zice el? „Că Dumnezeu a încredinţat toate acestea lor”, şi nu că „ei au crezut cuvintelor”, căci atunci ce rost au cuvintele din pasajul următor: „Căci ce este dacă unii n-au crezut?”. De altfel, şi ceea ce urmează mai departe arată acelaşi lucru: „Oare necredinţa lor va nimici credincioşia lui Dumnezeu?”.
Deci expresia „s-au încredinţat” proclamă sus şi tare darul lui Dumnezeu. Tu însă gândeşte-te şi aici la înţelepciunea Apostolului, căci acuzaţia adusă lor nu a introdus-o ca de la sine, ci ca izvorâtă din antiteză; e ca şi cum ar fi zis: „Poate că ar spune cineva: care e folosul acestei tăieri împrejur? Căci ei n-au întrebuinţat-o după cum trebuia; li s-a încredinţat legea, şi n-au crezut”. Şi până aici el nu se arată ca un acuzator aspru, ci ca apărând pe Dumnezeu de vreo vinovăţie, prilej cu care întoarce asupra lor toată învinovăţirea. „De ce învinovăţeşti – zice – că ei n-au crezut? Şi ce are a face aceasta cu Dumnezeu? Nu cumva binefacerea Lui poate fi răsturnată de nerecunoştinţa celor ce au primit binefacerea? Sau nu cumva nerecunoştinţa lor va putea schimba cinstea în necinste?”. Căci aceasta învederează expresia: „Oare necredinţa lor va nimici credincioşia lui Dumnezeu? Nicidecum!”. Aceasta este ca şi cum cineva ar spune: „Eu am cinstit pe cutare; dar dacă el n-a primit cinstea, aceasta nu-mi poate aduce nici o învinovăţire, şi nici nu-mi slăbeşte sentimentul iubirii de oameni, ci însuşi el îşi arată nesimţirea în care se găseşte”.
Însă Pavel nu spune numai aceasta, ci încă mai mult: nu numai că necredinţa lor nu-L poate acuza pe Dumnezeu, ci încă şi mai mare arată cinstea şi iubirea Lui de oameni, în aceea că El cinsteşte chiar şi pe cel ce-L va necinsti. Ai văzut cum i-a făcut răspunzători de păcate, prin care ei se mândreau? Şi într-adevăr, Dumnezeu le-a acordat atât de multă cinste, încât nici chiar prevăzând cele ce se vor petrece în viitor nu l-au făcut să se depărteze de favoarea şi bună-voinţa faţă de ei, iar ei, în schimbul celor prin care s-au cinstit, au defăimat pe cel ce i-a cinstit. Apoi, fiindcă a zis: „căci ce este dacă unii n-au crezut?”, dovedindu-i prin aceste cuvinte pe toţi ca necredincioşi, ca să nu pară însă ca un acuzator prea aspru, un duşman al lor, trece îndată la un silogism, pentru a arăta veridicitatea faptului, zicând astfel:
„Ci Dumnezeu se vădeşte întru adevărul Său, pe când tot omul întru minciună” (3, 4).
Ceea ce zice este astfel: „Nu zic că numai unii n-au crezut, ci, de voieşti, presupune chiar că toţi n-au crezut”; adică faptul petrecut cu adevărat el îl lasă la aprecierea auditoriului, ca să nu se arate prea greoi în vorbe, şi deci să fie nebănuit. „Căci astfel – zice – mai mult se îndreptăţeşte Dumnezeu”. Şi ce înseamnă „îndreptare”? Că, dacă s-ar face o judecată şi o examinare a faptelor săvârşite de El pentru iudei, şi a celor făcute din partea lor pentru El, atunci desigur biruinţa ar fi de partea lui Dumnezeu, şi toate drepturile de partea Lui. După ce arată aceasta destul de lămurit în cele spuse înainte, îl aduce apoi în faţă şi pe proorocul David, care adevereşte acestea, zicând: „Aşa ca Tu să Te îndreptăţeşti întru cuvintele Tale şi Tu să biruieşti atunci când vei face judecata” (Psalmul 50, 4). Pentru că El a făcut din partea Sa totul, iar ei nici aşa nu s-au făcut mai buni. Apoi ridică încă o obiecţie, izvorâtă din cea precedentă, zicând:
„Iar dacă nedreptatea noastră învederează dreptatea lui Dumnezeu, ce vom zice? Nu cumva este nedrept Dumnezeu Care aduce mânia? – Ca om vorbesc. Nicidecum!” (5, 6).
