OMILIA V

din “Omilii la Epistola catre Romani”

[Despre judecată şi osândă]

„Şi precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine” (Romani 1, 28).
Atunci, ca să nu se creadă că vorbind aşa de mult de pederastie, prin aceasta ar fi făcut aluzie la ei, trece deodată la alte feluri de păcate şi întreaga cuvântare o întoarce către alte categorii de persoane. Iar la fel ca totdeauna când discută cu credincioşii despre păcate, şi când voieşte ca ei să se depărteze de ele, le dă exemple dintre neamuri, zicând: „nu în patima poftei, cum fac neamurile, care nu cunosc pe Dumnezeu” şi iarăşi: „… ca să nu vă întristaţi, precum ceilalţi, care nu au nădejde” (I Tesaloniceni 4, 5, 13).
Astfel, aici el le arată pe faţă păcatele, lipsindu-i de orice iertare pentru că au cutezat a săvârşi asemenea fapte, care nu vin din neştiinţă, ci din precugetare. De aceea nu zice: „precum nu au cunoscut pe Dumnezeu”, ci „precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă”; adică aceste păcate nu izvorăsc din neştiinţă, nu sunt săvârşite fără a fi fost mai înainte cugetate, ci vin dintr-o judecată greşită, şi nu din cauza firii trupului, după cum zic unii eretici, ci din pofta lui cea ieşită din fire, care-i obârşia pătimaşă a tuturor relelor. Fiindcă mintea lor este fără discernământ, ei ajung toate rânduielile firii să le răstoarne, aşa cum se întâmplă şi cu o trăsură atunci când vizitiul scapă hăţurile din mâini.
„Plini fiind de toată nedreptatea, de desfrânare, de viclenie, de lăcomie, de răutate” (1, 29).
Priveşte cum toate cele expuse sunt prezentate progresiv, căci sunt plini, zice, de „toată nedreptatea”. După ce numeşte în general răutatea, arată apoi şi feluritele părţi ale răutăţii: „plini de pizmă şi ucidere”, după cum s-au arătat în cazul lui Abel şi Iosif , „de ceartă, de înşelăciune, de purtări rele, bârfitori”, „grăitori de rău, urâtori de Dumnezeu” (1, 30), iar cele ce mulţi le consideră indiferente, le trece în rândul păcatelor, ba încă sporeşte acuzaţia şi le ridică în fruntea păcatelor, zicând: „ocărâtori, semeţi, trufaşi”. A păcătui, şi totodată pâcâtuind să te gândeşti la săvârşirea de lucruri măreţe, e faptul cel mai urâcios, pentru care şi pe corinteni îi acuză, zicând: „şi voi v-aţi semeţit” (I Corinteni 5, 2).
Dacă cineva, mândrindu-se pentru meritele sale, pierde totul, cu atât mai mult cel ce se mândreşte fiind încărcat de păcate, de ce pedeapsă nu este vrednic? Un astfel de om nici nu se mai poate căi în cele din urmă.
Şi iată că apoi adaugă: „născocitori de rele”, arătând prin aceasta că nu se mulţumeau cu păcatele cele demult ştiute, ci încă mai scorneau şi altele noi, ceea ce iarăşi e fapta unor oameni care judecă şi-şi dau seama de ceea ce fac, iar nu a unora ce săvârşesc ceva cu de-a sila.
Arătând fiecare rău în parte, şi dovedind că prin aceasta ei s-au răsculat chiar împotriva firii – căci zice: „nesupuşi părinţilor, neînţelegători” -, ajunge cu vorba chiar la obârşia acestor păcate, numindu-i pe unii ca aceştia „călcători de cuvânt, fără dragoste”. O asemenea cauză a răutăţii o arată şi Hristos, când zice: „Iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci” (Matei 24, 12). Tot acestea le spune şi Pavel aici, zicând: „fără dragoste, fără milă, neînţelepţi” şi arătând că prin aceasta au trădat chiar darul firii. Aşadar şi noi avem unii către alţii oarecare familiaritate firească, pe care şi animalele cele sălbatice o au între ele, după cum zice: „tot dobiocul iubeşte pe cel asemeni sieşi şi tot omul pe aproapele său” (Înţelepciunea lui Iisus Sirah 13, 18), însă aceştia sunt mai sălbatici chiar decât fiarele codrului.
Deci, prin toate acestea, Apostolul Pavel ne-a prezentat boala intrată în lume prin învăţăturile greşite, şi a arătat lămurit că această boală provine din trândăvie. În cele din urmă, arată şi aici, după cum a făcut şi acolo unde vorbeşte despre învăţăturile greşite, că şi aceştia sunt lipsiţi de orice iertare, drept care şi zice: „Aceştia, deşi au cunoscut dreapta orânduire a lui Dumnezeu, că cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte, nu numai că fac ei acestea, ci le şi încuviinţează celor care le fac” (1, 32).
Aşază aici două antiteze, pe amândouă răsturnându-le. „Şi ce ai de răspuns, zice, că nu ai ştiut că trebuie să faci? Dar chiar dacă nu ai ştiut, tot tu eşti cauza, căci ai părăsit pe Dumnezeu cel cunoscut ţie. Acum eu iată că te-am dovedit cunoscător şi ştiutor de ce trebuia să faci, şi cu toate acestea ai păcătuit cu bună ştiinţă din voia ta. Dar eşti atras de păcat? Dar de ce cooperezi şi cu alţii ca să păcătuiască şi ei, şi-i lauzi când păcătuiesc?”. „Nu numai că fac acestea, ci încă şi binevoiesc [încuviinţează] cu cei ce le fac”, zice; mai întâi pune ceea ce este de neiertat, însă imediat adaugă că şi a lăuda pe cel ce păcătuieşte este lucru urâcios şi de neiertat.
După ce spune acestea, prin cele ce urmează încă mai înfricoşat prezintă cele de mai înainte, căci iată ce zice: „Pentru aceea, oricine ai fi, o, omule, care judeci, eşti fără cuvânt de răspuns, căci, în ceea ce judeci pe altul, pe tine însuţi te osândeşti, căci aceleaşi lucruri faci şi tu, care judeci” (Romani 2, 1).
