Predica a XX-a despre statui

din „Predicile despre statui”

Predica  a XX-a

Ca să ne pregătim de împărtăşanie nu e deajuns postul, ci e nevoie şi de virtutea sufletului; cum trebuie să uităm supărările ce ni sau făcut, lege la care Dumnezeu ţine foarte mult, pentru că cei ce ţin mânia sunt chinuiţi şi înainte de iad. Despre cum trebuie să ne ferim de jurăminte şi despre aceia care nu s-au dezbărat de acest nărav
 

Ţinută cu zece zile înainte de Paşti, care, în acel an, cădeau la 25 Aprilie

1. Vremea se grăbeşte spre sfârşitul postului. Drept aceea şi noi, mai cu multă osârdie să ne dedăm virtuţii; căci precum cei care, la alergări prin aceea că au înconjurat locul de alergare de multe ori, nu se aleg cu nici un folos, dacă nu izbutesc să capete premiul; tot aşa şi noi, cu nimic nu ne vom alege din toate trudele şi ostenelile ce ne-am dat cu postul, dacă nu putem să gustăm cu cugetul curat din Sfânta Masă, De aceea am postit postul de patruzeci de zile, şi ne-am adunat de atâtea ori aici ascultând rugăciunile şi predica, pentru ca, prin această râvnă, ştergând păcatele ce s-au lipit de noi în orice chip anul acesta, cu duhovnicească încredere să ne împărtăşim în chip evlavios din acea jertfă fără sânge; dacă nu va fi aşa, zadarnic, de surda şi fără nici un folos ne-am necăjit cu acest post. De aceea fiecare să se socotească, ce păcat şi-a îndreptat, ce virtute a dobândit, de ce nărav s-a scăpat, ce pată de pe el şi-a spălat-o, şi întru ce s-a făcut mai bun. Şi dacă va descoperi că de pe urma postului s-a ales cu acest frumos câştig şi e încredinţat că şi-a îngrijit rănile cu cea mai mare luare aminte, să se apropie. Dacă, nesocotind acestea, nu se va putea lăuda decât cu postul, şi nu va putea dovedi că în alte privinţe s-a făcut mai bun, să rămână afară şi să între numai atunci când se va fi curăţat de toate păcatele. Să nu se bizuie numai pe post acela care a stăruit în rele fără să se îndrepte. Cel care n-a postit, poate fi iertat, când a făcut-o din pricina prea marei slăbiciuni a trupului; acela însă care nu şi-a îndreptat greşelile, e peste putinţă să găsească vreun temei de iertare.

N-ai postit din pricina slăbiciunii trupului. Dar — ia spune-mi — de ce nu te-ai împăcat cu duşmanii? Oare şi aici poţi să aduci ca temei slăbiciunea trupului? Şi iarăşi, dacă păstrezi ură şi pismă, cu ce te poţi dezvinovăţi? Căci nimeni, când e vorba de asemenea greşeli, nu aleargă la slăbiciunea trupului. Şi acesta e un semn al bunătăţii lui Hristos, că poruncile cele mai de seamă, ce cuprind în ele toată viaţa noastră, nu pot fi întru nimic vătămate de slăbiciunea trupului.

Prin urmare, deoarece avem nevoie de toate legile sfinte şi mai cu seamă de aceea care porunceşte să nu avem nici un duşman şi să nu ţinem mânia necurmat, ci să ne împăcăm îndată, haide să vorbim astăzi despre această poruncă. Căci precum cel care curveşte şi huleşte nu se poate împărtăşi din Sfânta Masă, tot aşa cel care are un duşman şi-i păstrează mânie neîncetat, nu poate primi Sfânta împărtăşanie.

Şi cu drept cuvânt.  Căci cine a curvit sau a păcătuit cu femeia altuia, îndată ce şi-a îndeplinit pofta, a pus capăt păcatului. Şi dacă cineva vrea, trezindu-se, să se ridice din această cădere, dând dovadă de multă  pocăinţă, are parte de oarecare mângâiere; acela însă care ţine  mânia,   păcătueşte  în fiecare zi şi nu-şi şterge nici odată păcatul. Pe de o parte odată cu nelegiuirea, s-a mistuit şi păcatul; aici — (când e vorba de cel ce ţine mânie) în fiecare zi se încearcă acelaşi păcat. La ce iertare — ia spune-mi— ne putem  atunci  aştepta,   dacă,  de bunăvoie, ne-am supus unei fiare aşa de crunte (păcatul)? Cum vei ruga pe Dumnezeu să fie blând şi blajin cu tine, când tu, pentru tovarăşul tău de robie, eşti aşa de hapsân şi neîndurător? O să-mi spui că te-a batjocorit. Dar şi tu batjocoreşti pe Dumnezeu adesea. Şi unde se potriveşte tovarăşul de robie cu Stăpânul? Şi apoi el — tovarăşul tău de robie—poate că te-a  batjocorit  fiind  nedreptăţit, şi tu te-ai oţărît: ci tu batjocureşti pe Stăpânul  tău, nu fiind nedreptăţit sau asuprit de el, ci primind binefaceri de la  el în fiecare zi.  Gândeşte-te că dacă  Dumnezeu ar vrea  cu de-amănuntul să cerceteze  greşelile ce le-am făcut faţă de El, n-am trăi nici măcar o singură zi- nDacă am ţine seama, Doamne, Doamne, de păcatele noastre, zice psalmistul, cine ar putea sâ fie găsit bun?” (Ps. 129, 3). Şi ca să las la o parte  toate  celelalte, pe care le ştie cugetul fiecăruia din acei ce păcătuiesc şi la care nu are de martori pe oameni, ci numai pe singur Dumnezeu, dacă ni s-ar cere socoteală numai de păcatele  acestea  făţişe şi mărturisite,  ce iertare am putea avea pentru acestea? Dacă ar cerceta nepăsarea  noastră în timpul rugăciunilor, şi  nesocotinţa  noastă, şi că, stând înaintea lui Dumnezeu şi chemându-L în ajutor, nici măcar atâta cinste şi ruşine faţă de El nu arătăm, cât arată robii pentru stăpân, ostaşii pentru căpeteniile lor şi prietenii faţă de prieteni? Căci şi când vorbeşti cu prietenul, eşti cu luare aminte faţă de el, însă când ai de-a face cu Dumnezeu, cerându-i iertare pentru atâtea păcate şi greşeli, adesea te leneveşti, şi, pe când genunchii ţi-s plecaţi jos la pământ, tu-ţi laşi cugetul să rătăcească în târg şi acasă, pe când limba ta aiurează vorbe făţarnice şi fără rost; şi lucrul acesta îl facem nu o dată sau de două ori, ci adesea. Dacă ar vrea Dumnezeu să cerceteze numai asta, oare ne va ierta, vom putea să ne dezvinovăţim în faţa lui? —Eu nu cred.

