OMILIA X – 2Timotei

din “Tâlcuiri la Epistola a doua către Timotei, Tit, Filimon”

Sileşte-te să vii curând la mine, că Dimas, iubind veacul de acum, m-a lăsat şi s-a dus la Tesalonic, Crescent în Galatia, Tit în Dalmaţia; numai Luca este cu mine. Ia pe Marcu şi adu-l cu tine, căci îmi este de folos în slujire. Pe Tihic l-am trimis la Efes. Când vei veni, adu-mi felonul pe care l-am lăsat în Troada, la Carp, precum şi cărţile, mai ales pergamentele. (II Timotei 4, 9-13)

Este demn de a cerceta cum de-l cheamă pe Timotei la sine, dacă i se încredinţase o Biserică şi un neam întreg spre păstorire. Faptul nu era din uşurinţă, căci chiar el era gata a se duce la Timotei, după cum zicea: „Ca să ştii, dacă zăbovesc, cum trebuie să petreci în casa lui Dumnezeu”. (I Timotei 3, 15) Deci, de ce oare l-a chemat la sine? Avea o mare nevoie, şi el nu era atunci stăpân pe sine, spre a se putea duce, căci se afla în închisoare, unde era băgat din porunca lui Nero. De aceea l-a chemat pe Timotei, voind şi dorind a-l vedea mai înainte de moarte, şi poate că având multe a-i încredinţa.

Pentru care zice: „Sileşte-te să vii curând la mine, că Dimas, iubind veacul de acum, m-a lăsat„. Şi n-a zis: „Ca să te văd mai înainte de a pleca din această viaţă — ceea ce mai mult l-ar fi întristat pe ucenic —, ci fiindcă sunt singur, zice, şi n-am pe nimeni care să-mi ajute în  propovăduirea Evangheliei”.

„Dimas m-a lăsat, zice, iubind veacul de acum, şi s-a dus la Tesalonic”, adică: „iubind mai mult liniştea, neprimejdia şi siguranţa, a ales a se desfăta mai mult în casă, decât să sufere ticăloşiile cu mine şi să sufere cu mine primejdiile de faţă.” Numai pe acesta 1-a defăimat, aşa-zicând, nu doar că a voit a-l defăima, ci voind a ne apăra pe noi, ca să nu ne împuţinăm în primejdii şi nici în osteneli, căci aceasta înseamnă expresia: „iubind veacul de acum”, în acelaşi timp voind ca şi ucenicul să se ferească de a nu cădea în asemenea păcat.

„Crescent în Galatia, Tit în Dalmaţia.” Pe aceştia nu-i defăima deloc, căci mai cu seamă Tit a fost unul dintre ucenicii cei mai admiraţi, încât i-a şi încredinţat lui cele din acea insulă, nu mică de altfel, ba chiar foarte mare, insula Creta, zic. „Numai Luca este cu mine.” Acesta neîntrerupt se găsea pe lângă dânsul, acesta este cel care a scris şi Evanghelia, cel care a scris şi Faptele Apostolilor, fiind iubitor de muncă, iubitor de ştiinţă şi stăruitor. Despre acesta el scrie, zicând: „a cărui laudă, întru Evanghelie, este în toate Bisericile”. (II Corinteni 8, 18)

„Ia pe Marcu şi adu-l cu tine.” De ce? „Căci îmi este, zice, de folos în slujire.” Nu zice că-i este de bună treabă în liniştea sau în repausul său, ci în slujba Evangheliei, fiindcă el, fiind chiar în legături, nu înceta a propovădui. Prin urmare, şi pe acest Timotei de aceea îl chema, nu pentru el, ci pentru Evanghelie, ca astfel să nu se petreacă nici o tulburare între credincioşi la moartea sa, fiind poate mulţi ucenici de faţă şi împiedicând tulburările, iar pe cei ce credeau de nesuferit moartea lui, mângâindu-i. Căci era natural ca toţi cei din Roma, care crezuseră în Evanghelie, să fie bărbaţi vrednici de laudă.

