din “Talcuiri la Epistola Intai catre Timotei”
Vrednic de credinţă şi de toată primirea e cuvântul că Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu. Şi tocmai pentru aceea am fost miluit, ca Iisus Hristos să arate mai întâi în mine toată îndelunga Sa răbdare, ca pildă celor ce vor crede în El, spre viaţa veşnică. (I Timotei l, 15-16)
Atât de mari sunt binefacerile lui Dumnezeu, şi covârşesc orice aşteptare şi credinţă omenească, încât de multe ori nu-i vine omului a crede. Căci cele ce n-am gândit, şi n-am aşteptat, pe acelea ni le-a hărăzit Dumnezeu, încât şi apostolii au avut mult necaz, până să se încredinţeze de harurile acordate de Dumnezeu. Că după cum pătimim şi în lucrurile cele mari ce se desfăşoară înaintea noastră, zicând cu oarecare necredinţă: „oare nu este vis?”, tot aşa se petrece şi cu darurile lui Dumnezeu. Care era lucrul pe care ei să nu îl creadă? Deşi erau duşmanii lui Dumnezeu, şi păcătoşi, şi nici prin Lege nu se putuseră îndreptăţi, nici prin faptele Legii, iată că deodată numai prin credinţă s-au învrednicit celor dintâi bunuri. Multe spune Pavel asupra acestei probleme şi în Epistola către Romani, dar multe şi aici.
„Vrednic de credinţă, zice, şi de toată primirea e cuvântul că Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu”. Fiindcă iudeii se puteau atrage mai cu seamă prin Lege, îi îndeamnă de a fi cu băgare de seamă la Lege, că nu este cu putinţă să se mântuiască cineva doar prin Lege, fără să aibă credinţă. Părea într-adevăr de necrezut că deşi omul şi-a petrecut în zadar şi fără scop întreaga viaţă de dinainte, cheltuind-o în fapte rele, totuşi la urmă s-ar putea mântui numai prin credinţă.
De aceea zice Pavel: „vrednic de credinţă”. Unii însă nu numai că nu credeau, dar chiar şi luau în bătaie de joc, ceea ce şi astăzi fac, zicând: „şi de ce n-am face cele rele, ca să vină cele bune”. (Romani 3, 8) Fiindcă apostolul zicea: „unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul” (Romani 5, 20), răspundeau ei: „să facem cele rele, ca să vină cele bune”. Acestea le spuneau mai cu seamă elinii, batjocorind cele ale noastre.
Când noi discutăm cu ei despre gheenă, ei zic: „şi cum sunt acestea demne de Dumnezeu, dacă omul iartă pe sluga sa care a greşit multe, apoi Dumnezeu pedepseşte pe vecie?”; când, după aceea, vorbim de baia renaşterii şi de iertarea păcatelor prin botez, ei răspund: „cum sunt acestea vrednice de Dumnezeu, ca să ierte pe cel ce a făcut mii de rele?” Ai văzut contrazicerea în păreri, şi cum pretutindeni îşi dau pe faţă iubirea de ceartă? Atunci, dacă iertarea păcatelor este ceva rău, bună este pedeapsa; iar dacă pedeapsa nu este bună, atunci iertarea este bună. Vorbesc acestea după cum spun ei, căci după cum spunem noi, amândouă sunt bune. Şi cum este aceasta, o vom arăta în alt loc, fiindcă acum nu ar fi potrivit, deoarece, problema fiind adâncă şi având nevoie de o întinsă examinare, trebuie la timpul potrivit să o punem înaintea dragostei voastre.
Deci, cum şi de unde este cuvântul credincios? De la cele înfăţişate mai înainte, şi de la cele de după aceasta. Priveşte cum îşi pregăteşte lucrul acesta, şi după ce pregăteşte, cum stăruie în vorbă. Căci atunci când spune că fiind hulitor şi prigonitor a fost miluit, acest fapt este al unuia care pregăteşte. Si nu numai că 1-a miluit, ci şi credincios 1-a făcut. Deci, nu trebuie să se îndoiască cineva că a fost miluit, căci nimeni, văzând pe cel legat umblând încoace şi încolo prin palatul împărătesc, nu se mai îndoieşte că acela a fost miluit, ceea ce se poate vedea cu Pavel. Şi cum se poate una ca aceasta? Apoi iată că începutul îl face chiar cu el, sau mai bine zis, se dă pe sine drept exemplu, căci nu se ruşinează numindu-se pe sine păcătos, ci se făleşte că s-a învrednicit de o atât de mare iubire de oameni, fiindcă în felul acesta poate mai cu seamă să arate măreţia îngrijirii părinteşti a lui Dumnezeu.
