OMILIA III – Filimon

din „Tâlcuiri la Epistola a doua către Timotei, Tit, Filimon”

Deci, dacă mă socoteşti părtaş cu tine, primeşte-l pe el, ca pe mine. Iar de te-a păgubit cu ceva sau îţi este dator ceva, pune aceasta în socoteala mea. Eu, Pavel, am scris cu mâna mea; eu îţi voi plăti, ca să nu-ţi spun că şi tu îmi eşti dator cu tine însuţi. (Filimon, vers. 17-19)

Nici un lucru nu ştia a-l sfârşi atât de bine, ca a nu le spune pe toate deodată. Căci priveşte după câte laude şi după câtă pregătire sau, mai bine zis, după câtă ţesătură de vorbe, a pus în fine această idee mare. După ce a spus că „este fiul meu, că este tovarăş al Evangheliei, că eşti departe de frate şi că îl ai ca pe un frate”, la urmă a adăugat: „ca pe mine”, şi nu s-a ruşinat de aceasta Pavel. Căci cel ce nu se ruşinează a fi numit slugă a credincioşilor, ba încă şi mărturisea aceasta, cu atât mai mult nu s-ar fi dat în lături de a-l numi frate, şi chiar mai mult decât frate.

„Ca pe mine”, adică „dacă cugeti la fel cu mine, dacă acelaşi ţel îl urmăreşti, dacă mă crezi prieten, primeşte-l pe el, ca pe mine însumi”. Şi priveşte tocmai unde a pus el nedreptatea suferită de Filimon, căci mai cu seamă paguba de bani este cea care-i supără pe oameni. Deci, ca nu cumva să-l învinovăţească pe Onisim — mai ales că poate cheltuise banii furaţi — ce zice el? Nu spune: „dacă a furat ceva”, ci: „de te-a păgubit cu ceva”.

A mărturisit şi greşeala în acelaşi timp, dar nu o greşeală de slugă, ci de prieten către prieten, făcând uz de expresia: nedreptate, în loc de: furt. „Pune aceasta în socoteala mea”, zice, adică „datoria aceea să o pui în socoteala mea”. Apoi, adaugă cu o mare graţie duhovnicească: „Eu, Pavel, am scris cu mâna mea”, expresie şi sfioasă, în acelaşi timp şi graţioasă, dacă pentru aceasta nu s-a dat în lături, el, Pavel, de a da până şi scrisoare la mână, că-şi va primi paguba. Prin aceasta l-a scăpat de o mare supărare şi pe Onisim, zicând: „am scris cu mâna mea”. Nimic nu poate fi mai aprins ca o asemenea dragoste, nimic mai însemnat, nimic mai plăcut. Câtă îngrijire pune el pentru un om!

„Ca să nu-ţi spun că şi tu îmi eşti dator cu tine însuţi”, zice. Aceasta a făcut-o el nu cum s-ar brodi, căci, ca să nu se pară că ar fi o batjocură pentru Filimon, dacă poate nu s-ar fi încurajat şi ar fi cerut de la el iertarea acelui furt, iată cum întoarce vorba: „Ca să nu-ţi spun că şi tu îmi eşti dator cu tine însuţi”, adică „nu numai cele ale tale, ci chiar şi tu singur”. Dar şi aceste cuvinte le-a zis apostolul din marea lui dragoste şi din motivul prieteniei, precum şi pentru că avea mare curaj faţă de dânsul. Şi priveşte cum pretutindeni se îngrijeşte de amândouă: şi de a cere cu multă siguranţă de reuşită, iar pe de altă parte ca aceasta să nu fie ca o dovadă de un prea mare curaj către acela.

