din “Talcuiri la Epistola Intai catre Timotei”
Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi care sunt în înalte dregătorii, ca să petrecem viaţă paşnică şi liniştită întru toată cuvioşia şi bună-cuviinţa, că este lucru bun şi primit înaintea lui Dumnezeu Mântuitorul nostru Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. (I Timotei 2, 1-4)
Preotul este ca un părinte obştesc al întregii lumi. Se cuvine deci ca el să se îngrijească de toţi fără excepţie, ca şi Dumnezeu, Căruia el Îi slujeşte în cele sfinte. De aceea zice: „Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri” – căci de aici două bunuri izvorăsc: şi ura ce o avem către cei de afară cade — fiindcă nimeni nu va putea să se găsească în duşmănie cu cel pentru care se roagă, în acelaşi timp şi aceia vor deveni mai buni făcându-se rugăciuni pentru ei, şi nici nu se vor mai sălbătici faţă de noi. Că nimic nu este mai atrăgător spre învăţătură, ca a iubi şi a fi iubit. Cugetă singur cât de măreţ lucru este a auzi pe cei ce meşteşugesc rele, pe cei ce alungă şi persecută, pe cei ce chinuiesc, că cei ce suferă astfel de necazuri înalţă către Dumnezeu rugăciuni lungi pentru persecutorii lor.
Ai văzut cât de sus şi superior tuturor se voieşte a fi creştinul? După cum se întâmplă cu pruncii, care purtaţi în braţe lovesc cu palma faţa tatălui lor, iar acestuia cu nimic nu-i scade dragostea de tată, tot aşa şi noi, chiar de am fi bătuţi de necredincioşi, totuşi cu nimic nu trebuie să ni se împuţineze dragostea către ei. Dar ce vrea să zică: „mai înainte de toate”? Adică în slujbele religioase zilnice, iar aceasta o ştiu cei iniţiaţi în Tainele bisericii, cum se fac rugăciuni în fiecare zi, şi seara, şi dimineaţa. Cum pentru întreaga lume, şi împăraţi, şi pentru toţi cei din dregătorii facem rugăciuni. Dar poate că ar zice cineva că prin expresia „pentru toţi” apostolul n-a înţeles că pentru toţi din lume, fără excepţie, ci pentru toţi cei credincioşi. Dar când zice: „pentru împăraţi”? Fiindcă împăraţii nu toţi au fost pe atunci dreptmăritori, ci până acum nu de mult se găseau împăraţi necucernici, şi moştenitorii lor fiind iarăşi necucernici. Mai departe apoi, pentru ca să nu se ia aceasta ca o linguşire din partea lui, prevenind, zice: „pentru toţi oamenii” şi imediat adaugă: „pentru împăraţi”. Dacă ar fi spus numai pentru împăraţi, poate că ar fi putut cineva bănui că la mijloc e o linguşire.
Fiindcă era normal ca sufletul creştinului să amorţească de groază auzind cuvintele apostolului, şi să nu primească cu mulţumire această sfătuire, ca să înalţe rugăciuni în timpul Sfintelor Taine şi pentru împăratul elin iată ce spune el, ce câştig pune la mijloc, ca măcar aşa să primească sfatul.
„Ca să petrecem viaţă liniştită, zice, şi cu odihnă”, adică „mântuirea acelora, zice, este siguranţa noastră” precum şi în Epistola către Romani, îndemnându-i a se supune stăpâni-torilor, zice: „nu numai pentru mânie, ci şi pentru conştiinţă” (Romani 13, 5), fiindcă Dumnezeu a rânduit stăpânirile spre folosul obştesc. Căci cum să nu fie absurd ca ei (împăraţii) să se războiască pentru siguranţa supuşilor lor, şi să se ridice cu armele, ca noi să vieţuim în linişte, iar noi să nu facem nici măcar rugăciuni pentru ei, care se primejduiesc şi se pun în fruntea oştirilor? Aşa că faptul nu este linguşire, ci după dreptate şi dreapta judecată. Că dacă ei nu scapă şi nici nu reuşesc în război, fireşte, şi noi suntem în necazuri şi tulburări; şi noi chiar, fiind înfrânţi ei, ar trebui să ne înrolăm în oaste, sau să fugim pretutindeni şi să rătăcim. „Ca şi nişte turnuri de apărare sunt ei, zice, fiind atacaţi de duşmani, pe cei dinăuntrul îi păstrează în pace.”