Dar oare cum de spune el în alt loc despre sine: „În ceea ce priveşte dreptatea cea din Lege, fără de prihană” (Filipeni 3, 6), în timp ce aici el zice că este păcătos, ba încă cel dintâi între păcătoşi? Adică, faţă de dreptatea ce Dumnezeu a făcut-o, şi care cu adevărat se cerea, păcătoşi erau şi cei din Lege. „Că toţi au greşit, zice, şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”. (Romani 3, 23) Această dreptate însă el nu a pus-o în relaţie cu una oarecare, ci cu „cea din Lege”. Că după cum cel ce a câştigat mult argint prin sine, pare bogat, însă în raport cu vistieriile împărăteşti este foarte sărac, şi încă cel dintâi dintre săraci, tot aşa şi aici: în raport cu îngerii şi drepţii, şi cu toţi oamenii, sunt păcătoşi. Deci, dacă Pavel, care a făcut dreptatea în Lege, şi este primul dintre păcătoşi, apoi cine oare dintre ceilalţi s-ar putea numi drept? El nu zice aceasta defăimându-se pe sine ca desfrânat şi lacom — să nu se creadă una ca aceasta; doar că, punând în paralel dreptatea aceea cu dreptatea cea după har, o găseşte a fi nimic, ba încă pe cei ce o au îi înfierează ca păcătoşi.
„Şi tocmai pentru aceea am fost miluit, ca Iisus Hristos să arate mai întâi în mine toată îndelunga Sa răbdare, ca pildă celor ce vor crede în El, spre viaţa veşnică.” Ai văzut cum iarăşi se umileşte şi se înjoseşte pe sine, punând de faţă şi o altă pricină mai importantă? Căci a fi miluit pentru neştiinţă, nu arată atât de mult păcătos pe cel miluit, şi nici atât de mult osândit; în timp ce a fi miluit pentru ca nimeni dintre păcătoşi să nu deznădăjduiască mai mult, căci şi el se va învrednici de aceleaşi bunuri, apoi aceasta este mare şi încă foarte mare. Aşa că, spunând că „eu sunt cel dintâi dintre păcătoşi… fiind hulitor şi prigonitor, şi că nu sunt vrednic a mă numi apostol” şi, în fine, câte a mai spus, nimic n-a spus atât de umilit. Iar aceasta mai clar o arată printr-un exemplu.
Fie, de pildă, o cetate cu mulţi oameni în ea, şi toţi locuitorii ei fiind stricaţi, unii mai mult, alţii mai puţin, dar cu toţii deznădăjduiţi, iar dintre locuitorii aceia s-ar găsi unul care ar fi mai cu seamă vrednic de pedeapsă, ca unul care a trecut prin toate felurile de păcate; dacă, deci, le-ar spune cineva că „împăratul voieşte a ierta greşelile tuturor”, desigur că ei n-ar crede vorba aceasta, până ce mai întâi n-ar vedea iertat pe cel mai stricat dintre toţi; iar despre asta nu mai este nici o îndoială.
Tocmai aceasta o spune şi Pavel aici: că voind Dumnezeu a înştiinţa pe oameni, că le va ierta lor toate păcatele, la început a ales pe cel mai păcătos dintre toţi. „Dacă eu, zice, m-am învrednicit de iertare, despre ceilalţi nu trebuie a se îndoi cineva”, precum ar zice cineva: „dacă pe acesta îl va ierta Dumnezeu, apoi pe nimeni nu va mai pedepsi”. Prin aceasta nu se arată pe sine ca vrednic de iertare, ci că s-a bucurat de asemenea har, pentru mântuirea altora. „Nimeni, deci, să nu se îndoiască, zice, câtă vreme m-am mântuit eu.”