Da, frate. (vers. 20) Ce este aceasta: „Da, frate”? „Primeşte-l pe dânsul ca pe mine”, zicea, cu puţin mai înainte. Lăsând deci la o parte gluma aceea graţioasă, se întoarce iarăşi la cele dinainte, la cele însemnate — deşi, de altfel, chiar glumele sfinţilor sunt însemnate – Da, frate, eu te rog, fă-mi binele acesta. În Domnul, adică „Domnului să-I dai mulţumire, şi nu mie”.  Linişteşte inima mea, adică dragostea mea cea pentru tine.

Bine încredinţat de ascultarea ta, ţi-am scris ţie. (vers. 21) Dar oare ce piatră nu ar muia cuvintele acestea? Ce fiară sălbatică n-ar îmblânzi acestea şi n-ar pregăti-o de a primi cu plăcere? După ce a mărturisit de atâtea isprăvi ale lui, nu se dă în lături de a se justifica iarăşi. Nu spune la întâmplare, nici poruncind şi nici cu oarecare îngâmfare, ci „bine încredinţat de ascultarea ta, ţi-am scris ţie”, zice. Ceea ce a spus la început: „multă îndrăzneală având” (deşi având întru Hristos tot dreptul), aceasta o spune şi aici la sfârşitul epistolei: ştiind că vei face chiar mai mult decât cele ce-ţi spun. Zicând aceasta, l-a şi aţâţat în acelaşi timp, fiindcă s-ar fi ruşinat desigur Filimon, dacă apostolul avea o astfel de părere despre dânsul, că va face şi mai mult decât grăieşte, el să nu facă aşa.

Ci odată cu aceasta pregăteşte-mi loc de găzduit, fiindcă nădăjduiesc că, prin rugăciunile voastre, voi fi dăruit vouă. (vers. 22) Şi aceasta venea din marele lui curaj, şi mai cu seamă o zicea pentru Onisim, ca dânşii să nu se trândăvească, ci să cunoască deci că fără greş el venind va auzi cele despre dânsul, ca orice răzbunare să o alunge de la dânşii, şi să-l ierte pe Onisim. Mare era cinstea şi graţia ce le-o făcea, a-l avea printre dânşii pe Pavel, pe Pavel la o vârstă atât de înaintată, pe Pavel după legăturile sale din Roma! A se ruga dânşii pentru Pavel era o dovadă a dragostei lor către dânsul. „Că, dacă voi fi şi în primejdii – de nu cumva sunt şi acum – totuşi mă veţi vedea, dacă vă veţi ruga pentru mine”, zice.

Te îmbrăţişează Epafras, cel închis împreună cu mine pentru Hristos Iisus. (vers. 23) Acesta era cel trimis la coloseni, aşa că şi de aici se învederează că Filimon era printre coloseni. Prin expresia: „cel închis împreună cu mine”, lasă a se înţelege că şi apostolul se găsea în mare necaz, încât, dacă nu pentru Onisim, cel puţin pentru Epafras să fie auzit, căci cel ce era în necazuri, şi totuşi şi-a lăsat pe ale sale şi se îngrijeşte de ale altora, merită să fie ascultat. De altfel, prin aceasta apostolul îl aţâţă şi pe Filimon, că, dacă concetăţeanul său cel împreună robit cu Pavel, şi încă pătimeşte împreună, cu atât mai mult Filimon, care până acum încă nici pe sluga sa n-a iertat-o. „Cel închis împreună cu mine pentru Hristos Iisus”, în loc de: „pentru Hristos”.

Marcu, Aristarh, Dimas, Luca cei împreună-lucrători cu mine. (vers. 24) Dar, oare, de ce pune Luca tocmai la urmă, deşi aiurea zice: „Numai Luca este cu mine”? (II Timotei 4, 11) Şi tot acolo spune că Dimas l-a lăsat, iuţind veacul de acum. Acestea deşi s-au spus aiurea, cu toate acestea nu trebuie a le lăsa necercetate sau a le trece cu vederea cum s-ar întâmpla. Cum deci de spune că se închină lui Filimon cel care-l părăsise pe apostol? „Erast a rămas în Corint” (II Timotei 4, 20), zice.

