din „Talcuiri la Epistola I catre Timotei”
Diaconii, de asemenea, trebuie să fie cucernici, nu vorbind în două feluri, nu dedaţi la vin mult, neagonisitori de câştig urât, păstrând taina credinţei în cuget curat. Dar şi aceştia să fie mai întâi puşi la încercare, apoi, dacă se dovedesc fără prihană, să fie diaconiţi. (I Timotei 3, 8-10)
Vorbind de episcopi şi caracterizându-le însuşirile, şi spunând pe care anume trebuie a le avea şi de care trebuie a se depărta, şi lăsând la o parte tagma preoţilor, a trecut deodată la diaconi. De ce oare? Fiindcă nu este mare deosebirea între ei, căci şi preoţilor le este încredinţată învăţătura, şi protecţia ca şi îngrijirea bisericii, şi ceea ce a fost spus pentru episcopi, toate se potrivesc şi pentru preoţi. Numai cu hirotonia îi covârşeşte, şi numai cu aceasta se pare că întrec pe preoţi. „Diaconii, de asemenea”, adică, aceleaşi însuşiri să le aibă. Şi ce înseamnă „de asemenea”? Adică să fie fără prihană, întregi la minte, iubitori de străini, blânzi, să nu iubească cearta, neiubitori de arginţi.
„Cucernici, zice, nu vorbind în două feluri”, adică nevicleni, nefăţarnici, fiindcă nimic nu face pe om necinstit ca viclenia, şi nimic nu este atât de netrebnic în biserică, ca a fi făţarnic. „Nebăutori de vin mult, zice, neagonisitori de câştig urât, păstrând taina credinţei în cuget curat. Iată că a însemnat ce anume vrea să zică a fi „cucernici”. Şi priveşte că expresia „nu de curând botezat (neofit)”, este pusă şi aici, fiindcă expresia „şi aceştia să fie mai întâi puşi la încercare” este zisă şi pentru episcopi ca şi pentru diaconi, după cum ne dă a înţelege conjuncţia „şi pusă în fruntea propoziţiei, aşa că nu este nici o deosebire în modul de alegere. De aceea şi acolo s-a zis: „nu de curând botezat (neofit)”. Fiindcă, la fel ca unei slugi intrată de curând în casă, căreia nu-i încredinţăm nimic dinăuntrul casei, până ce nu ne va da dovadă de cunoştinţa ei mai întâi, prin multă încercare, tot aşa pe cei de-abia intraţi de afară în biserica lui Dumnezeu nu-i punem în cele dintâi locuri.
Femeile lor de asemenea (3, 11) — vorbeşte de diaconiţe —, „cuviincioase, neclevetitoare, cumpătate, credincioase întru toate”. Unii zic că aici se vorbeşte în general pentru femei, ceea ce nu este adevărat; fiindcă ce ar fi voit apostolul, ca printre cele vorbite să introducă deodată pe femei? Ci el vorbeşte aici de femeile care aveau pe acele timpuri demnitatea de diaconiţe.
Diaconii să fie bărbaţi ai unei singure femei. (3, 12) Acestea se potrivesc a fi spuse şi despre femeile diaconilor, fiindcă acest lucru este foarte necesar, folositor şi cucernic în biserică. „Diaconii să fie bărbaţi ai unei singure femei”. Ai văzut cum pretinde şi de la diaconi aceeaşi virtute ca şi de la episcopi? Chiar dacă nu sunt de aceeaşi demnitate cu episcopii, totuşi trebuie să fie deopotrivă cu aceia fără de prihană, deopotrivă de curaţi.
Să-şi chivernisească bine casele şi pe copiii lor. Căci cei ce slujesc bine, rang bun dobândesc şi mult curaj în credinţa cea întru Hristos Iisus, (3, 13) Pretutindeni pune înainte protejarea copiilor, ca nu cumva ceilalţi să se scandalizeze de aceasta. „Că cei ce slujesc bine, zice, treaptă bună îşi dobândesc” — adică înaintare — „şi multă îndrăzneală întru credinţă”, adică cei ce în treptele de jos se arată treji, iute vor urca treptele de sus.
