din “Talcuiri la Epistola Intai catre Timoteiâ€
Dacă însă cineva nu poartă grijă de ai săi, şi mai ales de casnicii săi, s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios. (I Timotei 5, 8)
MulÅ£i îşi închipuie că pentru mântuirea lor le este de ajuns propria lor virtute, dacă îşi vor pune în bună orânduială viaÅ£a lor, ÅŸi atunci, zic, îşi închipuie că nimic nu le mai lipseÅŸte pentru mântuire. Dar aceÅŸtia nu judecă drept; iar aceasta o arată cel ce a ascuns în pământ unicul talant ce i s-a încredinÅ£at, căci nu împărÅ£indu-1 sau micÅŸorându-1 1-a adus Domnului său, ci întreg ÅŸi în starea în care i-a fost dat. Aceasta tocmai ÅŸi fericitul Pavel o arată aici, zicând: „dacă cineva nu poartă grijă de ai săi” sub denumirea de „grijă” de aici, apostolul înÅ£elege atât cea trupească cât ÅŸi cea sufletească, fiindcă ÅŸi aceasta este îngrijire. „Dacă cineva nu poartă grijă de ai săi, ÅŸi mai ales de ai casei sale” — adică cu deosebire de cei din neamul său — „este mai rău, zice, decât cel necredincios”, ceea ce spune ÅŸi Isaia, corifeul profeÅ£ilor: „şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine”. (Isaia 58, 7) Dacă cineva trece cu vederea pe cei legaÅ£i de el prin înrudire, cum va putea avea dragoste către alÅ£ii? Oare nu vor zice toÅ£i că faptul este izvorât din iubirea de slavă deÅŸartă, când 1-ar vedea făcând bine celor străini, iar pe ai săi dispreÅ£uindu-i ÅŸi necruţându-i? Ce vor zice apoi, când el pe alÅ£ii îi învaţă, iar pe ai săi îi trece cu vederea lăsându-i în rătăcire, deÅŸi are o mai mare uÅŸurinţă ÅŸi un mai mare drept de a face astfel? „Nu-i aÅŸa — vor zice elinii — că creÅŸtinii sunt foarte iubitori, când trec cu vederea pe cei ai lor”.
„Şi este, zice, mai rău decât cel necredincios.” De ce oare? Fiindcă acela, dacă nu se uită la cei străini, cel puÅ£in pe cei de aproape ai săi nu-i trece cu vederea. Adică cel ce neglijează ÅŸi trece cu vederea pe cei ai săi, nedreptăţeÅŸte ÅŸi legea lui Dumnezeu, ÅŸi legea naturii în acelaÅŸi timp. Deci, cel ce nu se îngrijeÅŸte de ai săi se leapădă de credinţă, dar încă cel ce nedreptăţeÅŸte pe ai săi cum poate fi socotit? Cu cine va sta la un loc? Si cum s-a lepădat de credinţă? „Ei mărturisesc că ÃŽl cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele lor ÃŽl tăgăduiesc.” (Tit l, 16) Ce a poruncit Dumnezeu Cel adevărat? Să nu trecem cu vederea pe cei din sămânÅ£a neamului. Dar atunci cum poate crede în Dumnezeu cel ce face aÅŸa? Să ne gândim deci noi toÅ£i câţi ne îngrijim de a cruÅ£a banii, ÅŸi dispreÅ£uim pe cei de acelaÅŸi sânge cu noi.
Dumnezeu, pentru aceea a hotărât unirea prin înrudire, ca astfel să avem multe motive de a ne face bine unii altora. Când tu faci ceea ce face necredinciosul, oare atunci nu te-ai lepădat de credinţă? AÅŸadar, nu numai a crede este mărturisirea credinÅ£ei, ci a ÅŸi da dovadă de lucruri vrednice de credinţă, aÅŸa că e cu putinţă ca cineva să creadă, ÅŸi să nu creadă. Fiindcă apostolul a vorbit despre petreceri ÅŸi desfătări, apoi nu numai prin aceasta zice că s-a pierdut, fiindcă petrece în desfătări, ci fiindcă unul ca acesta este silit ca ÅŸi pe ai săi să-i treacă cu vederea; ÅŸi cu drept cuvânt, de vreme ce a trăit numai pentru pântece, ÅŸi deci s-a pierdut lepădându-se de credinţă. „Şi este mai rău decât cel necredincios.” Că nu este totuna: a trece cu vederea pe cel al tău, ÅŸi pe cel străin, fiindcă cum s-ar putea? De aceea este mai mare vinovăţia de a trece cu vederea pe cel cunoscut, decât pe cel necunoscut, pe prieten decât pe cel ce nu-Å£i este prieten.
