OMILIA III


din “Talcuiri la Epistola Intai catre Timotei”

Mulţumesc Celui ce m-a întărit, lui Iisus Hristos, Domnul nostru, că m-a socotit credincios şi m-a pus să-I slujesc, pe mine care mai înainte huleam, prigoneam şi batjocoream. Totuşi am fost miluit, căci în necredinţa mea, am lucrat din neştiinţă. Si a prisosit foarte harul Domnului nostru, împreună cu credinţa şi cu dragostea cea întru Hristos Iisus. (I Timotei l, 12-14)
Mare este folosul umilinţei, cu toate că umilinţa adevărată nu se află aşa de lesne; îndeosebi umilinţa în cuvinte, pe care o vei găsi chiar mai mult decât trebuie, dar adevărata umilinţă nu o vei găsi cu atâta uşurinţă. Fericitul Pavel atât de mult umbla după această umilinţă, încât inventa chiar multe pretexte, spre a-şi umili cugetul său. Fiindcă era natural ca să se silească a se umili cei ce se îngâmfau în cugetele lor că au mari succese, apoi natural era ca şi el să simtă un fel de silă, îngâmfându-se în cugetul său şi umflându-se ca şi un râu ce-şi iese din matca sa.
Priveşte acum ce face şi aici. A spus că: „Evanghelia slavei fericitului Dumnezeu, mi s-a încredinţat mie”, Evanghelie de care nu erau liberi a se împărtăşi cei ce încă erau sub jugul Legii, fiind contrari ei; căci atât de mare este deosebirea între una şi cealaltă, încât cei ce se găsesc încă sub jugul Legii, nu sunt vrednici de a se împărtăşi din harurile Evangheliei, precum de pildă ar zice cineva că cei ce au nevoie de legături, nu sunt liberi să intre în ceata filosofilor. Deci, fiindcă s-a îngâmfat mult şi a grăit lucruri mari, iată că, de îndată ce se moderează pe sine, îi face şi pe alţii să gândească tot aşa. Zicând că „mi s-a încredinţat mie”, iute se opreşte asupra vorbei, ca să nu-ţi închipui că a spus aceasta din mândrie. Priveşte, deci, ce fel de corijare îşi face, adăugând şi zicând: „mulţumesc Celui ce m-a întărit, lui Hristos Iisus, Domnul nostru, că m-a socotit credincios şi m-a pus să-I slujesc”. Ai văzut cum pretutindeni ascunde succesele sale, şi totul Îi atribuie lui Dumnezeu, în aşa fel încât liberul arbitru să nu fie vătămat? Căci ar putea zice cel necredincios: „dacă totul este al lui Dumnezeu, iar de la noi nu se cere nimic, căci ne mişcă de la rău spre filosofie ca pe nişte lemne, de ce atunci pe Pavel 1-a făcut aşa, iar pe Iuda nu 1-a atras spre bine?” Această antiteză răsturnând-o, priveşte cum întrebuinţează cuvintele cu înţelepciune. „Care mi s-a încredinţat mie”, zice. Aceasta este demnitatea şi succesul său, însă nu întru totul al său, căci priveşte ce spune: „mulţumesc Celui ce m-a întărit, lui Hristos Iisus”. Aceasta este a lui Dumnezeu, apoi, iarăşi, ceea ce vine de la sine: „credincios m-a socotit” — desigur, fiindcă urma a fi folositor în răspândirea cuvântului lui Dumnezeu.
„Si m-a pus să-I slujesc, pe mine, care mai înainte huleam, prigoneam şi batjocoream”. Priveşte cum aici pune şi ceea ce era propriu al său, şi ceea ce era a lui Dumnezeu, atribuind partea cea mai mare proniei lui Dumnezeu, iar partea sa de acţiune moderând-o, numai într-atât încât liberul arbitru să nu fie vătămat, după cum am mai zis.
