OMILIA I – 2Timotei

din “Tâlcuiri la Epistola a doua către Timotei, Tit, Filimon”

Pavel, apostolul lui Hristos Iisus, prin voia lui Dumnezeu, după făgăduinţa vieţii care este în Hristos Iisus, lui Timotei, iubitului fiu: Har, milă, pace de la Dumnezeu-Tatăl şi de la Hristos Iisus, Domnul nostru! (II Timotei 1, 1-2)

De ce, oare, i-a mai trimis şi a doua epistolă? Spusese: „Îţi scriu aceasta nădăjduind că voi veni la tine fără întârziere” (I Timotei 3, 14); lucrurile însă nu s-au petrecut aşa. Acum îl mângâie deci prin această scrisoare, fiind poate el întristat pentru aceasta (lipsa lui Pavel) şi simţind apăsarea (greutatea) slujbei pe care, atunci, şi-o începuse deja. Căci nişte bărbaţi, oricât de mari ar fi ei, totuşi când primesc cârma şi guvernarea Bisericii, simt oarecare neplăcere şi îngreuiere, primejduindu-se din toate părţile în multele valuri ce le întâmpină, şi mai cu seamă pe atunci, când propovăduirea era la început, când toate erau nelucrate, când toate erau contrare, potrivnice. Iar nu numai atât, ci încă mai erau şi eresuri, provenite din învăţături iudaice, despre care (Pavel) a vorbit şi în întâia lui epistolă.

Şi nu numai că-l mângâie prin epistolă, ci îl şi cheamă la el: „Sileşte-te să vii curând la mine” şi: „Când vei veni, adu-mi felonul pe care l-am lăsat în Troada, la Carp, precum şi cărţile, mai ales pergamentele”. (II Timotei 4, 9, 13)

Mi se pare că epistola aceasta este trimisă cam pe la sfârşitul vieţii sale. „Că eu de-acum mă jertfesc şi vremea despărţirii mele s-a apropiat”; şi iarăşi: „La întâia mea apărare, nimeni nu mi-a venit într-ajutor”. (II Timotei 4, 6, 16) Toate acestea deci avându-le în vedere, chiar şi mângâierea ce i-o face, i-o pregăteşte din propriile încercări şi zice: „Pavel, apostolul lui Hristos Iisus, prin voia lui Dumnezeu, după făgăduinţa vieţii care este în Hristos Iisus”.

Chiar de la început i-a deşteptat sufletul, căci pare a zice: „Să nu-mi spui de primejdiile de aici, căci acestea ne zămislesc nouă viaţa veşnică, unde nimic de acest fel nu mai este, de unde «vor fugi toată durerea, întristarea şi suspinarea» (Isaia 35, 10); căci nu ne-a făcut pe noi apostoli doar pentru a întâmpina primejdii, ci şi ca să le suferim şi să murim”. Apoi, fiindcă relatarea propriilor dureri şi neajunsuri era nu numai o mângâiere pentru Timotei, ci încă şi un adaos de supărare, iată că încă de la început aduce cuvinte de mângâiere, zicând: „după făgăduinţa vieţii care este în Hristos Iisus”, ca şi cum ar spune: „dacă este deci făgăduinţă, atunci nu căuta făgăduinţa aceasta aici”, căci „nădejdea care se vede nu mai e nădejde”. (Romani 8, 24)

„Lui Timotei, iubitului fiu”, zice. Şi nu spune simplu „fiu”, ci „iubitului fiu”, fiindcă sunt fii şi neiubiţi — „însă, tu nu eşti dintr-aceştia, pentru care nici nu îţi zic simplu, ci «iubitului meu fiu»”. De altfel, şi pe galateni îi numeşte fii; cu toate acestea însă este şi mâhnit pentru ei, după cum zice: „pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii”. (Galateni 4, 19) Aici însă apostolul mărturiseşte, prin aceste cuvinte, marea lui virtute, căci dragostea lui pentru Timotei nu provine de la natură, ci din virtutea acestui bărbat.

Cei născuţi din noi ne sunt iubiţi nu numai pentru calităţile lor, ci şi pentru cerinţa naturii, pe când cei iubiţi nouă din credinţă, pentru nimic altceva nu ne sunt iubiţi decât numai pentru virtute — căci pentru ce altceva? — şi mai cu seamă lui Pavel, care nimic nu făcea din părtinire. Prin aceste cuvinte îi arată că, dacă încă nu s-a dus la el, nu se datoreşte faptului că ar fi fost mâniat de ceva, nici că l-ar fi dispreţuit. Aceasta arată tocmai prin expresia „iubitului fiu”.