Să fie înscrisă între văduve cea care nu are mai puÅ£in de ÅŸaizeci de ani ÅŸi a fost femeia unui singur bărbat; dacă are mărturie de fapte bune. (5, 9-10) A spus mai înainte „să se înveÅ£e mai întâi să-ÅŸi chivernisească casa sa întru bună-credinţă, ÅŸi să dea răsplătiri părinÅ£ilor”; a spus apoi că: „Cea care trăieÅŸte în desfătări, deÅŸi vie, e moartă”; a spus încă „dacă nu poartă grijă de ai săi, este mai rău decât un necredincios”, ÅŸi, în fine, a spus că dacă nu le are pe acestea, este nevrednică să fie trecută în rândul văduvelor, iar aici spune ce vârstă trebuie să aibă. Dar cum? O judecăm oare pe ea după vârstă? Åži care este isprava? Că n-a ajuns la vârsta de ÅŸaizeci de ani. „Nu numai în privinÅ£a vârstei să se judece, zice, ci chiar dacă ar trece ÅŸi de acea vârstă, însă nu are fapte bune, chiar nici atunci să nu fie aleasă.” Åži de ce oare, precizând vârsta văduvelor, cauza o pune la urmă?
Dar acum să ascultăm cele ce urmează: dacă a crescut copii. Nu este puÅ£in lucru a creÅŸte fii, fiindcă a creÅŸte fii nu vrea să zică numai de a-i hrăni, ci a-i hrăni precum trebuie, după cum zice mai sus: „de vor petrece întru credinţă, ÅŸi întru dragoste, ÅŸi întru sfinÅ£ire”. Ai văzut cum peste tot apostolul pune înainte mai întâi binefacerile către cei ai neamului, sau către cei ai săi, ÅŸi după aceea către cei străini? Căci mai întâi zice: „dacă a crescut copii”, iar după aceea adaugă: dacă a fost primitoare de străini, dacă a spălat picioarele sfinÅ£ilor, dacă a venit în ajutorul celor strâmtoraÅ£i, dacă s-a Å£inut stăruitor de tot ce este lucru bun. Dar cum? Dacă este săracă ÅŸi nu are cu ce ajuta? Nu este atât de săracă, încât să nu poată creÅŸte copii, sau să primească străini, sau să ajute pe cei necăjiÅ£i. Nu este mai săracă decât acea văduvă din Evanghelie, care a dat ÅŸi cei doi bănuÅ£i ce-i avea. Chiar de ar fi săracă, totuÅŸi casă are, căci nu stă sub cerul liber.
„Dacă a spălat, zice, picioarele sfinÅ£ilor”, ceea ce nu cere nici o cheltuială. „Dacă s-a Å£inut stăruitor de tot ce este lucru bun.” Dar care anume poruncă o spune prin aceste cuvinte? Aici el îndeamnă pe văduvă la slujba cea trupească, căci spre acele slujbe femeile mai ales sunt destinate; de a aÅŸterne patul, de a odihni. Vai! Câtă exactitate cere de la o văduvă, aproape aceea pe care o cere de la cel ce voieÅŸte a avea episcopie. Căci expresia „dacă s-a Å£inut stăruitor de tot ce este lucru bun” e ca ÅŸi cum ar fi zis: „chiar de n-a putut să facă toate cele de dinainte, cel puÅ£in a luat parte la altele, cel puÅ£in a slujit”. Tăindu-i pofta de petreceri întru desfătări, apostolul voieÅŸte ca văduva să fie cu prevedere, iconomă, ÅŸi petrecându-ÅŸi timpul în rugăciuni. Astfel era Anna. PriveÅŸte câtă exactitate cere el de la văduvă, pe care nu o cere de la fecioare, deÅŸi a cerut ÅŸi de la acestea multă băgare de seamă ÅŸi cea mai mare curăţie, căci expresia: „spre bună-cuviinţă ÅŸi apropiere de Domnul fără sminteală” cuprinde în sine întreaga virtute.
Ai văzut că nu faptul nemăritării a doua oară este de ajuns să ne arate pe o adevărată văduvă, ci că e nevoie de multe altele? De ce, spune-mi, nu îndeamnă pe văduvă a se mărita a doua oară? Oare dispreÅ£uia nunta? Nicidecum, căci acest dispreÅ£ este al ereticilor, ci voind a se îndeletnici văduva în cele duhovniceÅŸti mai mult, ÅŸi a păşi spre virtute. Căci nunta nu este spre necurăţie, ci spre îndeletnicire, fiindcă ÅŸi atunci când zice: „să vă îndeletniciÅ£i în post ÅŸi în rugăciune” (I Corinteni 7, 5), nu spune „să vă curăţiÅ£i”. ÃŽntr-adevăr, nunta este pricină a multe îndeletniciri. Deci, dacă de aceea nu te măriÅ£i, pentru ca să te îndeletniceÅŸti cu frica de Dumnezeu, cu primirea străinilor, cu îngrijirea sfinÅ£ilor, iar tu nu faci aceasta, nici un folos nu ai din văduvie. Tot aÅŸa ÅŸi fecioara care se răstigneÅŸte cu toată băgarea de seamă, dacă s-a depărtat de nuntă, considerând-o spurcată ÅŸi necurată, n-are nici un folos din fecioria sa. Ai văzut că, vorbind de primirea străinilor, el nu vorbeÅŸte de o dragoste oarecare, ci de acea dragoste care purcede dintr-un cuget bun, din bunăvoinţă, de acea dragoste care înalţă faptul în aÅŸa fel, că primeÅŸte pe străin ca pe însuÅŸi Hristos. Căci apostolul nu voieÅŸte a porunci văduvelor să facă slujbă sfinÅ£ilor de silă , ci ca ea de la sine să facă aceasta.
