din “Talcuiri la Epistola Intai catre Timotei”
Dacă însă cineva nu poartă grijă de ai săi, şi mai ales de casnicii săi, s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios. (I Timotei 5, 8)
Mulţi îşi închipuie că pentru mântuirea lor le este de ajuns propria lor virtute, dacă îşi vor pune în bună orânduială viaţa lor, şi atunci, zic, îşi închipuie că nimic nu le mai lipseşte pentru mântuire. Dar aceştia nu judecă drept; iar aceasta o arată cel ce a ascuns în pământ unicul talant ce i s-a încredinţat, căci nu împărţindu-1 sau micşorându-1 1-a adus Domnului său, ci întreg şi în starea în care i-a fost dat. Aceasta tocmai şi fericitul Pavel o arată aici, zicând: „dacă cineva nu poartă grijă de ai săi” sub denumirea de „grijă” de aici, apostolul înţelege atât cea trupească cât şi cea sufletească, fiindcă şi aceasta este îngrijire. „Dacă cineva nu poartă grijă de ai săi, şi mai ales de ai casei sale” — adică cu deosebire de cei din neamul său — „este mai rău, zice, decât cel necredincios”, ceea ce spune şi Isaia, corifeul profeţilor: „şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine”. (Isaia 58, 7) Dacă cineva trece cu vederea pe cei legaţi de el prin înrudire, cum va putea avea dragoste către alţii? Oare nu vor zice toţi că faptul este izvorât din iubirea de slavă deşartă, când 1-ar vedea făcând bine celor străini, iar pe ai săi dispreţuindu-i şi necruţându-i? Ce vor zice apoi, când el pe alţii îi învaţă, iar pe ai săi îi trece cu vederea lăsându-i în rătăcire, deşi are o mai mare uşurinţă şi un mai mare drept de a face astfel? „Nu-i aşa — vor zice elinii — că creştinii sunt foarte iubitori, când trec cu vederea pe cei ai lor”.
„Şi este, zice, mai rău decât cel necredincios.” De ce oare? Fiindcă acela, dacă nu se uită la cei străini, cel puţin pe cei de aproape ai săi nu-i trece cu vederea. Adică cel ce neglijează şi trece cu vederea pe cei ai săi, nedreptăţeşte şi legea lui Dumnezeu, şi legea naturii în acelaşi timp. Deci, cel ce nu se îngrijeşte de ai săi se leapădă de credinţă, dar încă cel ce nedreptăţeşte pe ai săi cum poate fi socotit? Cu cine va sta la un loc? Si cum s-a lepădat de credinţă? „Ei mărturisesc că Îl cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele lor Îl tăgăduiesc.” (Tit l, 16) Ce a poruncit Dumnezeu Cel adevărat? Să nu trecem cu vederea pe cei din sămânţa neamului. Dar atunci cum poate crede în Dumnezeu cel ce face aşa? Să ne gândim deci noi toţi câţi ne îngrijim de a cruţa banii, şi dispreţuim pe cei de acelaşi sânge cu noi.
Dumnezeu, pentru aceea a hotărât unirea prin înrudire, ca astfel să avem multe motive de a ne face bine unii altora. Când tu faci ceea ce face necredinciosul, oare atunci nu te-ai lepădat de credinţă? Aşadar, nu numai a crede este mărturisirea credinţei, ci a şi da dovadă de lucruri vrednice de credinţă, aşa că e cu putinţă ca cineva să creadă, şi să nu creadă. Fiindcă apostolul a vorbit despre petreceri şi desfătări, apoi nu numai prin aceasta zice că s-a pierdut, fiindcă petrece în desfătări, ci fiindcă unul ca acesta este silit ca şi pe ai săi să-i treacă cu vederea; şi cu drept cuvânt, de vreme ce a trăit numai pentru pântece, şi deci s-a pierdut lepădându-se de credinţă. „Şi este mai rău decât cel necredincios.” Că nu este totuna: a trece cu vederea pe cel al tău, şi pe cel străin, fiindcă cum s-ar putea? De aceea este mai mare vinovăţia de a trece cu vederea pe cel cunoscut, decât pe cel necunoscut, pe prieten decât pe cel ce nu-ţi este prieten.