„Când vei veni, adu-mi felonul pe care l-am lăsat în Troada, la Carp, precum şi cărţile, mai ales pergamentele.” El vorbeşte aici de haină, iar unii zic că ar fi vorba de lădiţa în care erau cărţile. Dar, de ce avea nevoie de cărţi, dacă urma a călători către Dumnezeu? Mai cu seamă avea nevoie, ca să le încredinţeze credincioşilor şi să le aibă în locul învăţăturii sale. Era natural ca toţi credincioşii să simtă atunci mare durere, dar mai ales cei de faţă la moartea sa şi care se bucuraseră de el până atunci. Felo-tul îl cere însă ca să nu fie luat de alţii. ÎI vezi cât de multă vorbă e de aceasta, spunând în altă parte, pe când grăia către cei din Efes: „Voi înşivă ştiţi că mâinile acestea au lucrat pentru trebuinţele mele şi ale celor ce erau cu mine”, şi iarăşi: „Mai fericit ştie a da decât a lua”. (Faptele Apostolilor 20, 34-35)

Alexandru arămarul mi-a făcut multe rele; Domnul să-i răsplătească după faptele lui. (4, 14) Aici iarăşi pomeneşte de ispite, nu doar ca şi cum ar voi să-l defaime pe acela la întâmplare, şi nici să-l acuze, ci numai spre a-l întărâta pe ucenic la lupte ca să sufere cu bărbăţie, căci chiar de ar fi oameni de nimic cei ce ispitesc şi de rând sau necinstiţi, toate trebuie a le suferi cu bărbăţie. „Mi-a făcut, zice, multe rele”, adică m-a necăjit, m-a îndurerat în multe chipuri.

Că acela care pătimeşte rele de la unul superior lui, are cel puţin oarecare ambiţie, nu mică, aceea că duşmanul său îi este superior, pe când cel ce suferă de la unul inferior lui, are o mai mare mâhnire. „Dar, zice, nu va mai merge mult nepedepsit pe această cale”. Precum zicea şi mai sus, scriind: „câte prigoniri am răbdat! Şi din toate m-a izbăvit Domnul”, aşa şi aici îndoit l-a mângâiat pe ucenic: şi a pătimi, răul, în acelaşi timp şi a te bucura pentru aceasta, nu doar ca şi cum sfinţii ar trebui să alerge fără scop la pedepse, ci ca fiind nevoie de propovăduirea Evangheliei, şi prin aceasta de mângâierea celor slabi.

Păzeşte-te şi tu de el, zice, căci s-a împotrivit foarte mult cuvântărilor noastre (4, 15), adică ne războieşte şi se împotriveşte. Şi n-a zis: „Pedepseşte-l, ceartă-l, alungă-l, deşi trebuia ca prin recunoştinţă către apostol să facă aceasta, ci nimic din acestea, nici nu-l întărâtă contra lui, ci-i porunceşte a se depărta de el, lăsându-I lui Dumnezeu grija pedepsei. A spus acestea încă şi pentru mângâierea celor mai slabi, iar blestemul său este o prorocie, că-i va plăti Dumnezeu după faptele sale. Cum că spune acestea spre mângâierea ucenicului, se învederează şi din cele ce urmează. Priveşte apoi cum iarăşi îi povesteşte lui Timotei şi despre alte ispite.

La întâia mea apărare, zice, nimeni nu mi-a venit într-ajutor, ci toţi m-au părăsit. Să nu li se vină în socoteală! (4, 16) Ai văzut cum îi cruţă pe aceia, deşi au tăcut o faptă rea? Căci nu este totuna a fi dispreţuit de cei din afară, şi a fi dispreţuit de ai tăi. Ai văzut mâhnire mare? „Că nu pot spune, zice, că, dacă am rost războit de cei din arară, am avut poate mângâierea şi îngrijirea celor de pe lângă mine, căci şi aceştia m-au trădat.” „Toţi m-au părăsit”, zice. Aşadar, nu mic este păcatul acesta. Căci, dacă în timp de război, cel care-l părăseşte pe cel primejduit şi-l lasă în mâinile duşmanilor este ponegrit cu drept cuvânt de ai săi, ca unul ce a stricat totul şi a trădat, apoi cu atât mai mult în propovăduirea Evangheliei.

