Celor bogaţi

din “Omilii si cuvantari”

CUVÂNT CARE S-A ROSTIT IN ÂNTIOHIA, ÎN BISERICA ..
CE SE ZICEA CEA VECHE, PE CÂND ERA PREOT.
PENTRU NEVOIA CE S-A ÎNTÂMPLAT ÎN CETATE,
DIN CAUZA SFĂRÂMĂRII STATUILOR LUI
TEODOSIE CEL MARE, BINECREDINCIOSUL
ÎMPĂRAT. ŞI IA CUVÂNTUL APOSTOLULUI :
„CELOR BOGAŢI ÎN VEACUL DE ACUM
PORUNCEŞTE-LE SĂ NU SE SEMEŢEASCĂ”
(I Tim. 6, 17). ŞI ÎMPOTRIVA LĂCOMIEI.

Ce voi zice şi ce voi grăi ? Vremea este de lacrimi, iar nu de vorbe de plâns, nu de cuvinte de rugăciune, iar nu de grăire către popor, aşa de mari sunt faptele ce s-au petrecut. Nevindecată este buba, mare este rana şi vindecarea ei este mai presus de orice doctorie, având trebuinţă de ajutorul, col de sus. Iov pierzându-le pe toate, sta pe gunoi, şi auzind prietenii lui au venit la el’ şi văzându-l de departe, şi-au rupt hainele şi şi-au presărat pământ pe capetele lor şi au plâns cu glas mare.

Tot aşa trebuia să facă toate cetăţile cele dimprejurul nostru, să vină în cetatea noastră şi să plângă cu mare milostivire pentru cele ce s-au întâmplat. Acela sta atunci în gunoi, acesta stă acum în mare cursă. Şi precum atunci diavolul a năpădit asupra turmelor, a cirezilor şi a întregii avuţii a Dreptului, aşa cum s-a tulburat împotriva cetăţii noastre. Dumnezeu a îngăduit şi atunci şi acum; atunci să facă pe Dreptul mai strălucit cu mărimea ispitelor, iar acum, ca pe noi să ne înţelepţească mai mult cu mărimea necazului acestuia…

Dar este vremea să vă punem înainte masa cea obişnuită de la Pavel, aducându-vă cuvântul ce s-a citit astăzi în auzul tuturor. Care dar sunt acelea ce s-au citit astăzi? ,,Celor bogaţi în veacul de acum porunceşte-le să nu se semeţească”. Zicând „celor bogaţi în veacul de acum”, arătat este că sunt şi alţi bogaţi, dar ai veacului ce va să fie. Precum era Lazăr, care în această viaţă era sărac, iar acum în cealaltă este bogat. Nu cu aur şi cu argint, sau cu vreo alta materie de aceasta stricăcioasă şi muritoare fiind  îmbogăţit, ci cu bunătăţile cele negrăite, pe care    ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit.

Aceasta este cu adevărat bogăţie şi îndestulare, când nici stricăcioasă nu este şi nici schimbare nu va primi. Iar bogatul acela, care trecea cu vederea pe Lazăr a ajuns mai sărac decât toţi, că rugându-se să  dobândească o picătură de apă,  nici atât n-a primit. De aceea i-a numit bogaţi ai veacului acestuia, ca să cunoşti  că  odată  cu viaţa  aceasta  încetează  şi  îndestularea; nu trece mai departe, nici se mută împreună cu cei ce o au când se mută de aici, ci de multe ori chiar mai    înainte de moarte îi lasă. Şi aceasta o arată Pavel zicând: „Nici să-şi pună  nădejdea  în bogăţia cea  nestatornică”  (I  Tim.  6,   17).

Nimic altceva nu este aşa de necredincioasă ca bogăţia, despre care  de multe ori am zis şi nu voi  înceta a zice. Fugar nemulţumitor,  slugă  necredincioasă  este,  măcar  de  o  vei  pune în nenumăraţi butuci; trage şi butucii cu ea şi se duce.  Şi de multe ori cei ce o aveau au închis-o cu uşi şi cu zăvoare şi au  pus păzitori s-o  păzească,  dar ea momind pe păzitori, împreună cu ei, cei ce o străjuiau, a fugit, târând după ea pe păzitori. Iată că nimic n-a folosit această strajă. Ce poate fi mai necredincios ca bogăţia ? Şi cine poate fi mai ticălos ca cel ce se sârguieşte spre dobândirea ei ? Şi se ispitesc, cu atâta osârdie, să adune un lucru atât de putred şi nestatornic, ne-auzind pe Proorocul care zice: „Vai de cei ce nădăjduiesc în puterea lor şi întru mulţimea bogăţiei lor se fălesc”.