Acestea le zice adresându-se stăpânitorilor, fiindcă cetatea aceea avea pe atunci în mâini stăpânirea întregii lumi. De aceea le şi zice, în consecinţă: „Singur îţi ridici dreptul de justificare, oricine ai fi tu, căci judeci pe cel ce preacurveşte, şi tu preacurveşti; chiar dacă nu te-ar judeca nimeni dintre oameni, totuşi în condamnarea pe care o vei aplica celui vinovat de preacurvie ai pronunţat şi sentinţa asupra ta”.
„Şi noi ştim că judecata lui Dumnezeu este după adevăr, faţă de cei ce fac unele ca acestea” (2, 2).
Ca să nu zică cineva: „am scăpat de pedeapsă”, de aceea Apostolul spune că la Dumnezeu nu este ca aici, pe pământ, fiindcă aici unul este pedepsit, iar altul scapă de pedeapsă, cu toate că au făcut aceleaşi fapte rele; acolo însă nu e la fel. Cum că cel ce judecă cunoaşte dreptatea, aceasta o spune el aici, însă cum şi de unde cunoaşte nu spune, fiindcă ar fi de prisos. Când vorbeşte de necucernicie, atunci el se referă la amândouă: că cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au cinstit, şi că L-au cunoscut din chiar făpturile Lui, cu alte cuvinte fiindcă nu era cunoscut tuturor acest lucru, de aceea a şi spus cauza, pe când aici o trece cu vederea, fiindcă este mărturisită de toţi. Când zice: „tot cel ce judecă”, nu se adresează numai stăpânitorilor, ci şi celor ce nu ocupă funcţii publice şi celor robiţi. Fiindcă dacă nu toţi oamenii au tronuri [de judecată], dacă nu toţi au la dispoziţie călăi şi obezi, totuşi şi aceia judecă pe cei ce greşesc, fie în conversaţiile şi adunările lor, fie în conştiinţa lor, şi nimeni nu ar îndrăzni bunăoară să spună că cel ce preacurveşte nu este vrednic de osândă. „Dar – zici – aceia judecă pe alţii, şi nu pe ei”. Ei bine, de aceea şi Apostolul Pavel se ridică cu toată puterea asupra lor, zicând: „Şi socoteşti tu, oare, omule, care judeci pe cei ce fac unele ca acestea, dar le faci şi tu, că tu vei scăpa de judecata lui Dumnezeu?”(2, 3).
De judecata ta [a conştiinţei tale] nu scapi, şi vei scăpa de judecata lui Dumnezeu?! Fiindcă a arătat păcatul cel mare din lume, din învăţăturile lor, din fapte, din aceea că fiind înţelepţi şi având la îndemână natura care să-i povăţuiască, şi că ei nu numai că au părăsit pe Dumnezeu, ci chiar au preferat în locul Lui chipul târâtoarelor, şi au necinstit virtutea, deşi însăşi firea se împotrivea de a urma păcatele acelea care erau contra ei, apoi ajunge la sfârşit la concluzia naturală că toţi cei ce fac acestea vor fi pedepsiţi. „Şi răsplata ce li se cuvenea, zice, a rătăcirii lor, întru sine-şi luându-o”, dar fiindcă nu o simt, a arătat şi o altă pedeapsă, de care ei se tem. Deşi de altfel a arătat-o şi pe aceasta, căci atunci când zice: „că judecata lui Dumnezeu este după adevăr” nimic alta nu spune decât aceasta, cu toate acestea el îşi pregăteşte armele cuvântului şi din alte împrejurări, căci zice: „Şi oare socoteşti, o, omule, tu, cel ce judeci pe cei ce fac unele ca acestea, şi tu însuţi aceleaşi faci, că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu?” Cum? Tu nu ai putut scăpa de judecata lui Dumnezeu? Şi cine ar putea spune asta? Dacă tu singur te-ai judecat, căci atât de mare este puterea tribunalului din tine, încât nu te-ai putut cruţa, dară încă Dumnezeu, care este fără păcat, şi care este nemărginit în dreptatea Lui, nu va face cu mult mai mult? Tu te-ai certat singur, şi Dumnezeu oare are să te aprobe, şi are să te laude? Şi cum s-ar putea una ca aceasta?

Iată că tu eşti vrednic de o mai mare pedeapsă, decât acela pe care l-ai judecat şi condamnat, fiindcă nu este acelaşi lucru: a păcătui simplu, cu a pedepsi pe un altul păcătos, şi apoi a cădea şi tu în aceleaşi păcate pentru care l-ai pedepsit.
Ai văzut cum, cât de mult s-a mărit păcatul? „Dacă tu – zice – pedepseşti pe cel ce a greşit puţin, deşi ar trebui să te ruşinezi tu însuţi, apoi cum oare Dumnezeu nu te va judeca şi pedepsi mai ales pe tine, care ai păcătuit mai mult, şi care deja eşti condamnat de conştiinţă?”. Iar de zici poate: „Cunosc bine că sunt vrednic de pedeapsă”, însă pentru îndelunga răbdare a lui Dumnezeu îi arăţi dispreţ, şi cutezi a păcătui încă, fiindcă pedeapsa nu îţi este dată acum, apoi dacă ai fi drept, atunci ar trebui ca tocmai pentru aceasta să te înfricoşezi şi să tremuri. Să nu crezi că dacă nu ai fost pedepsit până acum, nu vei mai fi pedepsit, ci încă vei fi pedepsit mai tare, dacă rămâi neîndreptat în faptele tale”.
De aceea şi adaugă, zicând: „Sau dispreţuieşti tu bogăţia bunătăţii Lui şi a îngăduinţei şi a îndelungii Lui răbdări, neştiind că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?” (2, 4).