„Rugăciuni, zice, cereri, mijlociri, mulţumiri.” Căci trebuie a mulţumi lui Dumnezeu pentru bunurile acordate şi altora, fiindcă răsare soarele de pildă şi peste cei răi, ca şi peste cei buni, şi plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Ai văzut că El ne leagă împreună nu numai prin rugăciune, ci şi prin mulţumire? Că cel ce e silit a mulţumi lui Dumnezeu pentru bunurile aproapelui, este silit a-1 şi iubi pe acela, şi a fi prieten cu el. Dar dacă noi trebuie să mulţumim lui Dumnezeu pentru aproapele nostru, apoi cu atât mai mult pentru cele întâmplate nouă în ascuns, fie de voie, fie de nevoie, precum şi pentru cele ce ni se par a fi supărătoare, fiindcă Dumnezeu toate le lucrează spre binele nostru.
NU TREBUIE SĂ BLESTEMĂM ŞI SĂ DORIM RĂUL DUŞMANILOR NOŞTRI, CI SĂ NE RUGĂM CU CĂLDURĂ PENTRU EI, CĂCI PRIN ACEASTA NOUĂ ÎNŞINE NE FACEM BINE, ŞI IMITĂM PE DUMNEZEU
Orice rugăciune a noastră, deci, să aibă în sine şi mulţumire către Dumnezeu. Căci dacă ni s-a poruncit a ne ruga cu căldură pentru aproapele, nu numai pentru credincioşi, ci şi pentru cei necredincioşi, apoi poţi pricepe cât de mare rău este să doreşti răul şi să blestemi pe fraţi. Ce spui? Acela ţi-a poruncit ţie de a te ruga cu căldură pentru duşmani, şi tu blestemi pe fratele tău? Nu blestemi pe acela, ci pe tine; pe Dumnezeu apoi îl mânii grăind acele cuvinte necucernice: „dă-i lui, Doamne, fă-i lui aşa precum mi-a făcut el mie, loveşte-1 şi răsplăteşte-1, Doamne!”
Departe asemenea cuvinte de ucenicii lui Hristos, care trebuie să fie blânzi şi îngăduitori; departe de gura celui ce s-a învrednicit de astfel de taine. Nimic aspru să nu scoată din ea, nimic neplăcut să nu pronunţe limba care se atinge de trupul dumnezeiesc; să o păzim curată, şi să nu pronunţăm prin ea blesteme. Că dacă cei ce grăiesc răul, sau cei ce vorbesc în batjocură, nu vor moşteni împărăţia cerurilor, cu atât mai mult cei ce blestemă. Cel ce blestemă de necesitate va şi batjocori pe cel blestemat, dar batjocura şi rugăciunea stau departe una de alta. Blestemul şi rugăciunea nu se cunosc; între rugăciune şi acuzaţie este o mare prăpastie.
Te rogi lui Dumnezeu spre a-L face blând faţă de tine, şi pe altul îl blestemi? Dacă nu ierţi pe altul, nu ţi se va ierta ţie; şi nu numai că tu nu ierţi, dar şi pe Dumnezeu Îl întărâţi ca să nu ierte. Ai văzut ce rău exagerat? Dacă celui ce nu iartă pe altul nici lui nu i se iartă, dar când întărâtă şi pe Dumnezeu să nu ierte, cum i se va putea ierta lui? Nu pe acela îl vatămi, ci pe tine, şi de ce oare? Pentru că dacă tu aşteptai să fii ascultat pentru păcatele tale, din această cauză niciodată nu vei fi ascultat, fiindcă rugăciunile tale sunt făcute cu o gură spurcată, care într-adevăr este necurată şi spurcată, şi plină de toată necurăţia. Trebuia ca să tremuri pentru propriile tale păcate, şi întreaga luptă să o întreprinzi pentru aceasta, iar tu te apropii întărâtând pe Dumnezeu contra fratelui? Nu te temi, oare, şi nu te îngrijeşti de ale tale? Nu vezi ce faci?
Imită cel puţin pe copiii care merg la şcoală şi care văd înăuntrul clasei pe colegii lor că sunt întrebaţi la lecţie, ba încă sunt şi loviţi pentru lenevia lor, iar după ce sunt unul câte unul cercetaţi cu amănuntul, sunt la urmă şi bătuţi, şi după ce văd toate acestea, zic, rămân ca morţi de frică, iar dacă colegii lor i-ar supăra atunci cât de mult, ei totuşi nu se vor mânia câtuşi de puţin, deoarece sufletul lor este cuprins de frică, şi nici că se vor plânge dascălului, ci spre un singur lucru au privirea îndreptată: acela al ieşirii din clasă şi scăparea fără bătaie, iar de bucurie că au scăpat, nici nu-şi mai aduc aminte dacă au fost bătuţi sau nu. Tu însă, stând înaintea lui Dumnezeu şi cercetându-ţi păcatele tale, nu te cutremuri aducându-ţi aminte de păcate străine? Dar cum de rogi pe Dumnezeu? Căci prin cuvintele prin care tu îl rogi contra fratelui, prin acelea tu însuşi lucrezi contra ta, ne-lăsând pe Dumnezeu să-ţi ierte păcatele tale. Dacă tu voieşti a fi un examinator exact al celor ce te-au vătămat pe tine, cum de ceri de la Dumnezeu iertarea păcatelor pe care le-ai făcut?