„Har, milă, pace de la Dumnezeu-Tatăl şi de la Hristos Iisus, Domnul nostru!” Precum a făcut şi în Epistola întâi, la fel şi aici aceleaşi îi doreşte. Şi priveşte cum de la început se justifică de faptul că nu s-a dus la el şi că nu l-a văzut. Fiindcă expresiile „până voi veni” şi „nădăjduind că voi veni la tine fără întârziere” (I Timotei 4, 13; 3, 14) făceau aşteptată prezenţa lui fără întârziere. Pentru aceasta deci de la început se justifică. Căuza pentru care el n-a venit nu o arată de la început, ca să nu-l întristeze mai tare; iar acea cauză a fost că apostolul era plecat din nou la Roma, trimis în detenţie de împărat.

Aceasta a arătat-o lui Timotei când l-a chemat la el spre sfârşitul vieţii sale. Nu îl întristează cu aceasta chiar de la început, ci îl poartă cu nădejdea de a-1 vedea curând. „Doresc mult să te văd”, zice şi: „Sileşte-te să vii curând la mine”. (II Timotei 1, 4; 4, 9) De la început deci îl deşteaptă, iar cele ce urmează după aceasta Ie spune cu mari laude:

Mulţumesc lui Dumnezeu, Căruia Îi slujesc din strămoşi, cu cuget curat, că te pomenesc neîncetat, zi şi noapte, în rugăciunile mele. (1, 3)

„Mulţumesc lui Dumnezeu, zice, că te pomenesc, că te iubesc atât de mult.” Aceasta este cea mai mare dragoste, când cineva se şi mândreşte cu ea. „Mulţumesc lui Dumnezeu, Căruia Îi slujesc din strămoşi.” Cum? „Cu cuget curat”, zice, căci cugetul lui nu era întru nimic vătămat.

De altfel, el vorbeşte aici despre viaţă şi peste tot numeşte viaţa conştiinţă. Sau, poate zice că „nu am trădat pentru vreo cauză omenească nici unul din bunurile pe care le-am dorit încă dinainte, nici chiar atunci când prigoneam Biserica”. Pentru care zice: „Totuşi, am fost miluit, căci în necredinţa mea, am lucrat din neştiinţă” (I Timotei 1, 13), ca şi cum parcă ar zice: „Să nu-ţi închipui că lucrul acesta ar fi linguşire din parte-mi”.

Bine face el că îşi recomandă caracterul sau simţământul său moral, ca astfel să se arate vrednică de credinţă dragostea lui către Timotei, ca şi cum ar zice: „Nu mint, nici că aş avea ceva, şi aş spune altceva”. Aşa că, fiind silit şi de astă dată, el s-a lăudat pe sine, după cum arată chiar şi cartea Faptele Apostolilor. Fiindcă atunci îl defăimau ca revoluţionar şi inovator, iată că Anania zicea către el: „Dumnezeul părinţilor noştri te-a ales de mai înainte pe tine ca să cunoşti voia Lui şi să vezi pe Cel Drept şi să auzi glas din gura Lui; că martor vei fi Lui, în raţa tuturor oamenilor, despre cele ce ai văzut şi ai auzit”. (Faptele Apostolilor 22, 14-15)

Tot aşa şi aici, ca nu cumva să fie considerat nesimţitor în prietenie şi rară cuget, ca unul care a uitat, cu drept cuvânt se lăuda pe sine, zicând: „că te pomenesc neîncetat”, şi nu oricum, ci „în rugăciunile mele”, adică „aceasta îmi este dorinţa”, ca necontenit, „zi şi noapte”, să-L rog pe Dumnezeu pentru aceasta, „dorind să te văd”. Ai văzut umilinţă? Ai văzut cum se justifică raţă de ucenic?

Apoi arată şi cauza, care nu este una formală, căci, deşi a mai arătat deja, totuşi o race şi aici, zicând:

Pentru că îmi aduc aminte de lacrimile tale. (1, 4) Era natural ca, despărţindu-se de el, să plângă acela şi să se tânguiască, mai mult decât copilul care este depărtat de sânul şi de laptele doicii. Ca să mă umplu, zice, de bucurie, doresc mult să te văd. Nu m-aş lipsi de atâta plăcere, chiar de aş fi cel mai nesimţitor, crud şi sălbatic om; căci acele lacrimi ar fi de ajuns să mă înduioşeze, aducându-mi aminte de ele.

