OMILIA II – 2Timotei


din “Tâlcuiri la Epistola a doua către Timotei, Tit, Filimon”


Deci, nu te ruşina de a mărturisi pe Domnul nostru, nici de mine, cel pus în lanţuri pentru El, ci pătimeşte împreună cu mine pentru Evanghelie după puterea de la Dumnezeu. El ne-a mântuit şi ne-a chemat cu chemare sfântă, nu după faptele noastre, ci după a Sa hotărâre şi după harul ce ne-a fost dat în Hristos Iisus, mai înainte de începutul veacurilor, iar acum s-a dat pe faţă prin arătarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. (II Timotei 1, 8-10)

Nimic nu poate fi mai rău decât atunci când cineva, stăpânit fiind de raţionamente omeneşti, judecă şi măsoară lucrurile cele dumnezeieşti; fiindcă în trupul acesta se va izbi de piatra aceea cu putere şi va fi lipsit de lumină. Căci, dacă cel ce voieşte a pune stăpânire pe lumina soarelui cu ochii cei omeneşti, nu numai că nu va reuşi sau nu se va putea împotrivi razelor lui, ci, pe lângă acest eşec, va şi suferi multă vătămare, cu atât mai mult cel ce voieşte a-şi îndrepta privirea către acea lumină şi a vedea prin raţionamentele sale, nu numai că va cădea, ci încă şi batjocoreşte harul lui Dumnezeu.

Priveşte cum Marcion, Mani şi Valentin  — şi toţi ceilalţi care au introdus în Biserica lui Dumnezeu ereziile şi dogmele lor vătămătoare — s-au pierdut; căci, măsurând cele ale lui Dumnezeu prin raţionamente omeneşti, s-au ruşinat de iconomia Lui. Deşi este vrednic de cinste şi de laudă, mai mult decât de ruşine; vorbesc de crucea lui Hristos. Nimic nu constituie o mai mare dovadă a iubirii Sale de oameni — de ai pune în considerare cerul sau marea, sau pământul, sau chiar toate cele tăcute din nimic — decât crucea Lui. Pentru aceasta şi Pavel se laudă cu ea, zicând: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos. (Galateni 6, 14)

Însă cei trupeşti şi care nu-I pot atribui lui Dumnezeu nimic mai mult decât oamenilor cad şi se ruşinează. De aceea Pavel de la început îl sfătuieşte pe Timotei, zicând: „nu te ruşina” că-L propovăduieşti pe Cel răstignit — căci aceasta este „mărturisirea” —, moartea lui Hristos, zice. În ele însele, moartea, închisoarea şi lanţurile sunt vrednice de ruşine şi de batjocură; însă dacă cineva ar adăuga şi cauza lor şi ar cunoaşte bine taina, ar găsi pe fiecare din acestea încărcată de multă laudă şi cinste.

Căci moartea aceea a mântuit lumea cea pierdută; că moartea aceea a unit pământul cu cerul; că moartea aceea a nimicit tirania diavolului, iar pe oameni i-a făcut îngeri şi fii ai lui Dumnezeu. Moartea aceea a ridicat firea noastră în tronul cel împărătesc, iar lanţurile acelea pe mulţi i-au întors de la rătăcire. „Deci, nu te ruşina, zice, de a mărturisi pe Domnul nostru, nici de mine, cel pus în lanţuri pentru El, ci pătimeşte împreună cu mine pentru Evanghelie”, şi anume, chiar tu de vei pătimi acestea, să nu te ruşinezi.

Cum că acestea a voit să spună, se învederează şi din cele zise mai sus, prin expresia: „Căci Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al puterii şi al dragostei, şi al înţelepciunii” (1, 7), precum şi din cele spuse după aceasta. „Ci pătimeşte împreună”, adică nu simplu să nu te ruşinezi, ci, chiar cercând (suferind, experimentând) acele patimi, să nu te ruşinezi. Şi n-a spus: „să nu te temi sau să te împuţinezi”, ci: „nu te ruşina”, ca şi cum n-ar fi nici o primejdie, ci doar o oarecare ruşine.