Lăudând îndelunga-răbdare şi bunătatea lui Dumnezeu, şi arătând câştigul cel mare de aici pentru cei cucernici, prin aceasta voieşte să sporească teama în ascultători, ca şi atragerea păcătoşilor la pocăinţă. După cum bogăţia bunătăţii Sale este motiv de mântuire pentru cei ce o întrebuinţează bine, tot aşa şi pentru cei ce o dispreţuiesc este motiv de o mai mare pedeapsă. Trebuie să fim cu luare aminte, că Dumnezeu fiind bun şi îndelung-răbdător, nu te pedepseşte îndată, şi când afirmi acestea, nimic alta nu spui decât mărimea pedepsei ce ţi se va da. Bunătatea o arată Dumnezeu ca tu să scapi de păcate, iar nu să mai adaugi pe lângă cele existente, şi dacă nu faci acestea, pedeapsa va fi mai îngrozitoare. Tocmai de aceea nu trebuie să păcătuim, fiindcă Dumnezeu este îndelung-răbdător, şi nu trebuie luată această bunătate ca motiv de nerecunoştinţă, fiindcă dacă este îndelung-răbdător, negreşit că şi pedepseşte. Şi de unde se învederează toate acestea? Din cele ce urmează.
Dacă răutatea este mare, iară cei răi nu şi-au luat răsplata, cu siguranţă că şi-o vor lua, fiindcă dacă oamenii nu pot trece cu vederea acest lucru, apoi cum se poate ca Dumnezeu să-l lase să treacă neobservat? Aşa că în acest loc a introdus Apostolul Pavel ideea despre judecată, pentru a arăta că cei nepedepsiţi aici sunt răspunzători dacă nu se vor pocăi, şi încă mai mult decât atât.
De aceea zice: „Dar după învărtoşarea ta şi după inima ta nepocăită, îţi aduni mânie în ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu”. (2, 5).
Când cineva nu se moaie nici prin bunătatea sa, şi nici prin frica de Dumnezeu apoi cine poate fi mai învârtoşat decât acesta? După ce deci a arătat bunătatea lui Dumnezeu şi iubirea Sa de oameni, la urmă arată şi pedeapsa, căci El este necruţător cu cel ce nici aşa nu se căieşte. Şi bagă de seamă cum Apostolul întrebuinţează cuvinte adecvate în expresiile sale. „Îţi aduni mânie în ziua mâniei”, spune el, arătând prin aceasta, în mod clar, cauza pedepsei în cel ce judecă, nu în judecător. „Singur îţi aduni mânie”, zice, „iar nu Dumnezeu îţi adună. El a făcut tot ce trebuia, şi te-a creat pe tine fiinţă înţelegătoare, mai presus de toate fiinţele, cunoscător al celor bune şi al celor rele; ţi-a dat îndelungă-răbdare şi te-a chemat la pocăinţă, te-a ameninţat cu ziua cea înfricoşată [a Judecăţii]; şi astfel, prin toate acestea, tu rămâi în îndărătnicie, singur îţi aduni mânie în ziua mâniei şi a descoperirii dreptei judecăţi a lui Dumnezeu”. Bine a zis el „a arătării” (descoperirii), căci atunci se va descoperi aceasta, când fiecare va lua plata după merit. Aici mulţi îşi fac un obicei din a ignora dreptatea, dar acolo [la Judecată] nu va fi aşa.
„Care va răsplăti fiecăruia după faptele lui: viaţă veşnică celor ce, prin stăruinţă în faptă bună, caută mărire, cinste şi nestricăciune” (2, 6 – 7).
Deoarece Apostolul, prin vorbele de mai înainte, devenise înfricoşător şi aspru, vorbind despre judecata viitoare şi osândă, apoi nu dintr-o dată aduce vorba despre pedeapsa aşteptată, ci a abătut vorba spre ceva mai plăcut, adică spre răsplata faptelor bune, pentru care şi zice: „viaţă veşnică celor ce, prin stăruinţă în faptă bună, caută mărire, cinste şi nestricăciune”. Aici face aluzie la cei căzuţi în ispite, pe care-i deşteaptă, şi arată că ei nu trebuie să se încurajeze numai în credinţă, fiindcă acel tribunal cercetează şi faptele.
Priveşte pe Apostol când vorbeşte de cele viitoare, cum el nu poate să spună desluşit bunurile de acolo, ci spune numai despre slavă şi cinste. Fiindcă toate acele bunuri le covârşesc pe cele omeneşti, de aceea nu poate a arăta lămurit, neavând o icoană fidelă a acelor bunuri, ci din cele ce se cred de noi a fi strălucite, ca slava, cinstea şi viaţa, să încerce să ne prezinte pe acelea, pe cât posibil, deoarece sunt foarte dorite de noi oamenii.
Dar acele bunuri nu sunt ca acestea, ci cu atât mai bune decât acestea cu cât sunt şi nestricăcioase şi veşnice. Ai văzut cum el ne-a deschis uşile învierii trupurilor, numind-o nestricăciune? Fiindcă nestricăciunea este a trupului stricăcios. Apoi ca şi cum nu era de ajuns, a adăugat: „slavă şi cinste”. Toţi vom învia nestricăcioşi, însă nu toţi în slavă şi cinste, ci unii întru osândă, iar alţii întru viaţa veşnică.
„Iar iubitorilor de ceartă – acum iarăşi începe a lipsi de iertare pe cei ce vieţuiesc în răutate, şi-i arată căzuţi în ea din cauza certurilor şi a leneviei -, care nu se supun adevărului, ci se supun nedreptăţii: mânie şi furie” (2, 8).
Iată aici şi a doua învinovăţire, fiindcă ce îndreptare vor putea avea cei ce fug de lumină, şi preferă întunericul? Şi nu spune că sunt siliţi şi tiranizaţi, ci „se supun nedreptăţii”, adică căderea lor este cu intenţie, iar nicidecum urmarea unui păcat săvârşit cu de-a sila.