2. Ce-ar fi dacă ar da la iveală bârfelile cu care zilnic ne clevetim unii pe alţii, şi judecăţile cele nelalocul lor cu care judecăm pe aproapele nostru, nu de alta, dar fiindcă suntem cârcotaşi şi bârfitori: cu ce ne vom putea apăra şi ce vom spune? Şi iarăşi, dacă ar cerceta privirile noastre iscoditoare şi poftele cele rele, pe care le avem în cuget, adesea primind gânduri ruşinoase şi necurate de pe urma rătăcirii nestrejuite a ochilor, la ce osândă vom fi supuşi? Şi dacă ne-ar cere socoteală de ocări (căci oricine va spune —zice Evanghelistul Matei, 5, 22—fratelui său: Nebunule, va fi vinovat Gheenei focului), oare vom putea deschide gura, sau să desfacem buzele sau să spunem ceva—cât de cât—la aceasta?

Şi dacă cercetăm lăudăroşiile noastre privitoare la posturile noastre sau la milosteniile ce le facem, nu mai vorbesc de Dumnezeu, ci noi, cei păcătoşi, oare vom mai putea ridica privirile la cer? Iar cât priveşte uneltirile pe care le urzim unii împotriva altora, lăudându-ne fratele cât e de faţă şi vorbind cu el ca şi cu un prieten, iar când e dus, clevetindu-l, oare vom putea răbda pedeapsa dată pentru astfel de lucruri?

Ce să mai zic de jurăminte ? De minciună? De jurămintele strâmbe, de pizma, cu care pizmuim adesea pe cei de seamă, nu numai duşmani, ci şi prieteni? Şi că ne bucurăm când altora le merge rău, socotind necazurile altora drept o mângâiere pentru propria noastră nenorocire ?

Şi ce-am păţi dacă ne-ar trage la răspundere pentru uşurinţa noastră de la  soborurile bisericii? Ştiţi, de bună seamă, că adesea, pe când Dumnezeu vorbeşte cu noi prin gura prorocului, noi ne întindem cu vecinul la sfat despre lucruri care nu ne privesc de loc. Dacă, aşadar, lăsând pe toate celelalte, ar vrea să ne ceară socoteală numai pentru acest păcat, ce nădejde de mântuire am avea? Şi să nu-ţi închipui că greşeala aceasta e mică ; dacă vrei să-ţi dai seama de mărimea ei, cerceteaz-o la oameni şi atunci vei vedea cât de mare păcatul, cutează, când îţi vorbeşte ocârmuitorul, sau dacă vrei, unul din prietenii mai de seamă, să-l  laşi şi să agrăieşti pe sluga ta, şi atunci vei vedea cât de mare e greşeala ce-o are faţă de Dumnezeu, Dacă cel astfel jignit  e vreun om mai vestit, iţi va cere şi socoteală pentru batjocura ce i-ai făcut; ci  Dumnezeu,  căruia în fiecare  zi i se  aduc  asemenea  jigniri, ba chiar şi mai mari, şi nu numai de către unul, doi sau trei oameni ci aproape de către toţi, sufere şi e îndelung răbdător nu numai cu acestea, ci şi cu altele mult mai grele. Dar acestea sunt greşelile mărturisite şi cunoscute tuturor şi de către  aproape toţi cutezate; însă  sunt şi altele pe care le cunoaşte doar cugetul păcătoşilor. Dacă ne-am  gândi la toate  acestea şi le-am socoti cu noi înşine, chiar  dacă am fi cei mai haini şi cruzi oameni, cercetând mulţimea greşelilor noastre, de multă frică şi spaimă nici n-am mai putea să ne aducem aminte de jignirea pe care ne-au adus-o alţii nouă. Adu-ţi aminte de râul de  foc, de viermele  veninos, de judeţul cel înfricoşat, la care toate vor fi goale şi răsturnate: gândeşte-te că ceea ce acum e acoperit, atunci se va descoperi.

Dacă, deci, ierţi aproapelui  greşelile, păcatele ce ţi se descoperă acolo, ţi se şterg toate aici, şi te vei duce pe lumea cealaltă netârând cu tine greşelile făcute aici, aşa că (iertând altora) primeşti mai mult decât dai. Într’adevăr de multe ori am făcut păcate pe care  nu le ştie nimeni; apoi gândindu-ne că în ziua aceea păcatele noastre vor sta în faţa ochilor tuturor, ca privelişte pentru toată omenirea, socotim acest lucru mai greu chiar decât pedeapsa, fiind sugrumaţi şi încătuşaţi de cugetul nostru. Însă de ruşinea asta mare,  de astfel de păcate, de o asemenea pedeapsă putem să  ne spălăm,  iertându-i aproapelui; căci nimic nu stă deopotrivă cu această virtute. Vrei să afli puterea acestei virtuţi? „Dacă  Moise şi Samuel — zice Ieremia (15, 1) — s-ar înfăţişa înaintea mea,  inima  mea toată ar fi  cu ei (cu Iudeii)11. Dar cei pe care Moise şi Samuel N-au putut să-i smulgă mâniei lui Dumnezeu i-a putut scăpa această poruncă; de aceea  spunea întruna  acelora, cărora le-a zis  cele de  mai sus, îndemnându-i: „Nici unul să nu-şi aducă aminte în inima lui de răutatea fratelui său” (Zah. 7, 10) şi   „Nimeni să nu ţie  socoteală de răutatea aproapelui său” (Tot acolo 8, 17). Nu a zis numai: Iartă-l, ci: Nici să n-o ai în cuget, nici să ţii seama de ea (de greşeala aproapelui), înlătură-ţi cu totul mânia, nimiceşte această rană. Vrând să-l pedepseşti pe acela, te chinuieşti pe tine însuţi, de parcă ţi-ai pune mânia ca gâde şi ţi-ai sfâşia singur măruntaiele. Ce poate fi mai nenorocit  decât un om mâniat fără încetare? După cum nebunii nu se pot niciodată bucura de liniştea (cugetului), tot aşa şi cel care ţine mânia şi are duşman, niciodată nu va avea parte de pace, fierbând întruna şi sporind în fiece zi furtuna gândurilor lui, când  îşi  aduce  aminte  de vorbele şi faptele  aceluia,  umflându-se de duşmănie chiar numai la auzul numelui celui care l-a supărat, iar când îl vede tremură şi se teme, ca şi cum ar fi supus la cel mai greu chin. E destul să  vadă vreun lucru de-al lui; un veşmânt,  casa sau strada lui, ca să se, chinuiască şi, după cum hainele, faţa,  încălţămintea, casa ba chiar şi strada celor scumpi şi dragi obişnuiesc să ne umple de voie bună, orice vine de la  oamenii duşmani şi urîţi; sluga, prietenul, casa, strada sau orice alt lucru de la ei, dacă ne iese înainte, ne roade  sufletul şi cu fiecare lucru văzut, ne face altă rană.