Să fie înscrisă între văduve cea care nu are mai puţin de şaizeci de ani şi a fost femeia unui singur bărbat; dacă are mărturie de fapte bune. (5, 9-10) A spus mai înainte „să se înveţe mai întâi să-şi chivernisească casa sa întru bună-credinţă, şi să dea răsplătiri părinţilor”; a spus apoi că: „Cea care trăieşte în desfătări, deşi vie, e moartă”; a spus încă „dacă nu poartă grijă de ai săi, este mai rău decât un necredincios”, şi, în fine, a spus că dacă nu le are pe acestea, este nevrednică să fie trecută în rândul văduvelor, iar aici spune ce vârstă trebuie să aibă. Dar cum? O judecăm oare pe ea după vârstă? Şi care este isprava? Că n-a ajuns la vârsta de şaizeci de ani. „Nu numai în privinţa vârstei să se judece, zice, ci chiar dacă ar trece şi de acea vârstă, însă nu are fapte bune, chiar nici atunci să nu fie aleasă.” Şi de ce oare, precizând vârsta văduvelor, cauza o pune la urmă?
Dar acum să ascultăm cele ce urmează: dacă a crescut copii. Nu este puţin lucru a creşte fii, fiindcă a creşte fii nu vrea să zică numai de a-i hrăni, ci a-i hrăni precum trebuie, după cum zice mai sus: „de vor petrece întru credinţă, şi întru dragoste, şi întru sfinţire”. Ai văzut cum peste tot apostolul pune înainte mai întâi binefacerile către cei ai neamului, sau către cei ai săi, şi după aceea către cei străini? Căci mai întâi zice: „dacă a crescut copii”, iar după aceea adaugă: dacă a fost primitoare de străini, dacă a spălat picioarele sfinţilor, dacă a venit în ajutorul celor strâmtoraţi, dacă s-a ţinut stăruitor de tot ce este lucru bun. Dar cum? Dacă este săracă şi nu are cu ce ajuta? Nu este atât de săracă, încât să nu poată creşte copii, sau să primească străini, sau să ajute pe cei necăjiţi. Nu este mai săracă decât acea văduvă din Evanghelie, care a dat şi cei doi bănuţi ce-i avea. Chiar de ar fi săracă, totuşi casă are, căci nu stă sub cerul liber.
„Dacă a spălat, zice, picioarele sfinţilor”, ceea ce nu cere nici o cheltuială. „Dacă s-a ţinut stăruitor de tot ce este lucru bun.” Dar care anume poruncă o spune prin aceste cuvinte? Aici el îndeamnă pe văduvă la slujba cea trupească, căci spre acele slujbe femeile mai ales sunt destinate; de a aşterne patul, de a odihni. Vai! Câtă exactitate cere de la o văduvă, aproape aceea pe care o cere de la cel ce voieşte a avea episcopie. Căci expresia „dacă s-a ţinut stăruitor de tot ce este lucru bun” e ca şi cum ar fi zis: „chiar de n-a putut să facă toate cele de dinainte, cel puţin a luat parte la altele, cel puţin a slujit”. Tăindu-i pofta de petreceri întru desfătări, apostolul voieşte ca văduva să fie cu prevedere, iconomă, şi petrecându-şi timpul în rugăciuni. Astfel era Anna. Priveşte câtă exactitate cere el de la văduvă, pe care nu o cere de la fecioare, deşi a cerut şi de la acestea multă băgare de seamă şi cea mai mare curăţie, căci expresia: „spre bună-cuviinţă şi apropiere de Domnul fără sminteală” cuprinde în sine întreaga virtute.
Ai văzut că nu faptul nemăritării a doua oară este de ajuns să ne arate pe o adevărată văduvă, ci că e nevoie de multe altele? De ce, spune-mi, nu îndeamnă pe văduvă a se mărita a doua oară? Oare dispreţuia nunta? Nicidecum, căci acest dispreţ este al ereticilor, ci voind a se îndeletnici văduva în cele duhovniceşti mai mult, şi a păşi spre virtute. Căci nunta nu este spre necurăţie, ci spre îndeletnicire, fiindcă şi atunci când zice: „să vă îndeletniciţi în post şi în rugăciune” (I Corinteni 7, 5), nu spune „să vă curăţiţi”. Într-adevăr, nunta este pricină a multe îndeletniciri. Deci, dacă de aceea nu te măriţi, pentru ca să te îndeletniceşti cu frica de Dumnezeu, cu primirea străinilor, cu îngrijirea sfinţilor, iar tu nu faci aceasta, nici un folos nu ai din văduvie. Tot aşa şi fecioara care se răstigneşte cu toată băgarea de seamă, dacă s-a depărtat de nuntă, considerând-o spurcată şi necurată, n-are nici un folos din fecioria sa. Ai văzut că, vorbind de primirea străinilor, el nu vorbeşte de o dragoste oarecare, ci de acea dragoste care purcede dintr-un cuget bun, din bunăvoinţă, de acea dragoste care înalţă faptul în aşa fel, că primeşte pe străin ca pe însuşi Hristos. Căci apostolul nu voieşte a porunci văduvelor să facă slujbă sfinţilor de silă , ci ca ea de la sine să facă aceasta.