L-a adăugat aici şi pe Epafras, care era cunoscut lor, şi pe Marcu cel minunat; dar de ce a pus pe Dimas? Poate că după aceasta a devenit trândav, când desigur a văzut marile primejdii. Luca, fiind cel mai de pe urmă trecut aici, a devenit cel dintâi. Cu aceştia deci îi salută pe Filimon şi pe cei ai casei sale, făcându-i cu băgare de seamă la cererea sa, ba încă îi numeşte şi împreună-lucrători ai săi, iar prin aceasta face binevoitor pe Filimon la cererea sa. Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu duhul vostru! Amin. (vers. 25)

Cu rugăciune a încheiat epistola sa. Rugăciunea este un mare bun şi un păzitor mântuitor al sufletelor noastre. Dar este un mare bun numai atunci când facem lucruri vrednice de rugăciune, şi nu ne arătăm nevrednici de dânsa. Deci, tu când te apropii de preot, iar el îţi zice: „Dumnezeu să te miluiască, fiule”, că nu te încurajez numai în vorbe, ci pune alături şi fapte, adică fă cele vrednice de milă. „Dumnezeu să te miluiască, fiule”, zice, şi dacă tu vei face cele vrednice de binecuvântare, vei fi binecuvântat; adică, dacă îl vei milui pe aproapele, căci de cele ce voim a ne învrednici de la Dumnezeu, pe acelea suntem datori a le împărtăşi aproapelui nostru.

Dar dacă pe aproapele nostru îl lipsim de acestea, cum voim a ne învrednici de ele? „Fericiţi cei milostivi, zice, că aceia se vor milui”. (Matei 5, 7) Că, dacă oamenii îi miluiesc pe cei milostivi, cu atât mai mult Dumnezeu; pe când pe cei nemilostivi, nici oamenii nu-i miluiesc. „Căci judecata este fără milă pentru cel care n-a făcut milă” (Iacov 2, 13), zice. Bine este, oare? Deci, de ce nu-i dai altuia? Voiesti a fi iertat de păcate? De ce tu nu ierţi celui ce ţi-a greşit? Te apropii cerând de la Dumnezeu Împărăţia cerurilor, iar tu, fiind rugat, nu dai nici argint măcar.

De aceea nu suntem miluiţi, fiindcă nu miluim. „Pentru ce? zici tu; tocmai aceasta este milă, de a te milostivi spre cei nemilostivi.” Pentru ce, mă rog? Că acela care se poartă cu filantropie către cel crud şi nemilostiv, şi care arată mii de rele faţă de aproapele său, cum ar putea fi milostiv? „Dar ce? zici tu: oare botezul nu ne-a mântuit de rele, pe noi, care am făcut mii de păcate?” Ne-a mântuit de acelea, nu ca să le facem iarăşi, ci ca să nu le mai facem deloc. „Noi, care am murit păcatului, cum vom mai trăi în păcat? Oare, atunci să păcătuim fiindcă nu suntem sub lege?” (Romani 6, 2, 15) La care răspunde: „Nicidecum!”.

De aceea te-a izbăvit de acelea, pentru ca niciodată să nu te mai întorci la acea necinste. Pentru că şi doctorii îi scapă pe cei bolnavi de friguri, nu pentru ca să abuzeze de sănătate, spre înrăutăţirea bolii lor şi dezordinea vieţii, căci atunci mai bine era să rămână bolnavi, dacă ar trebui să se însănătoşească cineva pentru aceea, ca iarăşi să se pună în pat, ci pentru ca, aflând relele bolii, să nu mai cadă în friguri, ca să se găsească mai în siguranţă cu sănătatea, ca, în fine, toate să facă pentru câştigarea şi păstrarea ei.