Ruşine aceasta este dacă tu te înspăimânţi. „Deci, să nu te ruşinezi dacă eu, zice, care învii morţii, care fac mii de semne şi minuni, eu, care cutreier lumea întreagă, acum sunt legat; fiindcă nu ca făcător de rele sunt legat, ci pentru Cel răstignit. Căci, dacă Stăpânul meu nu S-a ruşinat de cruce, nici eu nu mă ruşinez de lanţuri.”

Şi bine a făcut el că, îndemnându-l a nu se ruşina, mai întâi îi aminteşte de cruce. „Dacă nu te ruşinezi de cruce, zice, nu te ruşinezi nici de lanţuri; că, dacă Domnul şi Stăpânul nostru a suferit crucea, noi cu atât mai mult vom suferi lanţurile. Cel ce se ruşinează de acestea, se ruşinează si de Cel ce S-a răstignit şi a pătimit acestea. Căci eu, zice, nu sufăr acestea pentru mine. Deci, nimic omenesc nu suferi dacă te împărtăşeşti de asemenea patimi.”

„Ci pătimeşte împreună cu mine pentru Evanghelie” — nu ca şi cum Evanghelia ar pătimi împreună — „după puterea lui Dumnezeu, zice, Care ne-a mântuit şi ne-a chemat cu chemare sfântă, nu după faptele noastre, ci după a Sa hotărâre şi după harul ce ne-a fost dat în Hristos Iisus, mai înainte de începutul veacurilor”. De altfel, fiindcă expresia „pătimeşte împreună” este dificilă auzului, apostolul iarăşi îl mângâie. „Nu cumva, zice, tu suferi acestea cu puterea ta? Cu puterea lui Dumnezeu suferă-le. Al tău este de a le voi şi a le prefera pe acestea.”

După aceea, arată şi dovezile puterii Lui. „Cum te-ai mântuit, zice, şi cum ai fost chemat?” După cum spune şi în alt loc: „Prin puterea cea lucrătoare în noi”. (Efeseni 3, 20) Astfel că mai mare putere este aceasta — de a convinge lumea întreagă — decât de a face cerul. „Cum ai fost chemat?”, zice. „ Cu chemare sfântă”, adică pe cei ce erau duşmani şi păcătoşi i-a făcut sfinţi. „Şi aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu”. (Efeseni 2, 8)

Deci, dacă este şi puternic de a chema, în acelaşi timp şi bun, de a face aceasta nu după datorie, ci după bar, nu trebuie a te teme. Căci, Cel ce ne-a mântuit pe noi numai prin har, în timp ce eram duşmani, când ne va vedea şi lucrând cele bune, oare nu va lucra împreună cu noi? „Nu după faptele noastre, zice, ci după a Sa hotărâre”, adică nesilit de nimeni, nesfătuit de nimeni, ci după a Sa hotărâre luată mai dinainte; cu alte cuvinte, fiind mişcat numai de bunătatea Sa ne-a mântuit.

„După a Sa hotărâre şi după harul ce ne-a rost dat în Hristos Iisus, mai înainte de începutul veacurilor”, adică fără de început au rost rânduite acestea a se race în Hristos, prin Hristos. Nu este puţin lucru nici acesta, de a voi de la început. Prin urmare, nu este din căinţă (un gând ulterior). Cum deci Fiul nu este veşnic şi fără de început? Căci şi El a voit aceasta de la început. „Iar acum s-a dat pe faţă prin arătarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, zice, Cel ce a nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa şi nemurirea, prin Evanghelie”. Ai văzut putere? Ai văzut dar adus nouă, nu prin fapte, ci prin Evangnelie? Acestea sunt obiecte ale speranţei.

Amândouă în trupul Său s-au făcut, pe când în trupul nostru urmează a se face;  însă cum? „Prin Evangnelie”, zice:

Spre aceasta am fost pus eu propovăduitor şi apostol, şi învăţător al neamurilor (1, 11). Dar oare de ce necontenit spune aceasta, numindu-se pe sine învăţător al neamurilor? O face arătând că trebuie a se apropia şi de naţiuni. „Să nu te descurajezi, zice, de patimile mele: a fost omorâtă deja puterea morţii. Eu nu sufăr acestea ca făcător de rele, ci pentru învăţătura neamurilor.”