Dar ce vrea să zică prin: „Celui ce m-a întărit pe mine”? Adică: „mare sarcină a căzut asupra mea, şi deci aveam nevoie de un mare ajutor de Sus”. Căci tu gândeşte-te cât de greu era, ca să se lupte în fiecare zi cu batjocurile, cu clevetirile, cu primejdiile, cu piedicile, cu insultele, cu necazurile de tot felul, şi să nu se obosească câtuşi de puţin, ci, fiind atacat în fiecare zi cu săgeţi din toate părţile, el să se lupte voiniceşte, având privirile îndreptate spre cer, şi să stea pe loc neatins. Aceasta nu a fost numai putere omenească, dar nici numai ajutorul lui Dumnezeu, ci pe lângă ajutorul de Sus a fost nevoie şi de voinţa lui Pavel. Cum, prevăzând şi ştiind mai dinainte Dumnezeu cine va fi Pavel, 1-a ales pe el, ascultă ce spune mai înainte chiar de a începe propovăduirea Evangheliei: „Mergi, fiindcă acesta îmi este vas ales, ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor şi a regilor şi a fiilor lui Israel”. (Faptele Apostolilor 9, 15) Căci precum cei ce poartă semnul împărătesc în război (cel ce obişnuit se numeşte steag ), au nevoie de multă virtute şi experienţă, ca să nu-1 piardă şi să intre în mâinile duşmanilor, tot aşa şi cei ce poartă numele lui Hristos, nu numai în timp de război, ci şi în timp de pace, au nevoie de multă putere, ca să nu predea numele lui în gura duşmanilor, ci să-1 poarte bine şi să ducă crucea voiniceşte. Pentru că, într-adevăr, avem nevoie de multă putere pentru a purta numele lui Hristos. Căci cel ce grăieşte ceva nedemn, sau face, sau chiar numai cugetă ceva nedemn, nu poartă bine numele Lui, nu are pe Hristos întru el. Cel ce poartă întru el pe Hristos, se mândreşte pentru aceasta, şi-I vesteşte numele nu prin pieţe şi pentru pieţe, ci în ceruri şi pentru ceruri, şi toţi îngerii cei ce stau împrejurul tronului Lui, îl admiră şi se sfiesc de el.
„Mulţumesc, zice, lui Hristos Iisus, Celui ce m-a întărit pe mine.” Priveşte cum şi pe cele ale sale el le consideră a fi ca har din partea lui Dumnezeu — deşi aceasta a fost a ta, fericite Pavele, căci Dumnezeu nu este părtinitor —, adică: „m-a învrednicit slujbei acesteia; iar aceasta este semn că m-a crezut a fi credincios”, întocmai ca şi într-o casă, unde iconomul nu numai că mulţumeşte stăpânului pentru încrederea pe care i-o arată, ci o are ca semn că pe el îl crede cel mai credincios dintre toţi; în aşa fel s-au petrecut lucrurile şi în cazul de faţă.
Apoi gândeşte-te cum el înalţă mila lui Dumnezeu şi iubirea Lui de oameni, dând pe faţă viaţa sa dinainte. „Pe mine, zice, care mai înainte huleam, prigoneam şi batjocoream”. Când el vorbeşte de iudeii cei necredincioşi, întrebuinţează cuvinte mai moderate: „le mărturisesc, zice, că au râvnă pentru Dumnezeu, dar sunt fără cunoştinţă” (Romani 10, 2), iar despre sine zice că a fost hulitor şi prigonitor. Ai văzut înjosirea lui, şi cum el nu este iubitor de sine, ci are cugetul umilit? Nu a fost de ajuns să spună că a fost hulitor, ci a mai adăugat că şi prigonitor, arătând astfel puterea persecuţiei lui. „Răutatea mea, zice, nu rămânea numai până la mine, ci încă şi pe cei ce voiau a fi evlavioşi îi persecutam.” Mare era înverşunarea hulirii lui!
