OMILIA II – Tit


din “Tâlcuiri la Epistola a doua către Timotei, Tit, Filimon”


Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele ce mai lipsesc şi să aşezi preoţi prin cetăţi, precum ţi-am rânduit: De este cineva fără de prihană, bărbat al unei femei, având fii credincioşi, nu sub învinuire de desfrânare sau neascultători. (Tit 1, 5-6)

Întreaga viaţă a bărbaţilor din vechime era activă şi încărcată de osteneli, pe când a noastră nu este astfel, ci încărcată de trândăvie. Aceia ştiau că au fost aduşi în lumea aceasta ca să lucreze cu chibzuială pământul, în timp ce noi, ca şi cum am fi aduşi aici ca să mâncăm, să bem şi să ne desfătăm, nu facem nici o vorbă pentru cele duhovniceşti. Nu spun aceasta numai legat de apostoli, ci şi de cei de după ei. Priveşte-i pe toţi alergând în toate şi îndeletnicindu-se ca de un lucru oarecare, priveşte-i cum ei întreaga viaţă şi-o petreceau în ţări străine, neavând cetate pe pământ.

Ascultă-l acum şi pe fericitul acesta ce spune: „Pentru aceasta te-am lăsat în Creta.” Împărţind între dânşii lumea întreagă ca pe o casă, o serveau şi se îngrijeau de ea, luând unul o parte, altul o altă parte. „Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, zice, ca să îndrepţi cele ce mai lipsesc.” Până aici, el nu-l sfătuieşte poruncitor. „Ca să îndrepţi”, zice. Ai văzut suflet curat de orice invidie, totdeauna căutând cele folositoare ucenicilor, fără ca să mai cerceteze cu amănunţime, fie că se făceau printr-însul, fie prin altul? Unde era o primejdie sau vreo greutate mare, el însuşi fiind de faţă, îndeplinea lucrul; iar acolo unde era mai cu seamă cinste şi vreo mică osteneală, permitea ucenicului — permitea episcopilor hirotoniile, zic – şi celelalte toate care aveau nevoie de îndreptare sau de mai multă consolidare, cum ar spune cineva.

Dar, ce zici? Lucrurile tale sunt supuse îndreptării? Şi nu crezi că faptul acesta este înjositor şi aducându-ţi oarecare necinste? „Deloc, zice el, căci eu am în vedere numai folosul obştesc; fie că lucrul este făcut de mine, fie de altul, puţin mă interesează.” Astfel trebuie a se găsi dascălul; el să nu caute spre cinstea personală, ci să se gândească la interesul obştesc. „Şi să aşezi, zice, preoţi prin cetăţi.”

Vorbeşte aici de episcopi, după cum ne spune şi în altă parte. „Precum ţi-am rânduit: de este cineva fără de prihană.” „Prin cetăţi”, zice, căci el nu voia ca întreaga insulă să fie încredinţată unuia, ci fiecare să aibă grijă de turma sa, căci numai aşa şi pentru el osteneala era mai uşoară, în acelaşi timp şi cei stăpâniţi se bucurau de mai multă îngrijire, când dascălul lor nu era ocupat cu îngrijirea mai multor biserici, ci se ocupa numai de una singură şi pe aceea o împodobea.

„De este cineva, zice, fără de prihană, bărbat al unei femei, având fii credincioşi, nu sub învinuire de desfrânare sau neascultători.” Dar, oare, de ce-l pune la mijloc pe un astfel de episcop? Voind a închide gura ereticilor care defăimau căsătoria şi ca să arate că faptul acesta nu este pângărit sau necurat, ci încă este atât de cinstit, încât cineva poate să se ridice chiar şi pe tronul sfânt fiind căsătorit; în acelaşi timp, îi biciuieşte şi pe cei desfrânaţi, şi nu permite ca să se încredinţeze o astfel de stăpânire cuiva care are a doua căsătorie.

