PROLOG

din “Omilii la Epistola catre Romani”

[Fiecare este dator a-i învăţa pe cei ai casei sale]

Auzind necontenit citindu-se Epistolele fericitului Pavel, de două ori pe săptămână, şi adesea de trei sau patru ori, atunci când săvârşim pomenirea sfinţilor mucenici, cu bucurie mă încânt de trâmbiţa duhovnicească a acestuia, salt şi mă aprind de admiraţie, recunoscând glasul atât de drag mie, şi mi-l închipui pe dânsul ca fiind de faţă şi conversând cu mine. Dar sunt întristat şi mâhnit, pe de altă parte, că pe acest mare bărbat apostolic nu toţi oamenii îl cunosc aşa cum s-ar cădea; ba mai mult, unii sunt atât de ignoranţi în privinţa lui, încât nu cunosc exact nici măcar numărul epistolelor scrise de acesta!
Acest lucru, desigur, nu provine atât din lipsa de învăţătură, ci mai cu seamă din faptul că aceia nu voiesc a vorbi încontinuu cu acest fericit. Căci nici noi nu cunoaştem, dacă într-adevăr ştim ceva, datorită talentului şi fineţii inteligenţei, ci printr-o continuă fidelitate şi printr-o mare iubire faţă de om. Cei ce iubesc cu adevărat, aceia cunosc cele ale iubiţilor mai înainte de toţi, deoarece le poartă de grijă; binecuvântatul Apostol arăta la rândul său acest lucru în ceea ce le spunea filipenilor: „Precum este cu dreptate să gândesc astfel despre voi toţi, căci vă port în inima mea, şi în lanţurile mele, şi în apărarea şi în întărirea Evangheliei…” (Filipeni 1, 7).
Astfel şi voi aţi cunoaşte, dacă aţi voi să citiţi cu atenţie, şi n-aţi mai avea nevoie de nimeni, pentru că adevărat este cuvântul lui Hristos când zice: „Căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va deschide” (Matei 7, 7).
Dar fiindcă cei mai mulţi s-au împovărat cu grija faţă de femeie, cu creşterea copiilor sau cu îngrijirea casei, şi din această cauză nu se obosesc să se dedice unei astfel de osteneli, cel puţin căutaţi spre a lua cele adunate de alţii, având măcar tot atâta osârdie în ascultarea celor spuse pe cât puneţi în strângerea banilor. Deşi poate este necuviincios a cere de la voi numai atâta lucru, totuşi este plăcut dacă îl căutaţi cu osârdie. Căci de la necunoaşterea Sfintelor Scripturi izvorăsc mii de rele; de aici au ieşit batjocura ereziilor, viaţa neîngrijită şi necazurile cele mult păgubitoare. După cum cei lipsiţi de lumină nu ar putea păşi drept, tot aşa şi cei care nu se uită la raza Sfintelor Scripturi sunt siliţi de multe ori a păcătui, de vreme ce păşesc în întunericul cel mai greu al necunoştinţei.
Dar pentru ca să nu se întâmple aceasta, să deschidem bine ochii spre flacăra cea strălucitoare a cuvintelor apostolice, mai ales că limba acestui fericit a strălucit mai mult decât soarele, fiindcă cu învăţătura cuvântului el a covârşit pe toţi ceilalţi. Şi fiindcă el s-a ostenit mai mult decât ceilalţi, de aceea a şi coborât asupra lui un mai mare har al Duhului. Iar aceasta se afirmă constant nu numai în Epistolele lui, ci şi în Faptele Apostolilor. Oriunde era un moment favorabil predicii, în orice loc în care se afla, îi dădeau lui întâietate, fapt pentru care necredincioşii îl socoteau de a fi zeul Mercur, ca unul ce era stăpân peste cuvânt .