„Necaz şi strâmtorare peste sufletul oricărui om care săvârşeşte răul, al iudeului mai întâi, şi al elinului” (2, 9), adică, chiar de ar fi cineva bogat, chiar de ar fi consul, sau şi împărat, totuşi cuvântul judecăţii aceleia nu are în vedere pe nimeni, ci numai faptele fiecăruia, căci înaintea Lui nu au nici o trecere demnităţile omeneşti.
Arătând deci, covârşirea bolii, şi adaugă cauza ei, care vine din lenevirea celor ce pătimesc, cum şi sfârşitul, adică faptul că pe ei îi aşteaptă pieirea, spunând şi de uşurinţa îndreptării, iarăşi îngreuiază în osândă şi pe iudeu. Cel ce s-a bucurat de o mai mare învăţătură, este vrednic a primi şi o mai mare pedeapsă pentru nelegiuiri. Aşadar cu cât vom fi mai înţelepţi şi mai puternici, cu atât mai mult vom fi pedepsiţi păcătuind. De eşti bogat, ţi se cere mai mult ca celui sărac; de eşti înţelept, ţi se cere mai multă supunere; de eşti investit cu vreo putere, ţi se cer şi succese mai strălucite, şi, în fine, la toate trebuie să contribui în măsură cu puterea pe care o ai.
„Dar mărire, cinste şi pace oricui face binele: iudeului mai întâi şi elinului” (2, 10).
Dar de care iudeu vorbeşte aici, şi de care elin? De cei mai înainte de venirea lui Hristos, fiindcă nu a ajuns cuvântul lui la timpul harului, ci încă stăruie asupra timpurilor de dinainte, nimicind distanţa dintre iudeu şi elin, ca astfel, când va vorbi de timpul harului, să nu se pară că el inventează ceva nou şi greoi. Pentru că dacă şi în timpurile dinainte, pe când încă harul nu strălucea aşa de mult, şi pe când cele ale iudeilor erau foarte renumite, strălucite şi respectate de toţi, şi totuşi nu era nici o distanţă între iudeu şi elin, cum ar putea spune, acum, după atâta manifestare a harului, că ar fi vreo diferenţă?  De aceea Apostolul pregăteşte mai întâi terenul, cu multă osârdie, ca astfel auditoriul, aflând că şi mai înainte nu era nici o diferenţă, să admită acest lucru cu atât mai mult după primirea credinţei. Elini, numeşte aici nu pe cei căzuţi în idolatrie, ci pe cei cinstitori de Dumnezeu, pe cei ce ascultau de legea naturală, pe cei ce pe lângă cele mai remarcabile ale iudeilor păstrau cu sfinţenie şi toate ce contribuiau la întărirea evlaviei, ca de pildă cei de pe lângă Melchisedec, ca Iov, ca ninivitenii şi ca sutaşul Corneliu.
Aşadar, el încă de pe acum veştejeşte diferenţa dintre tăierea şi netăierea împrejur, şi de departe caută a dărâma această deosebire, ca astfel să ajungă la ideea propusă fără nici un dubiu, ceea ce constituie o particularitate a înţelepciunii apostolice.
Dacă ar fi arătat că această deosebire a dispărut în timpul harului, s-ar fi părut cuvântul lui suspect, pe când povestind mai întâi de răutatea ce stăpânea pe atunci lumea, şi unde se sfârşesc cele ale răutăţii, ca urmare firească aduce vorba în acest loc, şi face ca învăţătura sa să nu fie bănuită. Că aceasta o voieşte el şi pentru aceasta a construit frazele aşa cum le citim, se vede din faptul că, dacă nu ar fi avut această intenţie, ar fi fost de ajuns să zică: „După împietrirea ta şi nepocăita inimă, îţi aduni ţie mânie în ziua mâniei”. Şi ar fi încetat cu această problemă, căci era de ajuns; însă fiindcă nu aceasta era tot ce căuta el, adică să vorbească doar de judecata viitoare, ci să şi arate că iudeul nu avea nimic mai mult decât elinul, ca să fie îndreptăţit de a cugeta lucruri mari, de aceea păşeşte mai departe în dezvoltarea ideii întrebuinţând o ordine desăvârşită.
Gândeşte-te bine: a înfricoşat pe ascultători, i-a clădit ca un castel ziua cea înfricoşată, a spus cât rău este de a vieţui cineva în răutăţi, a arătat că nu este nimeni care să păcătuiască din neştiinţă, şi deci să rămână nepedepsit, ci chiar dacă nu acum, va fi totuşi negreşit pedepsit, însă prin toate acestea el vrea să pregătească ideea, că învăţătura Legii nu era tocmai dintre cele mai importante şi mai urgente.
Slava şi cinstea se acordă în fapte, şi nicidecum în tăierea sau netăierea împrejur. După ce a arătat că elinul va fi pedepsit numaidecât, şi dacă va avea fapte bune va fi cinstit, la urmă a arătat că Legea şi tăierea împrejur sunt de prisos. Aşadar Apostolul Pavel îi atacă aici mai cu seamă pe evrei. Pentru că evreii erau ambiţioşi, pe de o parte, din pricina îngâmfării ce-i stăpânea, pentru care credeau înjositor să se numere ei cu cei de alte neamuri, iar pe de altă parte, fiindcă batjocoreau ideea creştină conform căreia credinţa acoperă toate păcatele, de aceea Apostolul mai întâi acuză pe elini, ca apoi să lovească în iudei. Apoi, examinând pedeapsa, arată că iudeul nu numai că nu se poate folosi de Lege, ci încă este apăsat fără folos, iar această idee o arată începând cu strămoşii lor. „Dacă – zice – elinul este fără nici o îndreptăţire, fiindcă deşi era povăţuit de natură şi de cugetul său, totuşi n-a devenit mai bun prin aceasta, apoi cu atât mai mult iudeul, care a primit învăţătura Legii şi atâtea alte bunuri, e fără îndreptăţire”.