În acelaşi timp şi cuvântul îl face vrednic de credinţă, zicând: Din această pricină şi sufăr toate acestea, dar nu mă ruşinez, că ştiu în cine am crezut şi sunt încredinţat că puternic este să păzească comoara ce mi-a încredinţat, până în ziua aceea (1, 12). „Dar nu mă ruşinez”, zice. „Dar ce, legăturile mele sunt spre ruşine? zice; patimile sunt spre ruşine? Deci, nu te ruşina.”

Ai văzut cum arată învăţătura prin fapte? „Acestea le pătimesc, zice, fiind aruncat în temniţă, fiind alungat”. „Că ştiu în cine am crezut şi sunt încredinţat că puternic este să păzească comoara ce mi-a încredinţat, până în ziua aceea.” Care lucru i-a fost încredinţat lui? Credinţa, propovăduirea Evangheliei. „însuşi El, zice, Care mi-a încredinţat aceasta, va păzi întreg depozitul. Eu toate le pătimesc, ca nu cumva depozitul să mi se fure. De pătimiri nu mă ruşinez, atât timp cât depozitul se păstrează întreg.”

Sau că prin expresia: „comoara ce mi-a încredinţat”, el îi numeşte pe credincioşii pe care Dumnezeu i-a încredinţat lui, sau că e vorba de lucrul pe care el l-a încredinţat lui Dumnezeu, după cum zice: „Şi acum vă încredinţez lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 20, 32), adică nu vor fi acestea nefolositoare, iar Timotei arată roadă depozitului dat lui spre păstrare. Vezi cum el nici nu simte relele ce-1 loveau, pentru speranţa ucenicilor?

TREBUIE A ASCULTA DE ÎNVĂŢĂTORI ŞI DE PREOŢI, ŞI A NU-I JUDECA,
CHIAR DE AR AVEA O VIAŢĂ URÂTĂ; DACĂ ÎNSĂ CREDINŢA
LE E GREŞITĂ, ATUNCI NU TREBUIE DOAR SĂ NU-I ASCULTĂM,
CI ŞI SĂ FUGIM DE EI, ŞI SĂ-I JUDECĂM. CĂCI DUMNEZEU PRIN TOŢI
LUCREAZĂ PENTRU MÂNTUIREA POPORULUI, IAR PROADUCEREA
JERTFEI ACEEAŞI ESTE, FIE CĂ ARE VIAŢĂ CURATĂ SAU NECURATĂ
CEL CE PROADUCE

Astfel trebuie să fie învăţătorul, aşa trebuie a se îngriji de ucenici şi aşa trebuie a-i povăţui pe toţi. „Acum noi suntem vii, zice, dacă voi staţi neclintiţi întru Domnul” şi iarăşi: „Căci care este nădejdea noastră sau bucuria, sau cununa laudei noastre, dacă nu chiar voi, înaintea Domnului nostru Iisus, întru a Lui venire?” (I Tesaloniceni 3, 8; 2, 19) L-ai văzut cum se îngrijeşte de cele ale ucenicilor, nu mai puţin ca de ale sale?

Se cuvine ca părinţii să se mândrească, se cuvine ca ei să fie cu căldură către fii, însă şi fiii se cuvine a oferi părinţilor iubirea ce trebuie a le purta. Ascultaţi pe mai-marii voştri, zice, şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă”. (Evrei 13, 17) Căci spune-mi, te rog: acesta (mai-marele, dascălul, preotul) este răspunzător de atâtea primejdii ce vin asupra ta, şi tu nu voieşti nici măcar a-l asculta, deşi este în interesul tău?

Chiar dacă ale sale stau bine, totuşi întrucât cele ale tale nu stau la tine, el este mult îngrijorat, fiindcă răspunderea sa este îndoită. Gândeşte-te deci cum fiecare dintre cei stăpâniţi trebuie a fi cercetat şi cum de fiecare el trebuie a se îngriji. Câtă cinste deci şi câtă iubire nu merită el în schimbul acestor primejdii? Dar nu vei putea spune nimic. Căci, dacă este nevoie, el şi sufletul şi-l pune pentru tine.