Urmând acum să trecem în revistă această epistolă, este necesar să spunem ceva şi despre timpul în care s-a scris. Nu este scrisă înaintea tuturor celorlalte, după cum cred unii, însă este de mai înainte de cele scrise din Roma, şi mai de pe urmă decât alte epistole, dar nu decât toate. Căci de exemplu amândouă epistolele către corinteni au fost trimise înaintea acesteia, iar acest lucru este evident din cele scrise la sfârşitul epistolei de faţă, unde Apostolul zice: „Acum însă mă duc la Ierusalim, ca să slujesc sfinţilor. Căci Macedonia şi Ahaia au binevoit să facă o strângere de ajutoare pentru săracii dintre sfinţii de la Ierusalim” (Romani 15, 25-26). Spre deosebire de aceasta, scriindu-le corintenilor, le zicea: „Şi de se va cuveni să merg şi eu, vor merge împreună cu mine” (I Corinteni 16, 4), spunând aceasta despre cei ce urmau să ducă de acolo ofrandele. De aici se vede că pe când le scria corintenilor avea îndoieli în privinţa acelei călătorii, iar pe când le scria romanilor, faptul era hotărât. Acest fapt fiind recunoscut, rezultă că, fără îndoială, epistola de faţă a fost trimisă după cele două către corinteni. Dar presupun că şi epistola către tesaloniceni este scrisă înaintea celor către corinteni; căci scriindu-le acelora şi ridicând problema milosteniei, le spunea că: „Despre iubirea frăţească nu aveţi trebuinţă să vă scriu, pentru că voi înşivă sunteţi învăţaţi de Dumnezeu ca să vă iubiţi unul pe altul” (I Tesaloniceni 4, 9). După aceasta a scris corintenilor în cuvintele: „Că ştiu bunăvoinţa voastră, cu care, pentru voi, mă laud către macedoneni; că Ahaia s-a pregătit din anul trecut, şi râvna voastră a însufleţit pe cei mulţ” (II Corinteni 9, 2). De aici se vede că, în chestiunea milosteniei, a conversat mai întâi cu tesalonicenii. Deci această epistolă este mai târzie decât acestea, dar este trimisă mai înainte de epistolele scrise şi trimise din Roma. Căci Apostolul nu fusese încă la Roma când a scris epistola de faţă, iar aceasta o indică pasajul următor: „Pentru că doresc mult să vă văd, ca să vă împărtăşesc vreun dar duhovnicesc, spre întărirea voastră” (Romani 1, 11).
Din Roma, însă, a scris filipenilor, cărora le spunea: „Vă îmbrăţişez pe voi, toţi sfinţii, mai ales pe cei din casa Caesarului” (Filipeni 4, 22). De acolo a scris şi evreilor, căci le spunea la urmă: „Vă îmbrăţişează cei din Italia” (Evrei 13, 24); din Roma a scris, de asemenea, a doua sa epistolă către Timotei, pe când era în închisoare, şi care se pare a fi ultima dintre epistole, fapt ce reiese din finalul acesteia: „Că eu de-acum mă jertfesc şi vremea despărţirii mele s-a apropiat” (II Timotei 4, 6). Iar faptul că şi-a sfârşit zilele în Roma este evident întru totul. Şi epistola sa adresată lui Filimon este scrisă tot spre sfârşitul vieţii, căci, de asemenea, spunea: „Aşa cum sunt eu, Pavel, ca un bătrân, iar acum şi pus în lanţuri pentru Iisus Hristos” (Filimon 1, 9); însă este scrisă înaintea celei către coloseni, după cum se poate vedea din încheierea acestei epistole. Căci, scriind colosenilor, le spunea: „Toate câte mă privesc pe mine le va face cunoscute Tihic… pe care l-am trimis la voi… împreună cu Onisim, credinciosul şi iubitul frate…” (Coloseni 4, 7-9). Iar acest Onisim nu era nimeni altul decât acela despre care scrie în epistola adresată lui Filimon. Şi cum că este acelaşi Onisim, se poate vedea din menţionarea lui Arhip, pe care l-a luat drept împreună-lucrător al său în epistola către Filimon, prin care s-a rugat pentru Onisim. Tot pe acest Arhip îl atrage spre slujire Apostolul şi atunci când scrie colosenilor: „Şi spuneţi lui Arhip: Vezi de slujba pe care ai primit-o întru Domnul, ca să o îndeplineşti” (Coloseni 4, 17).
Încă mi se pare că şi epistola adresată galatenilor este anterioară celei către romani. Dar faptul că toate aceste epistole ale fericitului Pavel au o altă ordine în cărţile Sfintei Scripturi nu trebuie să ne mire. Fiindcă nici cei 12 profeţi [mici] din Vechiul Testament nu sunt trecuţi, bunăoară, în ordine cronologică în Cartea Sfântă. Astfel, Agheu şi Zaharia au profeţit cu mult înainte de Iona şi Sofonie, şi de toţi ceilalţi, şi cu toate acestea sunt puşi la un loc cu aceia, deşi i-a despărţit atât de îndelungată vreme.