Spune, proorocule pentru care pricină, spui vai ? „Strânge comori şi nu ştie cui le adună pe ele”. Osteneală depui s-aduni bogăţia, dar folosul din ea nu este sigur. De multe ori te osteneşti pentru vrăşmaşi, că după moartea ta, la cei ce te-au nedreptăţit şi nenumărate rele ţi-au făcut, rămâne moştenire ţie păcatele, iar acelora desfătarea.

Deci să cercetăm pentru care pricină a zis Pavel: „Celor bogaţi în veacul de acum porunceşte-le să nu se semeţească”, şi nu a zis: să nu se îmbogăţească, să sărăcească, sau să-şi împartă avuţiile. Ştia că rădăcină şi pricină a bogăţiei este mândria, de aceea a zis aşa, căci dacă se vor smeri de prisos este îndemnul acesta. Pentru care pricină, spune-mi, porţi împrejurul tău slugile cele multe, linguşitori şi toată cealaltă pompă? Nu pentru trebuinţă, ci numai pentru mândrie, ca din mulţimea slugilor să pari că eşti mai cinstit decât ceilalţi oameni. Apoi mai ştia că bogăţia nu este oprită nimănui, mai ales dacă o va întrebuinţa cum se cuvine.

Căci precum am zis că vinul nu este lucru rău, ci beţia, aşa nici avuţia nu este rea, ci lăcomia şi iubirea de argint. Unul este iubitorul de argint şi altul bogatul. Iubitorul de argint nu este bogat, el are trebuinţă de multe, iar cel ce are trebuinţă de multe nu va fi bogat niciodată. Iubitorul de argint este păzitor al banilor, iar nu stăpân al lor; rob, iar nu domn. Mai lesne va da ceva din trupul său, decât din aurul cel îngropat. Şi ca şi cum i-ar fi poruncit cineva ca de nimic din cele ce le păstrează să nu se atingă, aşa, cu toată luarea aminte, le păzeşte, ferindu-se de bogăţia lui ca de a altuia. Cu adevărat sunt străine. Că pe acestea, pe care nu voieşte să le dea la alţii, nici să le împartă la săraci, cu toate că suferă pentru ele nenumărate chinuri, cum va putea să le socotească ale sale? Şi cum are stăpânire peste ele când nu-şi îngăduie să le întrebuinţeze, nici de ele să se desfăteze ?

Pavel nu obişnuieşte să poruncească ascultai orilor toate cele folositoare, ci mai lasă din ele, pogorându-se la neputinţa lor, precum şi Hristos a făcut. Că Hristos nu a zis bogatului aceluia care venise la El şi vorbea despre viaţa veşnică: „Mergi şi vindeţi averile tale!”, ci lăsând aceasta, vorbea despre alte porunci cu el, apoi fiindcă acela i-a cerut, zicând: „Ce încă îmi mai lipseşte ?”, nici atunci nu i-a zis hotărât: Vinde-ţi averile tale!, ci „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta” (Mt. 19, 21). La alegerea ta las aceasta; pe tine te fac stăpân al voinţei şi al alegerii, nu te silesc.

De aceea şi Pavel cu cei bogaţi nu vorbea de sărăcie nimic, ci de smerenia gândului, făcând aceasta şi pentru neputinţa ascultătorilor, ştiind că de se vor smeri, degrabă se vor izbăvi şi de osârdia de a se îmbogăţi. Şi sfătuindu-i să nu se înalţe cu gândul, le-a adus şi pricina pentru care nu trebuie să se înalţe. Şi care este aceasta? Cunoaşterea firii bogăţiei, că este degrabă pieritoare şi necredincioasă. De aceea a adăugat: „Nici să-şi pună nădejdea în bogăţia cea nestatornică”.