Acum însă eu nu sunt unul dintr-aceştia, ci dintre cei ce slujesc cu puritate (curăţie) lui Dumnezeu, aşa că multe sunt pricinile care mă apropie de tine. Pe lângă aceasta, apoi, mai aduce şi un alt motiv de mângâiere, zicând: îmi aduc iarăşi aminte de credinţa ta neprefăcută. (l, 5)

Mai departe, pune şi o altă laudă, anume că el (Timotei) nu este dintre neamuri (ginţi), nici dintre necredincioşi, ci dintr-o casă care dintru început a slujit lui Dumnezeu. Precum s-a sălăşluit întâi în bunica ta, Loida, zice, şi în mama ta, Eunichi. Căci era, zice, „fiul unei femei iudee credincioase” (Faptele Apostolilor 16, 1). Cum putea fi o femeie iudee şi credincioasă? Şi anume, credincioasă dintre iudei, şi nu dintre neamuri; iar pentru că tatăl său era elin, apostolul l-a tăiat (pe Timotei) împrejur, (făcând) aceasta şi pentru iudeii care erau prin acele locuri. Vezi cum începea legea să se desfiinţeze, făcându-se împerecherile acestea?

Priveşte apoi câte a arătat el aici. „Eu, zice, slujesc lui Dumnezeu şi am conştiinţa curată, iar tu ai lacrimile. Nu numai pentru lacrimi te iubesc eu, ci şi pentru credinţă, că eşti lucrător al adevărului, că nimic viclean nu este întru tine. Când tu deci te arăţi pe tine însuţi vrednic de iubire, fiind atât de iubitor şi adevărat ucenic al lui Hristos, iar eu nefiind dintre cei neiubitori, ci dintre cei ce spun adevărul, atunci care ar putea fi piedica de a nu veni să te văd?” Tot aşa, sunt încredinţat, zice, că şi întru tine.

„De la început ai, zice, acest bun, de la strămoşi ai moştenit credinţa cea nefăţarnică.” Laudele strămoşilor, când, desigur, urmăm pildele lor, sunt şi ale noastre; iar când nu le urmăm, nu au nici o putere, ci încă mai mult ne condamnă. De aceea a şi zis apostolul: „sunt încredinţat că şi întru tine”. „Nu stau la îndoială, ci sunt încredinţat şi întru totul asigurat. Deci, dacă nimic omenesc nu te-a adus la credinţa adevărată, nimic nu va putea să te mişte din loc.”

Din această pricină, îţi amintesc să aprinzi şi mai mult din nou barul lui Dumnezeu, care este în tine, prin punerea mâinilor mele. (1,6) Priveşte cum îl înfăţişează pe el, ca fiind într-o mare tristeţe, într-o mare mâhnire. „De aceea, zice, să nu-ţi închipui că te-am dispreţuit, ci să ştii că nu te-am uitat, dacă nu pentru altceva, cel puţin pentru bunica şi mama ta. Pentru aceea, deoarece cunosc că ai credinţă nefăţarnică, îţi trebuie numai bunăvoinţă, spre a reînflăcăra barul lui Dumnezeu.” Precum focul are nevoie de lemne, tot aşa şi barul are nevoie de buna noastră voinţă, ca pururea să fie nestins.

„Îţi amintesc să aprinzi şi mai mult din nou barul lui Dumnezeu, care este în tine, prin punerea mâinilor mele”, adică barul Duhului, pe care l-ai luat spre sprijinirea Bisericii, spre semne, spre întreaga slujbă sfântă. In noi stă şi de a stinge, precum şi de a aprinde acest bar. Pentru care şi zice în altă parte: „Duhul să nu-l stingeţi . (I Tesaloniceni 5, 19)

Când cineva este stăpânit de lene şi trândăvie, se stinge, iar când este treaz şi cu băgare de seamă, se aprinde. Îţi este cu putinţă aceasta, dacă însă vei lucra cu putere, adică de vei fi plin de bucurie, de îndrăzneală, de veselie. Cu alte cuvinte, ne spune parcă: „Staţi bărbăteşte!” Căci Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al puterii şi al dragostei, şi al înţelepciunii (1, 7), adică nu pentru aceasta am luat duhul, ca să ne împuţinăm, ci ca să ne împuternicim, ca să ne încurajăm.