Aşadar, urmând logica aceasta sănătoasă trasă din greşelile altora, la urmă îl obligă chiar şi fără voia lui de a o aplica şi la propriile sale păcate. Dar pentru ca cele spuse să fie bine primite, îl întoarce şi la împrejurări mai bune şi mai plăcute, căci zice: „mărire, cinste şi pace oricui face binele: iudeului mai întâi, şi elinului”.
Aici, pe pământ, oricâte bunuri ar avea cineva, le capătă cu multe lupte, chiar bogat de ar fi, chiar stăpân, chiar împărat, şi dacă nu s-ar lupta cu alţii, totuşi cu sine însuşi de multe ori se luptă, şi război mare cu propriul său cuget duce, pe când acolo nu e nimic din toate acestea, toate sunt liniştite, toate apărate de orice tulburare, toate având cu ele adevărata pace.
Din cele spuse mai sus se desprinde ideea că şi cei ce nu au avut Legea se vor bucura de aceleaşi bunuri ca şi iudeii, adăugând şi ideea de necontestat că „nu este părtinire la Dumnezeu!”(2, 11).
Atunci când vorbeşte despre pedeapsa păcatului iudeului şi elinului, nu are nevoie de argumente, dar când adaugă că şi elinul se cinsteşte deopotrivă cu iudeul, aceasta voieşte a o argumenta cu dovezi de netăgăduit, fiindcă într-adevăr este ceva minunat şi de necrezut, faptul că şi cel ce nu a ascultat de Lege şi prooroci, se cinsteşte dacă săvârşeşte fapte bune. De aceea, după cum am spus mai înainte, Apostolul le incită auzul cu cele petrecute mai înainte sub har, ca astfel cu uşurinţă să consimtă ei că cu atât mai mult se petrece acest fapt după primirea credinţei creştine.
De aici înlătură orice bănuială că apără numai cele ale sale, căci zice: „mărire, cinste şi pace oricui face binele: iudeului mai întâi, şi elinului”. Şi imediat adaugă: „căci nu este părtinire la Dumnezeu”.
Minunat! Cu câtă uşurinţă a ieşit biruitor în această luptă de principii, căci dacă nu este aşa, nu ar fi după voia lui Dumnezeu, şi prin urmare este părtinire la mijloc, însă la Dumnezeu nu este astfel de părtinire. De aici arată cât de absurdă este părerea lor. Şi nu a spus că dacă nu este aşa, Dumnezeu este părtinitor, ci ceva mai demn: „căci nu este părtinire la Dumnezeu”, adică El nu se uită la persoane, nu cercetează valoarea din afară a persoanelor, ci valoarea lor lăuntrică, adică valoarea faptelor. Acestea spunând a arătat că elinul nu se deosebeşte de iudeu în fapte, ci numai prin persoane, nu pentru că unul este iudeu, iar celălalt elin, primul este cinstit, iar celălalt batjocorit, ci amândouă acestea vin din fapte. Dar Apostolul n-a spus chiar aşa, căci ar fi deşteptat mânia şi ura iudeului, ci a spus ceva mai mult încă, zguduindu-le cugetele lor şi umilindu-i, încât să primească dovada desprinsă de aici.
Şi care ar fi această dovadă? Pasajul următor: „Câţi, deci, fără lege, au păcătuit, fără lege vor şi pieri; iar câţi au păcătuit în lege, prin lege vor fi judecaţi”(2, 12).
Aici, după cum am mai spus, nu numai că arată egalitatea dintre iudeu şi elin, ci chiar pe iudeu îl arată mai îngreuiat prin darea Legii. Elinul se judecă fără Lege, însă expresia „fără de Lege” nu vrea să zică aici că e ceva mai groaznic, ci din contră, ceva mai îmblânzit, adică el nu are drept acuzare Legea. Expresia „fără de lege” înseamnă că este în afară de prevederile Legii, şi deci se condamnă numai după cugetul său natural, sau mai bine zis, după legea naturală scrisă în cugetul său. Iudeul însă prin Lege, adică el este judecat o dată de legea naturală şi altădată de Legea scrisă, care îl învinovăţesc deopotrivă, fiindcă cu cât s-a bucurat de o mai mare luare aminte, cu atât va fi şi pedepsit mai mult.
Ai văzut cum Apostolul a demonstrat că iudeii au mai multă nevoie de a alerga spre har, adică spre credinţa creştină? Fiindcă ei spuneau că nu au nevoie de nici un har, fiindcă sunt îndreptaţi din Lege, iată că Apostolul le arată că tocmai ei au mai mare nevoie de har decât elinii, deoarece mai mult vor fi pedepsiţi.
Apoi adaugă noi motive pentru a dezvolta cele spuse mai sus, zicând: „fiindcă nu cei ce aud legea sunt drepţi la Dumnezeu”(2, 13) – şi bine a zis „la Dumnezeu”, căci înaintea oamenilor poate sunt cinstiţi şi fac mare vâlvă pentru aceasta, pe când înaintea lui Dumnezeu din contră, „cei ce împlinesc legea vor fi îndreptaţi” (2, 13).
Ai văzut cu câte argumente răstoarnă credinţele lor, aducându-le la un rezultat cu totul neaşteptat şi contrar aşteptărilor? „Dacă tu, zice, pretinzi a te mântui prin Lege, mai întâi stă elinul, care se arată făcător al celor scrise în Lege”. Şi cum se poate să fii făcător al Legii, dacă nu ai auzit-o? „Se poate, zice, şi încă nu numai aceasta, ci şi mai mult, că nu numai că se poate să devină cineva făcător al legii fără să o fi auzit, ci se poate că şi după ce a auzit, să nu împlinească Legea”, ceea ce spunând mai jos, o arată cu multă claritate: „Deci tu, acela ce înveţi pe altul, pe tine nu te înveţi?”.
Dar aici pregăteşte o altă dovadă, ca şi cea de mai sus, căci zice: „Căci, când păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceştia, neavând lege, îşi sunt loruşi lege” (2, 14).