3. Dar la ce avem nevoie de această împresurare, de acest chin şi pedeapsă a sufletului?   Chiar dacă gheena nu i-ar ameninţa pe cei ce sunt munciţi de ură, dar măcar numai din pricina caznelor ce le pricinuieşte ura, ar trebui să iertăm păcatele aproapelui nostru. Dar când ne  aşteaptă  pedeapsa  veşnică, ce lucru poate  fi mai neghiob  decât să te chinueşti şi  aci şi  acolo,  închipuindu-ţi că  pedepseşti pe duşman? Dacă vedem că acestuia îi merge bine, murim de necaz; dacă-I vedem că-i merge prost, ne e teamă să nu i se schimbe lucrurile spre bine; şi pentru amândouă aceste păcate, ne aşteaptă o pedeapsă neîndurătoare. ,,În poticnirea duşmanului să nu te bucuri” (Prov. 24, 17), zice Scriptura.

Să nu-mi vorbeşti de greutatea nedreptăţilor ce le-ai îndurat, căci nu acest lucru pricinuieşte la tine stăruinţa în mânie, ci faptul că nu-ţi aduci aminte de greşelile tale şi nici nu-ţi pui înaintea ochilor gheena sau teama de Dumnezeu. Şi ca să afli că aceasta e adevărat, voi lua dovezi din întâmplările acestui oraş când cei vinovaţi de nelegiuirile acestea  (dărâmarea statuilor) erau târîţi în judecată, când focul (la flacăra căruia erau canoniţi) ardea înăuntru, iar călăii îi înconjurau şi le sfâşiau coastele, dacă cineva stând acolo într-o  parte i-ar fi grăit  astfel: „Dacă aveţi duşmani, uitaţi mânia voastră şi atunci puteţi să scăpaţi de acest chin”,  oare nu s-ar fi rostogolit la picioarele aceluia să le sărute? Dar ce vorbesc de picioare? Dacă i-ar fi poftit să se învoiască a fi robi de aci încolo, ar fi primit şi această condiţie. Apoi dacă o pedeapsă omenească, ce are un sfârşit, birue orice  supărări,  cu  atât  mai  mult  pedeapsa veşnică, dacă gândul la ea ar stăpâni  mereu cugetul nostru, ar alunga din suflet nu numai mânia, dar şi orice gânduri rele. Căci ce e mai uşor decât să nu mai ţii mânia împotriva o-mului ce te-a vătămat? Pentru asta nu e nevoie de mari călătorii, de cheltuieli de bani, de mijlocirea altora; e de ajuns ca să vrei, şi virtutea aceasta şi-a şi împlinit lucrarea ei. Atunci de ce pedeapsă nu suntem noi vrednici, dacă din pricina unor treburi lumeşti ne supunem la îndatoriri vrednice de robi şi facem servicii mai prejos de  mândria  noastră, cheltuim parale,  stăm de vorbă cu portarii, ca  să ne gudurăm pe  lângă nişte   nelegiuiţi, şi într-un cuvânt, suntem gata la orice numai ca să ne ajungem scopul; iar când e vorba de o lege dumnezeiască, nu numai că pregetăm de a-l îmbia noi la împăcăciune pe fratele ce ne-a mâhnit, dar încă socotim o ruşine să alergăm noi mai întâi spre dânsul?

Oare socoti ca o ruşine, ca să te alegi tu mai întâi cu un câştig? Ba ar trebui să-ţi fie ruşine de a stărui în această patimă (a mâniei), aşteptând  să  vie la tine  pentru împăcare cel care te-a supărat: aceasta e ruşine, ocară şi cea mai mare pagubă. Căci cel care vine întâi, acela se alege cu câştigul. Dacă te lepezi de mânia ta, rugat fiind de altul, atunci acestuia i se  pune în socoteală fapta asta bună; căci nu din supunere către Dumnezeu, ci ca să-i faci aceluia pe plac, ai împlinit legea; dacă însă, fără să mijlocească nimeni, fără să vie nici acela care te-a jignit, ca să te roage (de împăcare), ci tu, lăsând la o parte orice ruşine şi codeală, alergi la cel ce te-a jignit, să te împaci cu el, atunci toată isprava e numai a ta şi tu vei primi toată răsplata. Dacă ţi-aş spune: Posteşte!, îmi pui înainte slăbiciunea trupului; dacă-ţi spun: Dă  săracilor! o să-mi vorbeşti de lipsa ta de mijloace şi de îndatorirea de a-ţi creşte copiii; dacă-ţi spun: Du-te mai des  la biserică!,  vorbeşti   de   grijile   tale   lumeşti: dacă-ţi spun: Du-te la sobor şi cată să înţelegi adâncimea învăţăturilor (creştine), vorbeşti de nepriceperea ta.  Dacă-ţi  spun: îndreaptă pe altul!, răspunzi că acela nu ascultă de sfaturile tale, căci adesea, când vorbeai, nu te-a luat în seamă. Scuzele astea sunt cam slabe, dar totuşi sunt  scuze. Dar dacă îţi voi  spune: Uită-ţi supărarea şi împacă-te!, atunci la ce pretext mai alergi? N-o să-mi poţi vorbi nici de slăbiciunea trupului, nici de sărăcie, nici de nepricepere, nici de treburi. De aceea păcatul acesta e mai de neiertat ca oricare altul.

Cum vei putea întinde mâna spre cer sau să-ţi mişti limba sau să ceri iertare? Căci chiar dacă Dumnezeu ar vrea să-ţi ierte păcatele, tu nu-i îngădui, de vreme ce ţii mânia în suflet împotriva tovarăşului de robie al tău. O să-mi spui că acesta e hain şi sălbatic, lacom, de pedeapsă şi de răzbunare. Dar tocmai de aceea să-i ierţi păcatele. Ai răbdat multe asupriri, ţi s-au hrăpit multe, ai auzit multe ocări, ai suferit pagubă în treburile cele mai de seamă, şi doreşti să-ţi vezi duşmanul pedepsit. Şi în aceasta ţi-e ţie de folos să ierţi. Căci dacă vrei să te răzbuni tu însuţi şi faci aceasta fie prin vorbe, fie prin fapte, fie rugându-te împotriva lui, atunci Dumnezeu nu îl va mai pedepsi, de vreme ce faci tu acest lucru: şi nu numai nu-l va pedepsi pentru nedreptăţile ce ţi-a făcut, dar te va mustra pe tine, pentru că l-ai nesocotit.

4. Şi dacă la oameni se întâmplă acest lucru, că dacă am bătut sluga cuiva, stăpânul ei se supără şi spune că l-am jignit; şi noi, dacă suntem năpăstuiţi sau de slugi, sau de oameni slobozi trebuie să aşteptăm hotărîrea stăpânilor sau a judecătorilor: dacă, prin urmare, în cele omeneşti nimeni nu dă singur pedeapsa, cu cât mai mult trebuie să păzim acest lucru în acele lucruri, în care Dumnezeu a fost pus judecător?

Te-a asuprit — zici — te-a vătămat şi ţi-a făcut nespus de multe rele; fereşte-te de a da tu singur pedeapsa ca să nu jigneşti pe stăpânul tău (Dumnezeu); lasă aceasta în grija Domnului; El va face lucrul acesta mult mai bine decât doreşti tu.

