OMILIA VI – Tit

din “Tâlcuiri la Epistola a doua către Timotei, Tit, Filimon”

Şi voiesc să adevereşti acestea cu tărie, pentru ca acei ce au crezut în Dumnezeu să aibă grijă să fie în frunte la fapte bune. Că acestea sunt cele bune şi de folos oamenilor. Iar de întrebările nebuneşti şi de înşirări de neamuri şi de certuri şi de sfădirile pentru lege, fereşte-te, căci sunt nefolositoare şi deşarte. De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur  de sine osândit. (Tit 3, 8-11)

Vorbind despre iubirea lui Dumnezeu de oameni şi de nespusa Lui îngrijire pentru noi, şi ce a făcut cu noi, a adăugat, zicând: „Şi voiesc să adevereşti acestea cu tărie, pentru ca acei ce au crezut în Dumnezeu să aibă grijă să fie în frunte la fapte bune”, iar acestea spunându-le, îi îndeamnă la milostenii.

Deci, acestea nu numai spre umilinţă sunt potrivite, spre a nu se îngâmfa sau a-i grăi de rău pe alţii, ci şi spre toată fapta bună. Tot aşa şi către corinteni, scriindu-le, zicea: „Căci cunoaşteţi harul Domnului nostru Iisus Hristos, că El, bogat fiind, pentru voi a sărăcit, ca voi cu sărăcia Lui să vă îmbogăţiţi”. (II Corinteni 8, 9)

Gândindu-se deci la îngrijirea lui Dumnezeu şi la nemărginita Lui filantropie, îi îndeamnă la milostenie, nu oricum sau în treacăt, ci „pentru ca acei ce au crezut în Dumnezeu să aibă grijă să fie în frunte la fapte bune”, adică să-i ajute pe cei nedreptăţiţi, nu numai cu bani, ci şi cu sprijinul, să-i apere pe văduve şi pe orfani, şi, în fine, să-i pună în siguranţă pe toţi cei ce pătimesc rele, căci aceasta vrei să zică prin: „să aibă grijă să fie în frunte la fapte bune.

Că acestea sunt cele bune şi de folos oamenilor. Iar de întrebările nebuneşti şi de înşirări de neamuri şi de certuri şi de sfădirile pentru lege, fereşte-te, căci sunt nefolositoare şi deşarte”. Dar ce sunt acele numărări de neamuri sau genealogii? Mai ales că şi către Timotei spune aceasta, zicând: „Nici să ia aminte la basme şi la nesfârşite înşirări de neamuri”. (I Timotei 1, 4)

Apoi şi aici, ci şi acolo, apostolul lasă a se înţelege că sunt acei iudei, care, cugetând lucruri mari pentru că-l aveau strămoş pe Avraam, nu se îngrijeau de cele ce erau datori, de aceea numeşte astfel de dispute nebune şi fără de folos, fiindcă a se încrede în astfel de lucruri  nefolositoare este o nebunie. Sub denumirea de prigoniri sau certuri de aici, el înţelege acele dispute sau certuri cu ereticii, când nu iese din ele nici un folos, căci sfârşitul lor este nimic.

Când cineva este bolnav şi când orice s-ar face este cu neputinţa a-i schimba părerea, apoi de ce să te mai oboseşti în zadar, semănând sămânţa pe piatră? Asemenea osteneală ar trebui să o întrebuinţezi către ai tăi, vorbindu-le de milostenie şi de alte virtuţi. Dar atunci cum de zice în alt loc: „ca doar le va da Dumnezeu pocăinţă spre cunoaşterea adevărului   (II Timotei 2, 25), pe când aici: „De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit”?

Apoi, acolo el spune de cei ce dau oarecare nădejde de îndreptare, şi pentru cei ce se împotrivesc la întâmplare; dar când îndărătnicia lor este învederată tuturor, de ce te mai munceşti în zadar? De ce baţi în zadar văzduhul? Ce vrea să zică: „fiind singur de sine osândit”? Adică „nu poate spune că nimeni nu i-a dat de veste, că nimeni nu l-a sfătuit”. Când deci şi după sfătuire el rămâne acelaşi, devine de sine osândit.

Când voi trimite pe Artemas la tine sau pe linie, sârguieşte-te să vii la mine, la Nicopole (3, 12). Ce spui? După ce l-ai pus supraveghetor peste Creta, îl chemi iarăşi la tine? N-o face aceasta ca şi cum l-ar abate de la îndeletnicirea lui, ci încă mai mult întărindu-l. Cum că nu l-a chemat la sine spre a-l avea ca tovarăş în toate părţile şi a-l împiedica în lucrul său, ascultă ce spune: căci acolo m-am hotărât să iernez. Cetatea Nicopole era în Tracia.