„Dacă Eu, Domnul ÅŸi învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, zice, ÅŸi voi sunteÅ£i datori ca să spălaÅ£i picioarele unii altora.” (loan 13, 14) Chiar de o mie de ori de ar fi cineva bogată, chiar de ar fi în cea mai mare cinste, ÅŸi ar cugeta lucruri mari pentru nobleÅ£ea neamului din care se trage, totuÅŸi nu poate fi o deosebire atât de mare între ea ÅŸi cei pe care-i slujeÅŸte, pe câtă este între Dumnezeu ÅŸi ucenici. Dacă tu primeÅŸti pe străin ca pe Hristos, de nimic nu te vei ruÅŸina, ci încă mândreÅŸte-te chiar pentru aceasta; iar dacă nu-1 primeÅŸti ca pe Hristos, nici nu-1 primi, „Cel ce vă primeÅŸte pe voi, zice, pe Mine Mă primeÅŸte.” (Matei 10, 40) Dacă nu primeÅŸti astfel, nici plată nu vei avea.
Avraam a primit pe nişte oameni călători, după cum credea el, şi nu îngăduia slugilor să facă totul, ci şi femeii sale a poruncit ca să frământe făina, deşi avea trei sute optsprezece slugi, printre care desigur că erau şi femei, dar el a voit ca răsplata să o aibă întreagă împreună cu femeia sa, nu numai în cheltuieli, ci şi în slujire. În acest fel, trebuie să fie primitoare de străini, ca şi cum toate le-ar face chiar pentru ele, ca astfel să se sfinţească, şi mâinile lor să se binecuvânteze. Chiar dacă dai milostenie săracilor, să nu iei ca o înjosire dăruirea prin tine însăţi, căci nu dai săracului, ci lui Hristos. Dar atunci cine ar fi atât de ticălos încât să ia ca o înjosire întinderea mâinii (a da ajutor) lui Hristos? Aceasta este ospitalitate adevărată, de a face aşa ca pentru Dumnezeu. Dar dacă tu porunceşti cu trufie a i se da milostenie, ca şi cum a-i porunci să te bucuri de întâietate până şi aici, apoi aceasta nu este iubire şi îngrijire de străini. Străinul are nevoie de multă îngrijire, şi deci este de dorit ca, chiar şi după atâtea îngrijiri, tu să nu te ruşinezi.
Åži fiindcă faptul de a cere milostenie este de aÅŸa natură, încât cel ce are nevoie de ajutorul altora se poate ruÅŸina, apoi tu prin marea îngrijire ÅŸi mângâiere ce-i vei da trebuie a-i alunga ruÅŸinea, ÅŸi a-i arăta cu cuvântul ÅŸi cu fapta, că cel ce face bine nu eÅŸti tu, ci că tu însuÅ£i eÅŸti cel care ÅŸuieră, ÅŸi în cazul de faţă mai mult Å£ie Å£i se face bine, decât aceluia. Astfel că, prin buna intenÅ£ie ce o ai către el, îi covârÅŸeÅŸti ruÅŸinea ce o avea mai înainte. „Dumnezeu iubeÅŸte pe cel care dă cu voie bună” (II Corinteni 9, 7), zice. Tu mai cu seamă datorezi mulÅ£umiri săracului, prin faptul că vei lua plată. Dacă n-ar fi săraci, cele mai multe din păcate nu le-am putea tăia; aÅŸa că săracii sunt doctorii rănilor tale, iar doctoriile ce Å£i le prezintă, sunt chiar mâinile lor. Nu aduce atâta vindecare doctorul când întinde mâna ÅŸi dă bolnavului doctoria, pe cât aduce săracul, căci el întinde mâna ÅŸi primeÅŸte de la tine milostenia, este buretele care ÅŸterge păcatele tale. Ai dat argintul din punga ta, dar o dată cu el au ieÅŸit ÅŸi păcatele ce le aveai. Astfel sunt ÅŸi preoÅ£ii, după cum ÅŸi zice: „Ei se hrănesc din fărădelegile poporului Meu, ÅŸi năzuinÅ£a lor este numai către păcat”. (Osea 4, 8) AÅŸa că tu mai mult iei decât dai, mai mult bine Å£i se face Å£ie, decât ai făcut tu. împrumuÅ£i pe Dumnezeu, iar nu pe oameni; îţi sporeÅŸti bogăţia, iar nu o împuÅ£inezi, ÅŸi o vei împuÅ£ina atunci, când tu nu vei da.