Dar tu priveşte şi umilinţa acestui fericit, căci n-a spus că „întru mine se arată îndelunga răbdare”, ci „toată îndelunga răbdare”, ca şi cum pare că ar fi zis: „mai cu seamă pentru mine nu ar fi trebuit a-Şi arăta toată îndelunga Lui răbdare mai mult decât pentru altul — care nici că se găsea atât de păcătos — pentru mine care aveam nevoie de întreaga Lui milă, de toată îndelunga răbdare, iar nu numai de o parte, după cum aveau nevoie cei ce păcătuiseră în parte”.
„Ca pildă, zice, celor ce vor crede în El, spre viaţa veşnică”, adică spre mângâiere, spre îndemnul acelora. Apoi, fiindcă a arătat marea putere a Fiului, căci i-a arătat atâta dragoste, ca să nu creadă cineva că Tatăl a fost lipsit de această dragoste, la urmă raportează faptul şi la Tatăl, înălţându-I slava şi zicând:
Iar împăratul veacurilor, Celui nestricăcios, nevăzutului, singurului Dumnezeu fie cinste şi slavă în vecii vecilor. Amin! (l, 17) „Pentru toate acestea, zice, nu numai pe Fiul îl slăvim, ci şi pe Tatăl.”
Dar acum noi am zice ereticilor: iată că apostolul a spus aici „unuia singurului Dumnezeu”; aşadar Fiul nu este Dumnezeu? Şi „Celui nestricăcios”, aşadar Fiul nu este nestricăcios? Şi ceea ce Tatăl ne dă după aceasta, Fiul nu are? „Da! zic ei; Fiul este şi Dumnezeu şi nestricăcios, însă nu în aşa fel ca Tatăl.” Dar ce spui? Nu este la fel? „Este de o fiinţă mai mică, inferioară”, zic ei. Aşadar şi de o nestricăciune inferioară. Dar ce înseamnă nestricăciune mare sau mică, fiindcă nestricăciune nu înseamnă altceva decât „a nu se strica, a nu se corupe”. Slavă mare şi mică este, într-adevăr, dar nestricăciune mare şi mică nu este, precum nu este nici sănătate mare şi mică, căci ori trebuie să se strice, să se corupă, ori nu.
„Dar cum? zici tu; noi şi cu Dumnezeu suntem la fel?” Să nu crezi una ca aceasta! Câtuşi de puţin nu este aşa. Şi de ce? Pentru că Dumnezeu are aceasta de la natură, în timp ce noi o avem introdusă din afară. Apoi, oare şi cu Fiul se petrece astfel? Câtuşi de puţin, ci şi El o are de la natură. Şi unde este atunci deosebirea? Acolo, că Tatăl o are de la Sine, şi prin Sine este ceea ce este, şi prin nimeni altul, iar Fiul are de la Tatăl. Apoi aceasta o mărturisim şi noi; că nici noi nu tăgăduim că Fiul este nestricăcios din Tatăl. „Pentru toate acestea, zice fericitul Pavel, slăvim pe Tatăl, căci a născut aşa pe Fiul.”