„Totuşi am fost miluit, zice, căci în necredinţa mea, am lucrat din neştiinţă”. Dar de ce oare n-au fost miluiţi şi alţi iudei? Căci făceau precum făcuse el, nu din neştiinţă, ci ştiind şi cunoscând foarte bine. Şi ca să afli exact, ascultă pe evangbelist, spunând: „Dintre căpetenii mulţi au crezut în El, dar nu mărturiseau… căci au iubit slava oamenilor mai mult decât slava lui Dumnezeu”, şi iarăşi, Hristos zice: „cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unul de la altul?”, şi iarăşi: „acestea le-au spus părinţii lui, pentru că se temeau de iudei… ca să nu fie daţi afară din sinagogă”. Si chiar înşişi iudeii ziceau: „vedeţi că nimic nu folosiţi! Iată, lumea s-a dus după El”. (loan 12, 42-43; 5, 44; 9, 22; 12, 19) Pretutindeni, dar, pe ei îi supăra patima iubirii de întâietate. Ei ziceau că: „Cine poate să ierte păcatele decât unul Dumnezeu?” (Luca 5, 21); şi a făcut aceasta imediat, iar ei au şi zis că este semn de la Dumnezeu. Toate acestea deci nu erau din neştiinţă.
„Dar unde oare era pe atunci Pavel?”, poate că ar zice cineva. Era la picioarele lui Gamaliel, neavând nimic în comun cu mulţimea ce se răsculase. Şi cine era Gamaliel? Era un bărbat oarecare, şi în tot ce făcea, nu ieşea din iubirea de întâietate. Dar cum după aceasta se găseşte Pavel laolaltă cu mulţimea? Pentru că vedea întărindu-se credinţa şi stăpânind, şi pe toţi mergând după Hristos. Pe timpul lui Hristos mulţimea câteodată era de partea Sa, altădată de partea învăţătorilor, iar atunci cu desăvârşire se despărţise de ei. Deci atunci, ceea ce făcea Pavel, din zel făcea, şi nu din iubire de întâietate, după cum făceau alţii. Căci de ce oare se ducea el la Damasc? Deoarece credea vătămătoare noua religie, şi pentru că se temea ca nu cumva propovăduirea ei să se împrăştie pretutindeni. Nu tot aşa însă şi iudeii, căci ceea ce făceau nu pentru apărarea celor mulţi o făceau, ci pentru iubirea lor de întâietate. Căci priveşte ce ziceau: „Vor veni romanii şi ne vor lua ţara şi neamul”. (loan 11, 48) Aşadar, ce frică îi zguduia pe ei? Cea omenească.
Dar este demn de a cerceta următorul fapt: cum, dacă era învăţat al legii şi o ştia cu exactitate, nu ştia nimic despre Hristos? Căci doar el era care zicea: „pe care a făgăduit-o mai înainte, prin profeţii Săi, în Sfintele Scripturi” . (Romani l, 2) Deci, cum de nu ştiai, pe câtă vreme erai râvnitor al legii părinteşti, învăţat la picioarele lui Gamaliel? Vameşii şi cei ce-şi petreceau timpul pe marginea lacurilor şi a râurilor alergau şi primeau învăţătura Lui, şi tu, cunoscător de lege, îl persecutai? De aceea se învinovăţea pe sine, zicând: „Nu sunt vrednic să mă numesc apostol”. (I Corinteni 15, 9) De aceea mărturiseşte neştiinţa, pe care o născuse necredinţa. De aceea zice că a fost miluit.
Ce vrea să zică oare prin „m-a socotit credincios”? Adică nimic din ale Stăpânului n-a trădat, toate spunea că sunt ale lui Dumnezeu, chiar şi cele ale sale proprii, şi n-a micşorat cu nimic slava lui Dumnezeu. Căci, ascultă-1 pe el ce spunea cu altă ocazie: „Bărbaţilor, de ce faceţi acestea? Doar şi noi suntem oameni, asemenea pătimitori ca voi”. (Faptele Apostolilor 14, 15) Aceasta înseamnă „credincios m-a socotit”. Fiindcă şi în alt loc zice: „m-am ostenit mai mult decât ei toţi. Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine” (I Corinteni 15, 10), şi iarăşi: „Căci Dumnezeu este Cel ce întru voi le lucrează şi pe «a vrea» şi pe «a lucra», pentru binevoirea Sa” .