Deci, să cunoaştem o dată, cum sunt creştinii. Dacă nu ştim a ne ruga — ceea ce de altfel este lucrul cel mai lesne şi mai uşor — atunci ce vom mai şti din celelalte? Să ne deprindem a ne ruga creştineşte. Acele rugăciuni sunt ale elinilor, acele cereri sunt ale iudeilor, pe când ale creştinilor sunt cu totul altfel; să cerem de la El iertarea si uitarea celor ce ne-au greşit nouă. „Ocărâţi fiind, binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm. Huliţi fiind, ne rugăm.” (I Corinteni 4, 12-13) Ascultă pe Ştefan ce spune: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta”. (Faptele Apostolilor 6, 60) El nu numai că nu blestema pe cei ce îl ucideau, ci se ruga lui Dumnezeu; pe când tu nu numai că nu te rogi lui Dumnezeu, ci încă şi blestemi. După cum acela este de admirat pentru bunătatea lui, tot aşa şi tu eşti de dispreţuit pentru răutatea ta. Căci pe cine admirăm noi? Spune-mi; pe aceia pentru care s-a rugat, sau pe cel ce s-a rugat? Cu siguranţă că admirăm pe acesta din urmă. Apoi, dacă noi facem aşa, cu atât mai mult Dumnezeu. Voieşti a lovi pe duşman? Roagă-te pentru el, însă nu cu gândul de a te răzbuna sau a lovi. Aceasta se va întâmpla, desigur, dar tu nu face rugăciunea cu scopul acesta. Căci, fericitul acela cu nedreptate toate le pătimea şi totuşi se ruga pentru ei cu căldură, în timp ce noi multe suferim după dreptate din partea duşmanilor noştri. Dar, dacă cel ce pătimea pe nedrept nu a îndrăznit a blestema şi, mai bine zis, n-a îndrăznit să nu se roage lui Dumnezeu, apoi cei ce pătimesc după dreptate, nu numai că nu se roagă pentru prigonitorii lor, ci încă îi şi blestemă — de ce osândă oare nu vor fi vrednici? Ţi se pare că pe acela îl loveşti, pe când adevărul este că împingi sabia în tine însuţi, nelăsând pe judecător să fie blând cu păcatele tale, prin cele ce-L întărâţi pe El împotriva altora. „Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura.” (Matei 7, 2). Să fim, deci, iertători, ca şi noi să ne învrednicim de iertare din partea lui Dumnezeu.
Acestea voiesc nu numai să le auziţi, ci să le şi faceţi. Acum însă amintirea celor spuse se mărgineşte numai la vorbe, şi poate că nici la vorbe, fiindcă plecând noi de aici, dacă ar întreba cineva pe unul dintre cei ce au fost de faţă, ce am vorbit noi aici, unii nici n-ar şti să răspundă, iar alţii ar spune poate numai subiectul despre care am vorbit, adică am spus că nu trebuie să răsplătim cu rău, ci să ne şi rugăm lui Dumnezeu pentru prigonitorii noştri, iar celelalte toate nemaispunându-le, căci nu şi le mai aduc aminte, iar alţii îşi mai aduc aminte de lucruri mici dar nici măcar de toate.
De aceea, vă rog, dacă nu vă folosiţi cu nimic din cele vorbite, atunci nu mai ascultaţi degeaba. Pentru că ce folos aveţi? Mai mare este osânda, mai grozavă pedeapsa, de vreme ce, după atâtea sfaturi, mai rămânem în aceleaşi apucături. Dumnezeu pentru aceea ne-a orânduit rugăciunea, ca să nu cerem de la El nimic pământesc, nimic omenesc. Voi, cei credincioşi, ştiţi cum trebuie să vă rugaţi, şi că orice rugăciune este obştească. „Dar, zici tu, nu se spune acolo să ne rugăm pentru necredincioşi.” Fiindcă nu ştiţi puterea rugăciunii, de aceea nu ştiţi nici adâncimea şi nici bogăţia ei, căci dacă v-ar explica cineva, ar găsi-o şi pe aceasta cuprinsă în ea. Când cel ce stă de faţă şi se roagă, zicând: „facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”, nimic altceva nu lasă a se înţelege, decât aceasta. Cum? În cer nu este nici un necredincios. Dacă era vorba numai de cei credincioşi, desigur că cele spuse nu aveau raţiune. Căci dacă numai credincioşii urmau a face voia Lui, iar cei necredincioşi deloc, atunci voia Lui nu ar mai fi ca în cer. Însă ce? „Precum în cer, zice, nu este nici un rău, nici pe pământ să nu fie; ci pe toţi îi atrage spre frica Ta, pe toţi oamenii fă-i îngeri, fie că ar fi duşmani, fie că ar fi persecutorii noştri. Nu vezi cum Dumnezeu este hulit în fiecare zi? Nu vezi de câte ori este batjocorit şi de necredincioşi, şi de credincioşi, şi prin vorbe, şi prin fapte? Oare a stins pentru aceasta soarele? Oare a oprit răsărirea lunii? Oare a tulburat, El, cerul sau a zguduit pământul din această cauză? Oare a secat mările sau a făcut să dispară izvoarele apelor? A tulburat sau a aşezat în dezordine cele de pe bolta cerească? Dimpotrivă, Dumnezeu face să răsară soarele, trimite ploaie, dă roade, dă hrană zilnică celor batjocoritori, celor lipsiţi de minte, celor spurcaţi, celor prigonitori, şi nu pentru o zi, sau două, sau trei, ci pentru întreaga viaţă.