Ai văzut că mai cu seamă atunci se slăveşte Tatăl, când Fiul a săvârşit lucruri mari şi de neînţeles pentru noi? Căci la El se raportează cele ale Fiului. Aşadar, slava Fiului este mai mare decât a Tatălui, dacă S-a născut atât de puternic, şi aşa precum este? Când este întru tot îndestulat, când este destoinic prin Sine, când nu este slab? Când apostolul zice: „iar împăratul veacurilor”, prin aceste cuvinte se spune şi de Fiul, „prin Care a făcut şi veacurile.” (Evrei l, 2) Acelaşi lucru este şi aici. Pentru unii oameni, creaţia şi creatura se împart în două: unul este cel ce face, se osteneşte şi întâmpină greutăţi, şi altul care stăpâneşte. Pentru ce oare? Pentru că cel ce face acel lucru este mai mic decât cel ce stăpâneşte lucrul făcut. La Dumnezeu însă lucrurile nu se petrec aşa, căci nu a altuia este stăpânirea, şi a altuia creaţia, şi nici fiindcă aud „prin Care şi veacurile a făcut”, voi putea răpi de la Tatăl creaţia; precum nici când aud spunându-se că Tatăl este împărat al veacurilor, nu voi putea răpi de la Fiul stăpânirea, căci a născut pe Creator. Aşadar, Fiul împărăteşte ca stăpân al creaturilor. Căci El nu lucrează cu plată, precum fac cei de pe lângă noi, şi nici ascultând sau supunându-se altuia, ca aceia, ci pentru iubirea şi bunătatea Lui. Căci ce, Fiul a fost văzut vreodată? Nu o poate spune cineva. Ce înseamnă, prin urmare, expresia: „Celui nestricăcios, singurului Dumnezeu”? Si ce înseamnă când zice Petru: „şi întru nimeni altul nu este mântuirea”? (Faptele Apostolilor 4, 12)
„Cinste şi slavă, zice, în vecii vecilor. Amin.” Slava şi cinstea nu se aduc numai prin vorbe, de vreme ce şi El nu ne-a făcut numai prin vorbe, ci şi prin fapte. Tot aşa şi noi să-L cinstim prin fapte, deşi cinstea pe noi ne atinge, nu pe El, fiindcă El nu are nevoie de nimic din partea noastră, ci noi avem nevoie de El, încât, dacă-L cinstim pe El, pe noi înşine ne-am cinstit. Că după cum cel ce deschide ochii spre a vedea lumina soarelui, lui singur îi foloseşte, admirând frumuseţea acestui corp ceresc, iar soarelui nu i-a adus nici o mulţumire, fiindcă nu 1-a făcut mai strălucitor decât era, tot aşa, ba încă cu atât mai mult cu Dumnezeu; căci cel ce admiră şi cinsteşte pe Dumnezeu, pe sine se cinsteşte, şi se foloseşte foarte mult. Cum? Fiindcă săvârşind virtutea, se slăveşte pe sine. „Căci Eu preamăresc pe cei ce mă preaslăvesc pe Mine.” (I Regi 2, 30) „Dar, zici tu, cum poate să fie slăvit cineva, când el nu se foloseşte cu nimic din slava ce noi : o acordăm?” Apoi aceasta se petrece întocmai după cum se zice despre Dumnezeu că este flămând şi însetat. Căci pe cele ale noastre El şi le însuşeşte, ca măcar aşa să ne atragă spre El; îşi însuşeşte, zic, şi onorurile şi batjocurile, ca măcar astfel să ne înfricoşăm — dar nici aşa noi nu suntem atraşi.
DUMNEZEU; DESPRE FRUMUSEŢE, ÎMPOTRIVA FEMEILOR CARE
SE ÎMPODOBESC
„Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.” (I Corinteni 6, 20) Şi cum îl slăveşte cineva pe Dumnezeu în trupul său? Cum în sufletul său? În trup îl slăveşte cel ce nu este desfrânat, cel ce nu se îmbată, cel ce nu se îmbuibează cu mâncărurile, cel ce nu se împodobeşte, cel ce are grijă de trup doar atât cât îi trebuie pentru sănătatea lui, cel ce nu preadesfrânează, cea (femeia) care nu miroase a mirodenii, cea care nu-şi zugrăveşte faţa cu vopsele, cea care se mulţumeşte cu atâta cât a făcut Dumnezeu, şi nu mai adaugă nimic meşteşugit pe faţa sa. Căci, spune-mi: de ce introduci de la tine în făptura lui Dumnezeu cea desăvârşită? Nu-ţi este de ajuns ceea ce a făcut Dumnezeu; ci ca un mai bun arhitect încerci să îndrepţi şi să dregi lucrul Său, te împopoţonezi şi batjocoreşti pe Creator, ca astfel să atragi la sine-ţi mulţi admiratori. „Dar ce să fac, zici tu, căci nici eu nu voiesc, ci sunt silită a face acestea pentru bărbatul meu.” Nu se poate să fii iubită de alţii, dacă tu nu voieşti. Dumnezeu te-a făcut frumoasă, ca şi prin aceasta El să fie admirat, iar nu batjocorit. Deci nu-L răsplăti cu astfel de daruri, ci cu înţelepciune şi cumpătare. Dumnezeu te-a făcut frumoasă ca astfel să-ţi înmulţeşti şi sporeşti cumpătarea. Căci nu este tot una: să fii înţeleaptă când te găseşti drăgăstoasă şi vrednică de iubit, şi să nu fii dorită de nimeni. Auzi ce spune Scriptura despre losif, că era frumos şi plăcut la faţă ? Şi ce ne foloseşte nouă să auzim că losif era frumos? Pentru ca astfel încă mai mult să-i admirăm frumuseţea lui şi cumpătarea.
