din “Talcuiri la Epistola Intai catre Timotei”
Te îndemn stăruitor înaintea lui Dumnezeu şi a lui Iisus Hristos şi a îngerilor aleşi, ca să păzeşti acestea, fără a lua o hotărâre dinainte, nefăcând nimic cu părtinire. Nu-ţi pune mâinile degrabă pe nimeni, nici nu te face părtaş la păcatele altora. Păstrează-te curat. De acum nu bea numai apă, ci foloseşte puţin vin, pentru stomacul tău şi pentru desele tale slăbiciuni, (I Timotei 5, 21-23)
Vorbind despre episcopi, despre diaconi, despre bărbaţi şi femei, despre văduve, despre preoţi (presbiteri), şi despre toţi ceilalţi, şi arătând cum episcopul este stăpân, când vorbea despre judecată, a adăugat: „Te îndemn stăruitor înaintea lui Dumnezeu şi a lui Iisus Hristos şi a îngerilor aleşi, ca să păzeşti acestea, fără a lua o hotărâre dinainte, nefăcând nimic cu părtinire”. Porunceşte cu multă frică, şi Timotei nu s-a sfiit să o facă, pentru că era fiul său cel iubit. Căci dacă el nu s-a ruşinat pentru sine, zicând: „îmi chinuiesc trupul meu, ca nu cumva altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic” (I Corinteni 9, 27), apoi cu atât mai mult nu s-ar fi ruşinat vorbind de Timotei. Dacă ia ca martori pe Tatăl şi pe Fiul, bine face; dar pe îngerii cei aleşi de ce îi ia drept martori? Pentru marea lui bunătate şi blândeţe, pentru că şi Moise zice astfel: „Vă mărturisesc astăzi pe cer şi pe pământ” (Deuteronom 4, 26), arătând prin aceasta marea blândeţe a stăpânului, şi iarăşi: „Ascultaţi, voi munţilor, cercetarea Domnului şi voi, neclintite temelii ale pământului”. (Miheia 6, 2) Cheamă ca martor la cele grăite pe Tatăl şi pe Fiul, arătându-le lor în ziua cea de pe urmă că dacă ele pretind mai mult decât trebuie, e ca şi cum s-ar dezbrăca de orice răspundere.
„Ca să păzeşti acestea, zice, fără a lua o hotărâre dinainte, nefăcând nimic cu părtinire”, adică să fii popular şi deopotrivă cu cei condamnaţi, cu cei judecaţi de tine, ca nimeni să nu te aibă în stăpânirea sa, nimeni să nu te considere ca al său. Dar oare cine sunt îngerii cei aleşi? Fiindcă şi Iacob ia ca martor pe Dumnezeu pe de o parte, iar pe de alta ia ca martor şi jertfelnicul. Tot aşa şi noi luăm de multe ori ca martori atât persoane care covârşesc, cât şi inferioare, şi astfel mărturia lor este mare. Aşadar, şi aici mărturia îngerilor celor aleşi este a unor fiinţe care nu sunt la fel cu Dumnezeu. Este ca şi cum ar zice: „chem ca martor pe Dumnezeu, pe Fiul Său, şi pe slugile Sale, că ţi-am poruncit cu poruncă dumnezeiască”, înfricoşează deci pe Timotei.
Apoi, spunând acestea, a adăugat ceea ce era mai important decât toate, şi care mai cu seamă conţine sau reuneşte în sine Biserica: adică chestiunea hirotoniilor. „Nu-ţi pune mâinile degrabă pe nimeni, nici nu te face părtaş la păcatele altora.” Şi ce vrea să zică prin „degrabă (dinainte)”? Aceea că „nu din cea dintâi încercare, nici din a doua, nici din a treia, ci observând de multe ori, şi cercetând cu amănunţime, fiindcă nu fără primejdii este acest fapt, căci şi tu care dai această stăpânire vei fi deopotrivă de vinovat pentru cele păcătuite de acela, atât pentru păcatele trecute, cât şi de cele ce le va face. Cel ce iartă pe cele dintâi fără de timp, vinovat va fi şi de cele ce se vor face în viitor; precum şi tu fiind pricina celor trecute, vinovat vei fi pentru că nu ai lăsat aceluia timp pentru a le plânge, şi nici pentru a se umili. Precum, deci, tu te împărtăşeşti, sau iei parte la succesele lui, tot aşa şi la păcatele lui.”