Îţi scriu aceasta nădăjduind că voi veni la tine fără întârziere; ca să ştii, dacă zăbovesc, cum trebuie să petreci în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului-Celui- Viu, stâlp şi temelie a adevărului. (3, 14-15) Ca nu cumva, poruncindu-i lui despre acestea, să-i pricinuiască vreo mâhnire, apoi „nu pentru aceasta îţi scriu, zice, ca şi cum n-aş mai veni la tine, ci voi veni desigur; iar de voi întârzia, să nu te nelinişteşti, să nu te tulburi”. Deci, i-a scris acestea spre a-i conteni mâhnirea, pe deoparte, iar pe de alta spre a aţâţa pe ceilalţi şi a-i face mai cu băgare de seamă — fiindcă prin prezenţa lui, fie numai anunţată, putea face lucruri mari. Dar tu să nu te minunezi dacă el — care toate le prevedea cu duhul — de astă dată nu ştia, zicând: „am nădejde că voi veni, iar de voi întârzia”, ceea ce este a unuia care nu ştie. Fiindcă el cu duhul se purta, şi nu din propria sa voinţă făcea ceea ce făcea, iar pe aceasta după dreptate nu o ştia. „Ca să ştii, dacă zăbovesc, cum trebuie să petreci în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului-Celui-Viu, stâlp şi temelie a adevărului”, iar nu ca cea iudaică, căci aceasta este care uneşte la un loc credinţa şi propovăduirea Evangheliei. Adevărul este al Bisericii, şi stâlp, precum şi întărire.
Şi cu adevărat, mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup, îndreptăţit în Duh (3, 16), adică iconomia cea pentru noi. Să nu-mi spui de clopoţei, nici de sfânta sfintelor, nici de arhiereul legii vechi, căci Biserica este stâlp al lumii întregi. Gândeşte-te la taină, şi înfioară-te. Şi taină este, şi mare, şi taină a dreptei-credinţe, şi cu adevărat că este mare, iar nicidecum problematică, fiindcă e neîndoielnic. De vreme ce poruncind el nimic n-a spus de acest fel despre preoţi, precum în Levitic, apoi a întors vorba, zicând despre Creator că S-a arătat în trup: „Dumnezeu, zice, S-a arătat în trup.”
„S-a îndreptăţit în Duh”, adică spune ceea ce a spus Hristos: „înţelepciunea s-a dovedit dreaptă din faptele ei”, sau ceea ce spune şi prorocul, că vicleşug n-a făcut: „care păcat n-a făcut, şi vicleşug nu s-a aflat în gura Lui”. (Isaia 53, 9; I Petru 2, 22)
„A fost văzut de îngeri” aşa că, împreună cu noi şi îngerii au văzut pe Fiul lui Dumnezeu, pe Care mai înainte nu-L văzuseră. Cu adevărat că mare este taina. „S-a propovăduit întru neamuri, s-a crezut în lume”, zice. Pretutindeni în lume s-a auzit şi s-a crezut aceasta. Aşadar, să nu-ţi închipui că sunt numai vorbe goale. „S-a înălţat întru slavă” zice, după cum spune şi Luca: „Acest lisus, Care S-a înălţat de la voi la cer”. (Faptele Apostolilor 1,11) „S-a înălţat, zice, întru slavă”, adică S-a înălţat pe norii cerului.
Dar tu priveşte înţelepciunea acestui fericit. Urmând a sfătui pe cei ce s-au învrednicit de slujba diaconiei, ca nu fără sfială să se îmbuibeze de vin, n-a spus „să nu se îmbete”, ci „să fie nebăutori de vin mult”, că dacă cei ce intrau în templu, nu se împărtăşeau deloc din vin, cu atât mai mult nu trebuie a face aceasta nici diaconii. „Vinul face pe cineva a se poticni încoace şi încolo, zice, chiar dacă nu s-ar îmbăta, slăbeşte activitatea sufletului, şi sfărâmă soliditatea lui.” Gândeşte-te cum el pretutindeni, iconomia lui Dumnezeu cu omul o numeşte taină, şi cu drept cuvânt, căci nu este învederată tuturor oamenilor, şi mai mult încă, nici îngerilor nu era ştiută; cum atunci să nu fie mare ceea ce s-a arătat prin Biserică? De aceea zice: „Cu adevărat mare este.” Şi cu adevărat că este mare: căci omul a devenit Dumnezeu, şi Dumnezeu om; omul s-a văzut fără de păcat, omul s-a înălţat, s-a propovăduit în lume, şi împreună cu noi 1-au văzut pe el îngerii.