Dar care este răspunsul cel dintâi, de care vorbeşte el aici? A stat deja înaintea lui Nero şi a scăpat; dar după ce l-a catehizat pe paharnic, l-a tăiat. Iată acum şi un alt îndemn făcut ucenicului prin cele ce urmează: Dar Domnul mi-a stat într-ajutor şi m-a întărit (4, 17), căci Dumnezeu nu-l părăseşte pe cel lăsat în voia oamenilor, spre a pătimi ceva rău. „Şi m-a întărit”, zice; adică mi-a dat curaj, nu m-a lăsat să cad. Pentru ca, prin mine, Evanghelia să vie pe deplin vestită, zice. Priveşte marea lui umilinţă, căci „nu m-am învrednicit de acest dar, zice, ca şi cum aş fi fost vrednic, ci „pentru ca, prin mine, Evanghelia să fie pe deplin vestită”; „care mi-a fost încredinţat”, ca şi cum ar purta cineva hlamidă şi diademă, şi pentru acestea ar fi salvat.

Şi s-o audă toate neamurile, ca tuturor să se facă deci cunoscută însemnătatea propovăduirii, precum şi marea îngrijire ce a avut Dumnezeu faţă de mine. Iar eu am rost izbăvit din gura leului. Domnul mă va izbăvi de orice lucru rău. (4, 17-18) Priveşte cum puţin a fost ca să moară şi cum căzuse chiar în gura leului. Sub numele de leu, el îl înţelege aici pe Nero, pentru sălbăticia şi grozăvenia împărăţiei lui. „Iar eu am fost izbăvit… şi mă va izbăvi Domnul.”

Dar dacă îl va izbăvi, cum de zice iarăşi că „iată mă jertfesc”? Însă fii cu băgare de seamă la cele ce spune. „Am fost izbăvit, zice, din gura leului; şi iarăşi mă va izbăvi”, nu din gura leului, ci „de orice lucru rău”. „Atunci m-a scăpat din primejdii, dar acum, când Evanghelia s-a propovăduit îndeajuns, mă i va izbăvi iarăşi de orice păcat, adică nu mă va lăsa să plec de aici osândit de păcat.” Căci şi faptul de a te împotrivi păcatului, şi a nu te pleca, fie chiar până la sânge, este de a te izbăvi de un alt leu, de diavol.

Aşa că mai mare este mântuirea aceasta decât ,,cea dintâi, când se pare că a căzut în mâinile tiranului. Şi mă va mântui în împărăţia Sa cerească. Lui fie slava în vecii vecilor. Amin! Aşadar, aceasta este mântuirea, când vom străluci acolo. „Mă va răpi, zice, din orice motiv de păcat, şi mă va păstra acolo.” Aceasta deci înseamnă a fi mântuit în împărăţia Sa, a muri adică pentru ea. „Cel ce îşi urăşte sufletul în lumea aceasta îl va păstra pentru viaţa veşnică”. (Ioan 12, 25) Iată slava Fiului, despre care vorbeşte Mântuitorul în acest capitol.

Îmbrăţişează pe Priscila şi pe Acvila şi casa lui Onisifor. (4, 19) Acesta era atunci în Roma, precum zice: „Să-i dea Domnul ca, în ziua aceea, el să afle milă de la Domnul” (1, 18), prin care salutare îi face mai cu bunăvoinţă pe cei din casa lui, spre faptele cele bune săvârşite de Onisifor. „Îmbrăţişează, zice, pe Priscila şi pe Acvila.” Aceştia sunt aceia pe care necontenit îi pomeneşte şi la care a fost găzduit, cei ce-l luaseră cu ei pe Apollo.