Căci cel ce nu mai păstrează nici o dragoste pentru memoria femeii celei dintâi, cum ar putea fi un sprijinitor bun? Ce acuzaţii nu va suferi? Voi ştiţi foarte bine că, deşi după legi nu este împiedicată căsătoria a doua, totuşi multe ponoase are faptul acesta în sine. De aceea apostolul pune faptul acesta înaintea tuturor, căci el voieşte ca să nu se dea celor stăpâniţi nici un motiv de hulă împotriva stăpânitorului. „De este cineva fără de prihană”, zice, adică dacă viaţa lui este liberă de orice hulă sau ponos, dacă nimeni nu are a-i arunca vreo hulă pentru viaţa sa. Căci ascultă ce spune Hristos: „Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, zice, dar întunericul cu cât mai mult!” (Matei 6, 23)

„Având fii credincioşi, zice, nu sub învinuire de desfrânare sau neascultători.” Să ne gândim bine cum are el multă îngrijire şi pentru copii. Căci, dacă cineva nu poate fi bun dascăl copiilor săi, cum ar putea fi al altora? Dacă pe cei ce îi avea cu sine de la început şi îi hrănea, şi asupra cărora avea putere atât după legi cât şi după natură, şi nu i-a putut pune în regulă, cum va putea folosi celor din afară? Dacă nu ar fi la mijloc trândăvia tatălui, desigur că nu i-ar trece cu vederea pe copiii săi, ca să devină răi, asupra cărora de la început el avea stăpânire şi putere.

Nu este cu putinţă ca un copil, crescut de la început cu multă îngrijire, să devină rău, căci relele nu sunt de la natură. Dacă însă cele ale copiilor se pun pe al doilea plan, iar el se ocupă cu strângerea banilor, şi nu tot aceeaşi îngrijire o are şi pentru copii, atunci este nevrednic de episcopie. Căci, dacă acolo unde natura l-a silit, el este atât de neglijent sau atât de fără minte, ca să se îngrijească mai mult de bani decât de copii, cum s-ar putea ridica pe tron şi să i se încredinţeze o astfel de stăpânire? Dacă el nu i-a putut înfrâna, atunci i se poate aduce o mare învinovăţire pentru trândăvia lui, iar dacă nu s-a silit, desigur că mare este hula neîngrijirii sale.

Deci, cel ce nu se îngrijeşte de fiii săi, cum se va îngriji de cei străini? Şi n-a spus simplu ca să nu fie desfrânat, ci nici chiar bănuială să nu aibă, nici să aibă vreo idee rea lumea despre el.

Căci se cuvine ca episcopul să fie fără de prihană, ca un iconom al lui Dumnezeu, neîngâmfat, nu grabnic la mânie, nu dat la băutură, paşnic, (1, 7)

Că acela care le stăpâneşte pe cele din afară, fiindcă stăpâneşte cu legea şi cu sila, cum s-ar zice, desigur că nu în toate împrejurările împărtăşeşte părerea celor stăpâniţi; însă el, care-i stăpâneşte pe oameni cu bunăvoia lor şi tot cu bunăvoia lor ei se supun lui, mulţumită stăpânirii sale, dacă va face lucrul astfel, ca el să pară că totul face numai după părerea sa şi nimănui nu dă seamă de ce a făcut, va face ca stăpânirea lui să fie mai mult tiranică decât populară.

„Se cuvine, zice, să fie fără de prihană, ca un iconom al lui Dumnezeu, neîngâmfat, nu grabnic la mânie.” Căci, cum îi va putea sfătui pe alţii a se stăpâni de aceste patimi, dacă pe sine nu se poate stăpâni? Stăpânirea îl face neplăcut şi greoi chiar şi pe cel mai blând dintre oameni, punându-l în mii de mânii chiar fără de voia lui; şi dacă nu se va gândi bine mai dinainte, desigur că va deveni de nesuferit şi va pierde sau va strica multe din cele ale stăpânirii.

„Nu beţiv, paşnic.” Aici se referă la cel batjocoritor. A îndemna sau a certa, desigur că oricine trebuie a o face, nu însă a batjocori; căci ce silă este a batjocori? Spune-mi! Trebuia a-l înspăimânta cu gheena, a-l înfricoşa, a-l mustra. Cel batjocorit devine încă mai îndrăzneţ şi mai mult îl dispreţuieşte pe batjocoritor. Nimic nu-l poate face pe cineva mai de dispreţ, ca batjocura, care-1 necinsteşte mai cu seamă pe batjocoritor şi nu-l lasă de a fi respectat după cum trebuie a fi.