Bogat este nu cel ce are multe, ci cel ce dă multe. Avraam era bogat, iar nu iubitor de argint. Că nu dorea casa cuiva, nici iscodea avuţia vreunuia, ci fiind iubitor de străini, numai la una lua seama, dacă nu este undeva vreun om, sau vreun sărac, ca să-l mângâie şi să le vindece sărăcia, sau vreun călător, ca să-l primească. Nu şi-a poleit tavanul cu aur, ci aşezându-şi coliba lângă stejarul acela, se mulţumea cu umbra frunzelor. Şi atât de strălucit a fost locaşul său, încât îngerii au dorit să petreacă în el. Ei nu căutau casă strălucită, ci sufletul înfrumuseţat cu fapta bună.

Acestuia dar, să urmam şi noi, iubiţilor, şi averile să le cheltuim la săraci. Locaşul lui Avraam nu era făcut cu iscusinţă, dar era mai strălucit decât curţile împărăteşti. Niciodată vreun împărat n-a primit îngeri, iar cel ce sta sub stejarul acela şi sub el îşi aşezase coliba, s-a învrednicit de cinstea aceasta, nu pentru casă cinstindu-se, ci pentru preţul cel mare al sufletului şi pentru bogăţia care se afla în el. Şi noi dar să nu împodobim casele, ci mai înainte de case, sufletul nostru.

Cum nu este lucru de ocară să căptuşim în zadar zidurile cu marmoră, iar pe Hristos, care umblă gol, să-L trecem cu vederea? Ce folos ai omule din casă? Oare vei putea s-o iei când te vei duce de aici? Numai sufletul negreşit îl vei lua şi te vei duce. Iată vedeţi ce fel de primejdie ne-a ajuns pe noi. Să aducem, casele noastre şi să înceteze primejdia ce stă spânzurată deasupra noastră. Dar ele nu vor putea. Şi martori sunteţi voi, cei ce le lăsaţi pustii şi fugiţi, temându-vă de ele ca de nişte curse sau mreje. Să vă ajute banii acum. Dar nu au putere.

Iată dar, că dacă acolo unde este mânie de om, neputincioasă se arată puterea banilor, cu cât mai mult la Dumnezeu şi la Judecata cea nemitarnică se va face aceasta. Dacă cel ce s-a întărâtat şi s-a mâniat este un om, şi nu ne foloseşte cu nimic aurul pentru a-l îmblânzi, cu mult mai vârtos când se mânie Dumnezeu, nu va putea fi îmblânzit cu bani, deoarece nu are trebuinţă de ei. Să zidim case ca să locuim, nu ca să ne mândrim. Ce este peste trebuinţă este de prisos şi nefolositor. Încalţă-te cu încălţăminte mai  mare decât piciorul. Nu o vei suferi, că te împiedică la umblare. Aşa şi casa care este mai mare decât trebuinţa, împiedică la suirea la ceruri. Şi de voieşti să zideşti case strălucite şi mari, nu te opresc, dar nu pe pământ. Zideşte corturi în ceruri, ca să poţi primi şi pe alţii; corturi care niciodată nu se strică.

De ce te turbezi să agoniseşti cele ce fug şi rămân aici ? Nimic nu este mai amăgitor decât bogăţia; astăzi e cu tine şi mâine e împotriva ta. Ea este un pizmaş cu care împreună petreci; vrăşmaş cu care locuieşti permanent. Şi martori sunteţi voi cei ce o aveţi ,care mereu o îngropaţi şi o ascundeţi. Iar pe primejdia cea de acum mai mare he-o face bogăţia. Uită-te la săraci cum sunt de liniştiţi şi slobozi. Bogaţii au multă nelinişte, aleargă şi caută unde să-şi îngroape aurul, sau cui să-l încredinţeze.

Ce mai umbli şi cauţi o omule ? Iată stă Hristos gata să primească averea ta, s-o păstreze. Şi nu numai să ţi-o păstreze, ci să ţi-o şi înmulţească şi cu multă dobândă să ţi-o dea înapoi. Din mâna Aceluia nimeni nu o răpeşte. Şi nu numai că El îţi păstrează averile, ci te şi slobozeşte de orice primejdie. Oamenii cei ce primesc bani sau lucruri spre păstrare, socotesc că ne fac nouă un bine, că păzesc cele încredinţate. La Hristos nu este aşa. Că atunci când primeşte cele ale noastre spre păstrare, nu socoteşte că ne-a făcut un bine, ci că noi l-am făcut un bine şi pentru păzirea acestora nu cere de la tine plată, ci îţi dă El ţie plată.