Aici el dezleagă absurdul prin absurd. Însă, deoarece pasajul acesta este confuz, se cade a-l lămuri mai îndeaproape. Deci, ce vrea să spună el aici? „Dumnezeu – zice – a cinstit pe evrei, iar ei L-au necinstit. Aceasta face ca El să biruiască, şi arată în acelaşi timp marea Lui iubire de oameni, în faptul că i-a cinstit chiar astfel fiind. Aşadar, fiindcă L-am necinstit şi L-am nedreptăţit, Dumnezeu a biruit, şi dreptatea Lui s-a arătat strălucită”. Dar cum se face că, după ce eu am devenit cauza biruinţei Lui, prin cele cu care L-am necinstit, să fiu pedepsit? Deci, cum dezleagă el aceasta? Printr-o altă absurditate, după cum am mai spus. „Dacă tu eşti – zice – cauza biruinţei Lui, şi după aceasta eşti pedepsit, acesta este un act de nedreptate; însă dacă El nu este nedrept, şi totuşi eşti pedepsit, atunci nu mai sunteţi cauza biruinţei Lui”. Şi priveşte evlavia sa apostolică; căci zicând: „Nu cumva este nedrept Dumnezeu Care aduce mânia?”, adaugă: „Ca om vorbesc”. Ca şi cum ar zice: „am vorbit după judecata omenească”. De altfel, de multe ori şi printre noi, cele ce par a fi drepte, judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu le trece cu vederea, căci El are şi alte cuvinte negrăite, spre a face aceasta. Apoi, fiindcă a grăit ceva nelămurit, revine spunând iarăşi acelaşi lucru:
„Căci dacă adevărul lui Dumnezeu, prin minciuna mea, a prisosit spre slava Lui, pentru ce dar mai sunt şi eu judecat ca păcătos?” (3, 7).
„Dacă Dumnezeu – zice – S-a arătat drept, bun şi iubitor de oameni, chiar şi după câte ai făcut, prin actele tale de neascultare, tu nu numai că nu trebuie a fi pedepsit, ci chiar a fi şi recompensat”. Însă dacă este aşa, apoi atunci se va găsi în faţa noastră acea absurditate vehiculată de mulţi, că din cele rele izvorăsc cele bune, şi că răul este cauza binelui; şi atunci, din două una: sau pedepsind Se va arăta nedrept, sau nepedepsind va avea biruinţa dintru relele noastre. Însă amândouă aceste ipoteze sunt de domeniul absurdului. Aceasta arătând-o Apostolul, introduce pe elini ca autori ai unor astfel de credinţe rătăcite, crezând că e de ajuns, în acuzaţia pe care o aduce, calitatea persoanelor care au spus aceste lucruri, însă în alt sens. Căci atunci, ridiculizându-ne, ziceau: „Să facem cele rele, ca să vină cele bune!”. De aceea a şi subliniat aici acest fapt, zicând:
„Şi de ce n-am face cele rele, ca să vină cele bune, precum suntem huliţi şi precum spun unii că zicem noi? Osânda aceasta este dreaptă” (3, 8).