O pune pe femeie înainte, mi se pare, ca fiind mai însemnată şi mai vrednică de credinţă, căci şi dânsa îl primise pe Apollo, deşi a făcut aceasta fără nici un interes. Nu puţină mângâiere era salutarea adresată lor, ci avea în sine dovada de dragoste şi de mult har, căci era de-ajuns numai o simplă salutare a sfântului şi fericitului aceluia, ca să-l umple de har pe cel ce primea acea salutare.

Erast a rămas în Corint; pe Trorim l-am lăsat în Milet, fiind bolnav. (4, 20) Am văzut în Faptele Apostolilor  cine îl întovărăşise din Iudeea, având poate vreo îndeletnicire oarecare. „Pe Trofim l-am lăsat în Milet, zice, fiind bolnav.” Dar de ce nu l-ai vindecat, ci l-ai părăsit bolnav? Nu toate le puteau face apostolii sau nu toate li se iconomiseau prin har, ca nu cumva să le atribuie cineva mai mult decât vedea.

Aceasta o vedem petrecându-se si cu fericiţii drepţi de mai înaintea acestora, precum cu Moise de pildă, care era gângav. De ce, oare, nu i-a transformat gângăvia lui? De multe ori era cuprins de supărare şi tristeţe că nu avea să intre în pământul făgăduinţei. Multe îngăduie Dumnezeu, ca să se arate slăbiciunea naturii omeneşti. Dacă şi după acestea încă ziceau iudeii cei nesimţitori: „Cu omul acesta, cu Moise, care ne-a scos din ţara Egiptului, nu ştim ce s-a întâmplat” (Ieşirea 32, 1), dar dacă încă i-ar fi dus şi în pământul făgăduinţei, ce n-ar fi făcut? Dacă nu i-ar fi îngăduit Dumnezeu ca el să-i stăpânească cu frica cea de Faraon, oare nu l-ar fi crezut de Dumnezeu?

Tot aşa vedem că se petrece şi cu Pavel şi Barnaba, când locuitorii din Listra îi credeau de dumnezei, când: „Şi-au rupt veşmintele, zice, au sărit în mulţime, strigând, şi zicând: Bărbaţilor, de ce faceţi acestea? Doar şi noi suntem oameni, asemenea pătimitori ca voi”. (Faptele Apostolilor 14, 14-15) încă şi Petru iarăşi, când l-a vindecat pe ologul din naştere, din care cauză toţi rămăseseră uimiţi, a răspuns zicând: „Bărbaţi israeliţi, de ce vă miraţi de acest lucru, sau de ce staţi cu ochii aţintiţi la noi, ca şi cum cu a noastră putere sau cucernicie l-am fi tăcut pe acesta să umble?” (Faptele Apostolilor 3, 12)

Ascultă-l iarăşi şi pe fericitul Pavel zicând: „Datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc”. (II Corinteni 12, 7) Nu pentru aceasta i s-a dat îmbolditor — ceea ce el a spus, umilindu-se —, ci pentru multe cauze. Priveşte tu că Dumnezeu nu i-a spus: „ca să nu te trufeşti”, dar ce anume? „Puterea Mea, zice, se desăvârşeşte în slăbiciune”. (II Corinteni 12, 9) Prin aceste două lucruri se învederează: şi că toate cele petrecute s-au arătat învederate, şi că totul I se atribuie lui Dumnezeu.

De aceea şi în alt loc zicea: „Avem comoara aceasta în vase de lut” (II Corinteni 4, 7), adică în trupuri pătimaşe şi neputincioase. Şi pentru ce aceasta? „Ca să se învedereze că puterea covârşitoare este a lui Dumnezeu, şi nu de la noi”, zice, că, dacă n-ar fi fost pătimaşe trupurile lor, toate s-ar fi atribuit lor. Şi în altă parte îl vedem pe el întristat pentru boală, când spunea de Epafrodit, că „bolnav a fost aproape de moarte, dar Dumnezeu a avut milă de el” (Filipeni 2, 27), şi, în fine, multe altele necunoscute nici lui, nici ucenicilor lui, în interesul lor chiar.

