din “Tâlcuiri la Epistola a doua către Timotei, Tit, Filimon”
Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, cu credinţa şi cu iubirea ce este în Hristos Iisus. Comoara cea bună ce ţi s-a încredinţat, păzeşte-o cu ajutorul Sfântului Duh, Care sălăşluieşte întru noi. Tu ştii că toţi cei din Asia s-au lepădat de mine, între care Fighel şi Ermogben. Domnul să aibă milă de casa lui Onisiior, căci de multe ori m-a însulleţit şi de lanţurile mele nu s-a ruşinat, ci venind în Roma, cu multă osârdie m-a căutat şi m-a găsit. Să-i dea Domnul ca, în ziua aceea, el să afle milă de la Domnul. Şi cât de mult mi-a slujit el în Efes, tu ştii prea bine. (II Timotei 1, 13-18)
Nu numai prin scrisori arăta ucenicului ce trebuia să facă, ci şi prin vorbe. Şi dacă aceasta a învederat-o de multe ori şi în alte împrejurări, zicând: „… nici de vreun cuvânt, nici de vreo scrisoare ca pornită de la noi” (II Tesaloniceni 2, 2), cu atât mai mult aici. Deci, să nu ne închipuim că toate cele privitoare la învăţătură sunt spuse cu vreunele lipsuri, căci multe i-a predat lui şi nescrise, adică prin viu grai, ceea ce, aducându-i aminte, zice: „dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine.
Ce vrea să spună el aici? „Precum aş fi imprimat ţie icoana virtuţii şi a tuturor celor plăcute lui Dumnezeu pe ceva zugrăvit, ca şi cum aş fi introdus în sufletul tău regulă, prototip şi condiţii de viată. Acestea deci să le ai. De ai voi sau ai avea nevoie de ceva din cele ale credinţei, din ale dragostei sau din ale înţelepciunii, de acolo ia-ţi exemplele. Nu vei avea nevoie să cauţi la alţii exemple, în timp ce pe toate le ai acolo.”
„Comoara cea nună ce ţi s-a încredinţat”. Cum? „Cu ajutorul Sfântului Duh, Care sălăşluieşte întru noi”, zice; fiindcă pentru paza atâtor lucruri mari, încredinţate nouă, nu sunt de ajuns numai cele ale sunetului omenesc şi ale înţelepciunii lui. De ce? Fiindcă mulţi sunt furii, adânc este şi întunericul. Diavolul stă de raţă şi unelteşte, şi noi nu ştim în care ceas, în care timp se va arunca asupra noastră.
Deci, cum vom fi destoinici spre a ne apăra? „Prin Duhul Sfânt”, zice, adică dacă avem Duhul întru noi, dacă stă de faţă, dacă nu vom alunga harul de la noi. „De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte” (Psalmi 126, 1). Acesta este zidul, aceasta este scăparea, aceasta, cetatea cea puternică. Însă, dacă (Dumnezeu) o locuieşte şi o păzeşte, de ce mai era nevoie de poruncă? Ca să stăpânim, ca să avem acest Duh, ca să-L păstrăm şi să nu-L alungăm prin fapte urâte.
După aceea explică ispitele, nu cu scopul de a-l umili pe ucenic, ci de a-l stârni, ca nu cumva şi el să cadă în asemenea ispite, ca să nu fie cuprins de nemulţumire, ci să aihă privirea aţintită spre dascălul său şi să-şi aducă aminte de toate cele ce i s-au întâmplat lui.
Deci, ce spune? Deoarece era natural ca, fiind apostolul prins (arestat), să fie părăsit de ai săi şi să nu se bucure de compasiune, nici de ajutor sau sprijin, ci să fie părăsit chiar de înşişi credincioşii săi, ascultă ce spune: „Tu ştii că toţi cei din Asia s-au lepădat de mine”. Erau atunci în Roma mulţi din părţile Asiei, „şi totuşi nimeni nu a stat pe lângă mine, zice, nimeni nu m-a cunoscut, ci toţi au fost străini de mine”. Şi priveşte filo-sofia sufletului său, căci a spus numai faptul, dar nu i-a blestemat. Pe cel ce l-a ajutat l-a şi lăudat, şi-i doreşte mii de bunuri, iar pe cei indiferenţi nu i-a blestemat, ci doar zice: „între care Fighel şi Ermoghen”.