„Păstrează-te curat”. Aici vorbeşte despre prudenţă. „De acum nu bea numai apă, ci foloseşte puţin vin, pentru stomacul tău şi pentru desele tale slăbiciuni.” Deci, dacă el porunceşte unui bărbat care a fost cu băgare de seamă la posturi până într-atâta, şi care a întrebuinţat spre băut atâta apă, încât s-a şi îmbolnăvit — şi încă des se îmbolnăvea – dacă, zic, porunceşte unui astfel de bărbat să fie prudent, iar acela nu respingea şi nici nu se în-greuia de acest sfat, apoi cu atât mai mult noi când auzim sfaturi ca acestea de la cineva, nu trebuie să ne îngreunăm. Şi de ce oare nu i-a însănătoşit stomacul lui? Căci dacă hainele lui Pavel înviau morţii, desigur că şi aceasta ar fi putut să o facă el. Aşadar, de ce nu a făcut aşa şi cu Timotei? Pentru că şi astăzi dacă vedem bărbaţi mari şi virtuoşi îmbolnăvindu-se, să nu ne scandalizăm, fiindcă şi atunci s-au petrecut lucrurile după iconomia dumnezeiască. Căci dacă lui Pavel i s-a dat îngerul Satanei ca să nu se înalţe, apoi cu atât mai mult lui Timotei, fiindcă toate semnele ar fi fost de ajuns pentru a-1 face atunci ca să cadă în fapte uşurele. De aceea Pavel 1-a lăsat ca el să se slujească în puterea legii doctoriceşti, ca astfel şi el însuşi să se cumpăteze, precum şi alţii să nu se scandalizeze, ci să afle că fiind de aceeaşi natură cu noi, a reuşit totuşi în faptele de care îl admirăm. Mi se pare că Timotei era bolnăvicios şi în alt chip, iar aceasta o arată zicând: „pentru desele tale slăbiciuni”, de unde se vede că boala lui provenea şi din cauza stomacului, şi din cauza altor membre ale trupului său. Nu era potrivit cu demnitatea lui a se îmbuiba de vin fără sfială, şi de aceea apostolul îi recomandă puţin vin ca pentru sănătate, iar nu pentru îmbuibare.
Păcatele unor oameni sunt vădite, mergând înaintea lor la judecată, ale altora însă vin în urma lor. (5, 24) Fiindcă mai sus, vorbind de hirotonii, zicea: „să nu te faci părtaş în păcate străine”, ca nu cumva să zică: „Dar dacă eu nu ştiu?”, iată că el a dezlegat această nedumerire, adăugând: „Ale unor oameni păcatele sunt arătate mergând mai înainte la judecată, iar ale unora şi în urmă vin”, adică, păcatele unora sunt arătate, fiindcă vin mai înainte în judecată, iar ale altora vin pe urmă, zice: Tot aşa şi faptele cele bune sunt vădite, şi cele ce sunt altfel nu se pot ascunde. (5, 25)
Cei ce se găsesc sub jugul robiei, să socotească pe stăpânii lor vrednici de toată cinstea, ca să nu fie hulite numele şi învăţătura lui Dumnezeu. (6, l) „De toată cinstea, zice, vrednici să-i socotească. Să nu-ţi închipui că dacă eşti credincios, eşti liber, fiindcă aceasta este libertatea, să slujeşti şi mai mult. Căci cel necredincios dacă te va vedea purtându-te cu obrăznicie pentru credinţa ce o ai, va blestema de multe ori credinţa ta, ca ceea ce aţâţă spre împotrivire, pe când dacă te vede supus şi ascultător, mai mult se va convinge, şi va da crezământ şi ascultare celor spuse de tine. De altfel, şi credinţa Evangheliei şi numele lui Dumnezeu vor fi hulite.”