„Dacă a primit străini, zice, dacă a spălat picioarele sfinÅ£ilor.” Ale căror sfinÅ£i? Ale celor strâmtoraÅ£i, iar nu oricăror sfinÅ£i, fiindcă se poate să fie sfinÅ£i, ÅŸi să se bucure de îngrijire ÅŸi slujire din partea tuturor. Nu umbla după cei ce sunt în îmbelÅŸugare, ci după cei strâmtoraÅ£i, după cei necunoscuÅ£i, care sunt străini pentru cei mai mulÅ£i. „Adevărat zic vouă, întrucât aÅ£i făcut unuia dintr-acesti foarte mici fraÅ£i ai Mei, Mie Mi-aÅ£i făcut.” (Matei 25, 40) Nu da preoÅ£ilor Bisericii ca să împartă milostenia ta la săraci, ci tu fă acea slujbă, ca astfel să iei plată nu numai pentru că ai cheltuit, ci ÅŸi pentru că ai slujit. Dă cu mâinile tale, deci, tu singur seamănă ogorul. Aici nu este nevoie de a înfige plugul în pământ, nici de a înjuga boul, nici de a aÅŸtepta timpul prielnic, nici de a desÅ£eleni mai întâi pământul de cioturi, ÅŸi nici de a te lupta cu frigul, de vreme ce această sămânţă, sau mai bine zis această semănare este scutită de orice lucrare de felul acela. Căci tu semeni în cer, unde nu este frig, nici iarnă, ÅŸi nici altceva de acest fel. Semeni în suflete, unde nimeni nu poate lua ceea ce ai semănat, ci se păstrează acolo cu toată puterea, cu toată îngrijirea ÅŸi băgarea de seamă.
Seamănă tu singur. De ce te lipseÅŸti pe tine însuÅ£i de plată? Mare plată este de a putea iconomisi ÅŸi cele ale altora. Plată nu este numai de a da, ci ÅŸi a iconomisi bine cele date. De ce să nu iei tot tu ÅŸi această plată? Că ÅŸi pentru aceasta este plată, ascultă: „Şi a plăcut cuvântul înaintea întregii mulÅ£imi, ÅŸi au ales pe Åžtefan… si pe Filip, ÅŸi pe Prohor, ÅŸi pe Nicanor, ÅŸi pe Timon…” (Faptele Apostolilor 6, 5), pe care i-au însărcinat cu slujirea văduvelor. Deci, fă-te iconom al celor ce sunt ale tale, iar la aceasta te hirotoniseÅŸte însăşi milostenia, însăşi iubirea de oameni, ÅŸi frica de Dumnezeu. Faptul acesta te izbăveÅŸte ÅŸi de slavă deÅŸartă, odihneÅŸte ÅŸi sufletele, sfinÅ£eÅŸte ÅŸi mâinile, ÅŸi cugetul îl liniÅŸteÅŸte, ÅŸi filosofic te învaţă, ÅŸi mai cu bunăvoinţă te face; faptul acesta face ca tu să iei binecuvântările tuturor, ÅŸi capul tău să primească binecuvântările văduvelor.
Fă-te mai cu bunăvoinţă în rugăciuni; îngrijeÅŸte-te ÅŸi de bărbaÅ£ii sfinÅ£i, de cei cu adevărat sfinÅ£i, de cei ce stau prin pustietăţi, de cei ce nu pot să ceară, de cei ce sunt pironiÅ£i în slujirea lui Dumnezeu. CălătoreÅŸte drum îndelungat, dă prin tine singur, căci de multe te vei folosi, dacă vei da singur. Vezi vreun cort (colibă) sau vreo peÅŸteră? Vezi pustietate? Vezi singurătate? De multe ori plecând spre a da bani, ai dat întregul suflet, ai rămas cucerit, ÅŸi ai devenit împreună rob al aceluia, ÅŸi împreună cu el ai devenit ÅŸi tu călător în lume. Mare lucru este de a vedea ÅŸi săraci. „Mai bine este să mergi în casă de plâns, decât să te duci în casa ospăţului, căci acolo se vede sfârÅŸitul omului ÅŸi cineîl vede pune la inimă.” (Ecclesiastul 7, 2) De aici sufletul se molipseÅŸte, căci dacă ai ocazia de a râde cu alÅ£ii la fel, ai căpătat atunci îndemn spre petreceri, iar dacă nu ai acea ocazie, nu ai căpătat îndemn spre petrecere. ÃŽn casa plângerii însă nu e nimic de acest fel, ci chiar dacă nu ai ocazie de a te dezmierda, dar nici nu te-ai întrista, iar de cumva ai acea ocazie, totuÅŸi tu te vei modera.