Ţie ţi s-a poruncit doar atât: să faci rugăciuni pentru acel ce te-a vătămat; ce hotărîre trebuie să ia în  privinţa acestuia, Dumnezeu şi-a lăsat-o pe seama Lui. Niciodată nu vei putea tu să te răzbuni cum te va răzbuna El, numai dacă laşi aceasta pe seama Lui şi nu blestemi pe cel vinovat, ci-l laşi pe Dumnezeu să hotărască. Căci chiar dacă iertăm celor ce ne-au greşit, şi ne împăcăm cu ei şi ne rugăm pentru dânşii, Dumnezeu nu-i iartă, dacă nu se  schimbă şi  dânşii şi nu se fac mai buni. Şi nu-i lasă, pentru că are în vedere folosul lor. Pe tine te laudă şi înţelepciunea ta o primeşte pe aceia însă îl pedepseşte, pentru ca să nu se facă  prin iertarea (dată de înţelepciunea) ta mai rău. Adesea mulţi fiind mustraţi de noi pentru că nu s-au înduplecat să se împace cu duşmanii când au fost îmbiaţi la aceasta, au găsit de cuviinţă să se desvinovăţească de răutatea lor în acest fel: Nu vreau să mă împac, ca să nu-l fac mai rău, mai hain, şi să nu mă dispreţuiască după aceea şi mai mult. Şi pe lângă aceasta mai spun şi aceea: „Mulţi oameni cred că din slăbiciune mă duc eu mai întâi să mă împac şi să-mi îmbiu duşmanul?” Toate  acestea   sunt  deşertăciuni.  Ochiul  cel neadormit a văzut cugetul tău; de aceea nu trebuie să ţii deloc seamă de tovarăşii tăi robie, când e vorba să îndupleci pe judecătorul ce are să te judece. Iar dacă  stai pe gânduri de teamă ca duşmanul să nu se facă şi mai rău din pricina omeniei tale, apoi află că nu aşa se face mai rău, ci mai rău se face, dacă nu te împaci cu el. Chiar dacă ar fi omul cel mai păcătos, şi chiar dacă nu ar spune şi n-ar vesti-o, chiar tăcând, el va încuviinţa felul tău  de  purtare, şi în cugetul lui va cinsti blândeţea ta; dacă. Însă, cu toate măgulirile şi cu toată omenia va stărui în aceeaşi răutate, va avea ca pedepsitor foarte crunt pe Dumnezeu. Şi ca să vă arăt că, chiar dacă Îl rugaţi voi pentru duşmanii voştri şi pentru cei care v-au asuprit, Dumnezeu  nu  îi  iartă, dacă e vorba să se facă mai răi prin îngăduinţa noastră, vă voi spune o poveste veche. Odată Maria a clevetit pe Moise, Ce face atunci Dumnezeu? Îi trimite lepra şi o face necurată, pe ea care era  cuminte şi cuviinciosă. Şi pe când Moise însuşi, cel nedreptăţit, se ruga de Dumnezeu s-o ierte, acesta n-a vrut. Ce spune el? „Dacă scuipând ar fi scuipat-o tatăl ei în obraz, nu s-ar fi ruşinat?  Să  rămână — zice— afară din tabără şapte zile” (Num. 12, 14). Ce vrea să zică cu asta? Dacă ar fi avut tată, şi dacă acesta ar fi îndepărtat-o  de la   faţa  lui, oare nu ar fi răbdat ea această mustrare? Pe tine însă te laud pentru dragostea ta de frate, pentru blândeţea şi omenia ta; ci eu ştiu când trebuie s-o iert pe ea de pedeapsă. Tu arată toată dragostea pentru fratele tău şi nu-i ierta greşelile din dorinţa ca el să capete o pedeapsă şi mai mare, ci din iubire şi cuget binevoitor.

Dar aceasta să ştii bine: cu cât te va nesocoti mai mult, când cauţi să te iei cu binele pe lângă el, cu atât îşi va atrage asupra  capului său a pedeapsă mai mare din partea Celui de sus. Ce spui? o să mă întrebi. Cu cât te iei mai cu binele pe lângă el, cu atât starea lui (pe ceea lume) ajunge mai rea! Da, o asemenea purtare e o  vină  pentru el, o laudă  pentru tine: laudă pentru tine pentru că, deşi l-ai văzut că ajunge astfel (mai rău), nu te-ai lăsat de a-l lua cu binele, pentru ca să faci voia lui Dumnezeu; pentru acela e însă un păcat, pentru că omenia ta nu l-a făcut mai bun. Ci Pavel spune că e mai bine ca alţii să fie învinovăţiţi din pricina noastră, decât noi din pricina altora. Şi nu-mi spune nici vorbele astea nesărate: „Să nu-şi închipuie — zici tu — că am alergat la el de teamă ca să nu mă dispreţuiască şi mai mult”. Astea-s vorbe pornite din un suflet copilăresc, nechibzuit, care e uluit de slava lumească. Închipue-ţi că ai venit de teamă şi simbria ta va fi cu atât mai mare, când ştiind şi acestea, ai răbdat totul de hatârul lui Dumnezeu. Cel care vânează slava cea lumească, şi care de aceea se împacă, acela e oprit de la  câştigul provenit din răsplată; acela însă care ştie bine că mulţi îl vor şi batjocori şi-l vor ocări, şi care totuşi chiar aşa mai încearcă să se împace, va avea parte de o cunună îndoită şi  întreită. Şi acesta e cu  adevărat cel ce face asta pentru Dumnezeu. Nu-mi spune, mi-a făcut cutare şi cutare neajuns. Chiar dacă s-ar  fi dovedit faţă de tine vinovat de  toate răutăţile  omeneşti şi  aşa Dumnezeu  ţi-ar  fi poruncit să-i ierţi totul.

5. Iată vă spun şi vă iau ca mărturie şi strig cu glas mare:  Cine are vreun duşman să nu se apropie de Sfânta Masă spre a primi trupul Domnului* Nimeni din cei care se apropie să nu aibă vreun vrăşmaş. Ai un duşman? Nu te apropia. Vrei să te apropii? Impacă-te şi apoi vino şi atinge jertfa sfântă. Şi nu eu spun acestea, ci mai de grabă Stăpânul care s-a răstignit pentru noi.  Pentru a te împăca cu Tatăl tău, El n-a şovăit de a se lăsa ucis, vărsându-şi sângele. Şi tu,  ca să te împaci cu tovarăşul tău de robie,  nu vrei să scoţi  măcar o vorbă şi nici să alergi cel dintâi. Ascultă ce spune Evanghelia despre astfel de oameni:  „Dacă, aducând darul tău la altar, îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta” (Mat. 5, 23); nu a zis: Aşteaptă ca acela să vină la tine, şi nici: Vorbeşte-i printr-un mijlocitor! nici: Cheamă pe altcineva ci: Tu însuţi du-te la acela: „Du-te, zice, şi împacă-te mai întăi cu fratele tău”  (Mat. 5, 24). O, faptă de  necrezut!   El nu socoate că e o ruşine, ca să laşi darul acolo, şi tu socoţi că e o ruşine să alergi mai întâi şi să te împaci?!  Şi cum poate fi o asemenea purtare vrednică de iertare? Dacă vezi un mădular de-al tău  tăiat, nu faci totul ca să-l lipeşti iar de trup ? Fă aşa şi cu fraţii tăi: Când îi vezi tăiaţi de la  prietenia cu tine, aleargă în grabă de-i îmbrăţişează,  neaşteptând să vină aceia mai întâi, ci tu zoreşte-te să iei mai întâi premiul.