Pe Zenas, cunoscătorul de lege, şi pe Apollo trimite-i mai înainte, cu bună grijă, ca nimic să nu le lipsească. (4, 13) Aceştia nu erau încă dintre cei cărora le încredinţase apostolul dreptul de priveghere în vreuna din Biserici, ci dintre cei ce-l însoţeau în călătoriile sale. Cel mai însemnat însă era Apollo, puternic fiind în Scripturi şi bărbat învăţat. Dacă primul (Zenas) era ştiutor al legii, nu era nevoie de a fi hrănit de ceilalţi; însă, sub numele de ştiutor al legii de aici, se înţelege cunoscător al legii iudaice, iar prin expresia: „ca nimic să nu le lipsească” îi spune ca să-i trimită toate cele trebuitoare pentru hrană, pentru hrană din belşug.

Să înveţe şi ai noştri să poarte grijă de lucrurile bune, spre treburile cele de neapărată nevoie, ca ei să nu fie fără de roadă. Te îmbrăţişează toţi care sunt cu mine. Îmbrăţişează pe cei ce ne iubesc întru credinţă. (3, 14-15)

Adică, el spune aici de toţi cei ce-l iubeau pe dânsul sau de bărbaţii credincioşi în general.

Harul fie cu voi, cu toţi! Amin. Dar cum îi porunceşti de a astupa gura celor ce se împotriveau, dacă trebuia a se feri de dânşii? „Când ei, zice, rac totul pentru vătămare, tu să nu faci din capul locului nimic pentru folosul acelora, căci cei stricaţi cu desăvârşire nu vor câştiga nimic. Dar dacă dânşii îi vatămă şi pe alţii, apoi trebuie a te ridica atunci cu putere şi a te lupta cu multă bărbăţie.

Dacă-i vezi pe alţii ajunşi în mare stricăciune, şi tu te găseşti silit de a-i apăra, apoi atunci să nu taci, ci închide-le gura, îngrijindu-te ca să nu le piardă pe cele viitoare. De altfel, nu se poate ca acela care are râvnă şi viaţă curată, să se ţină numai de lupte. Decât numai tu fă astfel, precum am zis, căci a se ocupa cineva numai de vorbe, vine de la lipsa de lucru şi de la filosofia aceea atât de zadarnică. Căci a vorbi lucruri prisoselnice este o mare pagubă, ci trebuie sau a învăţa, sau a se ruga lui Dumnezeu, sau a-I mulţumi. Noi nu trebuie a cruţa numai banii, iar vorbele nu; ci, încă mai cu seamă trebuie a le cruţa pe acestea din urmă şi a nu ne expune tuturor cum s-ar întâmpla.”

Dar, oare ce vrea să zică: „să aibă grijă să fie în frunte la fapte bune”? Adică, să nu aştepte ca toţi cei nevoiaşi să vină la dânşii, ci dânşii să se ocupe de ajutorul celor nevoiaşi, căci cel ce se îngrijeşte, astfel trebuie a se îngriji, şi astfel o face aceasta cu mult zel. Căci fapta bună nu aduce atâta folos celor ce o primesc, pe cât aduce celor ce o fac, fiindcă le dă curaj faţă de Dumnezeu.

Sub numele de eretic apostolul îl înţelege pe cel neîndreptat sau, mai bine zis, pe cel ce nu dă speranţă de îndreptare. Căci, după cum a-l trece cu vederea pe cel ce dă speranţă de schimbare este rezultatul trândăviei, tot aşa şi a umbla cu linguşiri şi cu binele pe lângă cei ce nu dau semne de îndreptare este semn de cea mai de pe urmă prostie şi tâmpire, fiindcă prin aceasta noi îi facem mai cutezători.

„Să înveţe şi ai noştri, zice, să poarte grijă de lucrurile bune, spre treburile cele de neapărată nevoie, ca ei să nu fie fără de roadă.” Ai văzut că el se îngrijeşte mai mult de dânşii, decât de cei ce primesc milostenia? „Era cu putinţă, zice, de a trimite pe aceştia prin alte părţi, însă eu mă îngrijesc de cele ale voastre.” Căci, ce folos poate fi? Spune-mi: dacă unii dezgroapă tezaure din pământ, iar alţii îi hrănesc pe dascăli? Desigur, cei dintâi nu au nici un folos din tezaurele lor şi rămân fără de roadă. Nu putea Hristos, Care cu cinci pâini a hrănit de mii de ori pe atâţia, să Se hrănească atât El cât şi cei ce-L însoţeau?