Se arată pe sine vrednic de pedeapsă, căci mila lui Dumnezeu, pentru asemenea lucruri se acordă. Însă nu la fel în cazul iudeilor, după cum şi zice: „că împietrirea s-a făcut lui Israel în parte”. (Romani 11, 25)
„Şi a prisosit foarte harul Domnului nostru, împreună cu credinţa şi cu dragostea cea întru Hristos Iisus.” Şi ce vrea să zică prin aceasta? Ca nu cumva, auzind că „am fost miluit”, să crezi că a rămas până atunci, iată că după ce el a spus că „am fost hulitor, prigonitor şi batjocoritor, şi prin urmare am fost vrednic de pedeapsă, însă n-am fost pedepsit”, a adăugat imediat „ci am fost miluit”. Dar oare până aici a stat, sau mai bine zis mila lui Dumnezeu aici s-a mărginit, ca să nu fie pedepsit? Câtuşi de puţin, ci a mai făcut şi alte multe şi mari. Căci, Dumnezeu ne-a izbăvit nu numai de pedeapsa ce ne ameninţa, ci încă ne-a făcut şi drepţi, şi fii, şi fraţi, si prieteni, şi moştenitori, şi împreună moştenitori. De aceea şi zice apostolul: „a prisosit foarte harul Domnului nostru”, adică a depăşit chiar şi hotarele milei. Apoi, toate acestea nu sunt ale unuia care miluieşte numai, ci şi iubeşte, şi încă foarte mult. Zicând, deci, multe şi mari despre iubirea de oameni a lui Dumnezeu, că fiind hulitor şi prigonitor, a fost miluit, şi că nu a stat numai în acestea, ci s-a mai învrednicit şi de altele mai mari, la urmă iarăşi se asigură contra necredincioşilor, care ar fi putut zice că liberul arbitru a fost desfiinţat, şi adaugă: „Cu credinţa şi cu dragostea cea întru Hristos Iisus”, anume că „noi întru atâta, numai, am contribuit, că am crezut că El poate să ne mântuiască pe noi”.

TREBUIE SĂ IUBIM PE HRISTOS CA PE UN PRIETEN ADEVĂRAT –
ÎNSĂ NOI ACUM ÎL URÂM ŞI DISPREŢUIM; TREBUIE SĂ IUBIM PE
VRĂJMAŞI ŞI SĂ LE FACEM BINE

Să iubim deci pe Dumnezeu prin Hristos. Dar ce vrea să zică „prin Hristos”? Că El este pricinuitorul acestora, iar nu legea. Ai văzut cui a devenit Hristos pricina bunurilor, şi cui legea? Şi n-a spus simplu că „s-a înmulţit”, ci că „a prisosit foarte”. Şi într-adevăr harul a prisosit, pentru că pe noi, care eram vrednici de mii de pedepse, deodată ne-a dus la înfiere. Dar iată că şi aici particula întru înseamnă „prin”. Şi priveşte că nu numai credinţa este necesară, ci şi dragostea. Fiindcă şi acum sunt mulţi care cred că Hristos este Dumnezeu, însă nu-L iubesc pe El, şi nici nu fac cele ale celor ce iubesc. Căci în ce fel Îl iubesc, dacă pe toate celelalte le preferă înaintea lui Hristos, ca de pildă: averi, naştere, noroc, observaţiile semnelor, prezicere, ghicire în zborul păsărilor? Când noi vieţuim spre ocara Lui, apoi spune-mi: ce fel de dragoste avem către El? Dacă cineva are un prieten sincer şi fierbinte, măcar aşa să iubească pe Hristos; măcar aşa să iubească pe Fiul lui Dumnezeu, Cel dat pentru mântuirea noastră, a duşmanilor Lui, pentru Care nici un bine n-am făcut. Şi ce spun eu, că nici un bine n-am făcut? Când, din contră, am făcut mari rele, am cutezat lucruri nepermise, după miile de binefaceri şi îngrijiri din partea Lui. Dar, iată că nici atunci nu ne-a respins, ci tocmai când L-am nedreptăţit atât de mult, El a predat pe Fiul Său pentru noi, iar noi chiar şi după ce ne-am învrednicit de atâtea bunătăţi, după ce am devenit prietenii săi, după ce, în fine, ne-am învrednicit prin El de atâtea bunuri, nu L-am iubit nici măcar ca pe un prieten.