„Nu îndepărtez Legea, zice, dar şi de aici (din Legea naturală) se îndreptăţesc neamurile”. Ai văzut cum el, surpând credinţa iudeilor, nu dă nici un motiv contra sa, ca necinstitor al Legii, ci din contră, o laudă şi o înalţă mult? Când vorbeşte de fire („din fire fac ale legii”), spune de cugetările cele izvorâte din natură. Aşadar, pe aceştia Apostolul îi arată mai buni decât ei, şi cu atât mai mult cu cât, neprimind nici o lege scrisă, ei s-au arătat mai buni şi fără o asemenea lege, cu care iudeii cred că prisosesc neamurile. Tocmai de aceea sunt de admirat, zice, că neavând Lege, ei au dovedit că fac toate ale Legii, aţintindu-şi cugetele lor la fapte, iar nu la litera Legii.
Aceasta o şi spune el prin următoarele: „Ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi apără. În ziua în care Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, după Evanghelia mea, cele ascunse oamenilor” (2, 15 -16).
Priveşte cum iarăşi le-a pus în faţă acea zi înfricoşată şi le-a înfaţişat-o ca fiind apropiată, zguduindu-le cugetul şi arătându-le mai cu seamă că aceştia trebuie să fie cinstiţi, care şi fără Lege s-au silit să facă ale Legii.
Dar ceea ce este mai cu seamă demn de admirat în înţelepciunea Apostolului, se cuvine a fi amintit în acest loc. Astfel Apostolul reuşeşte prin construcţia ideilor şi a frazelor să arate că elinul este superior iudeului, dar iată că în recapitulare şi în concluzia argumentelor nu pune această idee, ca să nu stârnească mânia iudeilor. Pentru a arăta mai lămurit ceea ce am spus, voi vorbi cu cuvintele apostolice. A zis: „Fiindcă nu cei ce aud Legea… ci cei ce împlinesc Legea se vor îndrepta”; rezultă că era natural să adauge: „căci, când păgânii, care nu au Lege, din fire fac ale Legii, apoi ei sunt cu mult mai buni decât iudeii care sunt învăţaţi de Lege”, însă n-a zis tocmai aşa, ci se limitează cu vorba la lauda elinilor, fără ca ulterior să mai facă vreo comparaţie cu iudeii, ca astfel iudeul să primească şi el cele spuse aici. De aceea n-a zis aşa, după cum am mai spus, ci: „Căci, când păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceştia, neavând lege, îşi sunt loruşi lege, ceea ce arată fapta legii scrisă în inima lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi apără”, adică în locul Legii este de ajuns pentru ei mărturia conştiinţei.
Tot în acest pasaj mai arată, că Dumnezeu a făcut pe om destoinic spre alegerea virtuţii şi fugirea de rele. Şi să nu te minunezi că aceasta o spune o dată, de două ori, sau de mai multe ori, fiindcă pentru Apostol punctul acesta era foarte important, mai ales pentru cei ce spuneau: „şi de ce Hristos a venit tocmai acum…? Şi unde era pronia dumnezeiască în timpurile dinainte?” Tocmai unora ca aceştia le arată că şi în timpurile dinainte [de venirea Mântuitorului Hristos], şi chiar mai înainte de darea Legii, natura omenească s-a bucurat de ajutorul proniei dumnezeieşti, fiindcă cele ale lui Dumnezeu le erau arătate lor, ştiau ceea ce este bine şi ceea ce este rău, căci pe baza acestor idei judecau pe alţii, ceea ce face pe Apostol ca să-i ridiculizeze prin expresia: „întru ce judeci pe altul, pe tine însuţi te osândeşti”.
Deci contra iudeilor nu este numai cugetul sau conştiinţa, ci şi Legea primită. Dar de ce oare a scris Apostolul acuzându-se, sau dând răspuns de îndreptare (scuzându-se) – fiindcă dacă au lege scrisă, şi acolo se arată fapta de urmat, ce mai poate avea de acuzat cugetul? Dar el nu vorbeşte aici numai de cele ce au făcut fiind prescrise de Lege, ci vorbeşte de întreaga natură a cugetului, ca şi cum pare a zice: „Atunci vor sta pe loc cugetele noastre [facultatea minţii de a judeca], unele părându-ne, iar altele dând răspuns de îndreptare, astfel că omul nu va avea nevoie de alt acuzator înaintea acelui tribunal înfricoşător”. Apoi mărind frica ascultătorilor, el n-a zis „când va judeca Dumnezeu păcatele oamenilor”, ci „cele ascunse ale oamenilor”, fiindcă, a zis mai sus: „şi oare socoteşti aceasta o omule! Tu, cel ce judeci pe cei ce fac unele ca acestea, şi tu însuţi aceleaşi faci, că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu?” – apoi ca nu cumva să îţi închipui o asemenea părere, pe care tu o ai faţă de alţii, ci să ştii că judecata lui Dumnezeu este cu mult mai dreaptă decât a ta, a adăugat „cele ascunse ale oamenilor” şi „după Evanghelia mea prin Iisus Hristos”, fiindcă oamenii stau judecători numai ai faptelor săvârşite la vedere.
Deşi mai sus a vorbit numai de Tatăl, totuşi după ce i-a înfricoşat, a adus în discuţie şi persoana lui Iisus Hristos, şi nu oricum, ci după ce şi aici aminteşte de Tatăl, apoi vorbeşte de Fiul. Prin aceste cuvinte el înalţă şi demnitatea predicii, ca şi cum ar zice: „ceea ce natura a învăţat dintru început pe om, aceasta o vesteşte cu glas mare şi predica Evangheliei”. Ai văzut cu câtă înţelepciune i-a legat pe ei şi de Evanghelie şi de Hristos, şi totodată a dovedit că cele ale noastre nu stau aici pe loc, ci merg mai departe?
Ceea ce a zis mai sus, că: „îţi aduni mânie în ziua mâniei” aceleaşi le spune aici prin vorbele: „în ziua în care Dumnezeu va judeca…cele ascunse ale oamenilor”.