„Dacă Eu, Domnul şi învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, zice, şi voi sunteţi datori ca să spălaţi picioarele unii altora.” (loan 13, 14) Chiar de o mie de ori de ar fi cineva bogată, chiar de ar fi în cea mai mare cinste, şi ar cugeta lucruri mari pentru nobleţea neamului din care se trage, totuşi nu poate fi o deosebire atât de mare între ea şi cei pe care-i slujeşte, pe câtă este între Dumnezeu şi ucenici. Dacă tu primeşti pe străin ca pe Hristos, de nimic nu te vei ruşina, ci încă mândreşte-te chiar pentru aceasta; iar dacă nu-1 primeşti ca pe Hristos, nici nu-1 primi, „Cel ce vă primeşte pe voi, zice, pe Mine Mă primeşte.” (Matei 10, 40) Dacă nu primeşti astfel, nici plată nu vei avea.
Avraam a primit pe nişte oameni călători, după cum credea el, şi nu îngăduia slugilor să facă totul, ci şi femeii sale a poruncit ca să frământe făina, deşi avea trei sute optsprezece slugi, printre care desigur că erau şi femei, dar el a voit ca răsplata să o aibă întreagă împreună cu femeia sa, nu numai în cheltuieli, ci şi în slujire. În acest fel, trebuie să fie primitoare de străini, ca şi cum toate le-ar face chiar pentru ele, ca astfel să se sfinţească, şi mâinile lor să se binecuvânteze. Chiar dacă dai milostenie săracilor, să nu iei ca o înjosire dăruirea prin tine însăţi, căci nu dai săracului, ci lui Hristos. Dar atunci cine ar fi atât de ticălos încât să ia ca o înjosire întinderea mâinii (a da ajutor) lui Hristos? Aceasta este ospitalitate adevărată, de a face aşa ca pentru Dumnezeu. Dar dacă tu porunceşti cu trufie a i se da milostenie, ca şi cum a-i porunci să te bucuri de întâietate până şi aici, apoi aceasta nu este iubire şi îngrijire de străini. Străinul are nevoie de multă îngrijire, şi deci este de dorit ca, chiar şi după atâtea îngrijiri, tu să nu te ruşinezi.
Şi fiindcă faptul de a cere milostenie este de aşa natură, încât cel ce are nevoie de ajutorul altora se poate ruşina, apoi tu prin marea îngrijire şi mângâiere ce-i vei da trebuie a-i alunga ruşinea, şi a-i arăta cu cuvântul şi cu fapta, că cel ce face bine nu eşti tu, ci că tu însuţi eşti cel care şuieră, şi în cazul de faţă mai mult ţie ţi se face bine, decât aceluia. Astfel că, prin buna intenţie ce o ai către el, îi covârşeşti ruşinea ce o avea mai înainte. „Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu voie bună” (II Corinteni 9, 7), zice. Tu mai cu seamă datorezi mulţumiri săracului, prin faptul că vei lua plată. Dacă n-ar fi săraci, cele mai multe din păcate nu le-am putea tăia; aşa că săracii sunt doctorii rănilor tale, iar doctoriile ce ţi le prezintă, sunt chiar mâinile lor. Nu aduce atâta vindecare doctorul când întinde mâna şi dă bolnavului doctoria, pe cât aduce săracul, căci el întinde mâna şi primeşte de la tine milostenia, este buretele care şterge păcatele tale. Ai dat argintul din punga ta, dar o dată cu el au ieşit şi păcatele ce le aveai. Astfel sunt şi preoţii, după cum şi zice: „Ei se hrănesc din fărădelegile poporului Meu, şi năzuinţa lor este numai către păcat”. (Osea 4, 8) Aşa că tu mai mult iei decât dai, mai mult bine ţi se face ţie, decât ai făcut tu. împrumuţi pe Dumnezeu, iar nu pe oameni; îţi sporeşti bogăţia, iar nu o împuţinezi, şi o vei împuţina atunci, când tu nu vei da.