Dacă nu şi-l pune aici la timp, îl va pierde acolo; tu însă nu voieşti a te supune nici măcar cu cuvântul. Aceasta este pricina tuturor relelor, că au dispărut toate cele cuvenite celor mai-mari; nici o sfială, nici o cinste, nici o frică. „Supuneţi-vă, zice, mai-marilor voştri, şi-i ascultaţi”; iar acum toate s-au răsturnat pe dos. Nu spun acestea pentru cei mai mari — căci ce folos vor avea de la cinstea noastră? —, ci pentru folosul vostru. Ei chiar de ar fi cinstiţi, cu nimic nu se folosesc (beneficiază) în viitor, ci mai mare le va fi osânda şi, chiar de ar fi batjocoriţi, cu nimic nu vor fi vătămaţi în viitor, ci încă mai mare le va fi justificarea.

Însă eu voiesc ca toate să se facă pentru voi. Când cei mai mari sunt cinstiţi de cei mici, şi aceasta este spre ponosul lor, după cum este spus în cazul lui Eli: „Şi nu l-am ales Eu oare din toate seminţiile lui Israel”; iar când sunt batjocoriţi, ascultă ce zicea Dumnezeu lui Samuel: „Nu pe tine te-au lepădat, ci M-au lepădat pe Mine” (I Regi 2, 28; 8, 7), astfel că batjocura este câştig pentru ei, iar cinstea este o povară. Deci, acestea le spun nu pentru ei, ci pentru voi.

Cel ce-l cinsteşte pe preot, şi pe Dumnezeu II va cinsti; iar cel ce se învaţă a-l dispreţui pe preot, cu timpul îl va dispreţui şi pe Dumnezeu. „Cine primeşte proroc în nume de proroc plată de proroc va lua” şi: „Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte” (Matei 10, 41, 40), şi: „Cinsteşte pe preot şi dă-i partea lui” (Înţelepciunea lui Isus Sirah 7, 32). De aici s-au învăţat iudeii a-L dispreţui pe Dumnezeu, fiindcă l-au dispreţuit pe Moise, fiindcă l-au alungat cu pietre. Când cineva se poartă cu evlavie faţă de preot, cu atât mai mult se va purta faţă de Dumnezeu.

Chiar de ar fi preotul rău, totuşi Dumnezeu, văzând că pentru cinstea Sa tu te porţi cuviincios faţă de cel ce nu este vrednic de cinste, îţi va răsplăti ţie după dreptate. Căci dacă „cine primeşte proroc în nume de proroc plată de proroc va lua”, la fel şi cel ce se pleacă şi este supus preotului. Că, dacă fiind vorba de ospitalitate şi primeşti răsplată, deşi nu ştii cine este cel ospătat, apoi cu atât mai mult vei primi dacă te supui celui ce ţi se porunceşte a te supune.

„Cărturarii şi fariseii, zice, au şezut în scaunul lui Moise; deci toate câte vă vor zice vouă, faceţi-le şi păziţi-le; dar după faptele lor nu faceţi”. (Matei 23, 2-3) Nu ştii ce este preotul? Nu ştii că este îngerul Domnului? Nu cumva spune poate cele ale sale? Dacă îl dispreţuieşti, nu pe el îl dispreţuieşti, ci pe Dumnezeu, Care 1-a hirotonit pe el. „Şi de unde este învederat, zici, că Dumnezeu 1-a hirotonit?”

Dacă nu ai această credinţă, speranţa ta este deşartă. Că, dacă Dumnezeu nu lucrează nimic printr-însul, atunci nici botez nu ai, nici de taine nu te împărtăşeşti, nici de binecuvântări nu te bucuri şi, prin urmare, nici nu eşti creştin.

„Dar ce? zici tu; Dumnezeu îi hirotoneşte pe toţi, chiar şi pe cei nevrednici?” Nu pe toţi îi hirotoneşte Dumnezeu, însă prin toţi lucrează – chiar de ar fi şi nevrednici – pentru mântuirea poporului. Căci, dacă Dumnezeu a vorbit pentru popor printr-un măgar şi prin Valaam , printr-un om spurcat, cu atât mai mult prin preot.

Căci ce nu face Dumnezeu pentru mântuirea noastră? Ce nu grăieşte El? Prin cine nu lucrează? Că, dacă El a lucrat prin Iuda şi prin cei ce proroceau, cărora le va zice: „Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea” (Matei 7, 23), iar alţii încă şi alungau demoni, cu atât mai mult va lucra prin preoţi.