„Dar, zici tu, unde este filantropia lui Dumnezeu, dacă ar urma ca pe cei răi să nu-i mântuiască?” De multe ori îi aud pe mulţi vorbind de acestea, că El este filantrop şi că-i mântuieşte pe toţi. Deci, ca nu cumva să ne amăgim pe noi înşine – mai ales că îmi aduc aminte că v-am făgăduit aceasta – haide ca astăzi să mişcăm vorba în acea parte. V-am vorbit vouă în trecut despre gheena şi am amânat vorba despre filantropia lui Dumnezeu, iar astăzi e bine ca să îmi împlinesc făgăduinţa.

Cum că este gneena, după cât mi se pare, am arătat îndeajuns, aducând la mijloc potopul şi relele dinainte, şi zicând că pe cel ce face aceleaşi rele, desigur că nu-l va lăsa nepedepsit pentru relele de acum. Că, dacă pe cei ce au păcătuit mai înainte de lege i-a pedepsit aşa, nu mai încape nici o îndoială că nu-i va lăsa nepedepsiţi pe cei ce au făcut rele după primirea barului. Se întreba atunci: cum Dumnezeu este bun, cum este filantrop, dacă pedepseşte? Şi am amânat vorba, ca nu cumva cu mulţimea celor spuse să astup urechile voastre. Haide, deci, astăzi să ne îndeplinim această datorie şi să arătăm cum Dumnezeu este bun şi poate fi bun dacă pedepseşte.

Şi apoi cuvântul acesta al nostru s-ar potrivi şi ereticilor, încât să luăm aminte cu toată râvna.

Dumnezeu, iubiţilor, neavând nevoie de nimic din partea noastră, ne-a făcut pe noi.

Cum că n-a avut nevoie de nimic, a dovedit-o din aceea că după aceasta ne-a făcut pe noi, iar dacă ar fi avut nevoie, desigur că ne-ar fi făcut din toată veşnicia. Dar dacă şi fără noi El a fost, şi noi am fost făcuţi în timpurile de după aceasta, nu doar având nevoie de noi ne-a făcut. A făcut cerul, pământul, marea şi toate cele ce sunt pentru noi. Şi toate acestea nu sunt oare din bunătate, spune-mi?

Multe ar avea cineva de vorbit, dar ca să scurtăm vorba „(El) face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”. (Matei 5, 45) Aceasta nu este din bunătate? „Nu”, zici tu. Că şi atunci ziceam către un marcionit , nu sunt acestea vrednice de bunătatea lui Dumnezeu? Dar el a zis că, dacă Dumnezeu nu ar cere răspuns pentru păcate, ar fi demne de bunătatea lui, iar dacă cere răspuns, nu sunt din bunătatea Lui. Acel eretic nu este acum aici. Haide, deci, ca acelea spuse atunci să le spunem şi acum, şi încă mai multe decât atunci. Eu vă voi dovedi din prisos, că, dacă nu ne-ar cere nici o socoteală de faptele noastre, nu ar fi bun; şi fiindcă ne cere, de aceea este bun.

Spune-mi, iubitule, dacă nu ne-ar cere socoteală, oare ar putea sta viaţa noastră omenească? Oare n-am cădea în starea fiarelor sălbatice? Dacă având frică de osândă şi judecată, şi toluşi noi îi întrecem pe peşti mâncându-ne unii pe alţii, i-am covârşii pe lei şi pe lupi răpindu-ne unii altora averile, dar încă dacă nu ne-ar cere nici o socoteală, de câtă neorânduială n-ar fi plină viaţa noastră? Ce labirint fabulos ar mai fi această viaţă, faţă de neorânduiala din lume! Oare n-ai vedea mii de absurdităţi şi de nereguli? Cine s-ar mai sfii de tatăl său? Cine ar mai cruţa-o pe mama sa? Cine ar depărta de la sine orice plăcere, orice răutate?