Ni s-a poruncit să avem un singur duşman, diavolul. Cu el să nu te împaci niciodată, iar fratelui să nu-i porţi niciodată ură în inimă, ci chiar de se iscă vreo neinţelegere, aceasta să ţină doar o zi, şi să nu treacă de lungimea unei zile. „Soarele — zice Apostolul — să nu apună pe mânia voastră” (Efes. 4, 26).

Dacă te împaci înainte de seară, capeţi o oarecare iertare de la  Dumnezeu; dacă stărui să rămâi duşman şi mai departe, ura nu mai e fiica mâniei sau a supărării care te-au scos din fire, ci a răutăţii şi a unui suflet păcătos care nu unelteşte decât rele. Răul nu e numai că te lipseşti de iertare, dar şi îndreptarea se face din ce în ce mai greu. Dacă trece o zi, ruşinea se face mai mare, iar dacă trece şi a doua, sporeşte iarăşi.

Dacă se va adăuga şi a treia şi a patra, se va adăuga şi a cincea. Şi iarăşi din cinci se fac zece, din zece douăzeci, din douăzeci o sută şi în cele din urmă rana nu mai are leac; şi cu cât se adaugă mai mult timp, cu atât ne depărtăm mai mult (de împăcăciune). Fereşte-te, deci, omule, de aceste patimi nesocotite şi nu te ruşina, nu roşi, şi nu vorbi aşa: „Abia ne-am certat între noi şi ne-am spus atâtea, vrute şi nevrute; şi îndată să şi alerg să mă împac? Cine n-o să mă ocărască pentru uşurinţa mea?”. — Nici un om cuminte nu te va osândi pentru uşurinţa ta, ci, doar dacă te încăpăţinezi, atunci vor râde toţi de tine, atunci vei face mare înlesnire diavolului: împăcarea se face mai grea nu numai din pricina timpului, ci şi a lucrurilor care se ivesc între timp.

După cum „Dragostea acopere mulţimea păcatelor” (I Petr. 4, 8), tot aşa duşmănia face greşeli din cele care prin firea lor nu erau greşeli, aşa că toţi bârfitorii, ce se bucură de relele altora şi le vântură în toate părţile, găsesc crezare la unii ca aceştia. Ştiind acestea, preîntâmpină-l pe fratele tău şi ţine-l, ca să nu  dea înapoi, chiar de ar fi nevoie în ziua aceea să colinzi tot oraşul, chiar dacă ar trebui să ieşi afară din oraş, chiar de ar trebui să faci un drum foarte lung; lasă toate la o parte şi îngrijeşte-te de un singur lucru: să te împaci  cu fratele tău. Dacă e un lucru greu, gândeşte-te că rabzi toate astea pentru Dumnezeu şi vei avea o mângâiere deplină: aţâţă sufletul care caută să dea înapoi, care se teme, care roşeşte şi descântă-i mereu aşa: Ce zăboveşti? Ce te codeşti şi te  dai îndărăt? Nu e vorba  de alte lucruri trecătoare, nici de bani, ci de mântuirea noastră. Dumnezeu ne sfătuieşte să facem aşa. E prin urmare în faţa poruncilor Lui să lăsăm totul la o parte. Aceasta e un fel de târg sufletesc: să nu fim zăbavnici, să nu fim înceţi; să priceapă duşmanul că ne dăm toată osteneala ca să ne supunem poruncilor Domnului;  chiar dacă ne-ar batjocori din nou, chiar de ne-ar bate sau ne-ar face ceva şi mai rău, să răbdăm totul bărbăteşte, întrucât facem aceasta, nu atât de hatârul lui, ci de al nostru; mai înainte de toate celelalte virtuţi, de aceasta ni se va ţine nouă socoteală în ziua aceea (a judecăţii),, în multe am greşit, cu multe am păcătuit şi am întărâtat pe Stăpânul nostru care, din îndurarea sa, ne-a dat acest drum de împăcare; să nu părăsim, aşadar, această scumpă comoară. Crezi că n-a fost în puterea lui ca doar să ne poruncească a ne împăca, fără să ne dea nici o răsplată? Nu e nimeni să-I stea împotrivă cu vorba sau să-I îndrepte poruncile Lui. Totuşi din marea Lui bunătate ne-a făgăduit răsplată mare şi nespusă, şi pe care mai mult dorim a o dobândi: iertarea păcatelor, dându-ne totodată putinţa ca să ne supunem foarte uşor întru aceasta.

6. Atunci de ce iertare vom avea parte, dacă, fiind vorba să căpătăm aşa mare simbrie, nici chiar în acest fel nu ascultăm de legiuitor, ci stăruim în dispreţul nostru? Şi că aceasta înseamnă dispreţ, se vede de aci: Dacă împăratul ar fi făcut o lege, ca toţi duşmanii să se împace, căci altfel li se va tăia capul, nu s-ar grăbi toţi să se împace între ei? Eu aşa cred. Atunci cum vom avea parte de iertare, când nici atât respect n-avem faţă de Dumnezeu cât avem faţă de tovarăşii noştri de robie? De aceea ni s-a poruncit să spunem: „lartă-ne nouă greşalele noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Mat. 6, 12).