Deci, să nu descoperim taina, să nu o publicăm pretutindeni, să vieţuim cu vrednicie în taina aceasta. Cei cărora li s-au încredinţat tainele sunt mari. Dacă împăratul cel pământesc ne-ar încredinţa vreo taină, oare n-am lua-o noi aceasta ca o dovadă de cea mai mare prietenie? Acum însă, Dumnezeu ne-a încredinţat taina aceasta. „Si cum este taină, zici tu, dacă o ştiu toţi?” Apoi tocmai că nu o ştiu toţi, şi mai înainte de aceasta nu o ştia nimeni, şi de-abia acum s-a făcut cunoscută.
Deci, iubiţilor, să fim de bună-credinţă în păstrarea tainei. El ne-a încredinţat nouă o taină atât de mare, în timp ce noi nu-I încredinţăm nici banii. El ne spune: „încredinţaţi-le pe acelea Mie; nimeni nu le va răpi; nici molia nu le va roade, nici furul nu le va fura”, şi ne făgăduieşte însutit a ne da, şi noi totuşi nu ne convingem. Deşi noi nu luăm nimic mai mult de la cei la care am depus banii noştri, decât ceea ce am depus, şi atunci să fim mulţumiţi. „Chiar furul de ţi le-ar răpi aici, zice, să le pui în socoteala Mea; nu-ţi voi zice: le-a furat tâlharul, sau le-au ros moliile.” Însutit El dă în schimb aici, iar acolo va da şi viaţa veşnică, şi totuşi nimeni nu pune spre depozitare. „Dar, zici tu, târziu îmi va înapoia.” Apoi şi acesta este un semn mare al darului Său celui nespus, de a nu răsplăti aici, în viaţa aceasta trecătoare, sau mai bine zis, chiar şi aici răsplăteşte însutit.
Căci, spune-mi: oare Pavel n-a lăsat aici cuţitul lui de curelărie? Petru n-a lăsat aici trestia şi undiţa? Matei n-a lăsat vama? Şi oare nu li se deschidea lor întreaga lume mai mult chiar decât împăraţilor? Oare nu puneau toţi la picioarele lor averile? Oare nu-i luau pe ei de domni şi stăpânitori? Oare nu încredinţau în mâinile apostolilor până şi sufletele lor? Oare nu cu toţii atârnau de voinţa acelora? Oare nu se puneau chiar şi pe ei în rândul robilor lor? Şi oare nu vedem noi chiar acum petrecându-se multe de acest fel? Fiindcă de multe ori oamenii cei de rând şi necunoscători, care n-au mânuit decât sapa, de-abia având hrana trebuitoare, dar care s-au retras în viaţa monahală, aceştia s-au arătat mai presus decât toţi, şi chiar de împăraţi au fost cinstiţi. Oare acestea sunt lucruri mici? Gândeşte-te, însă, că toate acestea sunt un adaos, în timp ce capitalul întreg se depozitează şi în viaţa viitoare.