Dacă ar urma să cercetăm viaţa mai-marilor noştri, atunci noi ar trebui să fim hirotonitorii învăţătorilor, şi atunci toate s-ar răsturna pe dos; picioarele sunt sus, iar capul jos. Ascultă-l pe Pavel, care zice: „Dar mie prea puţin îmi este că sunt judecat de voi sau de vreo omenească judecată de toată ziua” (I Corinteni 4, 3), şi iarăşi:

„Dar tu, de ce judeci pe fratele tău?” (Romani 14, 10). Deci, dacă nu se cuvine a judeca pe frate, cu atât mai mult pe învăţător. Dacă tu faci ceea ce a poruncit Dumnezeu, tine faci, iar de nu raci aşa, păcătuieşti. Nu cuteza deci şi nici să-ţi ieşi din marginile bunei-cuviinţe. După ce israeliţii au făcut viţelul de aur, cei de pe lângă Core, Datan şi Atiron s-au răsculat asupra lui Aaron . Dar ce au pătimit? Oare nu s-au pierdut cu toţii?

Aşadar, fiecare să se îngrijească de ale sale. Dacă preotul are o credinţă stricată (greşită), chiar înger din cer de ar fi, tu nu te supune; iar dacă învaţă drept, nu te uita la viaţă, ci la cuvintele lui. Ai pe Pavel care te poate povăţui pe tine precum trebuie, şi cu fapta, şi cu vorba. „Dar, zici tu, nu dă săracilor, nici nu administrează tine.” De unde îţi este învederată aceasta? Mai înainte de a afla bine, nu batjocori, teme-te de răspundere!

Multe se judecă numai din tănuială. Imită pe Stăpân, căci ascultă ce spune: „Pogorâ-Mă-voi deci să văd dacă faptele lor sunt cu adevărat aşa cum s-a suit până la Mine strigarea împotriva lor, iar de nu, să ştiu”. (Facere 18, 21) Iar dacă tu ai cercetat tine, te-ai convins sau ai şi văzut, aşteaptă-l pe judecător; nu răpi mai dinainte locul lui Hristos; al Său este dreptul de a cerceta, şi nu al tău.

Tu eşti cea de pe urmă slugă, iar nu stăpân. Tu eşti oaie, deci nu cerceta cu amănunţime pe păstor, ca nu cumva să ai răspundere şi tu pentru cele ce-l învinovăţeşti pe dânsul. „Dar, zici tu, cum de îmi spune mie să fac, el care nu face?” Nu el îţi spune — iar dacă îl vei crede că este aşa, plată nu vei avea —, ci Hristos este Cel care te îndeamnă la aceasta. Dar ce spun eu? Chiar lui Pavel nu trebuie a-i crede, dacă spune ceva de la sine, dacă spune ceva omenesc, ci tu să-L crezi pe Hristos, Care vorbeşte prin apostol.

Să nu le judecăm pe cele ale altora, ci fiecare să le judece pe ale sale, fiecare să se cerceteze pe sine. „Dar, zici tu, acela este dator a fi mai bun decât mine.” Pentru ce? Fiindcă este preot. Şi ce are mai mult decât tine? Oare nu ostenelile? Oare nu primejdiile? Oare nu necazurile şi celelalte ticăloşii? Este dator de a fi mai bun decât tine? Dar ce? Fiindcă nu este mai bun decât tine, de aceea tu te pierzi pe sine-ţi?

Dar acestea sunt cuvinte prosteşti. Şi cum nu este, oare, mai bun decât tine? „Fiindcă fură cele sfinte”, zici tu. Şi de unde ştii aceasta, omule? De ce te împingi singur în prăpastie? Dacă ţi-ar spune cineva acestea despre unul care este îmbrăcat cu porfiră, tu, chiar de ai şti că este aşa, totuşi ţi-ai astupa urechile — putând foarte bine a-l dojeni — şi iute ai fugi prefăcându-te că nu ştii, nevoind a te expune unei primejdii zadarnice; dar aici de ce te expui unei primejdii zadarnice?

Aceste cuvinte nu sunt fără răspundere. Căci ascultă-L pe Hristos, Care zice: „Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii”. (Matei 12, 36)

De altfel, nu ştii poate cine are a fi mai bun? Şi atunci oare nu oftezi, nu-ţi taţi pieptul, nu pleci ochii la pământ şi nu-l imiţi pe vameşul din Evanghelie?

