din „Talcuiri la Epistola Intai catre Timotei”
Îţi poruncesc înaintea lui Dumnezeu, Cel ce aduce toate la viaţă, şi înaintea lui Iisus Hristos, Cel ce în faţa lui Ponţiu Pilat a mărturisit mărturisirea cea bună: să păzeşti porunca fără pată, fără vină, până la arătarea Domnului nostru Iisus Hristos, pe care, la timpul cuvenit, o va arăta fericitul şi singurul Stăpânitor, împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor. Cel ce singur are nemurire şi locuieşte întru lumină neapropiată; pe Care nu L-a văzut nimeni dintre oameni, nici nu poate să-L vadă; Lui fie-I cinstea şi stăpânirea veşnică! Amin. (I Timotei 6, 13-16)
Iarăşi ia pe Dumnezeu de martor, făcând aceasta şi cu puţin mai înainte, în acelaşi timp şi frica sporind-o, iar pe ucenic punându-1 mai în siguranţă, arătând că poruncile pe care le dă nu sunt omeneşti, ci luate de la însuşi Stăpânul, pentru ca astfel Timotei, având pururea în mintea sa pe martor — adică pe Dum¬nezeu de la care el a auzit — să i se ţină cugetul sus prin aminti¬rea lui. „Poruncescu-ţi, zice, înaintea lui Dumnezeu, Care înviază toate.” Prin aceste cuvinte se întrevede şi mângâiere în faţa pri¬mejdiilor, în acelaşi timp şi amintire despre înviere. „Şi lui Iisus Hristos, zice, Care a mărturisit înaintea lui Pilat din Pont.” Iarăşi îndemnarea o face de la dascăl, ca şi cum ar zice: „după cum El a mărturisit, ca astfel să mergem pe urmele Lui”. „Mărturisirea cea bună”, zice, după cum face şi în epistola către evrei, zicând: „Căutând la începătorul şi plinitorul credinţei, Iisus, Care, în locul bucuriei ce era pusă înaintea Lui, a răbdat crucea, de ocară nebăgând seamă, de-a dreapta scaunului lui Dumnezeu a şezut. Gândiţi-vă la Cel ce a răbdat de la păcătoşi asupra sa împotrivire ca aceea, ca să nu vă osteniţi slăbind cu sufletele voastre” (Evrei 12, 2-3), tot aşa face şi acum către Timotei, ca şi cum parcă ar zice: „nu te teme de moarte, fiindcă eşti rob lui Dumnezeu, care pe toate poate să le învieze”.
Care este mărturisirea cea bună despre care spune aici? Întrebându-1 Pilat: „Au doar împărat eşti tu?”, El a răspuns: „Eu am venit, zice, ca să mărturisesc pentru adevăr; eu spre aceasta M-am născut”, şi „iată aceştia ştiu cele ce am grăit Eu” (loan 18, 37, 21), şi multe altele a mărturisit atunci înaintea lui Pilat.
„Să păzeşti tu porunca nespurcată şi nevinovată, până la arătarea Domnului nostru Iisus Hristos”, adică până la moartea ta; până la trecerea ta din această viaţă”. Însă n-a zis aşa, ci „până la arătarea lui Iisus Hristos”, ca astfel mai mult să-1 aţâţe. Dar oare ce vrea să zică: „Să păzeşti porunca nespurcată?” Adică, nici în privinţa dogmelor, şi nici în viaţa ta, să nu-ţi pricinuieşti, să nu-ţi aduci vreo pată.