„Domnul să aibă milă de casa lui Onisifor, căci de multe ori m-a însufleţit şi de lanţurile mele nu s-a ruşinat, ci, venind în Roma, cu multă osârdie m-a căutat şi m-a găsit”. Priveşte cum peste tot el pune numai necinstea suferită, iar nu primejdia, ca nu cumva să se sperie Timotei, deşi situaţia era încărcată de primejdii. Căci îşi atrăsese mânia lui Nero, apropiindu-şi pe unul ce îi era deţinut. „Ci încă venind în Roma”, zice, „nu numai că n-a fugit de a se întâlni cu mine”, ci „cu multă osârdie m-a căutat, şi m-a găsit. Să-i dea Domnul ca, în ziua aceea, el să afle milă de la Domnul. Şi cât de mult mi-a slujit el în Eres, tu ştii prea bine”.
Astfel trebuie să fie credincioşii, ca nici de frică să nu fie împiedicaţi, nici de vreo ameninţare, nici de ruşine, ci să conlucreze şi să sară în ajutor ca pe timp de război. Căci nu atât celor în primejdii le vor face bine, pe cât lor, făcându-se părtaşi cu aceia în încercările ce le vor aduce cununi. De pildă, cineva dintre cei devotaţi lui Dumnezeu pătimeşte multe rele şi se luptă cu multă stăruinţă, iar tu încă n-ai fost atras spre acea luptă; ei bine, îţi este cu putinţă şi ţie dacă vei voi — chiar fără să intri în cursă — să te faci părtaş cununilor ce-l aşteaptă pe acela: dacă eşti de faţă, dacă mângâi, dacă îndemni, dacă stârneşti.
Şi cum că aşa este, ascultă ce spune apostolul în alt loc, scriind: „Bine aţi făcut că aţi împărtăşit cu mine necazul”, şi iarăşi: „Pentru că şi în Tesalonic, o dată şi a doua oară, mi-aţi trimis ca să am cele trebuincioase”. (Filipeni 4, 14, 16) Şi cum s-au răcut părtaşi cu el în necazurile lui cei ce lipseau? Cum? „Pentru că mi-aţi trimis, zice, cele trebuincioase mie, o dată şi a doua oară.”
Şi iarăşi, vorbind despre Epafrodit, zice: „Fiindcă pentru lucrul lui Hristos a mers până aproape de moarte, punându-şi viaţa în primejdie, ca să împlinească lipsa voastră în slujirea mea”. (Filipeni 2, 30) Precum se petrece şi cu împăraţii, că nu numai cei ce se luptă (în război) se împărtăşesc de cinste din partea lor, ci chiar şi cei ce păzesc lucrurile (soldaţilor); şi încă nu oricum, ci de multe ori se învrednicesc de aceleaşi daruri, deşi ei nu poartă arme, nici nu au mâinile însângerate, ba poate nici măcar nu i-au privit pe luptători; tot aşa şi cu cei ce ajută în timp de necazuri. Că acela care-l ajută pe luptătorul lipsit poate de brană, cel ce stă de faţă, cel ce mângâie cu vorba, acela care-l aduce orice altă slujbă este egal cu cel ce se luptă.
Să nu ţi-l închipui pe Pavel ca luptător, pe el, zic, cel nebiruit, ci pe un altul, dintre cei mulţi, care poate nu s-a bucurat de multă mângâiere, care poate nu ar fi stat încă (în luptă) şi nu s-ar fi luptat. Astfel, cei ce stau în afara luptei devin cauză a biruinţei acelora; şi dacă sunt cauza biruinţei lor, desigur că vor fi părtaşi şi cununilor câştigate de ei în urma biruinţei.
Şi ce este de mirare dacă cineva, împărtăşindu-se cu ostenelile celor vii, se învredniceşte de aceleaşi cununi ca şi cei ce se luptă? Fiindcă este cu putinţă de a se împărtăşi până şi de cununile celor ce deja s-au mutat de la noi, celor deja încununaţi, celor care nu au nici o nevoie acum de ajutor.
Căci ascultă-l pe Pavel, care spune: „Faceţi-vă părtaşi la trebuinţele sfinţilor”. (Romani 12, 13) Dar cum poate fi cineva părtaş trebuinţelor sfinţilor? Când îl admiră pe (acel) bărbat, când face şi el ceva din cele pentru care acela a fost încununat, atunci se va învrednici şi el a se împărtăşi aceloraşi cununi.