„Pe Trofim l-am lăsat în Milet, fiind bolnav, zice. Miletul e aproape de Efes. Aşadar, l-a lăsat în timpul când a călătorit în Efes? Sau după ce s-a dus la Roma? Că apoi s-a dus în Spania; iar dacă de acolo a venit în părţile acestea, nu ştim. Priveşte-l cum el pretutindeni era părăsit. „Dimas, zice, m-a lăsat”, „Crescent este în Galatia”, „Tit în Dalmaţia”, „Erast a rămas în Corint”. „Pe Trofim l-am lăsat în Milet, fiind bolnav.”

Sileşte-te să vii mai înainte de începutul iernii. Te îmbrăţişează Eubul şi Pudenţiu, şi Linos, şi Claudia şi fraţii toţi. (4, 21) Despre acest Linos istorisesc unii că ar fi fost al doilea episcop al Bisericii romanilor, după Petru. „Şi Linos, zice, şi Claudia.” Ai văzut cum pe atunci erau şi femei înfocate şi aprinse în credinţă? Precum de pildă: Priscila sau precum această Claudia, deja, răstignite, deja aranjate în ordine de bătaie? Dar de ce, oare, pe când erau atâţia credincioşi, pomeneşte de acestea? Sau că este învederat că aceste femei încetaseră deja cu voinţa lor de la ocupaţiile lumeşti, sau că străluceau mai mult decât altele, căci nu se puteau împiedica,  fiind femei.

De altfel, şi aceasta este a harului lui Dumnezeu, de a împiedica natura aceasta femeiască nu numai în cele pământeşti sau, mai bine zis, nici în acelea, căci nu puţin lucru este de a lua parte femeia la toată gospodărirea casei, şi fără ea nici chiar cele politice nu s-ar putea întocmi precum trebuie. Dacă ar urma ca acelea de acasă să fie pline de sfadă şi tulburare, negreşit că fiecare dintre bărbaţii politici ar fi siliţi să stea acasă, iar cele ale cetăţii s-ar administra rău.

Aşa că nici în acelea ea nu este inferioară şi nici în cele duhovniceşti. Ea poate muri de mii de ori dacă ar voi. Multe s-au şi martirizat. Femeia poate a fi înţeleaptă şi a se înfrâna chiar mai mult decât bărbaţii, ca una care nu este atât de supărată de flacăra patimilor. Ea poate arăta şi cumpătare, şi seriozitate, şi sfinţenie, „fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evrei 12, 14), poate dispreţui şi averile, dacă ar voi, şi, cu un cuvânt, toate celelalte.

„Sileşte-te să vii mai înainte de începutul iernii.” Ce-l grăbeşte, oare, pe el? Căci nicăieri nu spune de faptul trist şi nu zice: „mai înainte de sfârşitul meu”, ci „mai înainte de începutul iernii”, să nu fii împiedicat. „Te îmbrăţişează Eubul şi Pudenţiu, şi Linos, şi Claudia, şi fraţii toţi.” Nu-i pomeneşte după nume pe toţi. Ai văzut că aceia erau cei mai înfierbântaţi?

Domnul Iisus Hristos să fie cu duhul tău! (4, 22) Nimic nu poate fi mai bun ca această rugăciune. „Nu fi trist, zice, că sunt departe de tine. Domnul este cu tine.” Şi n-a zis: „cu tine”, ci: „cu duhul tău”. Îndoită este ajutorarea: a harului Duhului şi a lui Dumnezeu. De altfel, Dumnezeu nu este cu noi dacă lipseşte harul Duhului Sfânt, căci, dacă am fi părăsiţi de acel har, cum ar putea fi cu noi?