Fiindcă Pavel a spus: „iar unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul” (Romani 5, 20), elinii luându-l în râs şi denaturând ceea ce a spus într-un alt înţeles, ziceau că trebuie a face cele rele, ca să ne putem bucura de cele bune. Însă Pavel n-a spus astfel, drept care, corectându-se, zicea: „Ce vom zice deci? Rămâne-vom, oare, în păcat, ca să se înmulţească harul? Nicidecum!” (Romani 6, 1, 2). „Eu am vorbit – zice – de timpurile trecute, şi nu ca să facem o practică din aceasta”. Deci, îndepărtând el o asemenea bănuială, a zis cele ce urmează, şi a arătat în concluzie că este cu neputinţă una ca aceasta: „Noi care am murit păcatului, cum vom mai trăi în păcat?” (Romani 6, 2). Pe elini i-a pus pe fugă cu cea mai mare uşurinţă, căci viaţa lor era foarte decăzută. Nu însă tot astfel şi pe iudei, căci deşi viaţa lor se arăta a fi neîngrijită, totuşi aveau de partea lor mari motive, precum legea şi tăierea împrejur, pe Dumnezeu Care vorbea cu dânşii şi credinţa de a fi dascălii tuturor neamurilor.
De aceea Apostolul i-a dezbrăcat de acestea, şi încă mai mult i-a arătat vrednici de pedeapsă, concluzie cu care a şi terminat discuţia aici. Dacă nu sunt pedepsiţi, zice, făcând astfel de lucruri, atunci acel limbaj blasfemiator – „să facem cele rele, ca să vină cele bune” – ar câştiga cu necesitate circulaţie; însă dacă aceasta este o impietate, desigur că cei ce vorbesc astfel vor fi pedepsiţi, ceea ce a şi învederat zicând: „Osânda aceasta este dreaptă”, de unde este evident că vor fi pedepsiţi. Căci dacă cei ce vorbesc astfel sunt pedepsiţi, cu atât mai mult cei ce săvârşesc astfel; şi dacă sunt vrednici de pedeapsă, apoi sunt vrednici ca unii ce au păcătuit. Cel ce pedepseşte nu este doar vreun om, ca astfel să-i fie bănuită hotărârea, ci Dumnezeu, cel care face totul cu dreptate. Deci, dacă ei sunt pedepsiţi după dreptate, atunci pe nedrept vorbeau aceia astfel, defăimându-ne pe noi. Fiindcă Dumnezeu a făcut şi face totul ca viaţa noastră să fie dreaptă şi să strălucească peste tot.
Deci să nu ne lenevim, fiindcă numai aşa vom putea depărta şi pe elini de la rătăcire. Când noi filosofăm în cuvinte, iar în fapte ne urâţim, atunci cu ce ochi îi vom privi oare? Cu ce gură vom putea să discutăm despre credinţă? Căci va zice cineva către fiecare din noi: „Tu, care nu faci ceea ce este mai mic, cum pretinzi a mă învaţă pe mine cele mari? Tu, care încă n-ai aflat că lăcomia este o faptă rea, cum de mai filosofezi asupra celor cereşti? Dar poate cunoşti că este rău? Deci păcatul îţi este mai mare, fiindcă păcătuieşti în cunoştinţă”. Şi ce vorbesc eu de elin? Nici chiar legile noastre nu ne dau voie a ne bucura de acest curaj, în timp ce viaţa noastră e stricată. „Iar păcătosului i-a zis Dumnezeu: Pentru ce tu istoriseşti dreptăţile Mele, şi iei legământul Meu în gura ta?” (Psalmul 49, 17).
Fiind duşi odinioară evreii în robia babilonenilor, şi perşii cucerind acea împărăţie, pretindeau evreilor să le cânte cântări de-ale lor, iar ei ziceau: „Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin?” (Psalmul 136, 4). Deci, dacă nu este slobod a înălţa cântare Domnului în pământ străin şi barbar, cu atât mai mult în sufletul barbar; fiindcă barbar şi crud este dacă se găseşte în păcate. Dacă legea a supus tăcerii pe nişte oameni care se găseau în pământ străin şi robi altor oameni, cu atât mai mult e drept a astupa gura celor ce sunt robi păcatului şi în viaţă străină de adevăr. Deşi aceia aveau cu ei instrumentele de cântare, căci ziceau: „în sălcii, în mijlocul lor, am atârnat harpele noastre” (Psalmul 136, 2), totuşi nici aşa nu puteau cânta. Aşadar nici nouă, cu toate că avem gură şi limbă, care sunt organele cuvântului, nu ne este slobod a vorbi cu curaj, pe cât timp suntem robi şi slujim păcatului, care e mai tiranic decât toţi barbarii.