„Să-i dea Domnul, zice, ca, în ziua aceea, el să afle milă de la Domnul”, adică „m-a miluit, zice, şi, prin urmare, va avea răsplată în acea zi înfricoşată şi groaznică, când va fi nevoie de multă milă”. „Să-i dea Domnul ca el să afle milă de la Domnul.” Dar ce? Oare sunt doi Domni? Nicidecum, ci un singur Domn este pentru noi, Iisus Hristos, şi un singur Dumnezeu. Aici însă, prin cele zise de apostol, cei ce suferă de boala lui Marcion saltă de bucurie; dar, să afle ei că aceasta este obişnuinţa Scripturii şi în multe locuri vei găsi că Scriptura întrebuinţează modul acesta de exprimare, când vorbeşte despre cineva. „A spus, zice, Avraam, că nu va intra Avraam” sau altceva de acest fel. Şi nici n-a spus: ,,Să-i dea lui Domnul altceva”, ci milă.
CI DUPĂ INTENŢIE. NU TREBUIE A CERCETA PĂCATELE
ALTORA, CI PE ALE NOASTRE
Deci, dacă Onisifor, care s-a predat pe sineşi primejdiilor, s-a mântuit prin milă, cu atât mai mult noi. Căci grozave sunt răspunderile ce le vom avea, iubiţilor, şi au nevoie de multă iubire de oameni, ca nu cumva să auzim acel cuvânt înfricoşat: „Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea” (Matei 7, 23); ca nu cumva să auzim iarăşi: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25, 41); ca să nu auzim că „între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare” (Luca 16, 26); ca să nu auzim iarăşi: „legaţi-l de picioare şi de mâini şi aruncaţi-l în întunericul cel mai din afară” (Matei 22, 13); ca să nu auzim acel cuvânt înfricoşător: „Slugă vicleană şi leneşă” (Matei 25, 26), căci înfricoşător şi grozav este tribunalul acela, iubiţilor, deşi Dumnezeu este blând, deşi este milostiv, căci se numeşte Dumnezeul îndurărilor, Dumnezeul mângâierii şi este bun ca nimeni altul, blând şi mult milostiv, şi nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu.
Deci, cum de ziua aceea va fi încărcată de frică şi de atâta groază? Râu de foc va curge înaintea feţei Lui, cărţi ale faptelor noastre se vor deschide. Acea zi va fi ca un cuptor aprins, îngerii vor trece în toate părţile şi multe locuri arzătoare vor fi pregătite. Cum atunci este iubitor de oameni? Cum este milostiv? Cum este bun? Iubitor de oameni este şi aşa, ba încă din aceasta mai cu seamă se arată măreţia iubirii Lui de oameni. Căci pentru aceea ne deşteaptă frica, pentru ca, stârnindu-ne prin toate acestea, să ne înfierbântăm de dorul de a câştiga împărăţia Lui.
Însă, tu priveşte cum el nu mărturiseşte despre Onisifor într-un mod oarecare, ci cu precizie: „de multe ori m-a însufleţit”, adică „fiind doborât, fiind obosit de necazuri, precum luptătorul cel doborât de arşiţă, m-a ajutat a-mi redobândi puterile, zice, şi m-am întremat”. „Şi cât de mult mi-a slujit el în Eres, tu ştii prea bine”, „şi nu numai în Eres, zice, ci şi aici”. Astfel trebuie a fi cel ce privegnează şi este treaz, căci nu numai o dată sau de două ori, ci în toată viaţa lui trebuie a lucra. Că, după cum trupul nostru are fiinţa unei vieţi complete nu numai o dată hrănindu-l, ci având nevoie de brană zilnică, tot asemenea în viaţa noastră avem nevoie şi de multă milă, iar iubitorul de oameni Dumnezeu toate le face pentru păcatele noastre — deşi nu are nevoie — numai ca să ne mântuiască.
Pentru aceea ne-a spus toate acestea şi ni le-a povestit nu numai prin vorbe, ci ne-a încredinţat şi prin fapte. Cuvintele Lui sunt demne de credinţă, însă, ca nu cumva să-ţi încnipui că sunt numai o ameninţare sau vreo exagerare, adaugă şi o deplină încredinţare din fapte. Cum? Punând înaintea noastră atât pedepsele particulare cât şi pe cele obşteşti.