Dispreţuieşte, deci, averile, dacă voieşti a avea averi; de voieşti a te îmbogăţi, fii sărac. Căci astfel sunt faptele cele minunate şi paradoxale ale lui Dumnezeu: El nu voieşte ca tu să devii bogat numai prin propria ta osteneală, ci şi prin harul Său. „Lasă-Mi Mie, zice, acestea; tu te îngrijeşte de cele duhovniceşti, ca să cunoşti şi puterea Mea. Fugi de jugul şi de robia averilor. Până când vei fi supus lor, sărac vei fi; iar când vei dispreţui averile, vei fi de două ori bogat: şi că îţi vor curge averi din toate părţile, şi că nu vei avea nevoie de nimic din cele de care au nevoie cei mulţi. Căci nu este bogat cel ce are multe averi, ci cel ce nu are nevoie de multe. Aşa că întrucât are nevoie de ele, întru nimic nu se deosebeşte împăratul de sărac, fiindcă sărăcia nimic altceva nu este, decât a avea nevoie de alţii; astfel că şi împăratul în privinţa aceasta este sărac, fiindcă are nevoie de cei stăpâniţi de el. Nu însă tot aşa şi cel răstignit, căci el nu are nevoie de nimic, şi îi sunt de ajuns pentru hrană mâinile sale. „Voi înşivă ştiţi că mâinile acestea au lucrat pentru trebuinţele mele şi ale celor ce erau cu mine.” (Faptele Apostolilor 20, 34) Dar acestea le spunea cel ce altă dată zicea: „ca unii care n-au nimic, dar toate le stăpânesc” (II Corinteni 6, 10), el care era crezut ca Dumnezeu de cei ce locuiau în Listra.
Deci, dacă voieşti să te învredniceşti de cele din lume, caută cerul; iar de voieşti să te bucuri şi de cele de aici, dispreţuieşte-le. „Căutaţi, zice, mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.” (Matei 6, 33) De ce admiri pe cele mici? De ce stai cu gura căscată la cele ce nu sunt vrednice de cuvânt? Până când vei fi sărac? Până când cerşetor? Caută spre cer, gândeşte-te la bogăţia de-acolo, dispreţuieşte aurul, află că trebuinţa lui este mică şi nebăgată în seamă. Mulţumirea de el rămâne aici, în această lume trecătoare; şi câtă deosebire este între un fir de nisip, sau între o picătură de apă şi abisul cel fără sfârşit, pe atâta este între viaţa prezentă şi cea viitoare.
Aceasta nu este proprietate, ci numai întrebuinţare; nu este ceva pe care să o stăpâneşti pentru totdeauna, fiindcă cum ar putea fi, dacă murind tu, de voie sau de nevoie alţii vor lua toate ale tale, şi aceia iarăşi vor lăsa altora, şi iarăşi aceştia vor da altora? Toţi suntem locuitori vremelnici, iar stăpânul casei este doar mai mult un chiriaş, fiindcă, murind ei, chiriaşul rămâne şi se bucură de casă mai mult decât stăpânul ei. Dacă, deci, acesta este cu plată, apoi şi cel dintâi (stăpânul) este cu plată, fiindcă a zidit casa, şi a îmbunătăţit-o. Aşadar, stăpânirea lui este mai mult cu numele, fiindcă în faptă noi cu toţii suntem stăpâni ai unor lucruri străine. Numai acelea sunt ale noastre, pe care le vom trimite mai dinainte acolo, iar cele de aici nu sunt ale noastre, ci ale celor vii, sau, mai drept vorbind, chiar şi pe cei vii îi părăsesc. Numai cele ale sufletului: milostenia şi iubirea de oameni sunt ale noastre. Celelalte sunt în afara noastră, după cum zic şi cei profani, fiindcă într-adevăr că sunt în afara noastră.
Să facem, deci, cele ce sunt înăuntrul nostru. Nu este cu putinţă a lua cu noi averile şi a pleca de aici, ci cu putinţă este a pleca cu milostenia, şi, mai drept vorbind, de a o trimite mai dinainte acolo, ca să ne pregătească sălaş în locaşurile cele veşnice. Se numesc bani fiindcă ne folosim de ei, iar nu pentru că suntem stăpâni; întrebuinţarea lor, sau folosinţa lor o avem numai, nu însă şi stăpânirea. Căci, spune-mi te rog: fiecare proprietate în parte, şi fiecare ogor, ale câtor stăpâni au fost până acum? Şi ale câtor stăpâni vor mai fi de acum înainte? Se vorbeşte chiar şi într-un proverb foarte înţelept, căci noi nu trebuie a dispreţui proverbele din popor, dacă au în ele ceva înţelept: „ogorule, zice, al câtor stăpâni eşti, şi al câtor vei fi?” Aceasta să o vorbim şi despre bani, şi despre case. Numai virtutea obişnuieşte a călători împreună cu noi acolo, numai virtutea trece în viaţa cea de acolo.