Deci nimeni să nu creadă în zadar o asemenea osteneală, nici să considere această examinare ca izvorâtă dintr-o curiozitate prisositoare. Căci nu puţin contribuie timpul în care s-au scris epistolele la ceea ce noi căutăm să aflăm. Când văd, spre exemplu, pe Apostol scriind romanilor şi colosenilor asupra aceleiaşi probleme, însă în feluri diferite, ca de exemplu: „Primiţi-l pe cel slab în credinţă fără să-i judecaţi gândurile. Unul crede să mănânce de toate; cel slab mănâncă legume” (Romani 14, 1-2), pe când colosenilor, deşi le scrie în acelaşi sens, le spune cu mai mult curaj: „Dacă deci aţi murit împreună cu Hristos pentru înţelesurile cele slabe ale lumii, pentru ce atunci ca şi cum aţi vieţui în lume răbdaţi porunci ca acestea: Nu lua, nu gusta, nu te atinge! — Toate lucruri menite să piară prin întrebuinţare…şi sunt numai pentru saţiul trupului” (Coloseni 2, 20-23), nu găsesc în această deosebire altă cauză decât timpul în care au fost scrise. La început era nevoie, desigur, de o oarecare condescendenţă faţă de credincioşi, dar mai pe urmă nu. Şi în multe alte nevoi ale creştinilor cineva l-ar putea găsi făcând la fel, căci aşa obişnuiesc şi doctorii sau dascălii să procedeze. Nici doctorul nu procedează cu bolnavii care vin la începutul bolii la fel ca şi cu cei ce vin la el pe când sănătatea le este zdruncinată de tot, şi nici dascălul nu procedează cu copiii care vin la început la fel ca şi cu cei ce sunt mai înaintaţi şi au nevoie doar de perfecţionarea cunoştinţelor căpătate deja. Unora, de pildă, le-a scris fiind provocat de vreo problemă oarecare, ca de exemplu corintenilor, cărora le spune: „Cât despre cele ce mi-aţi scris…” (I Corinteni 7,1), şi de asemenea galatenilor, cărora, scriindu-le, le arată şi motivul, imediat după începutul epistolei; însă romanilor de ce le-a scris, şi de ce a fost provocat, mai ales că el însuşi mărturiseşte despre ei că sunt plini de bunătate, plini de toată ştiinţa, putând să înveţe şi pe alţii etc. (Romani 15, 14-16)? De ce le-a scris? Pentru „ …harul ce mi-a fost dat de Dumnezeu, ca să fiu slujitor al lui Iisus Hristos..” (Romani 15, 15-16), pentru care chiar dintru început le spune: „Dator sunt… să vă vestesc Evanghelia şi vouă, celor din Roma”(Romani1, 14-15).

Cele spuse despre ei, că pot şi pe alţii să înveţe, şi celelalte, sunt mai mult ca o laudă şi o îndrumare, însă era de trebuinţă în acelaşi timp corectarea şi povăţuirea lor printr-o epistolă. Fiindcă el încă nu fusese în Roma până atunci, de aceea îi şi pune în bună rânduială pe aceşti oameni din două părţi, şi anume prin folosinţa epistolei, dar şi prin aşteptarea venirii lui acolo. Astfel era acest suflet sfânt; avea în sine lumea întreagă şi purta pe toţi în cugetul său, considerându-i ca pe nişte rudenii ale sale întru Dumnezeu, şi îi iubea pe toţi ca şi cum el i-ar fi născut, ba încă le arăta o mai mare dragoste decât orice părinte! Astfel este harul Duhului: învinge toate durerile trupului şi arată mai înflăcărată dorinţa de cel iubit! Şi aceasta se poate vedea îndeosebi petrecându-se cu sufletul lui Pavel. Ca şi cum ar fi devenit o pasăre înaripată de iubire, ridicată în văzduh, pe toţi îi cerceta necontenit, zburând în toate părţile şi neîngăduindu-şi vreo zăbavă. Ca unul ce ştia că Hristos zisese: „Petre, Mă iubeşti?… Paşte oile Mele” (Ioan 21, 15), reţinuse el însuşi această condiţie, ca pe cel mai înalt semn al dragostei, punându-l neobosit în lucrare, uneori chiar cu asupra de măsură.
Drept care şi noi, urmând pilda acestui fericit, fiecare să pună în rânduială, dacă nu lumea întreagă, cetăţi întregi sau neamuri, cel puţin casa sa, femeia, copiii, prietenii şi vecinii săi. Şi să nu-mi spună mie cineva: „Sunt om simplu, neînvăţat şi fără experienţă”; căci nimeni nu a fost mai neînvăţat ca Petru, nimeni mai simplu ca Pavel. Aceasta din urmă mărturisea despre el însuşi şi nu-i era ruşine să spună că deşi „sunt neiscusit în cuvânt, nu însă în cunoştinţă…”(II Corinteni 11, 6). Şi cu toate acestea, iată că acest bărbat neînvăţat, acest om mai degrabă simplu, a învins mii de filosofi, a închis gurile a mii de oratori şi a făcut totul numai prin harul lui Dumnezeu şi prin buna lui voinţă. Dar noi, care nu suntem folositori nici măcar celor ce convieţuiesc alături de noi, care nu suntem în stare să învăţăm nici măcar o duzină de nume, ce îndreptăţire vom putea avea? Toate acestea nu sunt decât pretexte zadarnice, căci nu simplitatea sau neştiinţa ne împiedică de a-i învăţa pe ai noştri, ci somnul şi trândăvia cărora ne lăsăm pradă.
Deci acest somn îndepărtându-l de la noi, cu toată osârdia să ne îngrijim de ai noştri, ca astfel să ne bucurăm chiar şi aici de linişte şi mulţumire sufletească, insuflându-le frica de Dumnezeu. Iar acolo să ne putem face părtaşi miilor de bunătăţi, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.