Cu adevărat mănăstirile sunt case de plângere, unde se vede sac şi cenuşă, unde este singurătate, unde nu se vede nici un râs, nici o îngrămădeală de lucruri lumeşti, unde este post, unde se culcă pe pământul gol, unde toate sunt curate de fum şi fripturi de carne, de vuiete, de tulburări şi de multe supărări. Mănăstirile sunt limanuri liniştite, iar monahii sunt ca nişte luminători, care luminând din înălţime chiar şi pe cei ce vin din depărtare, şezând în liman şi atrăgând spre liniştea lor pe toţi, nelăsând să se întâmple vreun naufragiu celor ce privesc spre ei, iar pe unii ca aceştia nu-i lasă să stăruie întru întuneric. Du-te la ei, ospă-tează-te, apropie-te, atinge picioarele sfinţilor, fiindcă e cu mult mai cinstit a te atinge de picioarele acelora, decât de capul altora, căci picioarele sfinţilor mari lucruri au făcut, ba încă şi pedepseau, când scuturau praful de pe picioarele lor. Când este vreun sfânt printre noi, de nimic nu ne ruşinăm.
SfinÅ£i, însă, sunt toÅ£i cei care au credinţă dreaptă împreună cu viaÅ£a. Chiar dacă nu fac semne ÅŸi minuni, chiar dacă nu scot demoni, totuÅŸi sunt sfinÅ£i. „Dacă, zice, au spălat picioarele sfinÅ£ilor.” După cum se petrece cu scăparea unui om din cele pământeÅŸti spre cele cereÅŸti, astfel se petrece ÅŸi cu scăparea în mănăstire a unui bărbat sfânt. Acolo nu vezi cele ce ai vedea în vreo casă, ÅŸi locul acela este mai curat decât orice. Tăcere ÅŸi liniÅŸte multă; acolo nu e vorba de „al meu” sau de „al tău”. Iar dacă vei rămâne acolo o zi sau două, atunci vei simÅ£i plăcerea. Se face ziuă — sau mai bine zis, chiar ÅŸi mai înainte de ziuă, cocoÅŸul a cântat —, ÅŸi nu vei vedea petrecându-se ceea ce se petrece într-o casă, unde slugile dorm duse, uÅŸile sunt încuiate, toÅ£i stau culcaÅ£i ca niÅŸte morÅ£i, iar îngrijitorul de catâri trage clopotele. Nimic din toate acestea nu vei vedea acolo, ci de îndată cu toÅ£ii alungând de la ei somnul, se scoală cu evlavie, proestosul deÅŸteptându-i pe ei, ÅŸi stau apoi la locul cel sfânt, ÅŸi întinzându-ÅŸi cu toÅ£ii mâinile spre cer, cântă sfintele ÅŸi dumnezeieÅŸtile imnuri. Ei nu au nevoie de multe ceasuri spre a alunga de la ei somnul ÅŸi buimăceala, precum avem noi. Noi, după ce ne-am trezit, stăm mult timp pe gânduri, apoi ieÅŸim spre a ne îndeplini nevoile trupeÅŸti (UQOC, XQEUXV d7I£QXO|a£6a), după aceea ne spălăm faÅ£a ÅŸi mâinile; apoi luăm cizmele ÅŸi hainele, iar pentru toate acestea trece mult timp. Acolo (în mănăstire), însă, nimic din toate acestea. Nimeni nu cheamă pe slugă, căci fiecare se slujeÅŸte singur; nu are nevoie de haine multe, nu are nevoie a se lupta mult până ce va alunga somnul, ci imediat ce a deschis ochii, el seamănă cu unul care a privegheat mult, datorită trezviei sale.
Căci inima nu se scufundă în mâncări multe, şi deci nu este îngreuiată, nu are nevoie de mult timp spre a se ridica în sus, ci de-ndată este trează. Mâinile apoi sunt curate. Somnul este liniştit, căci nimeni nu aude acolo horcăind, nici suflând din greu, şi nici zvârcolindu-se prin somn în toate părţile, nici cu trupul gol, ci cu toţii stau culcaţi mai cu bunăcuviinţă chiar decât cei ce priveghează. Dar toate acestea vin din buna orânduială ce se găseşte în sufletul lor. Cu adevărat că aceştia sunt sfinţi, şi printre oameni sunt îngeri. Cel ce are cu sine multă frică de Dumnezeu, nu se lasă a fi adâncit în somnul cel mai profund, şi să-şi scufunde cugetul, ci în timp ce pare că doarme, el aproape că este treaz. Tot aşa sunt şi visurile lor, nu fantastice, nici ciudate, ci după cum am spus, îndată ce a cântat cocoşul, proestosul intrând, scutură puţin de picior pe cel ce doarme, şi aşa pe toţi îi trezeşte. Acolo nu este slobod de a fi dezbrăcat când doarme.