Oare ce cuvânt de îndreptăţire vom avea? De care iertare ne vom învrednici, dacă trecând cu vederea pe Cel ce poate să ne păzească cele ale noastre şi recunoştinţă pentru păzire ne arată şi plăţi nespus de mari ne dă pentru păzirea aceasta, la oamenii, care sunt nesiguri, şi care socotesc că ne-au făcut un bine punem :spre păstrare averile noastre. Şi nu numai că cele ale noastre le luăm înapoi, ci pentru ale lua, trebuie să dăm acelora o parte din ele.

Străin şi nemernic eşti aici ! Ai patrie în ceruri ! Mută-le toate acolo, ca şi mai înainte de desfătarea de acolo, să primeşti răsplătirea. Că acela ce se hrăneşte cu nădejdi bune şi de cele ce vor să fie doreşte, încă de aici a gustat împărăţia. Nimic altceva nu obişnuieşte să ridice pe suflet şi să-l facă mai bun, ca nădejdea cea bună a celor viitoare şi cu mult mai mult clacă vei muta acolo bogăţia ta şi vei purta grijă de sufletul tău, îndeletnicindu-te cu locurile cele cuviincioase.

Cei ce îşi cheltuiesc toată osârdia pentru împodobirea caselor, fiind bogaţi întru cele dinafară, defăimă pe cele dinlăuntru, trecând cu vederea sufletul lor cel pustiu şi întinat şi plini de păienjeni. Iar dacă vor defăima pe cele dinafară, cheltuind toată osârdia lor la împodobirea minţii, sufletul acestor oameni va fi lăcaş al lui Hristos. Şi cine poate fi mai fericit, decât acela care are pe Hristos locuind întru sine ?

Voieşti să fii bogat ? Să ai prieten pe Dumnezeu, şi vei fii mai bogat decât toţi !

Voieşti să fii bogat? Nu cugeta înalt. Şi nu numai pentru cele ce vor să fie, ci şi pentru cele de aici. Nimeni nu este aşa de zavistuit ca omul bogat. Iar dacă va împreuna şi mândria, îndoită se face prăpastia şi mai cumplit războiul de la toţi. Iar de vei ştii să petreci cu smerenie, vei putea birui cu ea tirania zavistiei şi cele ce le ai îţi vor fi în siguranţă. Căci astfel este fapta bună, nu numai spre cele ce vor să fie ne foloseşte, ci şi aici ne dă răsplătire. Deci să nu ne punem nădejdea în bogăţie şi nici în lucrurile trecătoare. Căci dacă cel ce cugetă la cele înalte cu mândrie, piere şi se prăpădeşte, cu mult mai vârtos cel ce gândeşte la cele trupeşti.

Să cugetăm la  firea noastră, să  socotim  păcatele noastre, să cunoaştem cine suntem şi  destul ne va fi nouă aceasta să ne îndemne la smerita cugetare. Să nu-mi zici că ai bunătăţi strânse de atâţia şi atâţia ani, nenumăraţi talanţi de aur,  dobânzi  care se adaugă în fiecare zi. Căci  toate acestea le zici în zadar. Că de multe ori într-un ceas, sau într-o clipită, toate cele adunate în case se împrăştie, precum împrăştie  vântul   pulberea   cea  nestatornică. Despre   acestea   viaţa noastră este plină de pilde, iar Scripturile pline de învăţături. Cel ce astăzi este bogat, mâine este sărac. De aceea de multe ori  am  râs  citind  testamente,  care  ziceau: Cutare  să  aibă stăpânirea  casei,  sau  a  ţarinilor,  iar  evitare  folosul şi întrebuinţarea lor.