„Dacă a primit străini, zice, dacă a spălat picioarele sfinţilor.” Ale căror sfinţi? Ale celor strâmtoraţi, iar nu oricăror sfinţi, fiindcă se poate să fie sfinţi, şi să se bucure de îngrijire şi slujire din partea tuturor. Nu umbla după cei ce sunt în îmbelşugare, ci după cei strâmtoraţi, după cei necunoscuţi, care sunt străini pentru cei mai mulţi. „Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-acesti foarte mici fraţi ai Mei, Mie Mi-aţi făcut.” (Matei 25, 40) Nu da preoţilor Bisericii ca să împartă milostenia ta la săraci, ci tu fă acea slujbă, ca astfel să iei plată nu numai pentru că ai cheltuit, ci şi pentru că ai slujit. Dă cu mâinile tale, deci, tu singur seamănă ogorul. Aici nu este nevoie de a înfige plugul în pământ, nici de a înjuga boul, nici de a aştepta timpul prielnic, nici de a desţeleni mai întâi pământul de cioturi, şi nici de a te lupta cu frigul, de vreme ce această sămânţă, sau mai bine zis această semănare este scutită de orice lucrare de felul acela. Căci tu semeni în cer, unde nu este frig, nici iarnă, şi nici altceva de acest fel. Semeni în suflete, unde nimeni nu poate lua ceea ce ai semănat, ci se păstrează acolo cu toată puterea, cu toată îngrijirea şi băgarea de seamă.
Seamănă tu singur. De ce te lipseşti pe tine însuţi de plată? Mare plată este de a putea iconomisi şi cele ale altora. Plată nu este numai de a da, ci şi a iconomisi bine cele date. De ce să nu iei tot tu şi această plată? Că şi pentru aceasta este plată, ascultă: „Şi a plăcut cuvântul înaintea întregii mulţimi, şi au ales pe Ştefan… si pe Filip, şi pe Prohor, şi pe Nicanor, şi pe Timon…” (Faptele Apostolilor 6, 5), pe care i-au însărcinat cu slujirea văduvelor. Deci, fă-te iconom al celor ce sunt ale tale, iar la aceasta te hirotoniseşte însăşi milostenia, însăşi iubirea de oameni, şi frica de Dumnezeu. Faptul acesta te izbăveşte şi de slavă deşartă, odihneşte şi sufletele, sfinţeşte şi mâinile, şi cugetul îl linişteşte, şi filosofic te învaţă, şi mai cu bunăvoinţă te face; faptul acesta face ca tu să iei binecuvântările tuturor, şi capul tău să primească binecuvântările văduvelor.
Fă-te mai cu bunăvoinţă în rugăciuni; îngrijeşte-te şi de bărbaţii sfinţi, de cei cu adevărat sfinţi, de cei ce stau prin pustietăţi, de cei ce nu pot să ceară, de cei ce sunt pironiţi în slujirea lui Dumnezeu. Călătoreşte drum îndelungat, dă prin tine singur, căci de multe te vei folosi, dacă vei da singur. Vezi vreun cort (colibă) sau vreo peşteră? Vezi pustietate? Vezi singurătate? De multe ori plecând spre a da bani, ai dat întregul suflet, ai rămas cucerit, şi ai devenit împreună rob al aceluia, şi împreună cu el ai devenit şi tu călător în lume. Mare lucru este de a vedea şi săraci. „Mai bine este să mergi în casă de plâns, decât să te duci în casa ospăţului, căci acolo se vede sfârşitul omului şi cineîl vede pune la inimă.” (Ecclesiastul 7, 2) De aici sufletul se molipseşte, căci dacă ai ocazia de a râde cu alţii la fel, ai căpătat atunci îndemn spre petreceri, iar dacă nu ai acea ocazie, nu ai căpătat îndemn spre petrecere. În casa plângerii însă nu e nimic de acest fel, ci chiar dacă nu ai ocazie de a te dezmierda, dar nici nu te-ai întrista, iar de cumva ai acea ocazie, totuşi tu te vei modera.