Căci multora li se dă duhul temerii, cum de pildă s-a petrecut în războaiele de pe timpul regilor. „Şi a căzut peste ei, zice, duhul temerii” (Ieşirea 15, 16 ), adică le-a dat lor frică. Dar ţie, dimpotrivă, ti-a dat dubul puterii şi al dragostei către El. Aşadar, şi aceasta este din barul Său, şi nu întâmplător (automat) din acesta, ci când şi noi mai întâi vom învedera cele cuvenite nouă. „Căci ceea ce ne face pe noi a striga: «Ava Părinte!» insuflă în noi şi dragostea către El, ca şi aceea către aproapele, zice, ca astfel să ne iubim unii pe alţii, căci dragostea vine de la putere şi de la a nu ne teme.  Nimic nu poate destrăma prietenia, ca frica şi teama de trădare.” „Căci Dumnezeu nu ne-a dat, zice, duhul temerii, ci al puterii şi al dragostei, şi al înţelepciunii.” Adică, sub denumirea de înţelepciune, el înţelege sănătatea cugetului şi a sufletului sau ar spune că noi trebuie să avem întreagă înţelepciune chiar şi când s-ar abate ceva rău, pentru a ne cuminţi, şi cele prisoselnice să le taie de la noi.

Deci, iubiţilor, să nu ne descurajăm (abatem) în faţa relelor ce cad asupra noastră, căci aceasta se întâmplă spre cuminţirea noastră. „Să nu te tulburi în timpul încercării”, zice înţeleptul Isus Sirah (2, 2). Mulţi au felurite necazuri în casele lor; toţi ne împărtăşim de necazuri şi de supărări, nu însă şi de cauzele lor; ci unul are supărare de la femeie, altul de la copil, un altul de la slugă, unul de la vreun prieten, altul de la vreun duşman, celălalt de la vecin, un altul de la vreo pagubă suferită, căci multe şi variate sunt cauzele necazurilor, şi nu vei găsi deloc pe cineva întru totul lipsit de necaz sau de supărare, ci unul o are mai mică, altul, mai mare.

Deci, să nu ne mâhnim şi nici să credem că numai noi suntem în necaz. Căci nu există om care să vieţuiască şi să fie scutit de necazuri în această viaţă trecătoare, ci unul astăzi, altul mâine, iar de nu mâine, după aceasta negreşit i se va întâmpla ceva care să-l supere. Că, după cum nu este cu putinţă ca plutind cineva, să nu fie în agonie, adică în frica morţii — vorbesc de cel ce pluteşte pe mare — tot aşa nu l-ar putea găsi cineva pe un om lipsit de supărare în viaţa aceasta.

Chiar de ai spune de bogat, totuşi, fiindcă este bogat, va avea mai multe motive de supărare; ba chiar de ar fi împărat, căci şi împăratul de multe este stăpânit şi nu face totul după placul său, ci trece cu vederea multe împotriva voinţei sale, şi mai cu seamă acesta este cel care mai mult decât toţi face de multe ori ceea ce nu voieşte. Şi de ce oare? Fiindcă are sub el pe mulţi din aceia care voiesc a răpi din drepturile sale.

Gândeşte-te în câtă supărare se găseşte el, când voieşte de pildă a face un lucru, dar nu poate, fie de frică, fie din cauza bănuielii, fie din cauza duşmanilor, fie din a prietenilor. De multe ori, chiar şi atunci când se ambiţionează a face un lucru din cele ce-i plac lui, totul dispare din acea faptă ce-l putea mulţumi, fiind mulţi din cei ce-l urăsc.

Dar ce? Crezi poate că aceia care duc un trai rară oboseală sunt lipsiţi de supărări în viaţă? Nicidecum, căci, precum nu este cu putinţă a fi cineva nemuritor, tot aşa nu este cu putinţă a fi fără de supărare. Câte neajunsuri nu suferă ei, pe care nu este cu putinţă a le reprezenta prin cuvinte, şi cu toate acestea le îndură în plăcere! Câţi poate, de mii de ori, nu s-au rugat să moară în acea bogăţie şi desfătare? Căci a se desfăta cineva nu este totdeauna lipsit şi de necaz; ba încă tocmai din a petrece în desfătare se nasc mii de necazuri, boli şi dezgusturi, şi chiar fără de acestea, adică şi fără să fie vreo cauză.

Când sufletul ajunge într-o astfel de deprindere, se întristează şi de la sine, adică fără vreo cauză anume; căci şi doctorii spun ca supărările pot veni de multe ori şi de la construcţia stomacului. Sau poate nu ni se întâmplă şi nouă de a ne întrista, de a ne mâhni şi să nu ştim cauza mâhnirii?