Cuvântul episcopului trebuie a fi încărcat de multă evlavie faţă de cei păcătoşi, a avea în sine pomenirea judecăţii viitoare şi curat de orice batjocură, iar dacă ar fi poate din cei ce împiedică cele ce trebuie a se face, el e dator de a se atinge de fapt cu toată autoritatea. „Paşnic”, zice. Dascălul este doctor al sufletelor; însă doctorul nu bate pe nimeni, ba încă pe cel bătut şi rănit îl îngrijeşte şi-l vindecă.

Nepoftitor de câştig urât, zice, ci iubitor de străini, iubitor de bine, înţelept, drept, cuvios, cumpătat, ţinându-se de cuvântul cel credincios al învăţăturii, (1, 7-9) Ai văzut câtă atenţie a cerut el în fapta bună? „Nepoftitor de câştig urât”, zice, arătând prin aceasta marele dispreţ ce trebuie a-1 avea pentru averi. „Ci iubitor de străini, iubitor de bine, înţelept, drept, cuvios”, adică toate ale lui făcându-se pentru folosul altora.

„Cumpătat.” Aici el nu spune de cel ce posteşte, ci de cel ce stăpâneşte patimile, limba, mâinile şi ochii cei neînfrânaţi, căci aceasta este înfrânare, adică a nu fi atras spre nici o patimă. „Ţinându-se de cuvântul cel credincios al învăţăturii.” Prin expresia: „credincios”, de aici, el spune „adevărat” sau cel predat prin credinţă, care nu are nevoie de raţionamente omeneşti, nici de întrebări şi răspunsuri.

„Ţinându-se”, adică îngrijindu-se, făcând acest lucru. Şi ce va fi, dacă este cineva fără experienţă în cuvintele celor din afară (profani)? De aceea a şi zis el:

De cuvântul cel credincios al învăţăturii, ca să fie destoinic şi să îndemne la învăţătura cea sănătoasă şi să mustre pe cei potrivnici. (1, 9) Astfel că nu este nevoie de vorbe pompoase, ci ieşite din minte sănătoasă şi din experienţa Sfintelor Scripturi, şi din puterea cugetărilor. Nu-l vezi pe Pavel îndreptând lumea întreagă şi făcând mai mari lucruri decât Platon şi decât toţi ceilalţi? „Prin semne şi minuni”, zici tu. Nu numai prin semne, căci, dacă vei citi Faptele Apostolilor, vei vedea că în multe împrejurări îl vei găsi stăpânind auditoriul şi prin învăţătură, mai înainte de semne şi minuni, adică făcând întruna uz de învăţătură.

„Drept”, zice, aşa că acesta este om, anume cel drept. „Ca să fie destoinic şi să îndemne la învăţătura cea sănătoasă”, adică spre apărarea celor de pe lângă el, spre răsturnarea duşmanilor. „Şi să mustre pe cei potrivnici”, căci, dacă aceasta lipseşte, totul se răstoarnă pe dos. Cel ce nu ştie a se lupta cu duşmanii şi a robi orice cuget ascultării lui Hristos, precum şi a curaţi raţionamentele cuiva; cel ce nu ştie ceea ce trebuie a grăi, ca să poată răspândi credinţa şi învăţătura cea adevărată, departe să stea de tronul episcopal.

Toate celelalte le-ar putea găsi cineva şi printre cei stăpâniţi, ca de pildă: fără de prihană, având fii supuşi, primitor de străini, drept, cuvios, dar ceea ce-l caracterizează mai cu seamă pe dascăl, aceasta este de a putea să înveţe pe cineva cuvântul adevărului, pentru care astăzi nu este nici o îngrijire .

Pentru că mulţi sunt răzvrătiţi, grăitori în deşert şi înşelători, mai ales cei din tăierea împrejur, cărora trebuie să li se închidă gura. (1, 10-11) Ai văzut cum sunt aceştia? Ei nu voiesc a fi stăpâniţi, ci a stăpâni, căci aceasta lasă a se înţelege. Când tu nu-i poţi convinge pe unii ca aceştia, apoi nici să le porunceşti, ci închide-le gura, spre folosul altora. Deci, care este folosul, dacă ei sunt nesupuşi?