„Pe care la vremea ei o va arăta fericitul şi unicul Stăpânitor, Împăratul împăraţilor, şi Domnul Domnilor, Care singur are nemurire, şi locuieşte întru lumină neapropiată.” Pentru cine oare sunt zise acestea? Oare pentru Tatăl? Oare pentru Fiul? Negreşit că pentru Fiul sunt zise: „Pe care la vremea ei o va arăta fericitul şi unicul Stăpânitor,”, zice. Şi acestea sunt spuse tot pentru mângâiere, adică să nu ne speriem, nici să ne temem de împăraţii de aici. „La vremea ei adică în vremea po¬trivită, în vreme folositoare, încât că nici să ne întristăm că nu s-au petrecut faptele făgăduite nouă. Cum că va arăta, nu mai în¬cape îndoială, căci El este puternic. „Cel fericit.” Aşadar, acolo se găseşte fericirea adevărată; nimic nu este trist acolo, nimic neplăcut. „Cel fericit, zice, şi unicul Stăpânitor”, spre deosebire de oameni, sau pentru că este fără început. „Cel ce singur are nemurire”, zice. Dar ce? Oare Fiul nu are nemurirea? Oare nu este El însuşi nemurirea? „Şi locuieşte întru lumină neapropiată”, zice. Aşadar, alta este lumina, şi altul care locuieşte? Prin urmare El este mărginit în spaţiu, adică în loc… Ai văzut că atunci când apostolul vrea să grăiască ceva mare, limba îi este neputincioasă? „Pe care nu L-a văzut nimeni dintre oameni, zice, nici nu poate a-L vedea”, precum nici pe Fiul nu L-a văzut nimeni, şi nici nu poate a-L vedea. „Căruia cinstea şi stăpânirea veşnică. Amin.” Bine a teologhisit el aici, şi la timpul trebuitor. Fiindcă L-a pus pe Dumnezeu de martor, de aceea apostolul multe vorbeşte despre martor, ca astfel încă mai mult să deştepte pe ucenic. Adică „slavă lui Dumnezeu”, căci numai aceasta putem zice, numai aceasta putem face, şi nu se cade a cerceta cu amănunţime, sau a iscodi. Dacă stăpânirea Lui este veşnică, nu te teme; căci chiar dacă n-ar fi acum, totuşi va fi, căci stăpânirea şi slava este pururea cu Dânsul, dar şi cinstea.
Celor bogaţi în veacul de acum porunceşte-le să. nu se seme¬ţească. (6, 17) Bine a spus el „în veacul de acum”, căci sunt şi alţi bogaţi în veacul viitor. Nimic nu zămisleşte atât de grabnic trufia, ca banii, în acelaşi timp şi lipsa de minte, şi fudulia. Apoi imediat i-a deşteptat pe ei, zicând: „nici să nădăjduiască spre avuţia cea nestatornică”. Din avuţie vine lipsa de minte, în timp ce acela care nădăjduieşte în Dumnezeu nu se mândreşte. De ce nădăjduieşti în ceea ce se scbimbă fără de veste? — căci aşa este avuţia — şi cum mai nădăjduieşti în ceea ce nu poţi avea nici o încredere? Dar cum oare vom putea să nu cugetăm lucruri mari având avere? Dacă vom cunoaşte că bogăţia este nesta¬tornică şi nesigură, dacă vom cunoaşte că mai mare decât bogăţia este speranţa cea în Dumnezeu, dacă în fine vom cunoaşte că şi bogăţia este lucrul lui Dumnezeu. „Ci întru Dumnezeul-Cel-Viu, zice, care ne dă nouă toate de prisos spre desfătare.” Bine a spus „toate de prisos”, adică face aluzie la îndestularea noastră regula¬tă din elementele naturii, ca aerul, lumina, apa şi toate celelalte. Nu vezi cu câtă prisosinţă ni le acordă, şi cu câtă abundenţă? Dacă cauţi bogăţie, caută bogăţia care rămâne, bogăţia sigură, aceea care vine din faptele cele bune. Şi care este aceasta? Să facă ce e bine, să se înavuţească în fapte bune, să fie darnici, să fie cu inima largă (6, 18), unele vin din dragoste, iar altele din averi. „Împărtăşitori”, zice, adică sociabili, blajini.
Agonisindu-şi temelie bună în veacul viitor. (6, 19) Acolo nimic nu este nesigur, căci unde temelia este sigură, nimic nu este nesigur, ci toate sunt în regulă, toate nemişcate, toate sigure, toate puternice. „Ca să ia, zice, viaţa cea veşnică”. Săvârşirea faptelor bune poate să ne procure acea mulţumire.
O, Timotei, păzeşte vistieria ce ţi s-a încredinţat (6, 20), adică „să n-o împuţinezi, căci nu sunt ale tale, ci ţi s-au încre¬dinţat cele străine; deci nimic să nu împuţineze”. Depărtându-te de glasurile deşarte cele spurcate”, zice. Aşadar sunt şi glasuri care nu sunt deşarte şi spurcate. „Şi de vorbele cele potrivnice ale ştiinţei celei cu nume mincinos.” Bine a spus el, căci atunci când nu este credinţă, nici cunoştinţă sau ştiinţă nu poate fi; când se naşte ceva din propria judecată, ştiinţă nu poate fi. Aşa de pildă se numeau pe sine unii gnostici în acele timpuri, ca şi cum parcă ştiau ceva mai mult decât alţii.