Toţi avem întrebuinţarea, iar stăpânire nu are nimeni. Şi cu toate că în întreaga noastră viaţă bogăţia va fi la noi, neschimbându-se de loc, dar la moarte vrând-nevrând o lăsăm  altora, folosindu-ne numai de întrebuinţarea ei, iar de stăpânire suntem lipsiţi. Pentru aceasta arătat este că numai aceia  au  stăpânirea,  care  au defăimat întrebuinţarea  ei şi au râs de desfătare. Căci cel ce a  aruncat avuţiile şi le-a dat săracilor, le-a întrebuinţat cum se cuvine şi având stăpânire peste ele, aşa s-a dus de aici; căci nici în ceasul morţii nu se lipsesc de averea lor, când au trebuinţă mai mare de folosul şi apărarea ei, iar în ziua Judecăţii, când ni se va cere seamă  pentru cele ce am lucrat,  nu numai atât cât am împărţit vom lua, ci mult mai multe decât acelea care le-am împărţit.

De aceea cel ce va voi să aibă şi averea şi stăpânire peste ea, să se lipsească şi să se izbăvească de acum de ea. Iar cel ce nu va face aceasta acum, la moarte negreşit o va face, dacă nu şi mai înainte de ea, pierzând-o după ce a suferit multe primejdii şi rele. Şi nu numai acesta este răul, că se face o schimbare pe neaşteptate, ci se face fără nici o veste sau  pregătire, şi aşa deodată vine bogatul în sărăcie iar săracul nu pătimeşte nimic din acestea, că nu a avut nădejdea la aur şi la argint şi la materii neînsufleţite, ci la Dumnezeu, Care dă toate cu îmbelşugare. De aceea pentru cel bogat starea lui este mult mai nesigură, decât pentru cel sărac, fiindcă acesta primeşte cu uşurinţă  schimbările  cele dese ale vieţii.

Şi ce înseamnă aceea ce s-a zis: „Care ne dă cu belşug toate spre îndulcirea noastră” (I Tim. 6, 17). Dumnezeu dă cu îndestulare cele ce sunt cu mult mai de nevoie decât banii, adică, aerul, apa, focul, soarele şi toate cele asemenea. Şi nu poate zice cineva că de mai multă lumină se îndulceşte bogatul şi de mai puţină săracul. Şi nu poate zice nimeni că mai mult aer respiră bogatul decât săracul. Ci toate sunt puse la îndemâna tuturor şi toţi la fel se împărtăşesc din ele. Şi pentru care pricină a făcut Dumnezeu de obşte pe cele mai mari şi mai de nevoie, iar nu pe cele mai mici şi de jos. Pentru care pricină? Ca să se întreţină şi să se păzească viaţa noastră şi să înlesnească nevoinţa la lucrarea faptei bune.

Şi dacă cele necesare vieţii nu ar fi fost date de obşte, poate cei bogaţi, puind în lucrare lăcomia lor cea obişnuită, ar fi sugrumat de tot pe cei săraci. Că dacă la bani fac aceasta, cu mult mai mult ar fi făcut ia acelea. Şi dacă banii ar fi fost de obşte şi la îndemâna oricui, s-ar fi ridicat porunca milosteniei şi a dragostei de aproapele. Deci ca să trăim fără ele grijă şi fără teamă, de obşte ni s-au dat toate pricinile vieţii. Iar ca să avem putinţa a câştiga cununi şi laude, banii nu s-au dat de obşte. Aşadar, urând lăcomia şi vânând dreptatea, să dăm averile noastre săracilor, ca să luăm prin milostenia aceasta oarecare mângâiere a păcatelor noastre.

Dumnezeu te-a făcut bogat, de ce tu singur te faci sărac ? Te-a făcut bogat ca să ajuţi celor lipsiţi şi aşa să dezlegi păcatele tale. Ţi-a dat bani, nu ca să-i închizi spre pierzarea ta, ci ca să-i verşi spre mântuirea ta. Şi a făcut Dumnezeu averea celor bogaţi nestatornică şi lesne alunecătoare, ca văzând ei aceasta să-şi mai înceteze turbarea în agonisirea ei. Şi dacă acum când avuţia este aşa şi când multe vrăşmaşii se nasc din ea, aşa de mult se aprind cei bogaţi spre poftirea ei. ce ar fi fost dacă bogăţia ar fi fost statornică şi sigură; de cine le-ar fi fost milă celor bogaţi ? De cine s-ar fi înduplecat ? De care văduvă ? De care sărmani ? De care săraci ?