Dumnezeu te-a făcut frumoasă? Apoi de ce atunci te sluţeşti pe tine? După cum o statuie de aur ar mânji-o cineva cu noroi din mocirlă, tot aşa fac şi femeile care întrebuinţează sulimanuri pe feţele lor. Presari singură pe tine însuţi pământ, femeie, uneori pământ de culoarea roşie, alteori alt. „Dar, zici tu, cele slute, cu drept cuvânt că fac aşa.” Dar oare de ce, spune-mi! Dacă pentru a-şi acoperi sluţenia, atunci fac ceva prostesc; când ceea ce este natural a fost biruit de ceea ce este artificial? Cu ce poate sluţenia să întristeze pe cineva, când acela nu are alt defect? „Să nu lauzi pe om pentru frumuseţea lui şi să nu te scârbeşti de om pentru chipul (faţa) lui.” (înţelepciunea lui Isus Sirah 11, 2) Pe Dumnezeu să-L admiri şi să-L lauzi ca pe Cel mai eminent meşteşugar, iar pe acela deloc, căci frumuseţea ce o are, nu este proprietatea lui.
De altfel, ce câştig ai de la frumuseţe? Nici unul, ci lupte mai multe, bârfe mai multe, primejdii mai multe, bănuieli mai multe. Pe aceea care nu este frumoasă, nici n-ar bănui-o cineva, pe când pentru aceea care încă mai întrebuinţează şi sulimanuri şi podoabe multe pe ea, imediat lumea îşi face o idee rea de ea, şi bărbatul ei convieţuieşte cu bănuială – ce poate fi mai grozav? El nu se bucură de atâta plăcere din privirea frumuseţii ei pe câtă întristare are din pricina bănuielilor. Aceea în curând se ofileşte din pricina sulimanurilor, căpătându-şi o înfăţişare de moleşire, de deşănţare, de desfrânare şi chiar sufletul ei devine grosolan, şi plin de cea mai mare şi mai totală lipsă de ruşine, fiindcă frumuseţea de felul acesta preferă aceste femei. Pe când pe cealaltă nu o vom găsi niciodată în halul acesta, şi nici nu va avea cine să se repeadă asupra ei, ca nişte câini, ci întocmai ca şi o mieluşea, ea paşte în linişte, nesupărând-o nici un lup, şi nerepezindu-se asupra ei, căci lângă ea stă păstorul. Nu este nici un avantaj mai mult, dacă una este frumoasă, iar alta nu; avantajul este că aceea chiar frumoasă fiind să nu desfrâneze, iar cealaltă să nu fie rea.
Căci, spune-mi te rog: care este însuşirea ochilor? Oare de a fi umezi, de a se întoarce repede în toate părţile, de a fi bulbucaţi şi albaştri, sau de a fi ageri şi cu vederea fină? Eu zic că cele din urmă sunt; iar aceasta se învederează de acolo. Care este însuşirea unei candele? De a lumina frumos întreaga casă, sau a fi fabricată cu gust, şi rotundă, sau în formă cilindrică? Desigur că, fără vorbă multă, am zice că cea dintâi este însuşirea candelei, în timp ce forma ei ne este indiferentă, şi ceea ce se caută, aceasta este. De aceea şi zicem către slugă: „rău mi-ai întocmit candela”, căci doar treaba candelei este să lumineze. Prin urmare acelaşi lucru se poate zice şi pentru ochi: dacă este negru sau albastru, puţin ne interesează, pe câtă vreme ei îţi îndeplinesc cu toată prisosinţa nevoia ta; după cum răi sunt ochii aceia care-ţi întunecă vederea, şi nu au bine regulată întocmirea lor, pentru care pe cei ce nu văd — chiar cu ochii deschişi — noi zicem că au răi ochii. Căci tot ceea ce nu-şi îndeplineşte rolul său propriu, noi zicem că este rău. Şi aceasta este răutatea ochilor.