Harul să fie cu voi! Amin. La urmă, se roagă ca harul lui Dumnezeu să fie cu ei, adică să fie bine plăcuţi Lui, şi împreună cu harul să aibă şi umbrirea Sfântului Duh, căci, când este aceasta, nimic trist nu poate fi. Căci precum cel care-l vede pe împărat şi se bucură de har din partea lui nu va simţi nimic supărător, tot aşa şi noi, fie că ne-am despărţit de prieteni, fie că am cădea în unele rele, nimic nu vom simţi, când este acel har care ne îngrădeşte pe noi.

Deci, cum este cu putinţă a atrage spre noi harul?

Făcând cele plăcute lui Dumnezeu şi întru totul supunându-ne Lui. Oare nu până şi în casele cele mari noi le considerăm nu pe acele slugi ca având har, care nu se îngrijesc de ale lor, ci de cele ale stăpânilor, cu tot sufletul şi bunăvoinţa, şi nu numai pentru asprimea stăpânului, ci şi pentru bunăvoinţă, şi pentru dragostea lor, toate făcându-le în regulă? Când ei aleargă pururea în toate părţile, când pururea sunt în ochii şi sub privirile lor, când nu fac nimic ale lor proprii şi când nu se îngrijesc de nimic străin, ci înaintea tuturor au în vedere mai mult interesele stăpânului.

Cel ce face lucrurile stăpânului său n-a făcut pe ale însuşi stăpânului său, ci pe ale stăpânului aceluia care îi porunceşte la fel şi lui şi la fel îl stăpâneşte. Multe dintre slugile casei se tem mai mult de dânsul şi, orice ar zice el, aceea a zis şi acesta, şi la urmă toţi duşmanii sunt cu frică. Dar dacă în cele pământeşti cel ce le dispreţuieşte pe ale sale şi le face pe cele ale stăpânului, nu le-a dispreţuit pe ale sale, ci încă mai mult a nimerit, apoi cu atât mai mult în cele duhovniceşti.

Dispreţuieşte-le deci pe ale tale, şi le vei lua pe cele ale lui Dumnezeu. Aceasta o voieşte El. Dispreţuieşte pământul, şi vei răpi Împărăţia cerurilor. Acolo petrece-ţi viaţa, iar nu aici; de acolo să-ţi iei puterea, iar nu de aici. Căci, dacă eşti întărit de acolo, nu numai oamenilor, ci şi demonilor, ba chiar şi diavolului le vei fi înfricoşat, iar dacă vei voi a fi stăpânit de averile acestea de aici, vei fi bun de dispreţuit şi de aceia, şi de multe ori şi de oameni.

Oricât te-ai îmbogăţi, în cele ale robilor te îmbogăţeşti, iar dacă le dispreţuieşti, vei fi strălucit în casa împărătească. Astfel au fost apostolii, căci dispreţuind casa aceasta a robilor şi averile de aici, priveşte cum porunceau în cele din casa împărătească, în cele din ceruri. „Cutare, zice, fie scăpat de boală, celălalt de demon, acela fie dezlegat, iar acesta legat.” Acestea se petreceau aici pe pământ, însă se săvârşeau în ceruri. „Oricâte le veţi lega pe pământ, zice, vor fi legate şi în cer”. (Matei 18, 18)  Ba încă şi mai mare putere le-a dat lor. Şi cum că n-am greşit, ascultă-l pe el zicând: „Cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu, şi mai mari decât acestea va face”. (Ioan 14, 12)

De ce oare? Fiindcă şi aşa cinstea trece la stăpân. Dar chiar şi în afacerile noastre, când sluga poate face lucruri mari, atunci stăpânul este mai mult lăudat, căci, dacă sluga poate face lucruri atât de mari, apoi cu atât mai mult stăpânul său. Dar dacă cineva, lăsând slujba stăpânului, va îngriji de femeia lui, de copil sau de sluga sa şi ar voi să se îmbogăţească fie furând, fie vătămând cele ale stăpânului, iute se va pierde şi el, împreună cu acele averi.