De ce oare Mântuitorul era hrănit de către femei? „Mergeau după El, zice, şi Îi slujeau” (Marcu 15, 4); pentru ca să ne înveţe pe noi, că El se îngrijea de cei ce făceau bine. Nu putea fi Pavel, ca acela care prin mâinile lui îi ajuta şi pe alţii, să nu primească ajutor de la nimeni? Dar îl vezi pe el şi luând, ba chiar şi cerând. De ce aceasta, oare? Ascultă-l ce spune: „Nu că doar caut darul vostru, dar caut rodul care prisoseşte, în folosul vostru”. (Filip. 4, 17)

Dar chiar la început, când credincioşii îşi vindeau toate ale lor, preţul îl puneau la picioarele apostolilor; şi acum priveşte cum apostolii se îngrijeau mai mult de dânşii, decât de cei ce primeau milostenii. Că, dacă s-ar fi îngrijit apostolii numai de săraci, n-ar fi făcut nici o vorbă de Anania şi Safira, când au ascuns din preţul vânzării , n-ar fi împiedicat de a primi milostenii din nedreptate, n-ar fi poruncit Pavel, zicând: „Nu cu părere de rău sau de silă”. (II Corinteni 9, 7)

Dar ce spui Pavele? Îi împiedici pe săraci de a lua milostenie? „Nu, zice, eu n-am în vedere interesul celor ce primesc, ci al celor ce dau.” Priveşte-l încă şi pe proroc, când îl sfătuia pe Nabucodonosor şi-i dădea acea povaţă minunată, că el nu se îngrijea numai de săraci, căci n-a spus simplu: „Dă săracilor”, ci: „Răscumpără păcatele tale prin fapte de dreptate şi nedreptăţile tale, prin milă către cei săraci”. (Daniel 4, 24) „Deşartă-ţi punga, zice, nu numai ca alţii să se hrănească, ci şi ca tu să te izbăveşti de pedeapsă.”

Şi Hristos iarăşi a zis: „Vinde averea ta, dă-o săracilor, după aceea, vino şi urmează-Mi”. (Matei 19, 21) Ai văzut că şi acolo a poruncit tot aceasta drept condiţie a urmării Lui? Fiindcă averile sunt o piedică, de aceea i-a poruncit să le dea săracilor, ca astfel să înveţe sufletul de a fi milostiv şi îndurat; îl învaţă de a dispreţui averile, îl învaţă de a fugi de lăcomie. Căci   cel ce este învăţat de a da celui ce nu are, cu timpul, se va învăţa a nu lua de la cel ce are.

Faptul acesta îl face pe om deopotrivă cu Dumnezeu. Deşi fecioria are cu sine o mai mare osteneală sau şi postul, sau culcarea pe pământ, însă nimic nu este atât de puternic spre a stinge focul păcatelor noastre, ca milostenia.

Milostenia este mai presus de orice faptă bună şi pe cei ce o iubesc pe ea îi pune lângă împăratul a toate. Şi aceasta cu drept cuvânt, fiindcă fecioria şi postul, şi culcarea pe pământ stau numai lângă cel ce le race, iar pe altul nu-l ajută cu nimic, pe când milostenia se întinde în toate părţile şi toate mădularele atinse se unesc cu Hristos.

Milostenia este mama dragostei, a dragostei care caracterizează creştinismul, care este mai mare decât toate semnele şi minunile, şi prin care ucenicii se aseamănă cu Hristos. Ea este doctoria păcatelor noastre, leacul curăţirii murdăriei din sunetele noastre şi scara care duce la cer. Ea leagă la un loc trupul lui Hristos. Voiţi poate a şti de cât bine este ea în stare a face? În timpul apostolilor toţi vânzându-şi averile lor, dădeau fiecăruia în nevoia ce avea.

Dar, spune-mi: fără a avea în vedere cele viitoare, căci noi nu vorbim acum de împărăţia cerurilor, ci să vedem numai în timpul de faţă — cine câştigă: cei ce iau sau cei ce dau? — aceia (săracii) murmurau şi se sfădeau între dânşii, pi când aceştia (cei ce dau) aveau un suflet, după cum zice: „Iar inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una” (Faptele Apostolilor 4, 32), şi harul era peste toţi, şi trăiau cu multă simplitate şi nevinovăţie. Ai văzut cum şi de aici aceia câştigau?