„Dar, zici tu, dacă stăpânii vor fi necredincioşi, cum trebuie să se poarte robii?” Chiar şi atunci ei trebuie să asculte, pentru numele lui Dumnezeu. Iar cei ce au stăpâni credincioşi să nu-i dispreţuiască, sub cuvânt că sunt fraţi; ci mai mult să-i slujească, fiindcă primitorii bunei lor slujiri sunt credincioşi şi iubiţi. Acestea învaţă-i şi porunceşte-le (6, 2), adică: „dacă v-aţi învrednicit, zice, de o astfel de cinste, încât aveţi stăpâni pe fraţii voştri, tocmai de aceea sunteţi datori încă mai mult să ascultaţi şi să fiţi supuşi”.
„Mergând înaintea lor la judecată” zice, anume, că unele dintre faptele cele rele se dosesc aici, iar altele nu, pe când acolo nici cele rele, şi nici cele bune nu vor putea să se ascundă. Deci, ce înseamnă „mergând înaintea lor la judecată?” Adică, când cineva greşeşte sau face asemenea fapte, care deja 1-au condamnat; când rămâne neîndreptat; când cineva nădăjduieşte să se îndrepte, dar nu face nimic pentru aceasta. Deci ce? Pentru ce oare sunt spuse acestea? Deoarece chiar dacă unii ar ascunde aici faptele lor, acolo însă nu le vor putea ascunde, ci toate vor fi pe faţă, şi aceasta desigur că este cea mai mare mângâiere pentru cei ce fac binele. Fiindcă mai sus s-a zis: „nimic făcând după rugăminte”, iar mai jos: „Câţi sunt robi, pe stăpânii lor să-i socotească vrednici de toată cinstea”, e natural să întrebăm: Ce are a face aceasta cu episcopul? Ba încă foarte mult are a face: să sfătuiască. De altfel îl vedem pe el peste tot poruncind mai ales slugilor, decât stăpânilor; slugilor cu multă blândeţe, şi vorbind mult despre aceasta, iar stăpânilor: „Lăsând la o parte, zice, ameninţarea” . (Efeseni 6, 9) De ce, oare? Când e vorba de cei necredincioşi, cu drept cuvânt, căci cu cei necredincioşi care nu dau atenţie, nu are ce să vorbească —, dar cu cei credincioşi de ce porunceşte în felul acesta? Pentru că mai mare slujire se aduce de către stăpâni slugilor, decât de către slugi stăpânilor. Aceştia sunt cei care dau şi bani, care se îngrijesc pentru cele de trebuinţă, pentru haine, şi în fine pentru toate. Aşa că stăpânii mai mare slujire aduc slugilor, ceea ce de altfel şi aici se înţelege, zicând: „Căci credincioşi sunt şi iubiţi, cei ce facerea de bine primesc”, adică „se ostenesc şi se muncesc pentru liniştea voastră; şi în asemenea caz oare nu au dreptul să se bucure de o mare cinste din partea voastră?”