De aceea, având exemple, vă rog, să nu ne îngrijim de cele ale noastre, ci să ne îngrijim de cele ale lui Dumnezeu; să le dispreţuim pe cele ale noastre, ca să le câştigăm pe acelea. Dacă noi le vom dispreţui pe acestea, El se va îngriji de noi, iar dacă noi ne vom îngriji de acestea, Dumnezeu ne va dispreţui. Dacă ne ostenim în cele ale lui Dumnezeu, să nu ne obosim în cele ale noastre, şi mai ales în acestea, de vreme ce ale lui Dumnezeu sunt şi ale noastre. Nu vorbesc de cer, nu vorbesc de pământ sau de cele din lume, căci acestea sunt nedemne de El şi sunt nu numai ale noastre, ci şi ale necredincioşilor; însă despre ce spun eu? Despre slavă şi împărăţia cerurilor; acestea sunt şi ale Sale, dar şi ale noastre printr-Însul.

Dar cum aceasta? „Dacă am murit împreună cu El, vom şi învia împreună cu El. Dacă rămânem întru El, vom şi împăraţi împreună cu El”. (II Timotei 2, 11-12) Ne-am făcut împreună moştenitori şi ne numim fraţi. De ce, dar, căutăm jos, spre pământ, în timp ce El ne trage în sus, spre Dânsul? Pînă când, dar, ne vom arăta sărăcăcioşi? Este vorba de cer, iar noi ne învârtim pe pământ. Este vorba de Împărăţia cerurilor, iar noi preferăm sărăcia de aici. E vorba de viaţa nemuritoare, iar noi ne petrecem timpul cu lemnele, cu ţarinile şi cu pietrele.

Fă-te bogat în cele duhovniceşti, aceasta o voiesc şi eu. Răpeşte aceste bogăţii şi fii zgârcit cu ele; aici nu poate fi nici o mustrare. Aici tocmai a nu fi lacom este păcat, în a nu răpi este învinovăţirea. Şi de ce aşa? „Împărăţia cerurilor, zice, se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea”.(Matei 11, 12) Acolo fii siluitor, fii răpitor, ceea ce răpeşti nu se micşorează, căci nici virtutea nu se împarte, nici evlavia nu se micşorează şi nici Împărăţia cerurilor. Atunci tocmai că-ţi sporeşte virtutea, când o răpeşti. Atunci se micşorează cele trupeşti, când tu le răpeşti pe cele duhovniceşti, iar aceasta se învederează de acolo.

Fie, de pildă, mii de bărbaţi în cetate. Aceştia, dacă răpesc cu toţii virtutea şi dreptatea, au mai multă decât trebuie, căci devin drepţi între cei mulţi, iar dacă nu răpesc virtutea şi dreptatea, au împuţinat-o, şi deloc nu se mai arată. Ai văzut că cele bune sporesc mai mult, chiar când sunt furate, când sunt răpite, pe când cele pământeşti se împuţinează încă mai mult? Deci, iubiţilor, să nu umblăm pândind împrejurul sărăciei, ci să preferăm bogăţia; şi bogăţia lui Dumnezeu este de a fi mulţi
care să se bucure de Împărăţia cerurilor.

„Acelaşi este Domnul tuturor, Care îmbogăţeşte, zice, pe toţi cei ce-L cheamă pe El”. (Romani 10, 12) Sporeşte deci valoarea acestei bogăţii şi o
vei spori dacă vei răpi, dacă te vei lacomi, dacă o vei lua cu sila.

Într-adevăr că este nevoie de siluire; şi de ce oare? Căci multe sunt cele ce împiedică: femei, copii, griji, lucrurile lumeşti, pe lângă acestea apoi demoni, ba chiar însuşi povăţuitorul demonilor, diavolul. Este nevoie deci de siluire, este nevoie de stăruinţă. Cel ce siluieşte este într-o muncă mare, căci câte nu suferă? La câte nu se împotriveşte? Şi câte nu încearcă el, chiar fi peste putinţă? Deci, dacă toţi cei ce siluiesc, cei ce răpesc acestea de aici sunt astfel, apoi noi, care nu le încercăm nici pe cele putincioase, cum vom putea reuşi? Cum ne vom bucura de cele dorite?  „Cei ce se silesc, zice, pun mâna pe ea.”