Şi de ce mai trebuie a le închide gura? Ca unora care răzvrătesc, zice, case întregi, învăţând, pentru câştig urât, cele ce nu se cuvin. Dacă el a primit rolul învăţătorului, însă nu este destoinic de a se lupta cu aceia şi nici de a le închide gura, va deveni cauza vătămării celor pierduţi. Că, dacă sfătuieşte cineva zicând: „Nu încerca să fii judecător, ca nu cumva să nu poţi ridica nedreptăţile” (Înţelepciunea lui Isus Sirah 7, 6), apoi cu atât mai mult ar putea zice: „Nu cere să fii dascăl, de cumva eşti departe de această demnitate, ci chiar tras cu sila, tu să fugi”. Ai văzut cum pretutindeni iubirea de întâietate, dobânda cea urâtă şi nesupunerea sunt cauza tuturor acestor rele? „Învăţând, zice, pentru câştig urât, cele ce nu se cuvin.”

NU TREBUIE SĂ DORIM DORI SLAVA OAMENILOR
ŞI CĂ ACELA CARE ESTE CUCERIT DE ACEASTĂ
DRAGOSTE CADE DIN SLAVA LUI DUMNEZEU ŞI
ESTE MAI ROBIT DECÂT TOŢI ROBII

Nimic nu rămâne nevătămat de aceste patimi, ci, precum vânturile cele sălbatice, când cad pe marea liniştită, o răscolesc până la fund, încât şi nisipul îl amestecă cu valurile, tot aşa şi aceste patimi, intrând în sufletul omului, toate le răstoarnă pe dos şi atrofiază agerimea minţii; şi mai cu seamă (dintre aceste patimi) mânia sau nebunia după slavă. A dispreţui banii este uşor pentru cel ce voieşte, dar a dispreţui cinstea, cere celor mulţi mult necaz, multă filosofie, un suflet îngeresc, care să se atingă chiar de înseşi porţile cerului. Nici o patimă nu este atât de tiranică precum aceasta, care să stăpânească pretutindeni — poate că mai mult sau mai puţin, însă pretutindeni.

Deci, cum am putea oare să o biruim, dacă nu cu totul, măcar o parte? Dacă privim spre cer, dacă îl avem pe Dumnezeu înaintea ochilor, dacă avem o mai înaltă idee despre cele cereşti, decât despre cele pământeşti. Gândeşte-te singur: când tu doreşti slavă, după ce te-ai bucurat de ea, vezi-i sfârşitul şi nu vei afla nimic. Gândeşte-te câtă pagubă pricinuieşte acest păcat, de câte bunuri lipseşte pe cineva; căci va suferi ostenelile şi primejdiile, în timp ce de roade şi de premii va fi lipsit. Gândeşte-te totuşi că cei mai mulţi sunt răi şi deci dispreţuieşte slava lor. Gândeşte-te ce este fiecare în parte şi vei vedea că faptul acesta este încărcat de ridicol, vei vedea că este mai mult necinste decât slavă, iar după toate acestea, ridică-ţi cugetul la priveliştea cea de sus.

Când, făcând vreun bine, te gândeşti poate că trebuie a le arăta aceasta şi oamenilor, şi cauţi privitori ai lucrului şi ai necazului, închipuie-ţi că Dumnezeu vede, şi atunci se va stinge toată pofta. Ridică-te de la pământ spre priveliştea cea din ceruri. Oamenii, chiar dacă laudă pentru moment, totuşi mai pe urmă hulesc, invidiază şi ceartă, în timp ce cu Dumnezeu nu se petrec lucrurile astfel, ci El se bucură lăudând succesele noastre.

Ai vorbit poate bine şi te-ai bucurat de aplauze? Şi care îţi este folosul? De cumva s-au folosit cei ce au aplaudat, de cumva s-au prefăcut şi au devenit mai buni, depărtându-se de relele de dinainte, cu adevărat că trebuie a te bucura, însă nu pentru laudele şi aplauzele ce ai căpătat, ci pentru prefacerea cea minunată şi plăcută. Iar dacă ei îşi petrec timpul aplaudând, făcând vuiet şi lăudând întruna, iar din aceste aplauze nu scot nici un folos, trebuie mai mult a te mâhni, căci acestea sunt spre judecata şi osânda lor.