Pe care unii, mărturisind-o, au rătăcit de la credinţă. (6, 21) Ai văzut cum el iarăşi porunceşte să nu se apropie de unii ca aceştia? „Depărtându-te de vorbele cele potrivnice ale ştiinţei celei cu nume mincinos”, zice. Aşadar, sunt şi vorbe potrivnice, către care nici nu trebuie să răspunzi. Şi de ce oare? Pentru că scot pe cineva din credinţă, nu-1 lasă să stea drept, sau să se împuter¬nicească în credinţă.
ÎMPOTRIVA IUBIRII DE ARGINT
Deci, să fugim de o asemenea ştiinţă, iubiţilor, şi să ne alipim de credinţă, care este piatra cea puternică. Nici râurile şi nici vânturile abătându-se peste ea, cu nimic nu ne vor putea vătăma, căci noi stăm neurniţi pe aceasta ca pe o piatră. Tot aşa şi în viaţa aceasta, dacă avem acea puternică temelie, noi stăm în sigu¬ranţă, nesuferind iarăşi nici un rău. Cel ce preferă să aibă acea bogăţie, nu va întâmpina nici un rău; acela va avea lauda, slava, cinstea, plăcerea. Toate acestea sunt sigure şi fără nici o schimbare, în timp ce toate cele de aici se prefac, şi stau într-o schimbare necontenită, toate se transformă. Căci ce voieşti să-ţi spun? Despre slavă? „Când va muri el, zice, nu va lua toate, nici nu se va pogorî cu el slava lui” (Psalmi 48, 18), ba de multe ori, chiar trăind, nu va rămâne cu dânsul acea slavă. Nu aşa sunt însă cele ale virtuţii, ci toate rămân. Cel slăvit aici din cauza stăpânirii ce poate o are, de-ndată ce un altul i-a luat stăpânirea, el a devenit om obişnuit, şi unul dintre cei stăpâniţi. Bogatul de-ndată ce 1-au călcat hoţii, sau a căzut victimă clevetirilor şi intrigilor, fără de veste a devenit sărac. Nu însă tot aşa sunt şi cele ale noastre. Cel înţelept, dacă este cu băgare de seamă asupra sa, nimeni nu va putea să-i răpească înţelepciunea lui. Pe cel ce se stăpâneşte pe sine, nimeni şi nimic nu-1 va putea stăpâni.
Dacă stăpânirea aceasta este mai bună, vom afla examinând faptele. Ce folos poate fi, spune-mi, în a stăpâni cineva popoare întregi, şi a fi în acelaşi timp rob patimilor? Şi ce vătămare poate fi, de a nu stăpâni pe nimeni, dar, în acelaşi timp de a fi mai presus de tirania patimilor? Aceasta este libertate, aceasta este stăpânire, aceasta este adevărata împărăţie, pe când acelea sunt sclavie, chiar dacă ar avea unul ca acela mii de diademe pe cap. Căci, când stăpânirea lui cea dinăuntru îl face sclav la o mulţime de stăpâni — vorbesc de iubirea de argint, iubirea de plăceri, mânia, şi celelalte patimi —, ce folos are diadema? Mare este tirania patimilor, când nici cununa ce aşteaptă pe cei drepţi nu este în stare să scape pe cineva din acea supunere tiranică. Este întocmai ca şi cum cineva ar cădea în mâinile barbarilor şi le-ar sluji, iar aceia voind a-şi arăta o mai mare autoritate, nu numai că i-ar răpi diadema, ci mai mult, 1-ar pune să care apă, să slujească la bucătărie, şi în fine i-ar porunci să facă şi alte slujbe, ca astfel şi dânşii să-şi arate o mai mare autoritate, în acelaşi timp şi pe acela mai mult să-1 ruşineze; tot aşa se petrece şi cu patimile, care se poartă cu noi mai barbar decât orice barbar. Cel ce dispreţuieşte patimile, îşi bate joc de barbari, pe când cel ce cade sub puterea patimilor, va suferi rele mai mari decât de la barbari. Barbarul, când are putere, torturează trupul, dar patimile muncesc sufletul şi-1 rod din toate părţile. Barbarul, când are putere, predă trupul morţii temporale, în timp ce patimile îl predau morţii viitoare şi veşnice, încât liber este cel ce are liber¬tatea desăvârşită asupra patimilor şi este rob cel ce cade sub stăpânirea patimilor dobitoceşti.