Spune-mi, te rog, ce vei zice elinului, când tu răpeşti şi eşti lacom? Vei avea oare curajul a-i spune: fugi de idolatrie, cinsteşte pe Dumnezeu, şi nu te atinge deloc de argint şi de aur? Dar oare nu va râde când tu spui acestea, şi nu-ţi va răspunde: toate acestea mai întâi spune-ţi-le ţie singur? Căci nu este acelaşi lucru a fi cineva elin idolatru cu a fi creştin şi a păcătui la fel ca elinii? Cum vom putea noi să-i abatem de la acea idolatrie, când pe noi înşine nu ne abatem de la aceasta? Fiindcă suntem cu mult mai aproape de noi înşine, decât aproapele nostru. Când pe noi înşine nu ne putem convinge de adevăr, cum vom putea atunci convinge pe alţii? Dacă cineva nu-i bun stăpân al propriei sale case, cum va putea fi bun să se îngrijească de Biserică? Cum va putea să îndrepte pe alţii cel ce nu-şi poate îndrepta nici propriul său suflet? Să nu-mi spui că „eu nu mă închin idolilor de aur”, ci arată-mi că nu faci fapte pe care aurul porunceşte a le face. Fiindcă multe şi variate sunt felurile de idolatrie; de exemplu, unul îl ţine de stăpân pe mamona, altul îşi ia pântecele drept Dumnezeu, iar altul e stăpânit de cine ştie ce altă poftă păcătoasă.
Că tu nu jertfeşti acestora viţei, ca elinii? Însă faci cu mult mai rău decât aceia, căci îţi jertfeşti propriul tău suflet. Poate că, într-adevăr, nu pleci genunchii şi nu te închini lor. Însă cu mai multă supunere faci tot ceea ce-ţi porunceşte fie pântecele, fie aurul, fie tirania altor felurite pofte. Or, elinii tocmai prin aceasta sunt dezgustători, că au ridicat la rang divin patimile noastre omeneşti, pofta personificând-o în Afrodita, mânia în Marte, beţia în Dionysos. Dar dacă poate nu ciopleşti idoli în piatră, ca aceia, totuşi tu cu şi mai multă râvnire te pleci patimilor pierzătoare, căci membrele lui Hristos le faci membre ale desfrânării, şi te tăvăleşti şi în alte felurite nelegiuiri.
De aceea vă rog ca, înţelegând mărirea nebuniei, să fugim de o asemenea idolatrie – căci aşa numeşte Pavel lăcomia. Să fugim deci nu numai de lăcomia după bani, ci şi de pofta cea rea, fie ea în privinţa hainelor, fie ea în privinţa meselor, fie în privinţa oricăror păcate de felul acestora; căci pedeapsa pe care o vom lua dacă nu vom asculta de legile lui Dumnezeu este cu mult mai aspră decât a elinilor, după cum zice: “Iar sluga ceea care a ştiut voia stăpânului şi nu s-a pregătit, nici n-a făcut după voia lui, va fi bătută mult” (Luca 12, 47). Deci, pentru a fugi de acea osândă, şi pentru a ne face buni şi deopotrivă folositori şi nouă, şi altora, să scoatem din sufletul nostru toată răutatea şi să ne îndeletnicim cu faptele cele bune. Căci numai aşa ne vom bucura de bunătăţile cele viitoare; cărora fie a ne învrednici cu toţii prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cade slava în vecii vecilor. Amin.