Apoi, sculându-se, de-ndată stau cu toÅ£ii drepÅ£i ÅŸi cântă imnuri profetice cu multă simfonie, ÅŸi cu melodii armonioase. Nici chitara, nici naiul, nici alt organ muzical nu scot un glas atât de plăcut, ca acel ce se poate auzi pe când cântă acei sfinÅ£i în liniÅŸtea aceea a pustietăţii. Dar chiar ÅŸi cântările lor sunt potrivite ÅŸi pline de dragoste către Dumnezeu. „Noaptea ridicaÅ£i mâinile voastre spre cele sfinte ÅŸi binecuvântaÅ£i pe Domnul” (Psalmi 133, 2), adică spre Dumnezeu. Åži iarăşi: „Sufletul meu Te-a dorit în vreme de noapte, duhul meu năzuieÅŸte spre Tine” (Isaia 26, 9). Dar ÅŸi cântările lui David scot multe lacrimi din ochi, căci iată ce cântă, zicând: „Ostenit-am întru suspinul meu, spăla-voi în fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele aÅŸternutul meu voi uda” (Psalmi 6, 7); ÅŸi iarăşi: „Că cenuşă am mâncat, în loc de pâine” (Psalmi 101, 10); ÅŸi iarăşi: „Doamne, ce este omul că Te-ai făcut cunoscut lui, sau fiul omului că-1 socoteÅŸti pe el?” (Psalmi 143, 3); ÅŸi iarăşi: „Nu te teme când se îmbogăţeÅŸte omul ÅŸi când se va înmulÅ£i slava casei sale”; ÅŸi iarăşi: „de ÅŸapte ori în zi Te voi lăuda, întru judecăţile dreptăţii tale”, ÅŸi iarăşi: „În miezul nopÅ£ii m-am deÅŸteptat ca să mă mărturisesc Å¢ie întru judecăţile dreptăţii Tale”, ÅŸi iarăşi: „Dumnezeu va izbăvi sufletul meu din mâna iadului”, ÅŸi iarăşi: „De voi merge în mijlocul umbrei morÅ£ii, nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine eÅŸti”, ÅŸi iarăşi: „Nu mă voi teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua, de lucrul ce umblă întru întuneric, de reaua întâmplare ÅŸi de diavolul cel de miazăzi”, ÅŸi iarăşi: „Socotitu-ne-am ca oile cele de jertfă.” Acestea le spun ei cântând împreună cu îngerii, fiindcă ÅŸi îngerii cântă atunci: „LăudaÅ£i pe Domnul din ceruri”, zice, în timp ce noi căscăm, sforăim, horcăim, sau stăm tolăniÅ£i pe paturi si ne gândim la mii de viclenii. Si câţi nu sunt aceia care întreaga noapte ÅŸi-o petrec în acest fel!
Când apoi urmează a se face ziuă, se liniştesc şi ei; şi pe când noi începem cu lucrul, atunci şi ei au timp de repaus. Făcându-se ziuă, fiecare din noi cheamă pe altul, se ia de vorbă pentru cele cheltuite, trimite în târg, se prezintă stăpânitorului, tremură de frică, sau că se gândeşte la răspundere; un altul se urcă pe scenă, iar celălalt la afacerea sa. Aceia iarăşi, sfârşindu-şi rugăciunile dimineţii şi imnurile, se apucă de citit Sfintele Scripturi. Sunt unii apoi care au învăţat a scrie şi cărţi. Fiecare, apoi, luând câte o locuinţă anume rânduită, are acolo o linişte veşnică, nimeni nu flencăneşte (ovbEVOC, (jjAuaQOUVTOC;), nimeni nu spune nimic de prisos. Apoi, săvârşesc rugăciunile din ceasul al treilea, din ceasul al şaselea şi din ceasul al nouălea, precum şi rugăciunile de seară. În fine, împărţind ziua în patru părţi, fiecare parte este plină de psalmodii (cântări ale psalmilor), şi cu imnuri laudă pe Dumnezeu. În timpul acesta, cei din lume ospătează, râd, joacă sau li se sparge pântecele din cauza îmbuibărilor, iar aceştia stăruie în cântări şi imnuri închinate lui Dumnezeu. Niciodată nu au timp de masă lungă, şi nici de bucate multe.