Nici un stăpân — chiar de ar fi cel mai tiran — nu porunceşte astfel de porunci crude şi barbare, ca cele ce urmează: „necinsteşte-ţi, zice, sufletul fără vreun folos; bateţi joc de Dumnezeu, dispreţuieşte însăşi natura, şi chiar tată de ţi-ar fi, sau mamă, tu nu avea nici o sfială, ridică-te asupra lor”. Acestea sunt poruncile arghirafiliei, sau ale iubirii de argint. „Jertfeşte-mi, zice, nu viţei, ci oameni.” „Jertfiţi oameni, zice, căci viţeii s-au sfârşit” (Osea 13, 2), dar aceasta nu zice aşa, ci fiind încă viţei „jertfeşte-mi, zice, oameni, jertfeşte-mi pe cei ce nu m-au nedreptăţit cu nimic. Chiar încă dacă au făcut binele, tu ucide-i. Tuturor fii războinic, fii duşman comun al tuturor, ba chiar şi naturii, şi lui Dumne¬zeu. Strânge-ţi aur, nu ca să te îndulceşti din el, ci ca să-1 păstrezi, ca munca să o faci mai mare.” Căci nu este cu putinţă ca iubito¬rul de argint să fie şi iubitor de plăceri, fiindcă se teme nu cumva să-şi împuţineze aurul, nu cumva vistieriile lui să scadă. „Fii treaz, zice, pe toţi să-i bănuieşti, şi pe slugi, şi pe prieteni. Fii păzitor al celor străine. De vezi cumva vreun sărac mort de foame să nu-i dai, ci, dacă este cu putinţă, jupuieşte-i şi pielea de pe el. Jură-te, minte, jură strâmb, învinovăţeşte, cleveteşte, şi chiar de ar fi ne¬voie, să fii pus pe foc; nu te da în lături chiar dacă vei suferi mii de morţi, sau dacă vei răbda de foame, sau de te-ai zbate cu boala.”
Sau oare nu despre acestea legiuieşte iubirea de argint? „Fii obraznic şi fără ruşine, zice, fii îndrăzneţ fără margini, spurcat şi de nesuferit, fără milă, omorâtor de tată şi de mamă, mai mult fiară sălbatică decât om. Să întreci orice şarpe cu veninul ce iese din tine, pe orice lup cu răpirea, şi chiar de ar fi nevoie ca să ajungi la răutatea diavolului, nu te da în lături. Ignoră total pe binefăcătorul tău.” Oare nu acestea le spune, şi nu de acestea se aud?
Dar Dumnezeu spune cu totul contrar. „Fii prieten cu toţi, zice, fii blând, de toţi iubit, pe nimeni să nu respingi fără cauză, cinsteşte pe tată-tău, pe maică-ta, bucură-te de slavă curată, fii nu om, ci înger în trup. Sa nu grăieşti nimic necinstit, nimic mincinos, şi nici chiar să gândeşti aşa ceva. Vino în ajutorul celor săraci, nu-i obliga să fure, ca să aibă, nu fi batjocoritor şi cutezător.” Şi cu toate acestea nimeni nu ascultă! Oare nu cu dreptate este gheena? Nu cu dreptate focul şi viermele cel nea¬dormit? Până când oare ne vom precipita spre prăpastie? Până când oare vom păşi pe spini? Până când oare vom călca pe cuie şi vom fi atât de nerecunoscători? Suntem sub stăpânirea unor tirani cruzi, pe bunul Dumnezeu L-am părăsit, pe Cel ce nu spune nimic greoi, nimic barbar, nimic de nesuferit, ci din contră ne procură toate cele de trebuinţă şi mult folositoare nouă. Să ne deşteptăm odată, să ne reculegem, să iubim precum trebuie pe Dumnezeu, ca astfel să ne învrednicim de bunurile cele făgăduite celor ce-L iubesc pe El. Prin harul si iubirea de oame¬ni a Domnului nostru, Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine mărirea, puterea şi slava, acum şi puru¬rea şi în vecii vecilor. Amin.