Deci, iubiţilor, să stingem din noi pofta de bani, ca astfel să aprindem pofta de cele de acolo. Nu pot ambele, aceste două iubiri, să stăpânească sufletul omului, căci: „sau pe unul va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui”. (Matei 6, 24) Poate că vezi pe unul mergând prin piaţă cu multe slugi după el, îmbrăcat cu haine de mătase, încălecat pe cal, şi grumazul ţinându-1 dârz; ei bine, tu nu te minuna, ci râzi. Aşa după cum râzi când vezi copii jucându-se pe stradă, tot aşa şi în cazul de faţă. Cu nimic nu se deosebeşte acesta de acei copii, ba încă fapta acelora este mai hazlie, prin faptul că este izvorâtă din vârsta copilărească, care poartă cu sine multă naivitate. Priveliştea acestora este şi de râs, şi plăcută, în timp ce priveliştea aceluia este de râs şi plină de sluţenie. Slăveşte pe Dumnezeu, pentru că te-a scutit de această scenă şi de o aşa trufie. Tu, care mergi pe jos, dacă vei voi, poţi să fii mai înalt decât cel ce stă în căruţă. Cum şi în ce chip? Pentru că acela deşi cu puţin şi-a ridicat trupul de la pământ, totuşi cu sufletul a rămas înfipt în pământ, după cum zice psalmistul: „Lipitu-s-a, zice, virtutea mea de carnea mea” (Psalmii, 101, 6), pe când tu cu cugetul te găseşti în cer. Dar poate că are multe slugi după el?! Ei, şi ce este preţuit mai mult: acesta, sau calul său? Şi ce poate fi mai prostesc, ca a da la o parte pe oameni, ca astfel să poată trece în linişte animalul? Poate că a călări este ceva impunător; dar şi slugile iau parte la călărie. Unii sunt atât de înfumuraţi, încât, deşi nu au nevoie de nimic, sunt urmaţi de slugi.
Dar ce poate fi mai prostesc? Aceştia vor să se pună în evidenţă prin scumpetea hainelor, şi prin slugile ce vin în urma lor. Ce poate fi mai de dispreţuit, ca a căuta cineva să se recomande prin cai şi prin slugi? Este poate virtuos? Atunci să nu întrebuinţeze nimic din acestea, fiindcă el are podoaba în sine însuşi, iar nicidecum în altul. Astfel de lucruri pot avea şi cei răi, şi cei mojici, şi, în fine, toţi câţi au avere. Şi mimii şi jucătorii de la teatru umblă călări, ba încă au şi câte un servitor alergând înaintea lor, dar, cu toate acestea, mimi şi jucători au rămas, şi niciodată n-au ajuns respectaţi prin caii şi prin slugile lor. Când în sufletul unuia ca acesta nu va fi nimic, atunci toate cele ce i se vor adăuga de dinafară sunt de prisos şi în zadar. Este întocmai ca şi un zid slab sau ca un corp stricat, căruia orice i-ai mai adăuga, el totuşi rămâne ceva greţos şi stricat. Tocmai aşa şi aici, fiindcă sufletul nu are nici un folos de la cele ce i se dau de dinafară, ci rămâne ceea ce este, chiar de ai adăuga mii de lucruri, lucrate în aur, pe trup.
Deci, iubiţilor, să nu ne speriem de aceste nimicuri; să lepădăm de la noi tot ce este trecător şi să căutăm pe cele mai mari, pe cele dunovnicesti, pe cele ce cu adevărat ne fac respectaţi, ca astfel să ne învrednicim şi de bunurile viitoare. Cărora fie ca cu toţii să ne învrednicim întru Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine mărirea, puterea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.