Şi care va fi speranţa noastră? Poate că tremuraţi la auzul acestor vorbe? Să tremuraţi însă, când faceţi toate acestea. „Dar, zici tu, cum nu iubim noi pe Dumnezeu nici măcar atât cât iubim pe prietenii noştri?” Eu voi încerca să vă arăt aceasta, şi să pară că nu spun nimic, ci mai mult nişte lucruri de nimic; teamă îmi este, însă, ca vorbele spuse să nu se regăsească în faptele voastre.
Pentru prieteni, însă adevăraţi prieteni, mulţi au preferat de multe ori să sufere chiar pagube, iar pentru Hristos, nu zic să sufere cineva pagubă, dar nici din ceea ce are de prisos, nu dă nimic. Pentru prieten de multe ori am suferit şi ocară, şi mi-am atras asupră-mi duşmănii, pe când pentru Hristos nimeni nu-şi ia asupra sa duşmănii, ci Îl iubeşte cu indiferenţă, şi tot indiferent se manifestă în ura  faţă de El. Pe prieten când îl vedem flămând, niciodată nu-1 trecem cu vederea; pe Hristos însă, care în fiecare zi se apropie de noi, nu pentru vreun lucru mare, ci pentru o bucată de pâine, nici măcar nu-L băgăm în seamă, în timp ce noi suntem îmbuibaţi de mâncăruri şi băuturi, scoţând din noi miros urât mirositor din cauza vinului băut în ajun, sau ne desfătăm dând din belşug femeilor de moravuri uşoare, paraziţilor, linguşitorilor, sau pe altele de acest fel.
Pe prietenii adevăraţi niciodată nu-i pizmuim şi nici nu ne mâhnim pentru că le merg bine afacerile, pe când fiind vorba de Hristos şi aceasta pătimim; şi, cu un cuvânt, ar putea vedea cineva că are mai multă putere prietenia decât frica de Dumnezeu. Căci şi cel viclean ca şi iubitorul de ceartă se sfieste mai mult de oameni decât de Dumnezeu. Cum? Eu vă voi spune. Deşi Dumnezeu este Cel ce se uită în inima omului, totuşi omul viclean nu se sfieşte să uneltească vicleşuguri împotriva aproapelui, în timp ce de un om se ruşinează dacă este văzut. Ce zici? Către un prieten primejduit alergăm îndată în ajutorul lui, şi dacă poate am amâna cât de puţin, ne temem ca nu cumva să ne învinovăţim singuri, în timp ce pe Hristos, de multe ori pătimind în legături, noi nici măcar nu-L cercetăm. Şi la prietenii cei credincioşi noi ne ducem nu pentru că sunt credincioşi, ci pentru că ne sunt prieteni.
Ai văzut că nimic nu facem din teama de Dumnezeu, şi nici pentru dragostea către El, ci pe unele pentru prietenie, iar pe altele din obişnuinţă? Când noi vedem un prieten plecând în călătorie, plângem, suspinăm, iar de cumva vedem pe vreunul murind, ne văicărim şi-1 bocim, deşi ştim că nu pentru totdeauna ne despărţim, ci că şi noi peste puţin timp, ducându-ne acolo, îl vom vedea; pe când Hristos, despărţindu-se de noi în fiecare zi, sau mai bine zis, în fiecare zi alungându-L de la noi, nedreptăţindu-L, mâhnindu-L, întărâtându-L şi făcând toate cele ce Lui nu-I plac, credem totuşi că nimic rău n-am făcut.