Acum, spune-mi: dintre cine ai voi să faci parte? Dintre cei ce aruncau averile lor şi nu mai aveau nimic sau dintre cei ce le luau până şi pe ale altora? Priveşte rodul milosteniei. Pereţii şi piedicile au fost răsturnate şi de îndată s-au unit sufletele între dânsele, după cum zice: „inima şi sufletul mulţimii erau una”. Aşa că acela care-şi deşartă punga sa, chiar si fără milostenie, are un mare folos.

Acestea vi s-au spus, ca astfel cei ce n-au moştenit averi de la părinţi să nu fie trişti, nici mâhniţi, ca fiind mai prejos de cei bogaţi, fiindcă mai mari vor avea, dacă vor voi. Căci cu mai multă uşurinţă se vor mişca spre milostenie, ca şi văduva din Evanghelie, iar faţă de aproapele nu vor avea nici o pricină de duşmănie si va fi mai slobod decât toţi ceilalţi. Nimeni nu-l va putea ameninţa pe unul ca acesta cu confiscarea averilor, căci el este mai presus de asemenea rele.

Şi după cum pe cei ce fug dezbrăcaţi nimeni nu i-ar prinde degrabă, iar pe cei îmbrăcaţi cu multe haine şi de-abia purtându-se i-ar prinde îndată, tot aşa se petrece cu bogatul şi săracul. Unul se împiedică în hainele sale: în miile de griji, mânuiri, mânii şi întărâtări spre mânie, chiar dacă poate n-ar fi prins; pe când celălalt, chiar de ar fi prins, totuşi iute va putea scăpa şi fugi, nefiind împiedicat de nimic.

Toate acestea îngroapă sufletul în pământ, aşa-zicând, şi încă nu numai acestea, ci şi altele multe trase de bogăţie. Că, de pildă, pentru a trăi cineva cu cumpătare sau în simplitate este mai greu pentru cel bogat decât pentru cel sărac, precum şi a fi izbăvit de mânie este mai greu pentru acela decât pentru acesta. „Deci, zici tu, şi mai mare plată va lua.” Câtuşi de puţin. Şi de ce oare, dacă el izbuteşte de a săvârşi cele grele? Fiindcă el însuşi şi-a creat greutăţile, de vreme ce nu ni s-a poruncit să ne îmbogăţim, ci încă din contră, aşa că tu singur îţi făureşti mii de piedici.

Alţii aruncă de la dânşii nu numai banii şi averile, ci îşi muncesc până şi trupul, ca unii ce merg pe cărarea cea strâmtă, pe când tu nu numai că nu faci aşa, ci încă îţi sporeşti şi aprinzi mai mult cuptorul patimilor şi te înconjuri şi de altele. Şi deci te duci pe drumul cel cu uşurinţă de cucerit. Acel drum îi primeşte pe astfel de oameni, pe când drumul sau calea cea strâmtă îi duce pe cei întristaţi, pe cei ce nu poartă cu dânşii nimic, decât numai aceste greutăţi, care pot fi duse pe această cale: milostenia, filantropia, bunătatea, blândeţea.

Dacă le porţi pe acestea cu uşurinţă, vei putea trece; iar dacă ai cu tine uşurătatea, trufia sufletească şi sarcina cea de spini, numită bogăţie, îţi trebuie un drum cu mult mai larg. Şi nici nu-ţi este cu putinţă de a intra în mulţime, ca nu cumva să-i loveşti pe alţii, purtând în spate sarcina ce o ai, ci trebuie a sta la mare depărtare, în timp ce acela care duce cu sine aur şi argint, vorbesc adică de succesele virtuţii, nu numai că toţi cei de pe lângă dânsul nu fug, ci încă se şi apropie de el şi stau la un loc.

Şi dacă bogăţia este spini şi ciulini, ce poate fi lăcomia? Pentru ce deci o iei cu tine acolo? Pentru ca să faci focul mai mare, punând sarcina pe foc? Oare nu este de ajuns focul gheenei? Gândeşte-te la cei trei tineri cum umblau prin cuptorul cel cu foc; aceea să o crezi de gheena. Cu mare durere au căzut în cuptor şi erau legaţi şi împiedicaţi, şi cu toate acestea an găsit înăuntru o mare lărgime. Nu tot aşa însă erau cei din afară.

Tot aşa ni se întâmplă şi acum, dacă am voi ca să stăm cu bărbăţie şi putere în faţa neîncetatelor ispite. Dacă avem nădejdea în Dumnezeu, vom fi într-o mare lărgime, aşa-zicând, pe când cei ce ne bagă în ispite, vor fi pierduţi. „Că cel ce sapă groapa altuia, zice, va cădea el în ea.” (Înţelepciunea lui Isus Sirah 27, 27) Chiar de i-ar lega mâinile şi picioarele, întristarea îl va putea dezlega.