Ce poate fi mai blând, mai blajin ca această învăţătură? Te-a făcut pe tine judecător, când e vorba de iertarea păcatelor tale; dacă ierţi puţine, puţine ţi se iartă; dacă ierţi multe, multe ţi se iartă; dacă ierţi din înimă şi cu suflet curat, în acelaşi fel îţi iartă şi Dumnezeu ţie; dacă pe lângă iertarea dată, îl mai ai (pe vechiul duşman) şi ca prieten, aşa se va purta şi Dumnezeu cu tine: aşa că, cu cât va greşi cineva mai mult faţă de tine, cu atât trebuie să te grăbeşti mai mult să te împaci cu el, de vreme ce el e pricina care face să ni se ierte greşeli mai mari. Vrei să afli că pentru noi, dacă ţinem mânia, nu e nici o iertare, şi nici nu este cine să ne scape? Voi desluşi ceea ce vreau să spun. Aproapele te-a vătămat, ţi-a răpit bunurile, le-a pus la mezat, te-a asuprit; şi nu spun numai acestea, dar adaug şi alte rele mai mari, cât pofteşti de mari: a vrut să te ucidă, ţi-a scos o mie de primejdii în cale, te-a acoperit cu toate nedreptăţile, şi n-a lăsat neîntrebuinţată faţă de tine nici una din blestemăţiile omeneşti; şi ca să nu le socotim pe toate de-a fir a păr, presupune că te-a asuprit tu aşa fel cum n-a mai asuprit niciodată nimeni un om. Ei bine, nici chiar atunci nu vei căpăta iertare, dacă ţii mânie. Ce vreau să spun? Să presupunem că o slugă îţi datoreşte o sută de bani de aur, şi lui, iarăşi, îi datoreşte altul câţiva bani de argint. Datornicul slugii vine şi te roagă să mijloceşti ca să i se ierte datoria. Tu chemi pe sluga ta şi îi spui: Iartă acestui om datoria şi îţi scad această sumă din ce-mi datoreşti. Dacă acesta însă, în loc să-l ierte, ar avea neruşinarea şi ticăloşia să-l sugrume iar pentru acea datorie, apoi pe sluga asta l-ar mai scoate cineva din mâinile tale? Nu l-ai omorî în bătăi ca pe unul care ţi-a făcut cea mai mare jignire cu putinţă? Şi cu drept cuvânt, aşa va face şi Dumnezeu: în ziua aceea a judecăţii îţi va spune: Slugă păcătoasă şi nelegiuită cu totul, nu i-ai fi iertat din al tău, ci s-a poruncit să-i ierţi din aceea ce-mi datorai mie. Vorba ceea: iartă tu şi îţi voi ierta şi eu. Şi chiar dacă nu ţi-aş fi făcut înlesnirea aceasta, tot trebuia să-l ierţi (de datorie), din obligaţia ce o ai ca să dai ascultare stăpânului. Acuma însă, nu ţi-am poruncit ca un stăpân, ci am cerut o binefacere ca de la  un prieten, şi asta, din al meu, şi am făgăduit că-ţi vom’da în schimb mai mult. Şi nici aşa nu te-ai făcut mai bun. Oamenii, însă, în astfel de împrejurări, atât scad din datoria slugilor, cât făcea datoria iertată de aceştia. De pildă, sluga îi datora stăpânului său o sută de bani de aur, iar slugii îi datora celălalt zece bani de aur; dacă sluga iartă datornicului său zece bani de aur, stăpânul nu-i iartă slugii toată datoria de o sută de bani de aur, ci numai zece, şi restul i-l cere. Dar Dumnezeu nu face aşa; dacă numai puţine îi ierţi tovarăşului tău de robie, El îţi iartă ţie totul. De unde ştiu aceasta? Din rugăciunea (Tatăl nostru):.„Dacă iertaţi  oamenilor greşelile lor şi Tatăl vostru ceresc vă va ierta vouă greşelile voastre” (Mat. 6, 14). Câtă depărtare e între o sută de dinari (Iei) şi zece mii de talanţi (douăsprezece milioane lei aur), atâta este şi între datoriile acelora şi ale noastre (faţă de  Dumnezeu). De ce pedeapsă n-ai fi vrednic, tu care, fiind vorba să primeşti zeci de mii de talanţi în loc de o sută de dinari, nici aşa nu vrei să ierţi această mică datorie şi întorci  împotriva  ta  această  rugăciune?  Căci când spui: Iartă-ne nouă, precum şi noi iertăm”, însă tu nu ierţi, tu nu te rogi pentru altceva lui Dumnezeu, decât să te lipsească de orice apărare şi iertare, O să-mi spui: eu nu cutez să zic: „Iartă-mi mie, precum şi eu iert”, ci numai „Iartă-mi!” — Şi ce e cu asta? Chiar dacă nu zici tu, Dumnezeu aşa face. Şi lucrul acesta ni l-a desluşit prin cuvintele ce urmează după aceea (după „Tatăl nostru”)! „căci dacă — zice Evanghelistul — nu veţi ierta oamenilor, nici Tatăl vostru ceresc nu vă va ierta vouă”. Să nu socoţi deci a fi o prevedere că nu spui toată rugăciunea, şi să nu faci rugăciunea pe jumătate, ci să te rogi aşa cum te-a învăţat El, pentru ca şi nevoia de a spune zilnic această rugăciune umplându-te de teamă, să te silească a ierta pe aproapele tău. Nu-mi spune: L-am îmbiat adesea, l-am rugat, am stăruit şi tot nu s-a împăcat Să nu te laşi, până nu se va împăca. Căci Domnul n-a spus; Lasă darul tău şi du-te de te roagă de fratele tău, ci: „Du-te, împacă-te !” Aşa că chiar dacă îl rogi mult, nu te lăsa, până nu-l îndupleci, Dumnezeu ne îndeamnă în fiecare zi şi nu-L ascultăm, şi tot nu încetează de a ne îndemna. Şi tu pregeţi de a-l îndemna pe tovarăşul tău de robie?! Cum vei putea să te mântuieşti? L-ai rugat adesea şi adesea ai fost respins, — Dar vei primi cu atât mai mare răsplată. Căci cu cât acela se îndărătniceşte şi tu stărui în îndemnul tău, cu atât îţi va creşte simbria. Cu cât isprava aceasta întâmpină mai multe greutăţi, iar împăcarea mai multă trudă, cu atâta şi păcatul aceluia e mai mare şi mai strălucite cununile răbdării tale. O astfel de putere nu numai s-o lăudăm, ci s-o arătăm şi în fapte, şi să nu dăm înapoi până nu ne vom întoarce iar la vechea prietenie. Căci nu e de ajuns să nu vătămăm, să nu asuprim şi să nu purtăm în cuget ură duşmanului, ci trebuie să-l facem să fie cu bunăvoinţă pentru noi.