Deci să nu socotim că este mare bunătate bogăţia. Căci mare bunătate este nu a avea bani, ci a avea frică de Dumnezeu şi evlavie. Iată, dacă acum ar fi fost vreun drept, care să aibă multă îndrăzneală către Dumnezeu, cu toate că ar fi fost cel mai sărac dintre toţi oamenii, ar fi fost de ajuns să facă să înceteze nevoile acestea. Că ar fi fost de ajuns numai să întindă mâinile la cer şi să cheme pe Dumnezeu, şi ar fi trecut norul acesta. Iar aurul, care atât de mult se află strâns, mai netrebnic este şi decât lutul, ca să înceteze şi să risipească relele ce ne stau asupră-ne. Şi nu numai în primejdia aceasta, ci boală de ne-ar cuprinde, sau moarte, sau orice neputinţă de acest fel, vădită este slăbiciunea banilor, căci nu pot de la ei să aducă nici o mângâiere la cele ce ni se întâmplă.

Bogăţia întrece sărăcia, într-un fel, că cei ce o au se desfătează în toate zilele şi se umplu la ospăţuri de multă dulceaţă. Dar aceasta se poate vedea şi la mesele săracilor, ei se desfătează cu mai multă dulceaţă decât toţi bogaţii. Nu vă minunaţi, nici să socotiţi că ceea ce am zis este de necrezut ! Voi dovedi aceasta din viaţa de toate zilele. Ştiţi şi toţi adeveriţi că la ospeţe, nu bucatele fac dulceaţa, ci aşezarea celor ce se ospătează. Adică, de mănâncă cineva la masă flămând, hrana aceea, cu toate că va fi mai simplă decât toate bucatele, va fi mai dulce decât toate plăcintele şi dresurile şi decât alte îndulciri. Iar cel ce nu aşteaptă trebuinţa, nici nu are răbdare să flămânzească, lucru pe care îl fac bogaţii, că şi plăcinte de vor fi puse înainte, nu vor simţi dulceaţa  lor, fiindcă pofta lor nu este zădărâtă.

Şi ca dovadă că este aşa, martori sunteţi voi toţi. Dar să auzim  şi Scriptura ce zice: „Sufletul sătul batjocoreşte fagurii, iar sufletului flămând şi cele amare i se par dulci” (Pilde 27, 7). Şi ce este mai dulce decât fagurul şi mierea? Dar dulceaţa n-are valoare pentru cer ce nu este flămând. Ce este mai greu şi mai nesuferit ca amarul? Dar el este dulce celui ce se află în lipsă şi în sărăcie. Şi cum că săracii vin da masă când au trebuinţă şi foame, tuturor le este arătat, iar bogaţii nu aşteaptă acestea. De aceea ei nu dobândesc din hrană curata şi adevărata dulceaţă. Şi nu numai la bucate se întâmplă aceasta, ci şi la băuturi. Şi precum la cei săraci foamea face dulce firea bucatelor, aşa şi setea obişnuieşte să facă dulce băutura, deşi numai apă este.

Însuşi Proorocul zice: „Cu miere din piatră i-am săturat pe ei” (Ps. 80, 15), Nicăieri în Scriptură n-am citit că Moise a scos miere din piatră, ci peste tot râuri şi curgeri de ape reci. Ce înseamnă dar ceea ce s-a zis ? Că nu minte Scriptura. De vreme ce însetaţi erau ei şi obosiţi; atunci când întâmpinau curgeri de-ape reci, şi vrând Proorocul să arate cât de dulci erau pentru ei apele le-a numit miere, nu că apa s-a schimbat în miere, ci setea celor ce beau a prefăcut curgerile acelea mai dulci decât mierea. Ai văzut cum aşezarea celor însetaţi obişnuieşte să facă dulce şi băutura? Căci mulţi săraci, ostenindu-se şi ticăloşindu-se de multe ori şi aprinzându-se de sete, bând apă, cu dulceaţa ce s-a zis se împărtăşesc. Iar bogaţii bând vin dulce şi mirositor şi plin de toate aromatele ce poate avea vinul, nu simt aceiaşi veselie.