După masă iarăşi se îndeletnicesc de aceleaşi, fără a se da somnului. Cei din lume dorm şi ziua, pe când aceia şi noaptea priveghează. Cu adevărat că sunt fii ai luminii! Apoi, cei din lume, cheltuindu-şi mult timp dormind, se scoală cu capul greoi, pe când aceia priveghează stând nemâncaţi, şi dăinuiesc în imnuri şi cântări. Venind apoi seara, unii aleargă la băi, sau la desfătări, pe când aceia tocmai atunci sfârşind ostenelile zilei, se apropie spre masă, neavând droaia aceea de slugi, nici nu aleargă prin odăile cele multe ale casei, şi nici făcând vuiet. Nu vei vedea apoi întinzându-s şi pe masă bucate scumpe, şi nici încărcate de grăsimi, ci unii având dinainte numai pâine şi sare, iar alţii având şi untdelemn, în timp ce alţii care sunt poate mai slabi se îndulcesc şi din verdeţuri şi din fasole, bob sau linte. Apoi, stând puţin, sau mai bine zis totul încheind cu imnuri, se culcă pe frunze de copaci puse înadins pentru odihnă numai, iar nu pentru dezmierdare.
Acolo nu este frică de stăpânitori, nu este uÅŸurătatea stăpânilor, nu este frica slugilor, nu este vuietul femeilor, nu este tulburarea copiilor, nu este mulÅ£imea cuferelor sau a lăzilor, nici depozit de haine prisoselnice, nu este aur, nu este argint; nu sunt santinele ÅŸi strajă ÅŸi parasantinele, fiindcă nu este casierie de bani, sau altceva de acest fel, ci totul e plin aÅŸa-zicând de rugăciuni, de imnuri; toate sunt pline de bune miresme duhovniceÅŸti, ÅŸi nimic acolo nu este trupesc. Aceia nu se tem de vreun atac al tâlharilor, fiindcă nu au ce să piardă; bani nu sunt acolo, ci numai trupuri ÅŸi suflete, ÅŸi dacă le vor lua acestea, atunci nu i-au păgubit, ci încă i-au folosit — „Căci pentru mine viaţă este Hristos ÅŸi moartea un câştig” (Filipeni l, 21) —, încă i-au scăpat de legături. Cu adevărat că „glas de bucurie este în corturile drepÅ£ilor” (Psalmi 116, 15), precum zice psalmistul. Acolo nu se aude niciodată plângere ÅŸi suspin, căci acel locaÅŸ este curat de asemenea bocete, curat de asemenea strigăte.
Mor desigur şi cei de prin mănăstiri, căci nu sunt nemuritori cu trupul; însă ei nu cunosc moartea ca pe moarte. Cu imnuri petrec pe cei ce pleacă de aici, şi petrecerea aceasta ei o numesc pompă sau alai, iar nicidecum ducerea unui cadavru la groapă. De îndată ce se vesteşte că a murit cineva, mare le este bucuria, mare le este plăcerea, şi mai bine zis nici nu îndrăzneşte cineva să spună că acel cineva a murit, ci că şi-a sfârşit călătoria din viaţa aceasta. Apoi mulţumiri din toate părţile, slavă multă, bucurie, şi fiecare rugându-se de a avea un astfel de sfârşit, de a termina în acest chip lupta aceasta, de a se odihni de osteneli şi de lupte, de a vedea pe Hristos. De cumva vreunul se îmbolnăveşte, nu vei vedea lacrimi, nici suspine, ci iarăşi rugăciuni. Nu vei vedea mâinile doctorilor, ci numai credinţa de multe ori a vindecat pe cel bolnav. Iar de cumva ar fi nevoie şi de doctor, apoi şi atunci vei vedea multă filosofie, multă răbdare în suferinţă. Nu stă de faţă atunci nici femeia cu părul despletit, nici copiii bocindu-se că au rămas orfani, şi nici pe slugi rugând pe cel ce se zbate cu moartea ca să-i asigure cu ceva, ci sufletul este slobod de toate acestea, şi la un singur lucru se gândeşte atunci: cum s-ar putea ca, ducându-se de aici, să fie iubit de Dumnezeu. De cum îi vine vreo boală, nu din pricina îmbuibării îi vine, sau din pricina beţiilor, ci chiar cauzele bolilor lor sunt încărcate de laude, iar nu de hule, ca bolile celor din lume, precum, de pildă, din cauza privegherilor, din cauza postului îndelungat, sau şi altele de acest fel, care le pricinuiesc boli, pentru care şi lesne se izbăvesc de aceste boli, şi de multe ori scapă de ele chiar fără să fi suferit mult .