7. Aud pe mulţi spunând: eu nu-l  urăsc, nu sunt supărat, n-am nimic a împărţi cu dânsul. Dar Dumnezeu  n-a  poruncit  ca să n-ai nimic a împărţi cu el, ci să ai multe laolaltă cu el. De aceea îţi e frate, de aceea nu a zis: Iartă fratelui tău, ce ai împotriva lui, ci „Du-te, mai întâi împacă-te cu el”, chiar dacă are ceva împotriva ta, şi să nu te laşi până nu uneşti acel mădular (cu restul trupului) spre bună înţelegere. Ca să-ţi agoniseşti o slugă bună, dai şi aur şi stai de vorbă cu mulţi negustori (de robi) şi adesea faci chiar o lungă călătorie. Şi ca să-ţi faci din duşman prieten, nu vrei să răscoleşti pământul, hai? Dar cum te vei putea ruga lui Dumnezeu, tu care  nesocoteşti această poruncă a Lui? Ci câştigarea unei slugi nu va putea să ne fie de cine ştie ce mare folos, pe când un duşman ajuns  prieten îl va face pe  Dumnezeu să fie îndurător şi  binevoitor faţă de noi şi să ne ierte mai cu uşurinţă păcatele; ne va aduce apoi multă laudă în faţa oamenilor şi multă siguranţă în viaţă, fiindcă nimic nu e mai primejdios decât să ai chiar şi un singur duşman. Căci faima cea bună a purtării noastre e vătămată, când acela spune la toţi tot felul de clevetiri împotriva noastră, şi cugetul nostru se turbură şi sufletul nostru se nelinişteşte şi suntem frământaţi de o necurmată furtună a gânduri tari. Ştiind toate acestea să ne scăpăm de osândă şi pedeapsă, să ne lăsăm cuprinşi de o sfială sfântă atât pentru toate cele spuse mai sus, cât şi pentru praznicul de faţă (Paştele anului 387), şi ceea ce vrem să dobândim (adică iertare) de la  împărat din pricina acestei sărbători, de aceea să facem şi noi parte altora. Ci aud pe mulţi spunând că, oricum, împăratul, spre a cinsti praznicul Sfintelor Paşti, se va împăca cu cetatea noastră şi-i va ierta toate greşelile. Cum n-ar fi, aşadar, nedrept, ca atunci când vrei să fii iertat de alţii, să pui înainte această sărbătoare şi cinstea ce i se cade, iar când ni se porunceşte să ne împăcăm cu alţii, să o necinstim şi să o socotim drept nimic? Nimeni, nimeni, vă spun, nu necinsteşte atât de mult această sărbătoare, ca acela care o prăznueşte cu vechea mânie în suflet; unul ca acesta n-o poate prăznui chiar dacă n-ar pune zece zile în şir nimic în gura lui. Unde e ură şi duşmănie, acolo nu poate fi praznic sau sărbătoare. Cutezi cumva să te apropii de Sfânta Masă cu mâinile nespălate chiar dacă ar fi vreun zor mare? Nu te apropia, deci, nici când ţi-e sufletul cu prihană. Acest din urmă lucru e mai cu păcat şi aduce cu sine o pedeapsă mai mare. Nimic nu umple atât cugetul de necurăţenie, ca mânia ce stăruie neîncetat în suflet. Acolo unde e mânie sau supărare, nu zboară duhul blândeţii. Şi dacă omul e gol de Duhul Sfânt, ce nădejde de mântuire va avea? Când va şti să păşească drept? Drept aceea, iubitule, cată ca nu cumva,. când vrei să-ţi răzbuni pe duşman,  să  aluneci în prăpastie şi să te pustieşti de ocrotirea lui Dumnezeu. Mai ales că, chiar dacă lucrul ar fi foarte greu, mărimea pedepsei (ce ne aşteaptă pe cea lume) izvorîte din neascultare ar fi în stare să ridice chiar şi pe cel mai căzut ş| mai netrebnic, înduplecându-l să rabde orice trudă; ci acum cuvântarea mea a arătat dimpotrivă, că dacă e bunăvoinţă la mijloc, lucrul e destul de  uşor.

Să nu arătăm deci uşurinţă când e vorba de viaţa noastră, ci să fim cu osârdie şi să facem totul pentru a ne înfăţişa la Sfânta Masă fără duşmani. Dacă suntem cu luare aminte, nici una din poruncile lui Dumuezeu nu e grea, ceea ce se vede din fapta celor ce au izbutit să se îndrepte. Câţi erau furaţi de nărav şi de a jura şi socoteau că e greu să te tămăduieşti de acest viciu?! Şi totuşi, mulţumită lui Dumnezeu, fiindcă aţi dat dovadă măcar de puţină râvnă, în cea mai mare parte v-aţi spălat de acest păcat.

De aceea vă îndemn să vă lăpădaţi şi de ce-a mai rămas şi să vă faceţi altora învăţători. Iar acelora care nu s-au îndreptat încă, ci se leagă de timpul îndelungat în care mai înainte au jurat, şi pretind că nu se poate ca într-un timp aşa de scurt să smulgă un obicei înrădăcinat de atâţia ani, le-aş spune că atunci când trebuie să împlinim o poruncă de-a lui Dumnezeu, nu e nevoie de timp, sau de un mare număr de zile ori de ani întregi, ci numai de teamă şi de un suflet plin de evlavie, şi atunci vom birui totul în scurtă vreme.
        
Şi ca să nu credeţi că eu spun acestea aşa într-o doară daţi-mi pe mâna mea zece zile pe omul cel mai plecat spre jurăminte şi despre care voi sunteţi încredinţaţi  că  din gura  lui ies cu mult mai multe jurăminte decât vorbe, şi dacă în aceste puţine zile nu l-oi dezvăţa de acest nărav, să mă  osândiţi  la cea  mai grea pedeapsă; şi cum că vorbele acestea nu sunt laudă goală, vă voi desluşi din întâmplări petrecute mai înainte. Cine au fost mai nesocotiţi ca Niniviţii? Cine mai fără minte ca ei? Şi totuşi, barbarii şi  neghiobii  aceştia,   care nici odată nu auziseră un filosof, cărora nimeni nu le-a împărtăşit astfel de  învăţături,   după ce  au   auzit   aceste   vorbe   ale   prorocului: „Încă trei zile şi Ninive va fi dărâmată” (Iona 3, 4), în trei zile s-au lepădat de năravul cel rău: curvarul s-a făcut om cuminte, hainul s-a făcut blând,   asupritorul şi lacomul  s-a  făcut cumpătat şi  prietenos, cel  trândav s-a  făcut harnic. Şi nu s-au tămăduit de unul, de două, de trei sau de patru viţii, ci de toate  odată. De unde se  vede  aceasta? — Din  vorbele prorocului care îi pârîse  pe ei, şi  care spusese că s-a  suit  la   cer strigătul răutăţii  lor (Iona 1, 2). El însuşi, zic, a  adus şi mărturia bună despre ei, zicând; „A văzut Dumnezeu că fiecare sa depărat de drumurile  lui  cele rele” (Tot acolo 3, 10), n-a vorbit de fiecare nărav în parte i de preacurvie,   de stricarea casei altuia sau de furt, ci: de drumurile  Iul pele rele. Şi cum s-au lăsat de ele ?   Cum a ştiut Dumnezeu, nu cum a socotit omul. Apoi nu ne e ruşine şi nu roşim că   nişte   barbari numai în trei zile au fost în stare să se vindece de toată răutatea lor, şi noi, în atâtea zile, învăţaţi şi dădăciţi, să nu putem butii nici măcar un singur nărav urât?