Cu adevărat mănăstirile sunt case de plângere, unde se vede sac şi cenuşă, unde este singurătate, unde nu se vede nici un râs, nici o îngrămădeală de lucruri lumeşti, unde este post, unde se culcă pe pământul gol, unde toate sunt curate de fum şi fripturi de carne, de vuiete, de tulburări şi de multe supărări. Mănăstirile sunt limanuri liniştite, iar monahii sunt ca nişte luminători, care luminând din înălţime chiar şi pe cei ce vin din depărtare, şezând în liman şi atrăgând spre liniştea lor pe toţi, nelăsând să se întâmple vreun naufragiu celor ce privesc spre ei, iar pe unii ca aceştia nu-i lasă să stăruie întru întuneric. Du-te la ei, ospă-tează-te, apropie-te, atinge picioarele sfinţilor, fiindcă e cu mult mai cinstit a te atinge de picioarele acelora, decât de capul altora, căci picioarele sfinţilor mari lucruri au făcut, ba încă şi pedepseau, când scuturau praful de pe picioarele lor. Când este vreun sfânt printre noi, de nimic nu ne ruşinăm.
Sfinţi, însă, sunt toţi cei care au credinţă dreaptă împreună cu viaţa. Chiar dacă nu fac semne şi minuni, chiar dacă nu scot demoni, totuşi sunt sfinţi. „Dacă, zice, au spălat picioarele sfinţilor.” După cum se petrece cu scăparea unui om din cele pământeşti spre cele cereşti, astfel se petrece şi cu scăparea în mănăstire a unui bărbat sfânt. Acolo nu vezi cele ce ai vedea în vreo casă, şi locul acela este mai curat decât orice. Tăcere şi linişte multă; acolo nu e vorba de „al meu” sau de „al tău”. Iar dacă vei rămâne acolo o zi sau două, atunci vei simţi plăcerea. Se face ziuă — sau mai bine zis, chiar şi mai înainte de ziuă, cocoşul a cântat —, şi nu vei vedea petrecându-se ceea ce se petrece într-o casă, unde slugile dorm duse, uşile sunt încuiate, toţi stau culcaţi ca nişte morţi, iar îngrijitorul de catâri trage clopotele. Nimic din toate acestea nu vei vedea acolo, ci de îndată cu toţii alungând de la ei somnul, se scoală cu evlavie, proestosul deşteptându-i pe ei, şi stau apoi la locul cel sfânt, şi întinzându-şi cu toţii mâinile spre cer, cântă sfintele şi dumnezeieştile imnuri. Ei nu au nevoie de multe ceasuri spre a alunga de la ei somnul şi buimăceala, precum avem noi. Noi, după ce ne-am trezit, stăm mult timp pe gânduri, apoi ieşim spre a ne îndeplini nevoile trupeşti (UQOC, XQEUXV d7I£QXO|a£6a), după aceea ne spălăm faţa şi mâinile; apoi luăm cizmele şi hainele, iar pentru toate acestea trece mult timp. Acolo (în mănăstire), însă, nimic din toate acestea. Nimeni nu cheamă pe slugă, căci fiecare se slujeşte singur; nu are nevoie de haine multe, nu are nevoie a se lupta mult până ce va alunga somnul, ci imediat ce a deschis ochii, el seamănă cu unul care a privegheat mult, datorită trezviei sale.
Căci inima nu se scufundă în mâncări multe, şi deci nu este îngreuiată, nu are nevoie de mult timp spre a se ridica în sus, ci de-ndată este trează. Mâinile apoi sunt curate. Somnul este liniştit, căci nimeni nu aude acolo horcăind, nici suflând din greu, şi nici zvârcolindu-se prin somn în toate părţile, nici cu trupul gol, ci cu toţii stau culcaţi mai cu bunăcuviinţă chiar decât cei ce priveghează. Dar toate acestea vin din buna orânduială ce se găseşte în sufletul lor. Cu adevărat că aceştia sunt sfinţi, şi printre oameni sunt îngeri. Cel ce are cu sine multă frică de Dumnezeu, nu se lasă a fi adâncit în somnul cel mai profund, şi să-şi scufunde cugetul, ci în timp ce pare că doarme, el aproape că este treaz. Tot aşa sunt şi visurile lor, nu fantastice, nici ciudate, ci după cum am spus, îndată ce a cântat cocoşul, proestosul intrând, scutură puţin de picior pe cel ce doarme, şi aşa pe toţi îi trezeşte. Acolo nu este slobod de a fi dezbrăcat când doarme.