La fel şi la somn poate observa oricine, că se întâmplă. Că nu aşternutul cel moale, nici patul cel ferecat cu argint, nici liniştea ce Se face în casă, nici altceva de acest fel nu face somnul mai dulce şt mai odihnitor, ca osteneala şi culcarea atunci când este trebuinţă de somn. Aceasta o mărturiseşte cercarea lucrurilor, dar mai înainte de ea, o mărturiseşte puterea Scripturilor. Solomon, care a petrecut întru desfătare, zice: „Dulce este somnul slugii, ori puţin, ori mult de va mânca” (Eccl. 5, 11). Pentru care pricină a spus „ori puţin”. Una uscând trupul şi nelăsând pleoapele ochilor să se închidă, iar cealaltă, înghesuind şi strâmtorând duhul şi multe chinuri pricinuind trupului.

Dar deşi amândouă, acestea dacă s-ar întâmpla poate sluga să sufere ceva?”    Amândouă acestea, şi lipsa şi îmbuibarea aduc mângâiere şi osteneală. Că devreme ce toată ziua aleargă pretutindeni, slujind stăpânilor, ostenindu-se, şi nici măcar atâta răsuflând, mângâiere a acestor osteneli nu este alta decât dulceaţa somnului. Şi acest lucru s~a făcut de iubirea de oameni a lui Dumnezeu,  ca dulceţile să nu fie cumpărate cu aur şi argint, ci cu osteneala, cu trebuinţa cea de nevoie şi cu toată filosofia. Iar bogaţii nu sunt aşa, ci culcându-se pe aşternuturi moi, de multe ori priveghează toată noaptea. Şi multe, meşteşugind, nu dobândesc acest fel de dulceaţă.

Iar săracul încetând de ostenelile cele de toată ziua, avându-şi toate mădularele obosite, culcându-se, îndată primeşte un somn dulce şi odihnitor, luând prin aceasta nu puţină plată a ostenelilor celor cinstite. Deci dacă săracul cu mai multă dulceaţă doarme, bea şi mănâncă, de ce folos mai este bogăţia, fiind lipsită şi de bunătatea aceasta, cu care se părea că întrece sărăcia? Pentru aceasta  Dumnezeu din început a înjugat pe om cu osteneala, nu pedepsindu-l, ci înţe-lepţindu-l şi învăţându-l. Când Adam trăia viaţă fără de osteneală, a căzut din rai.

Iar Apostolul, când ducea o viaţă în osteneală  şi  primejdii,  cum  zice:  „în  osteneală şi în trudă, în privegheri adeseori, în foame şi în sete, în posturi de multe ori, în frig şi în lipsă” (II Cor. 11, 17), atunci s-a dus în rai. Deci să nu dispreţuim osteneala şi munca. Că şi mai înainte de Împărăţia cerurilor, aici mare răsplătire luăm, dobândind dulceaţa cea din osteneli. Şi nu numai dulceaţă, ci şi  –  ceea ce este mult mai scump decât dulceaţa  –  sănătate desăvârşită.  Căci asupra celor bogaţi năpădesc nu numai lipsa de dulceaţă şi de poftă; ci şi boli, iar săracii sunt scutiţi de mâinile doctorilor. Şi cu toate că vor cădea uneori în boală, se ridică degrab, izbăvindu-se de slăbiciune şi arătându-se cu trupurile sănătoase.

Mare avere este sărăcia, la cei ce o poartă cu înţelepciune; comoară nejefuită, toiag tare, comoara nefurată, stare nevrăşmăşită. Dar săracul pătimeşte necazuri şi strâmtorări? Mai mari strâmtorări şi vrăşmaşii sufere bogatul. Se defăima şi se ocărăşte săracul ? Dar bogatul se zavistuieşte. Nu este aşa de atacat săracul, precum este bogatul. Fiindcă din toate părţile este atacat şi de diavolul şi de oamenii vrăşmaşi, şi tuturor este rob din pricina averii celei multe şi a mulţimii lucrurilor. Cel ce are trebuinţă de multe, este nevoit sa linguşească pe mulţi şi cu multă necuviinţă şi înjosire să le slujească. Iar cel sărac, de va ştii să preţuiască liniştea, nici chiar de diavolul nu poate fi luptat şi biruit.

Iov era tare mai înainte, dar după ce a pierdut toate, atunci s-a făcut şi mai tare şi a câştigat strălucită biruinţă asupra diavolului. Şi apoi săracul de va şti să se ferească de rele, nu va putea fi ocărât. Căci ceea ce am zis pentru dulceaţă, că ea nu se câştigă din preţul cel mare al bucatelor, ei dintru aşezarea celor ce se ospătează, aceasta şi pentru ocară o zic. Că ocara, nu de la socoteala celor ce ocărăsc se întăreşte sau se stinge, ci de la aşezarea celor ce pătimesc. Adică, de te-a ocărât cineva şi ţi-a zis vrute şi nevrute, de vei râde de ocări şi nu vei primi cuvintele lui, mai presus de rană te faci, şi nu te-ai smintit ocărât.