Ci ei ajunseseră la cel mai mare grad de stricăciune* Căci când auzi spunându-se: Strigătul răutăţii lor s-a suit până la mine”,  să na înţelegi altceva decât răutatea lor fără margini; şi totuşi, în trei zile au putut să dobândească întreaga virtute. Căci unde e frica de  Dumnezeu, acolo nu e nevoie de zile sau de vreme îndelungă ; după cum, dimpotrivă, unde nu e frică,   zilele   nu  aduc cu  sine  nici un   folos. După cum, dacă speli vasele ruginite  numai cu apă, oricât timp te-ai trudi, n-aisă le curaţi de rugina lor, şi dacă le bagi în   cuptor, le faci mai strălucitoare  decât  când  au fost noi;   tot astfel şi  sufletul  întinat  de veninul păcatului: dacă se va şterge doar uşor şi de mântuială,   şi de s-ar  pocăi în   fiece   zi,  tot n’o să facă ispravă; însă, dacă se va arunca, ca   într-un   cuptor,   în   frica   lui   Dumnezeu, în scurtă vreme se va spăla de orice  păcat. Să nu amânăm, aşa  dar, pe  ziua de mâine: „Căci nu   ştim ce va aduce  ziua de mâine” (Prov. 27, 1); şi să   nu   spunem:   vom  birui obiceiul cel rău încetul cu încetul, căci acest „Incetul cu încetul” nu   ne  va  părăsi  nici odată. Ci, lăsând toate astea la o parte, să spunem: Dacă nu ne vom vindeca  azi  de  obiceiul de a jura, nu ne vom mai   desbăra   de el nici odată, chiar de ne-ar strâmtară o  mie de treburi, chiar de ar trebui să murim, de-am îi supuşi la casne, de-am pierde totul: nu-i vom da prilej din trândăvia noastră diavolului şi nici temeiu din pregetul nostru. Dacă Dumnezeu va vedea sufletul tău înflăcărat şi râvna ta cea trează, El însuşi va da o mână de a-jutor pentru îndreptarea ta. Vă rog şi vă iau mărturie: să fim harnici, să nu ne auzim şi noi vorbe ca acestea: „Oamenii din Nlnioe se vor ridica şi vor osândi neamul acesta11 (Luca 11, 32), pentru că aceia, odată dojeniţi,, s-au îndreptat, noi însă, atât de des sfătuiţi, nu ne dăm pe brazdă; aceia au propăşit în toate virtuţile, noi nici măcar în o parte a virtuţii. Ameninţaţi cu dărâmarea, ei s-au îngrozit ; noi nu ne speriem nici de ameninţarea cu Gheena. Ei nu s-au împărtăşit nici din învăţăturile prorocilor, pe când noi ne bucurăm şi de necurmata învăţătură şi de belşugul harului» Spun acestea, nu că v’aş învinovăţi de păcatele voastre, ci de ale altora. Căci eu ştiu că voi împliniţi, precum v’am sfătuit înainte, legea despre jurăminte. Dar nu e de ajuns aceasta pentru mântuirea noastră, dacă nu vom îndrepta şi pe alţii, învăţându-i, de vreme ce nu a scăpat de pedeapsă nici acela care a adus talantul şi a dat toată suma ce i se încredinţase (Mat. 25, 30), deoarece nu sporise cu nimica ceea ce i s-a dat.

Deci nu trebuie să ne uităm numai la aceea, dacă noi ne-am descotorosit de acest păcat, ci să nu ne lăsăm până nu vom scăpa şi pe alţii de acest nărav. Fiecare să aducă lui Dumnezeu zece prieteni îndreptaţi, fie ucenici, fie slugi; dacă n-ainici ucenici, nici slugi, ai cel puţin prieteni; îndreptează-i pe aceştia. Şi să nu-mi spui: Ne-am desvăţat de năravul de a jura des; numai arareori ne mai dăm în petec; trebuie să te desberi   şi  de  această raritate! Dacă ai fi pierdut un ban de aur, ia  spune-mi, nu te-ai duce la toţi să întrebi şi să cercetezi spre a-l găsi? Fă şi cu jurămintele tot aşa. Dacă vezi că pe  neaşteptate ai alunecat iar spre măcar un singur jurământ, geme, vaietă-te, ca şi cum ai fi pierdut totul. Iarăşi spun ce am spus şi mai înainte: închide-te în casă şi orândueşte cu soţia, cu copiii, cu cei ai casei, o clacă —să-i zicem— sau o deprindere (sufletească): vorbeşte întâi aşa cu tine însuţi. Nu mă voi apuca de vreo treabă personală sau obştească, până nu mă voi îndrepta. Dacă vă veţi învăţa pe feciorii voştri în acest chip, şi aceia, la rându-le, pe ai lor,  şi dacă învăţătura asta se răspândeşte până la sosirea lui Hristos, ea va aduce o mare răsplată celor ce au înfipt primele  rădăcini.  Dacă fiul  tău va învăţa să spună: Crede nu va putea  să se ducă la teatru,  sau să  intre  în  cârciumă ori să joace zaruri. Căci cuvântul  acela  slujindu-i ca un frâu gurii, chiar fără voia lui îl va mână spre ruşine şi sfiiciune;  dacă  odată ar fi zărit acolo, n-ar şti cum să se dosească mai grabnic. Dar alţii vor râde  de  tine;  ci mai de grabă plânge-i tu pe ei.

Şi de Noe au râs mulţi când îşi tocmea corabia, dar când a venit potopul, el şi-a râs de ei sau mai bine zis, un om drept ca el n-a râs nicidecum, ci a plâns şi a suspinat. Deci, când îi vezi râzând, gândeşte-te că dinţii care râd acum, atunci vor plânge şi vor scrâşni din greu, şi că în acea zi (a judecăţii), clănţănind din dinţi şi scrâşnind îşi vor aduce aminte de acest râs; atunci îţi vei aduce şi tu aminte de râsul acesta. Cât a râs bogatul acela de Lazăr? Dar, după ce l-a zărit în sânul lui Avraam, el singur (bogatul) s-a plâns pe sine cu lacrimi amare, Gîndindu-te la toate acestea, mână-i pe toţi repede la împlinirea poruncii. Nu-mi spune: ,,incetul cu încetul” şi nici nu mai amâna pe mâine, căci ziua de mâine n’o să ia nici odată sfârşit. Au trecut, deci, patruzeci de zile; dacă va trece şi Pastele cel Sfânt, nu-l voi mai ierta pe nimeni, nici nu voi mai da sfaturi, ci mă voi sluji de poruncă şi voi fi de o asprime ce vă va pune pe gânduri. Apărarea aceea întemeiată pe obişnuinţă nu e deloc temeinică. De ce hoţul, spre a fi scutit de osândă, nu pretextează şi el obiceiul. De ce nici ucigaşul, nici curvarul? Vă spun, deci, la toţi, şi vă iau ca mărturie, că dacă mă voi întâlni cu câte unul şi-l voi încerca (şi de bună seamă că-l voi încerca) şi voi descoperi că sunt unii ce nu s-au vindecat de acest nărav, îi voi pedepsi, poruncindu-le să rămână departe de Sfintele Taine, nu ca să rămână afară, ci ca să se apropie de ele după ce se vor fi îndreptat, ca să poată cu cuget curat să se înfrupte din Sfânta Masă; căci asta înseamnă să te împărtăşeşti. Fie ca prin rugăciunile căpeteniilor şi ale tuturor sfinţilor, lepădându-ne şi de acesta şi de toate celelalte păcate, să dobândim împărăţia cerurilor prin harul şi îndurarea Domnului nostru Iisus Hristos, cu care se cuvine Tatălui împreună cu Duhul Sfânt slavă, cinste şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.