Apoi, sculându-se, de-ndată stau cu toţii drepţi şi cântă imnuri profetice cu multă simfonie, şi cu melodii armonioase. Nici chitara, nici naiul, nici alt organ muzical nu scot un glas atât de plăcut, ca acel ce se poate auzi pe când cântă acei sfinţi în liniştea aceea a pustietăţii. Dar chiar şi cântările lor sunt potrivite şi pline de dragoste către Dumnezeu. „Noaptea ridicaţi mâinile voastre spre cele sfinte şi binecuvântaţi pe Domnul” (Psalmi 133, 2), adică spre Dumnezeu. Şi iarăşi: „Sufletul meu Te-a dorit în vreme de noapte, duhul meu năzuieşte spre Tine” (Isaia 26, 9). Dar şi cântările lui David scot multe lacrimi din ochi, căci iată ce cântă, zicând: „Ostenit-am întru suspinul meu, spăla-voi în fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele aşternutul meu voi uda” (Psalmi 6, 7); şi iarăşi: „Că cenuşă am mâncat, în loc de pâine” (Psalmi 101, 10); şi iarăşi: „Doamne, ce este omul că Te-ai făcut cunoscut lui, sau fiul omului că-1 socoteşti pe el?” (Psalmi 143, 3); şi iarăşi: „Nu te teme când se îmbogăţeşte omul şi când se va înmulţi slava casei sale”; şi iarăşi: „de şapte ori în zi Te voi lăuda, întru judecăţile dreptăţii tale”, şi iarăşi: „În miezul nopţii m-am deşteptat ca să mă mărturisesc Ţie întru judecăţile dreptăţii Tale”, şi iarăşi: „Dumnezeu va izbăvi sufletul meu din mâna iadului”, şi iarăşi: „De voi merge în mijlocul umbrei morţii, nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine eşti”, şi iarăşi: „Nu mă voi teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua, de lucrul ce umblă întru întuneric, de reaua întâmplare şi de diavolul cel de miazăzi”, şi iarăşi: „Socotitu-ne-am ca oile cele de jertfă.” Acestea le spun ei cântând împreună cu îngerii, fiindcă şi îngerii cântă atunci: „Lăudaţi pe Domnul din ceruri”, zice, în timp ce noi căscăm, sforăim, horcăim, sau stăm tolăniţi pe paturi si ne gândim la mii de viclenii. Si câţi nu sunt aceia care întreaga noapte şi-o petrec în acest fel!
Când apoi urmează a se face ziuă, se liniştesc şi ei; şi pe când noi începem cu lucrul, atunci şi ei au timp de repaus. Făcându-se ziuă, fiecare din noi cheamă pe altul, se ia de vorbă pentru cele cheltuite, trimite în târg, se prezintă stăpânitorului, tremură de frică, sau că se gândeşte la răspundere; un altul se urcă pe scenă, iar celălalt la afacerea sa. Aceia iarăşi, sfârşindu-şi rugăciunile dimineţii şi imnurile, se apucă de citit Sfintele Scripturi. Sunt unii apoi care au învăţat a scrie şi cărţi. Fiecare, apoi, luând câte o locuinţă anume rânduită, are acolo o linişte veşnică, nimeni nu flencăneşte (ovbEVOC, (jjAuaQOUVTOC;), nimeni nu spune nimic de prisos. Apoi, săvârşesc rugăciunile din ceasul al treilea, din ceasul al şaselea şi din ceasul al nouălea, precum şi rugăciunile de seară. În fine, împărţind ziua în patru părţi, fiecare parte este plină de psalmodii (cântări ale psalmilor), şi cu imnuri laudă pe Dumnezeu. În timpul acesta, cei din lume ospătează, râd, joacă sau li se sparge pântecele din cauza îmbuibărilor, iar aceştia stăruie în cântări şi imnuri închinate lui Dumnezeu. Niciodată nu au timp de masă lungă, şi nici de bucate multe.