Poate că te bucuri de slavă pentru evlavia ce o ai? Dacă eşti evlavios cu adevărat şi nu ştii în sine-ţi nimic rău, trebuie a te bucura nu pentru că lumea te crede aşa, ci pentru că eşti evlavios; iar dacă poate nu eşti evlavios, şi totuşi pofteşti slava celor mulţi, gândeşte-te că nu aceştia ne vor judeca pe noi în acea zi, ci Cel ce cunoaşte cu exactitate cele ascunse. Iar dacă tu ştii păcatele tale, şi totuşi eşti crezut de toţi ca fiind curat, apoi pentru aceasta nu numai că nu trebuie a te bucura, ci încă a te întrista şi a suspina cu amar, gândindu-te întruna la acea zi, când toate se vor descoperi, când cele ascunse ale întunericului se vor da la lumină.

Poate că te bucuri de cinste? Respinge-o, ştiind bine că aceasta te face datornic. Nimeni nu-ţi dă cinste? Pentru aceasta încă trebuie a te bucura, căci Dumnezeu nu-ţi va pune înainte şi acest păcat pe lângă celelalte, că te-ai bucurat de cinste. Sau poate nu vezi că Dumnezeu, pe lângă celelalte binefaceri, şi pe aceasta o spune prin prorocul: „Eu am aşezat proroci dintre feciorii voştri şi nazirei dintre flăcăii voştri”? (Amos 2, 11) Măcar cu atâta te vei alege, că nu vei fi răspunzător de o mai mare pedeapsă.

Căci cel ce nu este cinstit în viaţa aceasta, ba încă este dispreţuit şi nu se bucură de nici o consideraţie, ba încă este şi batjocorit, dacă nu altceva, cel puţin cu aceasta se va folosi, anume că nu va fi răspunzător pentru că a fost cinstit de cei deopotrivă cu el. Dar, apoi, şi altele multe câştigă: se umileşte, nu cugetă niciodată lucruri mari de el, ba nici nu le voieşte, şi mai mult încă este cu băgare de seamă la sine însuşi. Cel ce se bucură de multă cinste, pe lângă multele datorii ce le are, cade şi în uşurinţă, şi în slavă deşartă, şi la urmă devine robul oamenilor, după care, stăpânirea aceasta sporind tot mai mult, este silit a face multe pe care poate nu le voieşte.

Deci, iubiţilor, ştiind că este mult mai bine pentru noi de a nu umbla după slavă şi cinste, nici să nu le căutăm, ci chiar dacă ni se dau, să le respingem, să le aruncăm de la noi şi să înăbuşim porta aceasta. Acestea sunt spuse atât către stăpânitori cât şi către cei stăpâniţi. Tot sufletul care pofteşte cinste şi slavă, nu va vedea împărăţia cerurilor. Nu este acesta cuvântul meu şi nici ,,că grăiesc de la mine aceste vorbe, ci sunt ale Sfântului Duh. Nu o vor vedea, zic, chiar fapte bune de ar avea unii ca aceştia.

„Şi-au luat, zice, plata lor”. (Matei 6, 5) Deci, cel ce îşi ia plata sa, cum va vedea împărăţia cerurilor? Eu nu împiedic pe cineva de a umbla după slavă, însă voiesc a căuta slava cea adevărată, de la Dumnezeu. „A cărui laudă, zice, nu vine de la oameni, ci de la Dumnezeu”. (Romani 2, 29) Să fim evlavioşi în ascuns, iar nu umflaţi de trufie multă, de minciună şi ipocrizie. Să aruncăm de la noi pielea oii cu care suntem îmbrăcaţi şi, mai cu seamă, să devenim oi.