„Spune-mi, zice, dacă a spălat picioarele sfinÅ£ilor?” AceÅŸtia se pot găsi ÅŸi în biserici. Dacă am povestit viaÅ£a celor din mănăstiri, prin aceasta nu am voit a dispreÅ£ui pe cei de prin biserici, fiindcă de multe ori se găsesc chiar în mijlocul bisericilor mulÅ£i de felul acelora, ÅŸi poate că fără să se ÅŸtie. Nu deoarece colindă casele oamenilor, sau pentru că se duc prin piaţă, sau pentru că stau în fruntea altora, îi vom dispreÅ£ui, fiindcă ÅŸi aceasta a poruncit-o Dumnezeu: „JudecaÅ£i săracului, ÅŸi faceÅ£i dreptate văduvei” (Isaia l, 17), zice. Multe sunt căile virtuÅ£ii, după cum ÅŸi deosebirea dintre mărgăritare este mare, deÅŸi toate se numesc mărgăritare, căci unul este strălucitor ÅŸi rotund din toate părÅ£ile, iar altul poate că nu are această frumuseÅ£e, ci o alta. Åži care anume? Precum mărgăritarul prin meÅŸteÅŸug devine lunguieÅ£, iar colÅ£urile ce le avea au dispărut, pe când un altul este mai încântător prin culoarea lui cea albicioasă; iar altul, verde, este mai încântător decât orice verdeaţă, altul este mai frumos prin culoarea sângelui decât orice altă culoare, un altul mai albastru decât marea, altul iarăşi are multe culori, ÅŸi ar putea găsi cineva în el culorile soarelui. Astfel sunt ÅŸi sfinÅ£ii, unii se împodobesc pe sine, iar alÅ£ii împodobesc ÅŸi bisericile.
„De a spălat, zice, picioarele sfinÅ£ilor, de a ajutat celor necăjiÅ£i.” Să ne punem deci pe lucru, ca să ne mândrim acolo, că am spălat picioarele sfinÅ£ilor. Dar dacă noi trebuie a spăla picioarele lor, apoi cu atât mai mult încă a le da cu mâna ajutoare.
„Să nu ÅŸtie, zice, stânga ta ce face dreapta.” (Matei 6, 3) De ce iei mii de martori când dai milostenie? Nici sluga să nu ÅŸtie, dacă se poate, nici femeia. Scandaloase sunt asemenea prefăcătorii din partea ei, căci de multe ori sau poate niciodată împiedicându-se, atunci te împiedică, fie din slavă deÅŸartă, fie din alte cauze. Fiindcă ÅŸi Avraam, deÅŸi avea o femeie minunată, totuÅŸi, urmând a aduce jertfă pe fiul său, se ascundea, deÅŸi nu ÅŸtia ce se va petrece, ci era încredinÅ£at că îl va jertfi numaidecât. Ce ar fi putut spune, dacă el ar fi fost un om ca cei mai mulÅ£i? Cine este cel care face asemenea lucruri? Oare nu 1-ar fi defăimat pentru barbarie ÅŸi cruzime? Dar iată că femeia lui nici măcar nu s-a învrednicit de a-ÅŸi vedea pe fiul său, nici de a-i mai auzi cel de pe urmă glas, nici de a-1 privi zbătându-se, ci luându-1 ca pe un prizonier, s-a dus cu el. Avraam însă, acel drept, nimic din acestea n-a cugetat, fiind beat de dorinÅ£a de a-1 jertfi. El nimic altceva nu vedea înaintea ochilor săi, decât ceea ce i se poruncise. Nici copil nu era înaintea sa, nici femeie, sau mai bine zis nici el singur nu ÅŸtia ce va fi, ÅŸi astfel el se silea ca să aducă jertfa sfântă ÅŸi curată, iar nicidecum să o întineze cu lacrimi ÅŸi cu ceartă din partea ei. Ba încă copilul său, Isaac, a zis cu blândeÅ£e către el: „Iată, foc ÅŸi lemne avem; dar unde este oaia pentru jertfă?” (Facerea 22, 7-8), la care el a răspuns: „Dumnezeu Se va îngriji pentru oaia de jertfă, fiul meu.” Se zice că aceasta este ÅŸi o prorocie, că Dumnezeu Se va îngriji a da spre jertfă pe Fiul Său.
Dar de ce-i ascunzi, spune-mi, celui ce va fi jertfit? „Da! zice, mă tem ca nu cumva să se înspăimânte, ca nu cumva să se arate nevrednic de jertfă.” Ai văzut cu câtă exactitate el le făcea pe toate? Este întocmai după cum zice Scriptura: „să nu ÅŸtie dreapta ta ce face stânga”, adică, chiar de am avea pe cineva foarte apropiat, noi totuÅŸi să nu ne grăbim a-i arăta, afară numai dacă n-ar fi vreo nevoie, căci din această cauză multe rele se întâmplă, ÅŸi de multe ori ajunge cineva la slavă deÅŸartă, sau piedici i se pun în cale. Pentru aceea să ne ascundem până ÅŸi de noi, dacă ar fi cu putinţă, în asemenea cazuri, ca astfel să ne învrednicim bunurilor făgăduite întru Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl ÅŸi cu Sfântul Duh, se cuvine mărirea, puterea ÅŸi slava, acum ÅŸi pururea ÅŸi în vecii vecilor. Amin.