Şi cum că toate acestea sunt aşa, eu voi încerca să vă conving de la o singură casă. Fie, de exemplu, unul dintre voi care întreabă de acestea şi care are slugi; dacă eu aş face învederat acelora că dacă ar nesocoti autoritatea stăpânului lor sau ar batjocori trupul lui, sau ar face totul, ba încă ar mreji contra lui toate cele ale duşmanilor lui, totuşi el n-ar ameninţa şi nici n-ar pedepsi, ba încă nici cu vorba nu i-ar supăra, oare acestea toate se crede a fi din bunătatea celui ce a vorbit aşa?

Dar eu dovedesc că acestea sunt din cea mai de pe urmă cruzime; şi rezultatul unei astfel de cruzimi este că nu numai femeia şi copiii lui sunt trădaţi printr-o astfel de bunătate fără scop, ci încă şi el însuşi se expune a se pierde înaintea celorlalţi. Căci slugile lui vor fi şi beţive, şi desfrânate, şi batjocoritoare, şi, în fine, mai sălbatice decât toate fiarele. Deci, aceasta poate fi oare bunătate, spune-mi, de a călca în picioare nobleţea sufletului şi a se pierde şi pe dânşii, şi pe alţii?

Ai văzut, dar, că a cere socoteala pentru faptele făcute, este rezultatul bunătăţii? Şi de ce spun eu de slugi, care cad mai uşor în asemenea păcate? Aibă, de pildă, cineva copii şi îngăduiască-le lor de a cuteza toate, şi să nu-i pedepsească; apoi, de care rele nu vor fi capabili, spune-mi? Apoi, dacă printre oameni a pedepsi este rezultatul bunătăţii, iar a nu pedepsi este din cruzime, când e vorba de Dumnezeu oare nu este tot aşa?

Deci, fiindcă este bun, de aceea a pregătit mai dinainte gheena. Voiţi încă a vă mai spune şi de altă bunătate a lui Dumnezeu? Nu numai aceasta se petrece, ci încă şi pe cei buni nu-i lasă de-a se face răi. Că, dacă ar fi urmat ca să se bucure de aceleaşi şi aceştia, desigur că toţi ar fi răi, acum însă nu puţin şi aceasta îi mângâie pe cei buni. Căci ascultă ce spune prorocul: „Veseli-se-va dreptul când va vedea răzbunarea împotriva necredincioşilor; mâinile lui le va spăla în sângele păcătosului” (Psalmi 57, 10), nu bucurându-se peste măsură — să nu fie! —, ci de frică pentru ca nu cumva să pătimească şi el aceleaşi, şi deci mai curată încă să-şi facă viaţa.

Aceasta vine dintr-o mare îngrijire părintească. „Da, zici tu; dar numai să ameninţe ar trebui, nu însă să şi pedepsească.” Dacă pedepseşte, şi tu zici că este numai ameninţare, şi de aceea devii trândav, apoi dacă ar ameninţa numai, oare nu ai deveni mai trândav? Dacă ninivitenii ar fi ştiut că este numai ameninţare cu dânşii, nu s-ar fi pocăit; dar fiindcă s-au pocăit, de aceea şi ameninţarea s-a mărginit numai în vorbe. Voieşti ca să rămână ameninţare? Tu singur eşti stăpân pe acest lucru. Fă-te mai bun, şi atunci va rămâne numai ameninţare, iar dacă — ceea ce să nu fie — tu dispreţuieşti ameninţarea, singur vei simţi realitatea.

Cei de pe timpul potopului, dacă s-ar fi temut de ameninţare, n-ar fi suferit pedeapsa. Şi noi deci dacă ne vom teme de ameninţare, nu vom suferi pedeapsa, şi nici să fie una ca aceasta. Ci ne va acorda iubitorul de oameni Dumnezeu ca noi toţi să ne cuminţim prin aceste ameninţări şi să ne învrednicim de acele bunuri nepovestite, cărora fie să ne învrednicim cu toţii, prin harul şi filantropia Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl si cu Sfântul Duh, se cade slava, stăpânirea şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.