Nimic nu este mai vrednic de dispreţuit, ca slava de la oameni. Căci spune-mi, te rog: dacă ai vedea o mulţime de copii mici, copii de lapte zic, oare ai dori slava lor? Tot aşa te găseşti şi faţă de toţi oamenii, fiind vorba de slavă. De aceea se şi numeşte faptul acesta henodoxie sau slavă deşartă. Nu vezi măştile pe care le pun cei de pe scena teatrului? Nu vezi cum unele sunt frumoase, altele strălucite şi fabricate cu cea mai de pe urmă precizie a frumuseţii? Poţi să-mi arăţi o astfel de faţă în realitate? Deloc. Oare te-ai îndrăgostit de ele? Nu, desigur. Şi de ce? Pentru că sunt seci şi lipsite de valoarea intrinsecă; imită frumuseţea, dar nu este însăşi frumuseţea.

Tot aşa şi slava este seacă, imită slava, dar nu este însăşi slava. Aceea rămâne slavă, care este naturală, care este intrinsecă, iar aceasta, exterioară, de multe ori ascunde sluţenia cea mai greţoasă; o ascunde înaintea oamenilor şi numai până seara, iar după ce teatrul se sfârşeşte şi măştile se scot, fiecare se vede precum este în fiinţă. Deci, să nu întrebuinţăm adevărul întocmai ca pe scenă şi în mod fals. Căci, spune-mi: ce bine poate fi ca un om să fie privit cu admiraţie de cei mulţi?

Aceasta este henodoxie sau slavă deşartă, şi nimic altceva, fiindcă, după ce te duci în casă şi rămâi singur, totul s-a împrăştiat. Te-ai dus în piaţă şi ai atras asupră-ţi privirile tuturor celor de faţă? Şi ce poate fi mai mult? Nimic, totul s-a stins şi s-a împrăştiat ca fumul. Deci, astfel, vedem noi pe cele ce nu fiinţează? Dar câtă prostie şi câtă dobitocie nu este aici! Numai spre un lucru să avem privirea aţintită, anume cum să facem ca Dumnezeu să ne laude.

Dacă avem în vedere aceasta, niciodată nu vom căuta laudele oamenilor, ci chiar de le-am avea, le vom dispreţui, le vom respinge, ne vom bate joc de ele; ca şi cum, iubind aurul, am lua în schimb ţărână, aşa ne vom găsi în faţa lor. Cutare nu te laudă; cu nimic nu ţi-a fost de folos, dar chiar de te-ar grăi de rău, cu nimic nu te va vătăma. Fiind vorba de Dumnezeu însă, amândouă acestea au în sine oarecare câştig şi pagubă, pe când cele de la oameni toate sunt deşarte. Şi prin aceasta noi ne egalăm cu Dumnezeu, căci nici El nu are nevoie de slava de la oameni.

„Slavă de la oameni nu primesc” (Ioan 5, 4), zice. Puţin lucru este acesta? Spune-mi! Când tu nu voieşti a dispreţui slava, zi în sine-ţi că „mă fac egal cu Dumnezeu dispreţuind slava”, şi de îndată o vei dispreţui. Căci nu este omul rob slavei, de nu cumva poate este rob al tuturor, şi mai rob decât toţi robii. Nu poruncim noi lucruri din acestea robi lor noştri, după cum slava deşartă porunceşte celor cuceriţi de dânsa; lucruri din acestea, zic, urâcioase şi încărcate de necinste, şi de a le grăi, precum şi de a le face. Ba chiar dacă vede pe cineva supus şi ascultător, atunci încă mai mult întinde şi ea poruncile.

Să fugim, vă rog, de robia aceasta. Cum am putea fugi? Dacă vom filosofa asupra celor de aici, dacă ne convingem că toate cele prezente sunt vis şi umbră, şi nimic altceva, atunci cu uşurinţă vom înconjura o asemenea slavă, şi după aceea nu vom putea fi cuceriţi nici de cele mici, şi nici de cele mari. Iar dacă nu le dispreţuim pe cele mici, cu uşurinţă vom cădea şi în cele mari. De departe deci să astupăm izvoarele acestui păcat, care sunt: lipsa de minte şi lipsa de umilinţă, pe care să ne silim a le câştiga.

Şi când noi vom avea o cugetare înaltă, vom putea dispreţui şi cinstea de la cei mulţi, în acelaşi timp ne vom ridica cu mintea la cer şi ne vom învrednici de bunurile de acolo. De care fie ca să ne învrednicim cu toţii, prin Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine slava, stăpânirea şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.