Şi ca să afli din chiar laptele petrecute, odată, de pildă, l-a pedepsit pe faraon, altă dată, prin potopul acela, a pricinuit pierderea generală, iar altă dată prin ioc i-a pedepsit pe cei răi.
Dar chiar şi astăzi îi vedem pe mulţi răi pedepsiţi şi răspunzând de păcatele lor, ceea ce este o pildă a gheenei. Pentru ca nu cumva să dormităm sau să trândăvim, sau să ne înşelăm cu vorbele, apoi prin rapte ne aminteşte şi ne stârneşte, arătându-ne chiar aici judecata, răspunderea şi pedeapsa.
Apoi, dacă chiar şi printre oameni există o mare preocupare pentru dreptate, oare la Dumnezeu, Care pe toate le-a legiferat, să nu fie nici o vorbă despre acestea? Şi cum s-ar putea crede? Fiindcă şi în casă, şi în târg, şi pretutindeni sunt judecăţi. În casă, de pildă, stăpânul judecă slugile în fiecare zi şi le cere socoteală pentru greşelile lor, pedepsindu-i pe unii, iar pe alţii iertându-i. Pe câmp, de asemenea, lucrătorul de pământ şi femeia sa se judecă în fiecare zi. Pe corăbii, la fel, căpitanul judecă, în tabără, generalul îi judecă pe ostaşi şi, în fine, în multe afaceri s-ar putea afla judecăţi. În meşteşuguri, dascălul judecă pe ucenic.
Cu un cuvânt, şi particular, şi public toţi se judecă unii pe alţii şi nicăieri nu am vedea neglijându-se ideea de dreptate, ci, din contră, pe toţi şi pretutindeni dând seamă de cele făcute. Apoi, dacă aici căutarea dreptăţii este atât de răspândită, prin cetăţi şi prin case, oare, acolo, unde „dreapta Ta este plină de dreptate” (Psalmi 47, 9) şi „dreptatea Ta ca munţii lui Dumnezeu” (Psalmi 35, 6), acolo, zic, să nu fie nici o vorbă de dreptate? Şi cum e cu putinţă ca Dumnezeu, judecătorul cel drept, puternic şi îndelung-răbdător să îngăduie aceasta, şi să nu ceară răspundere? Şi tocmai aici găseşti cauza. Îndelung-răbdător înseamnă că îndelung rabdă trăgându-te spre pocăinţă, iar dacă tu stărui în păcat, „după învârtoşarea ta şi după inimă ta nepocăită, îţi aduni mânie în ziua mâniei”. (Romani 2, 5)
Dacă este drept deci El răsplăteşte după vrednicie şi nu-i trece cu vederea sau îi lasă nepedepsiţi pe cei care au făcut rele. Dacă este puternic, şi după moartea omului răsplăteşte, adică în învierea morţilor, căci aceasta este urmarea puterii Lui. „Şi îndelung-răbdător”, zice. Dacă este îndelung-răbdător, să nu ne tulburăm, nici să zicem: „de ce nu pedepseşte aici?” Apoi, dacă ar fi aşa, dacă în fiecare zi ne-ar cere răspuns pentru cele ce Îi greşim, ar dispărea neamul nostru omenesc, căci nici o zi nu este curată de păcate, ci Îl supărăm întruna cu fapte, fie ele mari, fie mici.
Aşa că, dacă îndelunga Lui răbdare şi bunătate nu ar fi mare către noi şi nu ne-ar da timp de pocăinţă, ca să ne dezbrăcăm de păcate, fiecare din noi nu ar putea ajunge nici la al douăzecilea an al vieţii sale. Dacă fiecare din noi ar intra cu cunoştinţă dreaptă în cele făcute de el şi, punându-şi la mijloc întreaga sa viaţă, ar observa-o cu băgare de seamă, ar vedea dacă nu cumva este vrednic de mii de pedepse şi de osânde. Şi când el se nelinişteşte şi zice: „de ce cutare nu este pedepsit, deşi are cu sine mii de păcate?”, să se gândească la ale sale şi îi va conteni neliniştea. Acelea i se par mari, fiindcă s-au petrecut poate în lucruri mari şi văzute de toţi, dar dacă şi le-ar cerceta pe ale sale, poate că va găsi mai multe şi mai mari.