Într -un cuvânt, nu se poate găsi cineva fără de supărare, şi dacă poate nu are atâta pricină de supărare ca noi, totuşi fiecare are pe atât pe cât şi-o închipuie. Pe cineva îl supără mai mult cele ale sale decât cele ale aproapelui. Precum cei ce suferă din cauza unor membre ale trupului cred că ei îi covârşesc cu durerile pe cei din jur — căci şi cel bolnav de ochi nu-şi poate închipui vreo altă boală mai rea decât a sa, şi iarăşi cel ce suferă de stomac zice că boala aceasta este mai grea decât toate bolile, şi, în fine, fiecare crede că boala ce-l stăpâneşte este mai greu de vindecat decât toate celelalte boli — tot aşa se petrece şi cu întristarea, căci aceea pe care o are cineva o consideră drept cea mai dureroasă, lucru pe care îl judecă din propria experienţă.

De pildă, cel ce nu are copii, nimic nu consideră atât de dureros, ca lipsa de copii, pe când cel ce are mulţi copii şi este sărac, nimic nu învinovăţeşte atât de mult ca facerea de copii mulţi, iar cel ce are numai unul, nu-şi poate închipui ceva mai rău, ca a avea numai un copil. Căci de aici, zice, copilul devine leneş, iar pe tatăl său îl aduce în supărare — fiindu-i pururea prea iubit — nevrând a se îndrepta. Cel ce are femeie frumoasă, iarăşi nimic nu crede a fi mai rău decât a avea cineva femeie frumoasă, fiindcă faptul acesta este încărcat de bănuieli şi de zavistii. Iar cel ce are femeie urâtă, nu-şi poate închipui ceva mai rău decât a avea femeie urâtă, fiindcă faptul acesta este încărcat de dezgust.

Cel fără nici o ocupaţie zice că nimic nu este mai netrebnic şi mai de dispreţuit ca viaţa aceasta. Ostaşul spune că nimic nu este mai greu şi mai primejdios ca oştirea, şi că mult mai bine este a mânca cineva pâine cu apă, decât a suferi atâtea greutăţi. Cel ce este în stăpânire zice că nimic nu este mai obositor ca a se ocupa cineva cu trebuinţele altora, în timp ce acela care e stăpânit zice că nimic nu este mai înjositor ca a fi cineva sub puterea altuia. Cel însurat zice că nici un rău nu poate fi mai mare decât a avea cineva grijă de femeie, pe când cel neînsurat spune că nimic nu este mai fără libertate ca a fi neînsurat şi a se vedea fără casă şi fără odihnă. Neguţătorul fericeşte siguranţa lucrătorului de pământ, în timp ce acesta îl fericeşte pe neguţător pentru bogăţia sa.

În fine, neamul nostru omenesc este întru totul nemulţumit şi veşnic cârtitor asupra soartei sale, şi posomorât. Când unul îi osândeşte şi îi pune pe toţi oamenii în aceeaşi cumpănă, atunci zice în general: „Bietul om este un animal nenorocit şi încărcat cu multe greutăţi”, numind astfel întreaga natură umană. Câţi nu admiră bătrâneţea? Câţi nu fericesc tinereţea? Tot aşa şi în vârstele omeneşti mare este tristeţea şi necazul. Când de pildă, ne vedem acuzaţi pentru vârstă, zicem: de ce nu suntem bătrâni? Iar când ne înălbeşte părul, spunem: unde este tinereţea? Şi, într-un cuvânt, avem mii de motive spre a fi scârbiţi şi întristaţi. Dar pentru scăparea din această anomalie nu este decât o singură cale: aceea a virtuţii, deşi chiar şi aceasta are necazurile şi nemulţumirile sale, însă, la drept vorbind, acele necazuri nu sunt fără de folos, ci au cu ele o mare folosinţă şi un mare câştig.

Căci, dacă cineva a păcătuit şi pe urmă prin întristare s-a umilit, s-a curăţit de păcat; sau de a compătimit cu fratele căzut în greşeală, şi atunci iarăşi are nu o mică plată. Căci a compătimi cu cei ce sunt în nenorociri, aceasta ne dă multă îndrăzneală fată de Dumnezeu. Gândeşte-te la cele ce Scriptura filosofează despre Iov, ascultă-l apoi şi pe Pavel, care spune: „Plângeţi cu cei ce plâng… lăsaţi-vă duşi spre cele smerite” (Romani 12, 15, 16), fiindcă împărtăşirea de nenorocirile celor întristaţi obişnuieşte a uşura greutatea cea mare a tristeţii.