Şi priveşte faptul cel minunat: pe care i-au legat oamenii, pe aceştia i-a dezlegat focul. Că, dacă cineva i-ar preda slugilor pe unii dintre prietenii săi, iar slugile ştiind şi cinstind prietenia stăpânului, nu numai că nu le vor face nici o vătămare, ci încă şi mare cinste le va da, tot aşa şi focul, care ştiind că acei trei tineri erau prieteni ai stăpânului său, le-a rupt legăturile, i-a dezlegat şi i-a lăsat în libertate; a devenit pentru dânşii loc de a fi călcat de ei, şi cu drept cuvânt, fiindcă fuseseră băgaţi în cuptor pentru slava lui Dumnezeu. Cei care suntem în necazuri, să avem în vedere acest exemplu.

„Dar, iată, zici tu, aceia s-au mântuit de supărări, iar noi nu.” Cu drept cuvânt, fiindcă dânşii au intrat în cuptor nu ca izbăviţi, ci ca morţi cu desăvârşire, căci ascultă ce spun ei. „Dacă, într-adevăr, Dumnezeul nostru Căruia Îi slujim poate să ne scape, El ne va scăpa din cuptorul cel cu foc arzător şi din inima ta, o, rege! Şi chiar dacă nu ne va scăpa, ştiut să fie de tine, o, rege, că noi nu vom sluji dumnezeilor tăi şi înaintea chipului de aur pe care tu l-ai aşezat nu vom cădea la pământ!” (Daniel 3, 17-18)

Noi însă, ca şi cum pare că am da lecţii lui Dumnezeu, hotărâm până şi timpul, zicând: „dacă până în cutare timp nu vom fi izbăviţi”, şi de aceea nici că suntem izbăviţi. Fiindcă şi Avraam nu ca izbăvit 1-a luat pe fiul său şi 1-a adus ca pârgă lui Dumnezeu, ci ca jertfit, dar pe care contra aşteptării sale l-a luat, mântuit şi izbăvit. Tot aşa si tu când cazi în strâmtorări şi necazuri „să nu te tulburi în timpul încercării” (Înţelepciunea lui Isus Sirah 2, 2), ci pregăteşte-ţi cugetul tău către toată răbdarea, şi atunci iute te vei mântui de necazuri.

De aceea şi Dumnezeu îţi trimite necazuri, pentru ca să te înveţe a răbda. Când deci de la început ne învăţăm a răbda şi nu ne împuţinăm, la urmă slăbeşte suferinţa, ca fiind totul izbândit. Voiesc a vă povesti şi o istorie neştiută de voi poate, însă având un mare folos. Şi care este acea istorie? Fiind o goană mare, oarecând, asupra creştinilor şi un mare război abătându-se asupra Bisericii, au fost prinşi doi bărbaţi, din care unul era gata a pătimi orice, iar celălalt, dacă ar fi fost ca să i se taie capul, poate că era şi el gata şi cu curaj, iar pentru celelalte munci şi cazne era fricos şi tremura de groază. Şi priveşte iconomia lui Dumnezeu! După ce a stat judecătorul pe tron, celui care era gata a pătimi orice a poruncit a i se tăia capul, iar pe cel fricos a poruncit a-l spânzura şi munci, în tot chipul, şi nu o dată sau de două ori a fost muncit, şi purtat prin toate cetăţile.

Dar de ce oare a îngăduit aceasta Dumnezeu? Pentru ca neîngrijirea şi trândăvia cugetului lui să se îndrepte prin cazne, ca orice frică să o scoată din el, ca să nu mai fie fricos, nici leneş. Încă şi Iosif când se grăbea a ieşi din temniţă, atunci mai cu seamă stăruia în curajul ce-l insufla celor doi fameni întemniţaţi cu el. Căci ascultă ce le spunea: „Căci eu sunt furat din pământul evreilor” şi: „adu-ţi aminte şi de mine”. (Facerea 40, 15, 14) Unii zic, în toată curăţia inimii lor, că expresia: „adu-ţi aminte şi de mine” este zisă în înţelesul că noi nu trebuie a nădăjdui în oameni, ci totul a arunca şi a lăsa în grija lui Dumnezeu.

Acestea deci ştiindu-le, iubiţilor, să mărturisim harul lui Dumnezeu, şi pe toate să le facem, care sunt spre folosul nostru, ca astfel să ne învrednicim de bunurile viitoare, prin Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.