Dar mai spune-mi: care este însuşirea nasului? Oare de a fi drept, de a fi bine format în amândouă laturile, şi de a avea analogia potrivită cu faţa — sau de a fi destoinic spre mirosit, şi a putea iute distinge mirosul şi a-1 trimite creierului? Aceasta este destul de lămurit. Dar să o învederez şi printr-un alt exemplu. Despre care unelte sau vase zicem noi că sunt fabricate bine: de cele care se pot fura cu uşurinţă, sau de acelea care sunt făurite bine? Desigur că despre acestea din urmă. Care dinţi spunem noi că sunt buni? Aceia care sunt ascuţiţi şi macină bine mâncarea, sau aceia care sunt aşezaţi frumos în gură? Desigur că cei dintâi.
Şi în general vorbind, dacă am face cercetare asupra oricărui mădular al trupului, le-am găsi pe toate într-atât de sănătoase şi bune, întrucât fiecare din ele îşi îndeplineşte cu exactitate rolul său propriu. Tot astfel zicem şi că un vas, sau un copac este bun, nu după forma sau culoarea lui, ci după slujba pe care o îndeplineşte. Tot aşa zicem şi de o slugă că este bună şi destoinică la treabă, nu după frumuseţea sau sluţenia ei, ci după slujba ce ne-o face.
Ai văzut cum trebuie să fie ceva bun şi frumos? Când noi deopotrivă ne bucurăm de cele mari şi frumoase, cu nimic nu ne covârşim unii pe alţii. De pildă, eu zic că noi vedem cu toţii deopotrivă lumea aceasta, vedem la fel soarele, luna, stelele, umblăm cu toţii la fel prin aer, ne împărtăşim cu toţii din mâncăruri şi din apă, fie că am fi frumoşi la faţă, fie că n-am fi. Şi dacă ar trebui să spun ceva minunat, apoi desigur că femeile care nu sunt aşa de frumoase, sunt mult mai sănătoase ca cele frumoase. Căci cele frumoase nu se dedau la nici o osteneală, pentru a-şi păstra frumuseţea, ci stau în nelucrare şi la umbră, din care cauză şi energia naturală a mădularelor trupului devine mai moleşită, mai neactivă, în timp ce celelalte, ca unele ce n-au nici o grijă de asemenea nimicuri, îşi cheltuiesc toată viaţa în activitate.
„Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.” (I Corinteni 6, 20) Să nu ne împodobim trupul, fiindcă această grijă este de prisos şi prostească. Să nu învăţăm pe bărbaţi să iubească numai faţa; căci dacă tu eşti împodobită în aşa fel, uitându-se la faţa ta, iute va fi atras spre desfrânare; iar dacă tu îl vei învăţa să iubească purtarea femeii şi podoaba sufletului ei, el nu va desfrâna cu uşurinţă, căci nici nu va găsi unele ca acestea la o desfrânată, ci din contră. Să nu-1 deprinzi a se lăsa să fie stăpânit de râs sau de îmbrăcămintea sumară, ca nu cumva otrava să se îndrepte contra ta. Invaţă-1 să se bucure totdeauna de cumpătare, şi vei putea face acest lucru, dacă şi înfăţişarea ta va fi la fel, fiindcă dacă tu eşti îngâmfată şi îmbrăcată sumar, cum vei putea scoate din gură vorbe demne şi cuviincioase? Şi cine oare nu va râde de tine, şi nu te va lua în bătaie de joc? Cum poate cineva să-L poarte în sufletul său pe Dumnezeu? Practicând virtutea, împodobindu-şi sufletul, mai ales că nimic nu-1 poate împiedica de la aceasta. Astfel slăvim noi pe Dumnezeu, când suntem în toate privinţele buni, şi în ziua aceea vom fi slăviţi şi noi de El mai mult chiar decât îl slăvim acum pe El. „Căci socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi.” (Romani 8, 18) Căreia fie ca noi cu toţii să ne împărtăşim întru Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine mărirea, puterea şi slava acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.