Precum se întâmplă şi cu greutatea, că, dacă cineva susţine, uşurează povara celui ce o duce, tot aşa şi cu celelalte toate.

Atunci când cineva dintre ai noştri moare, mulţi sunt cei care stau pe lângă noi, mulţi care ne mângâie — ba de multe ori chiar şi pe un măgar căzut îl ridicăm —, în timp ce sufletele cele căzute ale fraţilor noştri le trecem cu vederea mai mult decât pe un măgar.

Dacă îl vedem intrând fără sfială în crâşmă, noi nu-l oprim, iar de-l vedem beat, nu îl împiedicăm — sau de face orice faptă absurdă —, ci încă ne purtăm bine cu ei.

De aceea zicea Pavel: „Nu numai că fac ei acestea, ci le şi încuviinţează celor care le fac”. (Romani 1, 32) Ba încă mulţi fac şi societăţi de beţie şi de băutură. Fă, omule, societăţi pentru a depărta mania (nebunia) beţiei, iar ospeţele sau mesele tale fă-le pentru cei legaţi, pentru cei ce sunt în necazuri. Aşa ceva a poruncit Pavel şi corintenilor, zicând: „ca să nu se facă strângerea abia atunci când voi veni”. (I Corinteni 16, 2)

Acum, pentru petreceri şi desfătări toate le facem, şi masă comună, şi pat comun, şi vin comun, şi cheltuială comună, însă milostenie nimeni n-a făcut în comun. Astfel erau cele ale dragostei pe timpul apostolilor, când toate averile se puneau la mijloc. Dar eu nu poruncesc a le pune pe toate, ci o parte din ele, după cum şi Pavel zice: „Fiecare din voi, într-una din sâmbete, să pună de la sine ce se va îndura”, adică, strângând ca o dare oarecare pentru cele şapte zile şi depozitând-o, ca astfel să avem de unde face milostenie, fie mare, fie mică. „Să nu te înfăţişezi înaintea Mea cu mâna goală (deşert)” (Ieşirea 23, 15), zice Moise, şi băgaţi de seamă că el spunea acestea iudeilor.

Dar cu cât mai vârtos nu ni s-ar putea spune nouă! De aceea stau săracii înaintea uşilor bisericii, ca astfel nimeni să nu intre înaintea Domnului deşert, ca să intre o dată cu milostenia.

Intri ca să fii miluit; miluieşte tu mai întâi.

Cel ce vine după aceea, trebuie să dea mai mult; căci, când începem noi, cel de-al doilea dă mai mult. Fă-ţi mai întâi datornic pe Dumnezeu, şi după aceea cere şi tu; împrumută-L, şi după aceea cere, ca să iei înapoi împrumutul cu procente. Dumnezeu o voieşte aceasta şi nu se dă în lături.

Dacă tu ceri împreună cu milostenia, vei dobândi; dacă vei cere, zic, astfel, vei primi şi procente. Aşa, vă rog, să faceţi.

Nu prin ridicarea mâinilor suntem auziţi. Întinde-ţi mâinile tale nu spre cer, ci spre mâinile săracilor.

De vei întinde mâna ta în mâinile săracilor, vei atinge cu ea bolta cerului, şi Cel ce sade acolo va primi milostenia ta; iar de ai întins-o rară roadă, nimic n-ai câştigat.

Căci spune-mi, te rog: dacă împăratul s-ar apropia de tine cu porfira pe trup şi ar cere ceva de la tine, oare n-ai da cu plăcere tot ce ai? Nu prin întinderea mâinilor suntem auziţi, nici în mulţimea vorbelor, ci în fapte, căci ascultă pe prorocul, care zice: „Când ridicaţi mâinile voastre către Mine, Eu îmi întorc ochii aiurea, şi când înmulţiţi rugăciunile voastre, nu le ascult” (Isaia 1, 15), căci trebuie a tăcea şi nici măcar de a căuta spre cer, cerând milă — pe când cel ce are curaj, multe spune.

Dar ce spune Scriptura? „Ajutaţi pe cel apăsat, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă!” (Isaia 1, 17) Astfel vom putea fi auziţi, chiar de am avea mâinile în jos, chiar de n-am grăi nimic, chiar de n-am cere. Acestea deci să le facem, ca să ne învrednicim de bunurile făgăduite nouă, prin Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine slava, stăpânirea şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.