Căci a se lăcomi cineva şi a fura este acelaşi lucru, fie că ar fi vorba de argint, fie de aur – căci amândouă acestea sunt zămislite de acelaşi cuget — şi, de ai furat ceva cât de mic, nu te vei da în lături de a fura şi ceva mare, iar dacă nu se întâmplă, apoi aceasta nu vine din cauza ta, ci din cauza împrejurărilor. Săracul care-l nedreptăţeşte pe cel mai sărac decât el, dacă ar putea, desigur că nu l-ar trece cu vederea nici pe cel bogat, aşa că faptul acesta este rezultatul slăbiciunii aceluia, iar nu al intenţiei acestuia.
„Cutare stăpâneşte, zici tu, şi răpeşte cele ale supuşilor lui.” Şi tu nu răpeşti? Spune-mi! Să nu zici că acela răpeşte talanţi de aur, iar tu numai zece oboli, fiindcă şi cei ce aruncau în cutia pentru milostenie, unii aruncau aur, iar văduva doi bani, şi cu nimic n-a fost mai prejos decât aceia. Pentru ce? Fiindcă aici se judecă intenţia, şi nu ceea ce a dat. După aceea, când e vorba de milostenie tu ceri ca Dumnezeu să pedepsească şi cu nimic să nu Se arate îngăduitor, iar cu lăcomia să nu facă aşa? Şi cum s-ar putea aceasta? Precum aceea care a aruncat doi bani în cutie, cu nimic n-a fost mai prejos decât ceilalţi în privinţa intenţiei, tot aşa şi tu dacă vei fura chiar numai doi bani, cu nimic n-ai să fii mai bun decât aceia, ba încă dacă s-ar putea spune şi ceva minunat este că tu te lăcomeşti mai mult decât aceia.
Că, dacă cineva ar preadesfrâna cu femeia împăratului sau cu a săracului, sau cu a argatului său este deopotrivă preadesfrânat, căci păcatul aici nu se judecă după deosebirea persoanelor, ci după răutatea intenţiei celui ce a făcut aceasta, tot aşa şi aici. Ba mai mult încă, căci eu l-aş numi preadesfrânat mai degrabă pe cel care preadesfrânează cu oricine, decât pe cel ce desfrânează cu împărăteasa chiar, fiindcă aici poate l-a atras bogăţia sau frumuseţea, sau multe altele, pe când acolo nimic din acestea, aşa că acela mai cu seamă este desfrânat.
Şi iarăşi: eu l-aş numi beţiv mai cu seamă pe cel care întrebuinţează vin prost şi stricat în băutură; tot asemenea îl numesc lacom şi pe cel ce nu le dispreţuieşte nici pe cele mici. Căci cel ce le răpeşte pe cele mari poate că le va dispreţui pe cele mici, în timp ce, dacă le răpeşte pe cele mici, pe cele mari desigur că nu le va dispreţui; aşa că, mai cu seamă acesta este tâlhar. Fiindcă Cel ce nu dispreţuieşte argintul, cum ar putea dispreţui aurul?
Aşa că, atunci când noi îi acuzăm pe cei ce ne stăpânesc, să ne gândim la ale noastre şi ne vom găsi pe noi înşine şi furând, şi lăcomindu-ne mai mult decât aceia, dacă nu cu fapta, cel puţin cu intenţia, de vom judeca precum trebuie a judeca. Căci spune-mi: dacă cineva ar răpi cele ale săracului, iar un altul ar răpi cele ale bogatului, oare nu vor fi pedepsiţi deopotrivă amândoi? Dar ce? Oare criminalul nu este deopotrivă criminal, dacă l-ar ucide pe un sărac sau pe un bogat?
Când deci zicem că unul a răpit ogorul altuia, să ne gândim la ale noastre, şi astfel nu-i vom mai judeca pe alţii şi nu ne vom mai scandaliza că nu vine asupra lor judecata lui Dumnezeu, iar în acelaşi timp vom admira şi îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu şi vom fi mai leneşi în lucrarea celor rele. Căci, când ne vom vedea şi pe noi răspunzători de aceleaşi fapte, nu ne vom mai tulbura, ci ne vom depărta de păcate, şi astfel ne vom învrednici de bunătăţile viitoare întru Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine slava, stăpânirea şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.