Deci, dacă apostolul porunceşte în felul acesta slugilor de a fi cu ascultare către stăpânii lor, înţelegeţi cum trebuie să fim noi faţă de Stăpânul a toate, care ne-a făcut pe noi din ceea ce nu eram, care ne hrăneşte şi ne îmbracă. Chiar de nu ar trebui mai mult, cel puţin să-i slujim Lui precum ne slujesc pe noi slugile noastre. Oare nu întreaga lor viaţă şi-o cheltuiesc în acest scop, acela de a-i mulţumi pe stăpânii lor? Aceasta este treaba lor, aceasta este viaţa lor, de a se îngriji de cele ale stăpânului. Nu oare toată ziua se îngrijesc de ale stăpânului, iar de ale lor de multe ori numai seara, pentru un timp scurt? Noi însă facem cu totul altfel; de cele ale noastre ne îngrijim veşnic, pe când de cele ale Stăpânului nici cea mai mică parte din timp, deşi El nu are nevoie de ale noastre, precum au stăpânii nevoie de slugi, ci chiar slujbele pe care I le facem sunt tot în folosul nostru. Acolo slujba slugii foloseşte pe stăpân, pe când aici slujba robului nu foloseşte cu nimic Stăpânului a toate, ci pe însăşi sluga o foloseşte. „Că bunătăţile mele, zice, nu-ţi trebuie.” (Psalmi 15, 2)
Căci, spune-mi, te rog, ce folos are Dumnezeu dacă eu sunt drept? Şi ce pagubă are El dacă eu sunt nedrept? Oare nu este întreagă şi nevătămată natura Lui? Oare nu este fără vreo vătămare? Oare nu este mai presus de orice patimă? Aici slugile nu au nimic al lor, ci totul este al stăpânului, chiar de s-ar îmbogăţi el cât de mult, în timp ce noi avem multe ale noastre. Nu în zadar ne bucurăm noi de atâta cinste din partea împăratului a toate. Care stăpân şi-a dat vreodată pe fiul său pentru slugă? Nimeni, ci cu toţii încă ar prefera să dea pe slugi pentru copii. Pe când cu Dumnezeu se petrec lucrurile cu totul altfel. Pe propriul Său Fiu nu L-a cruţat, ci L-a dat pentru noi toţi, pentru noi, duşmanii Lui care Îl urâm. Slugilor chiar dacă li se porunceşte ceva greoi, nu se îngreuiază, ci mai ales, sunt recunoscători, pe când noi de mii de ori ne arătăm nemulţumirea. Stăpânul de aici nimic din acestea nu făgăduieşte slugilor, precum ne făgăduieşte nouă Dumnezeu. Şi ce anume făgăduieşte? Libertatea de aici poate, care de multe ori e mai grozavă şi mai rea decât sclavia. Căci de multe ori a venit câte o foamete mare, şi atunci libertatea aceasta a fost mai amară decât sclavia, şi iată cum darul acesta a devenit spre cea mai mare pagubă. Dar din partea lui Dumnezeu nimic nu e spre stricăciune. Dar ce? „Nu vă mai zic vouă slugi, zice, căci voi prietenii Mei sunteţi.” (loan 15, 15)
Să ne ruşinăm, iubiţilor, şi să ne înfricoşăm. Cel puţin pe cât ne slujesc pe noi slugile noastre, să slujim şi noi pe Dumnezeu. Dar noi nu arătăm către El nici cea mai mică parte din slujba ce ne-o fac nouă slugile. Aceia pentru nevoia lor filosofează, având poate numai îmbrăcăminte şi hrană, pe când noi Îl necinstim cu îmbuibările noastre. Deci măcar de la slugi să luăm pildă despre regulile filosofiei. De altfel, Sfânta Scriptură obişnuieşte a trimite pe oameni nu numai la slugi, ci şi la cele necuvântătoare, ca de pildă când trimite pe leneş la albină şi când îi porunceşte să imite pe furnică , eu însă sfătuiesc a imita cel puţin pe slugi, şi ceea ce ele fac pentru frica pe care o au faţă de noi, măcar acelea să le facem şi noi pentru frica de Dumnezeu. Dar noi nu facem aşa. Slugile noastre de multe ori sunt supuse din cauza fricii pe care trebuie să o aibă faţă de noi, şi ele stau în tăcere mai mult decât orice filosof. Sunt supuse poate, cu dreptate sau fără dreptate, şi nu răspund, ci se roagă, deşi poate că de multe ori nu ne-au nedreptăţit cu nimic. Neprimind de la noi nimic mai mult decât ceea ce le trebuie, ba de multe ori chiar şi mai puţin, ele totuşi rabdă, şi culcându-se pe paie, şi mâncând poate numai pâine, şi în fine orice alt tain pe care-1 au, nu ne trag la răspundere, şi nu sunt supăraţi, pentru frica pe care o au de noi. Încredinţându-le bani, ele totul înapoiază şi să nu-mi spui de slugile cele rele, ci de cele ce nu sunt atât de rele, iar când le ameninţăm, ele îndată se cuminţesc.