Precum de am avea trup de diamant şi din toate părţile nenumărate săgeţi s-ar fi aruncat asupra noastră, tot aşa nu primim răni atunci când nu luăm aminte la ocărâtori. Nu pricinuieşte rană mâna celui ce sloboade săgeţile, ci el însuşi se răneşte prin ocările ce le. sloboadă. Aşa cu adevărat este şi aici. De vom şti să răbdăm, nu vom putea fi ocărâţi, nici vom pătimi vreun necaz. Te-a ocărât cutare, dar n-ai luat aminte la ocara lui, n-ai pătimit durere. Iată că nu te-ai ocărât, ci mai ales ai rănit. Căci atunci când cel ce a ocărât va vedea că ocara lui n-a rănit sufletul tău, el se răneşte mai mult. Şi cei ce se ocărăsc şi tac, rana ocărilor se întoarce la cei ce le-a trimis.

Deci să ne arătăm credincioşi întru toate, iubiţilor, şi sărăcia întru nimic nu ne va putea vătăma. Ci ne va folosi foarte mult şi mai străluciţi şi mai îndestulaţi decât toţi bogaţii ne va face. Căci cine era, spune-mi, decât Ilie mai sărac ? Dar biruia pe toţi bogaţii, pentru că era atâta de sărac, şi sărăcia aceasta a ales-o cu mintea sa bogată. Căci toată bogăţia banilor a socotit-o că este mai prejos decât mărimea lui de suflet şi nevrednică de vieţuirea lui şi de aceea a iubit atâta sărăcia. Şi de ar fi socotit că aceste de faţă sunt mari, nu ar fi dobândit numai un cojoc, defăimând toată deşertăciunea lucrurilor pământeşti. Nu aurul ca lutul îl vedea şi afară de haina aceea nimic mai mult n-a agonisit.

Dar împăratul avea trebuinţă de săracul acesta, şi cel ce avea atâta aur, caute la gura celui ce nu avea mai mult decât cojocul. Iată că mai strălucit decât porfira era cojocul, şi peştera Dreptului mai strălucită decât curţile împărăteşti. După aceea suindu-se la cer nimic n-a lăsat ucenicului fără numai cojocul. Cu acesta, zice, m-am; luptat cu diavolul, pe acesta şi tu luându-l, înarmează-te împotriva aceluia! Căci armă tare, cetate nebiruită şi turn neclătit este neagoniseala. Şi Elisei a primit cojocul ca pe o moştenire nepreţuită. Căci era cu adevărat moştenire, nepreţuită şi mai cinstită decât tot aurul. Şi îndoit era acela, că era şi sus Ilie şi jos Ilie.

Ştiu că fericiţi pe Dreptul acela şi fiecare din voi doriţi să fiţi. ca acela. Ce este dar, dacă vă voi arăta, că ceva cu mult mal mare decât acela am luat noi toţi, care ne-a învăţat Sfintele Taine. Ilie un cojoc a lăsat ucenicului, iar Fiul lui Dumnezeu suindu-Se la cer, Trupul Său ni l-a lăsat nouă. Şi Ilie dezbrăcându-se l-a lăsat, iar Hristos, şi nouă ni l-a lăsat şi cu el S-a înălţat. Deci să nu cădem cu mintea, nici să ne tânguim, nici să ne temem de greutatea vremurilor.

Căci cele ce a binevoit a-Şi vărsa Sângele Lui pentru toţi şi a ni-L da nouă, împreună cu Trupul, cum se va lepăda să facă orice pentru mântuirea noastră; Deci la aceste nădejdi îndrăznind, să-L rugăm pe El totdeauna, şi la rugăciuni şi la cereri să nu slăbim; şi de celelalte fapte bune să purtăm grijă cu dinadinsul, ca şi de primejdia ceea ce ne stă înainte să scăpăm şi bunătăţile cele ce vor să fie să le dobândim, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, I Se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.