După masă iarăşi se îndeletnicesc de aceleaşi, fără a se da somnului. Cei din lume dorm şi ziua, pe când aceia şi noaptea priveghează. Cu adevărat că sunt fii ai luminii! Apoi, cei din lume, cheltuindu-şi mult timp dormind, se scoală cu capul greoi, pe când aceia priveghează stând nemâncaţi, şi dăinuiesc în imnuri şi cântări. Venind apoi seara, unii aleargă la băi, sau la desfătări, pe când aceia tocmai atunci sfârşind ostenelile zilei, se apropie spre masă, neavând droaia aceea de slugi, nici nu aleargă prin odăile cele multe ale casei, şi nici făcând vuiet. Nu vei vedea apoi întinzându-s şi pe masă bucate scumpe, şi nici încărcate de grăsimi, ci unii având dinainte numai pâine şi sare, iar alţii având şi untdelemn, în timp ce alţii care sunt poate mai slabi se îndulcesc şi din verdeţuri şi din fasole, bob sau linte. Apoi, stând puţin, sau mai bine zis totul încheind cu imnuri, se culcă pe frunze de copaci puse înadins pentru odihnă numai, iar nu pentru dezmierdare.
Acolo nu este frică de stăpânitori, nu este uşurătatea stăpânilor, nu este frica slugilor, nu este vuietul femeilor, nu este tulburarea copiilor, nu este mulţimea cuferelor sau a lăzilor, nici depozit de haine prisoselnice, nu este aur, nu este argint; nu sunt santinele şi strajă şi parasantinele, fiindcă nu este casierie de bani, sau altceva de acest fel, ci totul e plin aşa-zicând de rugăciuni, de imnuri; toate sunt pline de bune miresme duhovniceşti, şi nimic acolo nu este trupesc. Aceia nu se tem de vreun atac al tâlharilor, fiindcă nu au ce să piardă; bani nu sunt acolo, ci numai trupuri şi suflete, şi dacă le vor lua acestea, atunci nu i-au păgubit, ci încă i-au folosit — „Căci pentru mine viaţă este Hristos şi moartea un câştig” (Filipeni l, 21) —, încă i-au scăpat de legături. Cu adevărat că „glas de bucurie este în corturile drepţilor” (Psalmi 116, 15), precum zice psalmistul. Acolo nu se aude niciodată plângere şi suspin, căci acel locaş este curat de asemenea bocete, curat de asemenea strigăte.
Mor desigur şi cei de prin mănăstiri, căci nu sunt nemuritori cu trupul; însă ei nu cunosc moartea ca pe moarte. Cu imnuri petrec pe cei ce pleacă de aici, şi petrecerea aceasta ei o numesc pompă sau alai, iar nicidecum ducerea unui cadavru la groapă. De îndată ce se vesteşte că a murit cineva, mare le este bucuria, mare le este plăcerea, şi mai bine zis nici nu îndrăzneşte cineva să spună că acel cineva a murit, ci că şi-a sfârşit călătoria din viaţa aceasta. Apoi mulţumiri din toate părţile, slavă multă, bucurie, şi fiecare rugându-se de a avea un astfel de sfârşit, de a termina în acest chip lupta aceasta, de a se odihni de osteneli şi de lupte, de a vedea pe Hristos. De cumva vreunul se îmbolnăveşte, nu vei vedea lacrimi, nici suspine, ci iarăşi rugăciuni. Nu vei vedea mâinile doctorilor, ci numai credinţa de multe ori a vindecat pe cel bolnav. Iar de cumva ar fi nevoie şi de doctor, apoi şi atunci vei vedea multă filosofie, multă răbdare în suferinţă. Nu stă de faţă atunci nici femeia cu părul despletit, nici copiii bocindu-se că au rămas orfani, şi nici pe slugi rugând pe cel ce se zbate cu moartea ca să-i asigure cu ceva, ci sufletul este slobod de toate acestea, şi la un singur lucru se gândeşte atunci: cum s-ar putea ca, ducându-se de aici, să fie iubit de Dumnezeu. De cum îi vine vreo boală, nu din pricina îmbuibării îi vine, sau din pricina beţiilor, ci chiar cauzele bolilor lor sunt încărcate de laude, iar nu de hule, ca bolile celor din lume, precum, de pildă, din cauza privegherilor, din cauza postului îndelungat, sau şi altele de acest fel, care le pricinuiesc boli, pentru care şi lesne se izbăvesc de aceste boli, şi de multe ori scapă de ele chiar fără să fi suferit mult .