Prin urmare, te-ai pierdut pe sine-ţi, chiar de ai fi bun. Eşti bun? Taci, ca să rămâi bun, iar dacă nu, apoi ai pierdut totul. Dacă tu crezi că nu eşti bun, vei câştiga mai mult decât dacă te vei crede cel mai bun. Căci, dacă vameşul, care era păcătos, fiindcă şi-a mărturisit păcatele, s-a dus la casa sa îndată, apoi cel ce nu era atât de păcătos, ce n-ar fi putut câştiga dacă nu avea o astfel de încredere în sine?

Cercetează-ţi viaţa singur. Nu furi, poate? Dar poate că răpeşti sau că-l silniceşti pe aproapele, sau că faci altele de acest fel. Nu spun acestea pentru a apăra furtul (celor sfinte) — să nu fie una ca aceasta! Căci încă plâng din tot sufletul dacă este cineva astfel (vinovat), eu însă nu cred. Cât de mare este păcatul de a fura cele sfinte, nici nu se poate spune. Ci numai vă cruţ pe voi, căci nu voiesc a vă pierde învinovăţindu-i pe alţii.

Ce poate fi mai rău ca vameşul? Spune-mi! Căci, fiind cu adevărat vameş, avea cu sine mii de păcate; şi totuşi a fost de-ajuns ca fariseul să spună: „Eu nu sunt ca acest vameş”, şi iată că a pierdut totul. Dar tu, care spui
drept despre preot că „nu sunt ca ei, fur al celor sfinte”, oare nu ai pierdut totul?

Acestea m-am văzut silit a le spune şi a le cerceta cu de-amănuntul, nu doar pentru că mă interesez atât de mult de aceia, ci fiindcă mă tem pentru voi, ca nu cumva să vă pierdeţi pe voi înşivă prin asemenea îngâmfare, prin asemenea învinovăţire. Căci ascultă-l pe Pavel, care îndeamnă şi zice: „Fapta lui însuşi să şi-o cerceteze fiecare (şi atunci va avea laudă, dar numai faţă de sine însuşi), şi nu faţă de altul”. (Galateni 6, 4)

Spune-mi, te rog: dacă tu, având vreo rană, te duci la spital şi, în loc să pui pe rană doctoriile ce ţi s-au dat, spre a o vindeca, te-ai uita cu amănunţime la doctor spre a vedea dacă are şi el vreo rană sau nu, oare ai avea vreun folos? Şi chiar de ar avea, tu te îngrijeşti de aceasta? Dacă el o are, atunci tu nu te mai vindeci, ci zici: „Trebuia a se vindeca el ca doctor mai întâi pe sine; dar fiindcă nu s-a vindecat, las şi eu rana mea nevindecată”?

Dacă preotul este rău, nu cumva aceasta poate fi o mângâiere pentru tine? Nicidecum; ci şi acela îşi va lua osânda hotărâtă, şi tu de asemenea o vei primi pe cea cuvenită ţie. Fiindcă, chiar şi dascălul, la urma urmei, îşi are locul în rândul celorlalţi, după cum zice: „Toţi copiii tăi vor fi ucenici ai Domnului” (Isaia 54, 13), „Şi nu se vor mai învăţa unul pe altul şi frate pe frate, zicând: «Cunoaşteţi pe Domnul!», că toţi de la sine Mă vor cunoaşte, de la mic până la mare”. (Ieremia 31, 34)

„Dar, zici tu, de ce stă în mintea tuturor? De ce s-a ridicat la această demnitate?” Să nu-i grăim de rău pe dascăli (învăţători), vă rog, ca nu cumva să fie rău pentru noi înşine. Să le cercetăm pe cele ale noastre şi pe nimeni să nu grăim de rău. Să ne sfiim de ziua aceea în care preotul ne-a luminat cu sfântul botez. Are cineva tată? Atunci chiar mii de păcate de ar avea, pe toate le va acoperi. „Nu căuta mărire întru necinstea tatălui tău, zice, că necinstea tatălui tău nu-ţi este mărire… Şi chiar de i se va împuţina mintea lui, ai îndurare şi nu-i dispreţui”. (Înţelepciunea lui Isus Sirah 3, 10, 13)

Apoi, cu atât mai mult s-ar putea spune acestea despre părinţii duhovniceşti.  Sfieşte-te, căci în fiecare zi el te slujeşte, citeşte Scripturile, pentru tine împodobeşte casa, pentru tine priveghează, pentru tine se roagă lui Dumnezeu, pentru tine race rugăciuni şi toată credinţa lui în Dumnezeu este pentru tine. De acestea te sfieşte, pe acestea le cugetă, pe acestea ţi le însuşeşte cu toată evlavia.