Deci, fiecare să intre în conştiinţa sa, şi socotindu-şi păcatele făcute, singur să-şi ceară răspundere dreaptă, ca nu cumva să fim atunci judecaţi cu lumea întreagă. Grozav este acel tribunal, înfricoşat este tronul acela, responsabilităţile sunt încărcate de cutremur, râu de foc curge atunci. „Nimeni însă nu poate să scape de la moarte, nici să plătească lui Dumnezeu preţ de răscumpărare” (Psalmi 48, 7). Adu-ţi aminte de cele spuse în Evanghelie, de îngerii care trec în toate părţile, de cămara de nuntă închisă, de candelele cele stinse, de puterile care târăsc în cuptorul cel cu foc. Mai gândeşte-te apoi şi la aceea, că dacă astăzi s-ar aduce de faţă aici în Biserică vreo faptă ascunsă a unuia dintre noi, cât de mult nu ar dori acela ca mai degrabă să se deschidă pământul şi să-l înghită de viu, decât să aibă atâţia martori ai răutăţii sale! Dar încă atunci ce nu vom suferi, când cele ascunse ale noastre vor fi aduse în mijlocul întregii lumi, ca într-un teatru strălucit şi vestit, şi când cei ce ne cunosc şi cei ce nu ne cunosc se vor uita curioşi la toate faptele noastre?
Dar vai! De unde mă văd eu silit a vă înfricoşa pe voi? Trebuie oare ca, pornind de la consideraţia oamenilor, să fac aceasta, să vă vorbesc despre frica lui Dumnezeu şi de hulirea numelui Său cel sfânt? Spune-mi ce vom fi noi atunci, când vom fi legaţi, iar dinţii scrâşnindu-ne de frică, vom fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară? Sau mai bine zis ce vom face, ceea ce este mai grozav decât toate, când noi supărăm  pe Dumnezeu? Dacă cineva are minte şi simţ, numai fiind în afara privirii lui Dumnezeu a şi suferit gheena, dar fiindcă nu se înfricoşează de aceea, e ameninţat cu focul cel veşnic. Ar trebui ca noi să ne întristăm nu atunci când suntem pedepsiţi, ci atunci când păcătuim. Ascultă pe Pavel cum se vaită pentru păcate de care nu mai era ameninţat să mai fie pedepsit: „Căci eu sunt cel mai mic dintre Apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc Apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu” (Corinteni 15, 9); ascultă şi pe David care, crezând că a supărat pe Dumnezeu, chema asupra sa pedeapsa, zicând: „Iată eu am păcătuit! Fărădelegea am făcut-o eu. Dar aceste oi ce-au făcut? Deci îndreaptă-ţi mâna Ta asupra mea şi asupra casei tatălui meu!” (II Regi 24, 17), fiindcă a supăra pe Dumnezeu e cu mult mai grav decât a fi pedepsit.
Dar astăzi noi stăm aşa de rău încât, dacă nu am avea frică de gheenă, nici nu ne-am sinchisi să facem binele. De aceea dacă nu de altceva, adică cel puţin de teama gheenei, să ne fie frică mai mult de ea, dacă nu de Hristos. Nu aşa însă cu Pavel, ci dimpotrivă, căci el iubea pe Hristos. Fiindcă noi facem altfel, de aceea suntem şi pedepsiţi cu gheena. Dacă am iubi pe Hristos, precum ar trebui să-L iubim, am şti că este mai rău decât gheena de a supăra pe Cel iubit, şi fiindcă nu-L iubim, de aceea nici nu ştim mărimea pedepsei. Aceasta este cauza pentru care eu plâng şi jelesc, căci ce nu a făcut Dumnezeu ca să fie iubit de noi? Ce mijloc n-a întrebuinţat? Ce n-a trecut cu vederea? L-am batjocorit fără ca El să ne nedreptăţească cu ceva, ci din contră, bine facându-ne şi încărcându-ne cu mii de bunătăţi; am fugit de El, îndemnându-ne şi ispitindu-ne în toate părţile, şi nici aşa încă nu ne-a pedepsit, ci a alergat însuşi El, şi ne-a prins fugind, dar noi ne-am smucit din braţele Sale şi am trecut în acelea ale diavolului; şi nici aşa El nu S-a depărtat cu totul de noi, ci a trimis ca să ne roage mulţime de prooroci, de îngeri şi de patriarhi, dar noi nu numai că nu am primit solia, dar am şi batjocorit pe trimişi. Dar El nici pentru aceasta nu ne-a urât, ci ca pe nişte iubiţi dispreţuitori, pe toţi ne-a ocolit, stând de vorbă cu Ieremia şi Miheia, în cer şi pe pământ, nu ca să ne aducă vreo supărare, ci pentru ca să arate motivul celor făcute de El, şi împreună cu proorocii chiar El să Se apropie de cei ce-L dispreţuiau, gata de a le da lor răspuns, şi cerând de a sta pe-ndelete de vorbă cu toţi şi cu fiecare în parte, ca să poată atrage la El, prin vorbă, chiar şi pe cei surzi. „Poporul Meu! Ce ţi-am făcut şi cu ce te-am împovărat? Răspunde-Mi!” (Miheia 6, 3) – şi după toate acestea, vai nouă, am ucis pe prooroci, i-am bătut cu pietre şi am făcut alte şi alte nenumărate rele!
Dar ce face El şi după toate acestea? N-a mai trimis nici prooroci, nici îngeri, nici patriarhi, ci ni L-a trimis pe Însuşi Fiul Său!
Venind Fiul Său, a fost şi El omorât; dar nici aşa nu I s-a stins dragostea de noi, ci încă mai mult I s-a aprins, căci stăruie necontenit a-i chema pe toţi la El, şi se roagă, şi face totul, chiar şi după uciderea Fiului Său, numai ca să-i apropie de El.
Pavel strigă, zicând: „În numele lui Hristos, aşadar, ne înfăţişăm ca mijlocitori, ca şi cum Însuşi Dumnezeu v-ar îndemna prin noi. Vă rugăm, în numele lui Iisus Hristos, împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (II Corinteni 5, 6), dar nimic din acestea nu ne-au împăcat.