Apoi, toate acestea nu sunt oare un motiv de filosofie pentru noi? Să nu spui că toate acestea sunt făcute de silă şi de frică, fiindcă sila şi teama de gheenă stau şi asupra capului tău, şi nici aşa nu te cuminţeşti, şi nici nu porţi atâta cinste lui Dumnezeu, pe câtă ai tu din partea slugilor tale. Fiecare dintre slugi îşi are locuinţa sa legiuită, şi nu se impune cu sila în locuinţa aproapelui său, nici nu este atins de pofta de mai mult. Toate acestea se petrec cu slugile care păzesc buna rânduială pentru frica pe care o au faţă de stăpânii lor şi foarte rar ar putea vedea cineva slugă luând ceva altei slugi, sau vătămând-o cu ceva. Dar cu oamenii liberi se întâmplă cu totul din contră, căci ne lovim unii pe alţii, ne mâncăm unii pe alţii, nu ne temem de Stăpânul a toate, răpim cele ale altora, furăm, lovim, deşi Stăpânul nostru vede.
Aceasta n-ar face-o niciodată sluga, ci dacă ar lovi, ar face-o fără ca stăpânul său să vadă, sau să audă, în timp ce noi toate le îndrăznim, deşi Dumnezeu toate le vede şi le aude. Înaintea ochilor acelora este veşnic frica de stăpânul lor, în timp ce noi niciodată nu avem înaintea noastră frica de Dumnezeu. De aceea s-a şi răsturnat totul pe dos, totul s-a amestecat şi s-a corupt. Nouă nici măcar prin minte nu ne trece să ne gândim la ce am păcătuit, în timp ce păcatele slugilor le cercetăm cu toată amănunţimea, ba până şi pe cele mai mici.
Spun acestea nu doar că aş vrea să văd pe slugile noastre neascultătoare şi obraznice, ci cu scopul de a alunga de la noi neascultarea şi obrăznicia, de a zgudui trândăvia şi somnolenţa noastră, ca măcar aşa să slujim şi noi lui Dumnezeu, precum ne slujesc nouă slugile; aşa să slujim Celui ce ne-a făcut pe noi, precum ne slujesc nouă cei deopotrivă cu noi, care nu au de la noi nimic de acest fel. Liberi din natură şi slugile sunt, căci expresia „să stăpânească peştii mărilor” (Facere l, 26) este zisă şi pentru ele. Slujba aceasta a lor nu este de la natură — ci este venită din afară, sau atingătoare de vrednicia lor —, dar cu toate acestea multă cinste ne aduce nouă. Noi, în vederea slujirii noastre, le băgăm frica în oase, în timp ce faţă de Dumnezeu nu avem cât de puţină frica, deşi folosul ce ar urma de aici, ar fi tot pentru noi. Cu cât vom sluji mai cu tragere de inimă lui Dumnezeu, cu atât mai mult vom câştiga.
Deci, să nu ne lipsim de un folos atât de mare, căci Dumnezeu este fără nici o lipsă, iar câştigul şi răsplata la noi se înapoiază. Să slujim lui Dumnezeu cu frică şi cu cutremur, şi să ne aflăm faţă de El la fel cum se află faţă de noi slugile noastre, ca să ne învrednicim de bunurile făgăduite, întru Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine mărirea, puterea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.