Căci spune-mi: este el rău? Şi ce urmează de aici? Nu cumva poate acest dascăl rău îţi hărăzeşte ţie bunurile cele mari? Nicidecum, ci el face totul pentru credinţa ta. Nici cel drept nu-ţi va putea fi de folos cu ceva, fiind tu rău, şi nici cel rău nu te va vătăma întru nimic, fiind tu bun şi credincios. Când Dumnezeu a voit să mântuiască poporul, a lucrat pe corabia lui Noe prin cele necuvântătoare. Nu cumva poate viaţa preotului sau virtutea lui contribuie cu ceva la îndreptarea noastră?

Nu astfel de lucruri ne hărăzeşte Dumnezeu, ca noi să săvârşim cele bune sub înrâurirea virtuţii preoţeşti, ci totul este al barului. Preotul este dator de a deschide gura, iar celelalte toate Dumnezeu le lucrează. El ţine numai locul unui sfetnic. Gândeşte-te câtă deosebire este între Ioan (Botezătorul) şi Iisus, şi totuşi ascultă-l pe Ioan ce spune: „Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine” şi „nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei”. (Matei 3, 14; Ioan 1, 27)

Şi cu toate acestea, zic, atât de mare deosebire fiind, Dunul s-a pogorât; ceea ce Ioan nu avea, după cum spune: „Şi din plinătatea Lui noi toţi am luat”. (Ioan 1, 16) Cu toate acestea, Duhul nu s-a pogorât mai înainte de a se boteza şi nici Ioan nu L-a făcut a Se pogorî. De ce deci s-a făcut aşa? Pentru ca tu să afli că preotul ţine locul unui sfetnic. Nimeni dintre oameni nu stă atât de departe de alt om, pe cât de departe stă Ioan de Iisus, şi totuşi, cu el, Duhul s-a pogorât, ca tu să afli că Dumnezeu lucrează totul, că Dumnezeu face totul.

Voiesc chiar a spune ceva paradoxal, însă voi să nu vă minunaţi, nici să vă tulburaţi. Şi ce voiesc a spune? Proaducerea sau jertfa aceeaşi este — chiar de ar race-o Pavel sau Petru, sau oricine altul -, aceeaşi este, zic, cu cea pe care Hristos a dat-o ucenicilor Săi şi pe care acum o săvârşesc preoţii. Cu nimic nu este mai prejos aceasta decât aceea. De ce oare? Pentru că şi pe aceasta nu o sfinţesc oamenii, ci Acela care a sfinţit-o şi pe aceea.

Căci precum cuvintele pe care Hristos Dumnezeu le-a grăit aceleaşi sunt, pe care şi preotul le grăieşte acum, tot aşa şi jertfa aceeaşi este, precum acelaşi este şi botezul pe care L-a dat. Astfel deci totul este al credinţei. A stat de îndată Duhul asupra lui Corneliu, fiindcă încă mai dinainte a arătat cele ce se cuveneau şi, pe lângă acestea, a avut şi credinţă. Şi acesta este trupul lui Hristos, ca şi acela, iar cel ce-şi închipuie că acesta este mai prejos de acela nu ştie că Hristos este de faţă şi acum, că şi acum lucrează.

Ştiind deci acestea, pe care nu întâmplător vi le-am spus, ci ca să vă îndreptăm cugetarea şi să facem a vă găsi într-o mai mare siguranţă pe viitor, vă rog să ţineţi seama de cele vorbite. Dacă noi auzim pururea, dar nu îndeplinim niciodată, nu avem nici un folos din cele vorbite. Să luăm bine aminte, să fim cu mare băgare de seamă la cele vorbite, să le scriem, aşa-zicând, în cugetul nostru, să le avem lipite de conştiinţă şi necontenit să înălţăm slavă Tatălui şi Fiului, şi Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.