Pe acesta imită-L, la El râvneşte, după putinţa omenească. Nu stă în putinţa ta a face să răsară soarele, dar cel puţin nu învinovăţi pe fratele tău. Nu poţi face tu ca norii să trimită ploaie, dar cel puţin nu bârfi. Nu poţi hrăni pe alţii, cel puţin nu-i necinsti. Îţi sunt de ajuns darurile acestea. Din partea lui Dumnezeu, binefacerea către duşmani se arată prin fapte, tu însă măcar prin vorbe arat-o. Roagă-te Iui Dumnezeu pentru duşmani, căci numai aşa vei fi deopotrivă Tatălui tău Celui ceresc. De nenumărate ori am vorbit despre acestea, şi nici nu vom conteni a vorbi, numai de ar ieşi de aici ceva mai mult. Noi nu ne lenevim, nu ne obosim şi nici nu vom înceta a vă vorbi, numai că voi, ascultându-ne, să nu credeţi că vă necăjim. Şi se pare că se necăjeşte cineva, când nu face cele spuse, căci cel ce face, voieşte într-una a auzi aceleaşi vorbe, şi consideră pe cel ce vorbeşte nu ca pe un supărător oarecare, ci ca pe un lăudător. Aşa că de nicăieri nu vine faptul acesta, decât numai de acolo că nu se fac cele vorbite, şi pentru aceea şi cel ce vorbeşte este înţeles cu greutate.
Dacă, de pildă, cineva face milostenie, iar un altul discută despre milostenie, acela nu numai că nu se necăjeşte a asculta, ci încă se şi bucură ascultând despre propriile sale succese, spuse şi lăudate de altul. Tot aşa şi noi; fiindcă nu avem nimic în comun cu toleranţa, şi nici că se potriveşte cu noi aceasta, de aceea se pare că suntem greu de înţeles chiar şi în vorbe. Deci, dacă nu voiţi a fi noi greu de înţeles şi supărători, faceţi aşa, şi dovediţi aceasta prin fapte, fiindcă de altfel nu vom înceta niciodată a vă vorbi de aceleaşi lucruri, până ce nu le veţi îndeplini. Mai cu seamă noi facem aceasta din îngrijirea şi marea dragoste ce avem către voi, după aceea şi pentru primejdia ce ne stă nouă în faţă. Căci cel ce trâmbiţează, chiar dacă nimeni n-ar ieşi la război, trebuie totuşi să trâmbiţeze, pentru a-şi face datoria sa. Noi facem aceasta nu cu scopul de a vă mări osânda, ci ca voi singuri să vă apăraţi. Pe lângă acestea apoi, ne mai stăpâneşte şi dragostea de voi, fiindcă ne doare şi ni se tulbură sufletul când se întâmplă cu voi ceva din cele spuse mai sus.
Dar să nu fie una ca aceasta! Cele ce vă spun, nu au nevoie de cheltuială bănească, nu este ceva departe de voi, nu este dorinţa banilor; este nevoie numai de a voi, este o vorbă, este o bună intenţie. Să ne păzim, deci, gura noastră, să aşezăm pe ea uşă şi lacăt, ca astfel nimic din cele ce nu plac lui Dumnezeu să nu vorbim. Aceasta este chiar pentru noi înşine, şi nicidecum pentru cei ce ne rugăm. Aceasta pururea să o judecăm în mintea noastră, că cel ce binecuvântează pe duşman, pe el se binecuvântează; că cel ce blestemă, pe el singur se blestemă, iar cel ce se roagă pentru duşman, pentru sine se roagă, şi nicidecum pentru acela. Si cu chipul acesta vom putea ajunge de la vorbă la faptă, şi ne vom învrednici de bunurile făgăduite nouă. Cărora fie să ne învrednicim cu toţii a ne împărtăşi, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine mărirea, puterea şi slava acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.