Este nevoie deci de siluire şi de răpire, căci nu ne stă de faţă întâmplător şi nici n-o avem de-a gata. Cel ce răpeşte, întruna este treaz, întruna priveghează, se îngrijeşte şi este cu mintea aţintită ca la timpul potrivit să răpească. Nu vedeţi în război, că acela care voieşte a răpi priveghează toată noaptea şi toată noaptea stă înarmat? Deci, dacă răpind pe cele pământeşti, chiar fi noaptea priveghează şi stă cineva înarmat, apoi cum vom putea răpi cele duhovniceşti, care au nevoie încă de o mai mare râvnă, când noi chiar şi ziua dormim şi sforăim, şi pururea ne găsim dezbrăcaţi şi fără armă?

Căci cel ce se învârteşte în păcate este fără arme şi gol, după cum şi cel ce se găseşte în dreptate este pururea înarmat. Noi nu ne îngrădim cu milostenia, nu ne împodobim pe noi înşine cu candele aprinse, nu ne strângem împreună rândurile, nu căutăm a afla calea ce duce acolo, nu priveghem, nu suntem treji, şi de aceea nu putem răpi nimic.

Dacă ar voi cineva să se arunce asupra unei împărăţii, oare nu-şi pune singur înaintea sa mai întâi mii de primejdii? Oare nu se îngrădeşte mai întâi cu toate măsurile, oare nu învaţă meşteşugul războiului? Oare nu face totul pentru aceasta şi numai aşa se azvârle în luptă? Nu tot aşa însă facem şi noi ci voim să răpim în timp ce dormim. Şi de aceea plecăm cu mâinile goale.

Nu-i vezi pe cei ce răpesc, cum fug, cum aleargă şi cum sar peste toate? Este nevoie de fugă, căci imediat te ajunge diavolul si porunceşte a-ţi lua cele de dinaintea ta. Dar dacă eşti voinic, dacă eşti treaz, pe unul l-ai răpus jos, pe altul l-ai împins la o parte şi de toţi ai scăpat ca şi o pasăre zburătoare. Ai scăpat de aici ai trecut pe deasupra cetăţii, ai lăsat vuietul cel mare de aici — care este viaţa noastră — şi ai ajuns la cele mai presus de acestea — care compun viaţa viitoare —, şi, ca şi într-o pustietate nimeni nu este care să te supere, nimeni care să te stăpânească nici un vuiet de nicăieri, te odihneşti.

Nici un zgomot nu trebuie a face la răpire, ca nu cumva să ţi se fure cele răpite. Dacă fugim, dacă nu vedem nimic din cele de dinaintea ochilor, dacă de nimic altceva nu ne îngrijim, decât numai să-i alungăm pe cei ce ne împiedică, vom putea să stăpânim în siguranţă cele răpite. Ai răpit poate prudenţa? Nu sta pe loc, ci fugi, fii departe de diavol, ca să vadă că nimic nu poate face, că nu poate a te avea în stăpânire, că nu poate a te alunga. Aşa facem şi noi; când nu-i vedem deloc pe cei ce au răpit din ale noastre, ca să-i împiedicăm nici noi nu-i alungăm şi nici altora nu le spunem să-i alunge, ci îi lăsăm să se ducă.

Tot aşa şi tu, fugi iute chiar de la început. Când vei fi departe de diavol, nici nu va mai încerca la turmă să te alunge, ci vei fi în siguranţă, bucurându-te de bunurile cele nespuse. Cărora fie ca, cu toţii, să ne învrednicim, prin Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine slava, stăpânirea şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.