Dar aceasta încă nu este atât de grozav, dacă nu-L avem nici măcar ca pe un prieten, căci eu vă voi arăta că noi ne purtăm faţă de El ca faţă de un duşman. Şi cum aceasta? „Fiindcă dorinţa cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu” (Romani 8, 7), zice. Ei bine! Cugetul trupului noi îl purtăm pururea cu noi, pe când pe Hristos care ne vine în ajutor Îl alungăm — căci faptele cele rele asta fac: când în fiecare zi prin lăcomiile noastre, prin răpirile noastre, noi într-una Îl batjocorim. Poate că cineva este slăvit de lume, bucurându-se de o bună reputaţie, şi grăieşte întotdeauna cele ale lui Dumnezeu, iar Bisericii îi foloseşte; ei bine, noi pe acesta îl pizmuim, pentru că face cele ale lui Dumnezeu. Şi s-ar părea că noi pizmuim pe acela, dar pizma aceea se îndreaptă spre Dumnezeu. Şi nu vrem ca folosinţa Bisericii să vină prin alţii, ci prin noi; nu pentru Hristos, ci pentru noi, fiindcă dacă ar fi pentru Hristos, ne-ar fi indiferent dacă acestea vin prin alţii sau prin noi. Căci spune-mi: dacă un doctor ar avea un copil, care ar fi în primejdie de orbire, iar el ar fi rămas în urmă cu ştiinţa medicală, şi pentru vindecarea copilului său ar găsi pe un alt doctor care ar putea face aceasta, oare 1-ar îndepărta pe el? Nicidecum, ci numai cât nu i-ar zice parcă: „fie prin tine, fie prin mine, copilului să-i folosească”. Dar de ce face aceasta? Fiindcă el se uită nu la interesul său, ci la interesul copilului.
Tot aşa şi noi, dacă am avea în vedere cele ale lui Hristos, am zice: „fie prin noi, fie prin alţii, destul este ca cele bune şi folositoare să se facă”. „În tot chipul, fie din făţărnicie, fie în adevăr, Hristos se propovăduieşte.” (Filipeni l, 18) Ascultă şi pe Moise zicând către cei ce voiau a-1 aţâţa, pe când cei de pe lângă Eldad şi Modad proroceau în tabără: „căci nu urmezi tu mie? O, de ar fi toţi profeţi în poporul Domnului”. (Numeri 11, 29) Toate acestea deci vin din iubirea de slavă. Aşadar, nu sunt acestea oare fapte ale duşmanilor? Poate că te vorbeşte cineva de rău? Tu iubeşte-1 pe el. „Dar cum este cu putinţă?” zici tu. Este cu putinţă, numai dacă tu ai voi. Dacă tu îl iubeşti, vorbindu-te de bine, nu ai nici un folos, fiindcă ai făcut aceasta nu pentru Domnul, ci pentru laudă.
Poate că te-a vătămat cineva? Fă-i bine, căci dacă îi faci bine în schimbul binelui pe care şi tu 1-ai avut de la el, nu ai făcut vreun lucru mare. Ai fost poate nedreptăţit şi păgubit mult! Tu caută să răsplăteşti cu cele contrare. Da, vă rog; căci numai aşa vom fi în bună rânduială cu cele ale noastre. Să încetăm de a mai nedreptăţi şi urî pe duşmani. Dumnezeu ne porunceşte de a iubi pe vrăjmaşi, dar noi chiar şi pe El, care ne iubeşte, îl alungăm. „Să nu fie una ca aceasta”, zici tu. Toţi ne mărginim la a spune astfel numai cu vorba, în timp ce cu faptele, nu toţi. Atât de mare este orbirea păcatului, încât cele ce nu sunt suferite în vorbă, sunt suferite în fapte. Să ne depărtăm odată deci de cele ce ne vătăma mântuirea noastră, ca astfel să ne învrednicim de cele ce cu dreptate se învrednicesc prietenii şi cei iubiţi ai săi. „Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea pe care Mi-ai dat-o.” (loan 17, 24) Căreia fie cu toţii să ne învrednicim, prin Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine mărirea, puterea şi slava acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.