„Spune-mi, zice, dacă a spălat picioarele sfinţilor?” Aceştia se pot găsi şi în biserici. Dacă am povestit viaţa celor din mănăstiri, prin aceasta nu am voit a dispreţui pe cei de prin biserici, fiindcă de multe ori se găsesc chiar în mijlocul bisericilor mulţi de felul acelora, şi poate că fără să se ştie. Nu deoarece colindă casele oamenilor, sau pentru că se duc prin piaţă, sau pentru că stau în fruntea altora, îi vom dispreţui, fiindcă şi aceasta a poruncit-o Dumnezeu: „Judecaţi săracului, şi faceţi dreptate văduvei” (Isaia l, 17), zice. Multe sunt căile virtuţii, după cum şi deosebirea dintre mărgăritare este mare, deşi toate se numesc mărgăritare, căci unul este strălucitor şi rotund din toate părţile, iar altul poate că nu are această frumuseţe, ci o alta. Şi care anume? Precum mărgăritarul prin meşteşug devine lunguieţ, iar colţurile ce le avea au dispărut, pe când un altul este mai încântător prin culoarea lui cea albicioasă; iar altul, verde, este mai încântător decât orice verdeaţă, altul este mai frumos prin culoarea sângelui decât orice altă culoare, un altul mai albastru decât marea, altul iarăşi are multe culori, şi ar putea găsi cineva în el culorile soarelui. Astfel sunt şi sfinţii, unii se împodobesc pe sine, iar alţii împodobesc şi bisericile.
„De a spălat, zice, picioarele sfinţilor, de a ajutat celor necăjiţi.” Să ne punem deci pe lucru, ca să ne mândrim acolo, că am spălat picioarele sfinţilor. Dar dacă noi trebuie a spăla picioarele lor, apoi cu atât mai mult încă a le da cu mâna ajutoare.
„Să nu ştie, zice, stânga ta ce face dreapta.” (Matei 6, 3) De ce iei mii de martori când dai milostenie? Nici sluga să nu ştie, dacă se poate, nici femeia. Scandaloase sunt asemenea prefăcătorii din partea ei, căci de multe ori sau poate niciodată împiedicându-se, atunci te împiedică, fie din slavă deşartă, fie din alte cauze. Fiindcă şi Avraam, deşi avea o femeie minunată, totuşi, urmând a aduce jertfă pe fiul său, se ascundea, deşi nu ştia ce se va petrece, ci era încredinţat că îl va jertfi numaidecât. Ce ar fi putut spune, dacă el ar fi fost un om ca cei mai mulţi? Cine este cel care face asemenea lucruri? Oare nu 1-ar fi defăimat pentru barbarie şi cruzime? Dar iată că femeia lui nici măcar nu s-a învrednicit de a-şi vedea pe fiul său, nici de a-i mai auzi cel de pe urmă glas, nici de a-1 privi zbătându-se, ci luându-1 ca pe un prizonier, s-a dus cu el. Avraam însă, acel drept, nimic din acestea n-a cugetat, fiind beat de dorinţa de a-1 jertfi. El nimic altceva nu vedea înaintea ochilor săi, decât ceea ce i se poruncise. Nici copil nu era înaintea sa, nici femeie, sau mai bine zis nici el singur nu ştia ce va fi, şi astfel el se silea ca să aducă jertfa sfântă şi curată, iar nicidecum să o întineze cu lacrimi şi cu ceartă din partea ei. Ba încă copilul său, Isaac, a zis cu blândeţe către el: „Iată, foc şi lemne avem; dar unde este oaia pentru jertfă?” (Facerea 22, 7-8), la care el a răspuns: „Dumnezeu Se va îngriji pentru oaia de jertfă, fiul meu.” Se zice că aceasta este şi o prorocie, că Dumnezeu Se va îngriji a da spre jertfă pe Fiul Său.
Dar de ce-i ascunzi, spune-mi, celui ce va fi jertfit? „Da! zice, mă tem ca nu cumva să se înspăimânte, ca nu cumva să se arate nevrednic de jertfă.” Ai văzut cu câtă exactitate el le făcea pe toate? Este întocmai după cum zice Scriptura: „să nu ştie dreapta ta ce face stânga”, adică, chiar de am avea pe cineva foarte apropiat, noi totuşi să nu ne grăbim a-i arăta, afară numai dacă n-ar fi vreo nevoie, căci din această cauză multe rele se întâmplă, şi de multe ori ajunge cineva la slavă deşartă, sau piedici i se pun în cale. Pentru aceea să ne ascundem până şi de noi, dacă ar fi cu putinţă, în asemenea cazuri, ca astfel să ne învrednicim bunurilor făgăduite întru Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine mărirea, puterea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.