Lucru minunat că nici aşa nu ne-a părăsit, ci stăruie mereu ameninţându-ne chiar cu gheena, dar şi fagăduindu-ne împărăţia cerurilor, ca măcar cu acest mod să poată atrage la El, şi noi încă suntem nepăsători. Dar ce poate fi mai rău decât această sălbăticie? Dacă ar face un om ceea ce face Dumnezeu, oare nu am fi devenit demult robii lui? Şi pe Dumnezeu, Care face aşa, Îl dispreţuim?!
O, ce trândăvie! O, ce nerecunoştinţă! Noi care veşnic trăim în viclenii şi păcate, chiar de am face vreodată un bine cât de mic, apoi ca şi slugile cele nerecunoscătoare examinăm cu cea mai mare atenţie, şi cernem fapta săvârşită ca să vedem dacă are vreo plată. Şi cu toate acestea plata este mare, dacă nu o săvârşeşti cu speranţa de plată, ci ca o slugă ce nu caută recunoştinţă. Noi trebuie să facem totul pentru Hristos, nu pentru plată, ci pentru El, căci de aceea ne-a ameninţat cu gheena, de aceea ne-a şi făgăduit împărăţia cerurilor, ca El să fie iubit de către noi.
De aceea, iubiţilor, să-L iubim după cum se cuvine a-L iubi, căci aceasta este plata cea mare, aceasta este împărăţia şi plăcerea, aceasta mulţumirea, slava şi cinstea, aceasta lumina, aceasta fericirea cea mare, pe care cuvântul nu o poate exprima, pe care mintea nu o poate pricepe îndeajuns.
Nu ştiu cum am ajuns să vă ţin acest discurs vrând să-i conving pe oamenii care nu dispreţuiesc nici puterea nici renumele de a nu preţui, din dragoste pentru Hristos, împărăţia pământească. Este adevărat că au existat bărbaţi generoşi şi mari care au ajuns şi la această măsură a dragostei. Ascultă pe Petru cum se înflăcărase de dragostea Lui, şi cum Îl punea mai presus de suflet, de viaţă, şi mai presus de orice, iar când s-a Lepădat de El nu se jelea atât de pedeapsă, pe cât că s-a lepădat de Cel iubit, ceea ce era pentru el mai amar ca orice pedeapsă. Şi toate acestea le arăta mai înainte de venirea Sfântului Duh, şi necontenit îi sta în cale şi îi zicea: „Unde Te duci”(Ioan 13, 36); şi iarăşi: „Doamne, la cine ne vom duce?”(Ioan 6, 68), sau: „Doamne, cu Tine sunt gata să merg şi în temniţă, şi la moarte”(Luca 22, 33). Astfel, pentru ei Hristos era totul, şi înaintea iubitului lor nu ar fi preferat ei nici cerul, nici împărăţia cerurilor. Zic ei „Tu îmi eşti îndeajuns în locul tuturor acelora”. Şi de ce te minunezi că Petru astfel se găsea faţă de Hristos? Ascultă şi pe profetul care spune: „Că pe cine am eu în cer afară de Tine? Şi afară de Tine, ce am dorit pe pământ?” (Psalmii 72, 24), adică „nu doresc nimic din cele de sus, nici din cele de jos, decât numai pe Tine”. Aceasta este dragostea cea adevărată, aceasta iubire înflăcărată se numeşte.
Dacă noi am iubi în acest mod, apoi nu numai cele prezente, dar chiar şi cele viitoare nu le vom băga de seamă faţă de această dragoste, şi dezmierdându-ne cu ea, vom scoate de aici împărăţia cerurilor. Şi cum va fi aceasta? Să ne gândim mai întâi de câte ori Îl batjocorim chiar după miile de bunătăţi, şi cum El încă ne mângâie, de câte ori fugim de El, şi totuşi nu ne trece cu vederea, ci ne apucă şi ne atrage la El. Dacă toate acestea le gândim, vom putea desigur să aprindem în noi acea poftă şi acea dragoste către El. Dacă un om de rând ar iubi astfel pe împărat, oare acesta nu s-ar îmblânzi şi umili de măreţia dragostei? Eu cred că da, şi încă foarte mult. Când însă aici se petrece din contră, căci frumuseţea, slava şi bogăţia celui iubit este nemăsurată şi neştiută, iar din partea noastră îi dăm numai dispreţ, cum nu vom fi vrednici de cea mai grea pedeapsă, de vreme ce fiind atât de înjositori şi netrebnici, şi totuşi iubiţi de marele şi minunatul Mântuitor, noi dispreţuim iubirea Lui? El nu are nevoie de dragostea noastră, şi totuşi nici aşa nu încetează de a ne iubi; în schimb noi avem mare nevoie de dragostea Lui, dar cu toate astea preferăm banii, prietenia oamenilor, liniştea trupească, slava şi stăpânirea, în locul Lui, care nimic n-a preferat în locul nostru. Un singur Fiu a avut, pe Unul-Născut al Său, şi nici pe Acesta nu L-a cruţat pentru noi, iar noi multe preferăm înaintea Lui. Apoi nu pe drept cuvânt ne ameninţă cu gheena şi cu osânda, chiar de ar fi aceasta de două, de trei sau de o mie de ori mai mare decât este?
Ce am putea spune, când noi preferăm poruncile lui Satana înaintea poruncilor lui Hristos, înaintea legilor Lui, şi ne batem joc de mântuirea noastră, căci preferăm lucrurile cele rele înaintea Celui ce a pătimit toate pentru noi? De ce iertare sunt oare vrednice toate acestea? De nici una.
Deci să ne oprim de a ne mai arunca singuri în prăpastie; să ne trezim şi, gândindu-ne la toate acestea, să-I înălţăm slavă Lui prin fapte, căci nu-i de ajuns numai prin vorbe, ca astfel să ne bucurăm şi noi de slava şi puterea Lui, căreia fie cu toţii a ne învrednici, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care se cuvine slavă Tatălui şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.