din „Predicile despre statui”
Predica a XV-a
Tot despre nenorocirea Antiohiei şi despre aceea că frica este peste tot folositoare şi că jalea e mai folositoare decât râsul şi despre zicerea aceea: „Să ştii că treci prin mijlocul curselor” şi că e mai rău să juri decât să ucizi
1) Ţinută la 20 Martie
1. Şi azi, şi sâmbăta trecută trebuia să vorbesc despre post şi totuşi nimeni să nu-şi închipuie că ceea ce s-a spus până acum a fost nelalocul lui. Căci în zilele de post nu e nevoie de sfaturi şi îndemn, deoarece astfel de zile îi stârnesc chiar şi pe cei mai trândavi la întrecerea postului. Fiindcă însă, mulţi oameni, când e vorba să înceapă postul, se dedau la mâncare şi băutură din belşug, ca şi cum pântecele ar lua măsuri să facă faţă unei împrejurări; şi fiindcă iarăşi când ies din post ca dintr-o lungă foamete, scăpaţi parcă din o închisoare cumplită, aleargă fără ruşine la ospeţe zorindu-se parcă să piardă prin necumpătarea la mâncare folosul ce-l avuseseră de pe urma postului, a fost nevoie şi atunci şi este şi acum să încep o vorbire despre cumpătare.
Totuşi nici înainte n-am spus aşa ceva şi nici acum nu vom spune. Frica de nenorocirea ce ne ameninţă e în stare să cuminţească sufletele mai bine decât orice sfat şi îndemnuri. Căci cine e atât de păcătos şi nemernic să se îmbete pe o astfel de furtună? Cine e atât de nesimţitor, ca în vreme ce cetatea e aşa de frământată şi e ameninţată de o asemenea scufundare, să nu stea treaz şi de veghe şi să nu fie călăuzit de această spaimă, mai bine decât de orice sfat sau îndemn? Vorba nu va putea lucra asupra sufletului atâta, cât lucrează teama; şi asta se poate dovedi prin cele întâmplate acum. Câte cuvântări n-am ţinut, sfătuind pe mulţi din cei nepăsători şi îndemnându-i să lase teatrele şi scenele de desfrâu ce se înfăţişează acolo. Dar ei N-au ascultat, ci într-una, până în ziua aceasta, alergau la priveliştea nelegiuită a dansatorilor, puneau în faţa adunării pline din Biserica lui Dumnezeu o adunare a diavolului, iar strigătele de acolo, mânate încoa cu multă putere, ţineau isonul cântărilor noastre bisericeşti. Dar iată acum, când noi am tăcut şi nu mai vorbim despre aceasta, ei singuri (locuitorii iubitori de jocuri şi reprezentaţii), nesiliţi de nimeni, au închis de bună voia lor teatrul şi drumul ce ducea la locul de alergări de cai. Mai înainte mulţi din ai noştri alergau acolo, acum însă, toţi cei de acolo au fugit la biserica noastră şi toţi laudă pe Dumnezeul nostru.
Vezi ce câştig iese din teamă? Dacă teama n’ar fi ceva bun, părinţii nu ar tocmi dascăli (pedagogi) pentru feciorii lor, nici legiuitorii n’ar orândui diregători în cetăţi. Ce-i mai grozav pa gheena? Dar nimic nu e mai folositor decât frica de ea; căci teama de gheena ne aduce cununa domniei. Unde e teamă, nu e pismă; unde e teamă, dragostea de bani nu ne mai sâcâie; unde e teamă, s-a stins mânia, s-a smerit dorinţa cea rea, orice patimă fără minte e alungată. Şi precum de o casă păzită mereu de un ostaş înarmat nu va cuteza să se apropie nici tâlhar, nici hoţ, nici vreunul din cei ce sunt deprinşi să facă astfel de isprăvi, tot astfel, dacă sufletul nostru e cuprins de teamă, nu se va strecura spre noi nici una din patimile josnice, ci toate vor fugi, vor fi alungate de pretutindeni de către teama stăpânitoare. Şi nu numai cu acest câştig ne alegem de pe urma temerii, ci şi cu altul mult mai mare. Căci ea nu numai că alungă toate patimile noastre cele rele, dar aduce cu sine foarte uşor virtutea. Unde e teamă, acolo e şi râvna de a face pomană, năzuinţa de a-şi spori rugăciunile, lacrimi fierbinţi, necontenite, şi gemete întovărăşite de multă smerenie. Nimic nu mistuie mai bine păcatele, nu face să crească mai bine şi să încolţească virtutea, decât firea temerii celei neintrerupte. De aceea cel care nu trăieşte în teamă, nu poate să se îndrepte; după cum iarăşi e peste putinţă să păcătuiască cel care trăieşte în teamă. Să nu ne plângem, deci, iubiţilor, nici să nu fim abătuţi din pricina necazului de faţă, ci să admirăm iscusinţa lui Dumnezeu. Căci pe unde nădăjduia diavolul să dărâme cetatea noastră, pe acolo a ridicat-o şi a îndreptat-o Dumnezeu. Diavolul a însuflat unor oameni nelegiuiţi gândul să dărâme statuile împărăteşti, ca să fie pustiit până şi pământul cetăţii, dar Dumnezeu s-a folosit tocmai de această faptă pentru îndreptarea noastră, alungând nepăsarea noastră prin teama de ameninţarea ce vă aştepta; şi s-a întâmplat tocmai dimpotrivă de cum voia diavolul, prin acelea ce pregătea el. Căci cetatea noastră se curăţeşte pe zi ce trece, şi străzile, răspântiile şi pieţele au scăpat de cântecele desfrânate şi desmăţate, şi oriunde te-ai uita numai rugăciuni şi binecuvântări şi lacrimi în loc de râs fără rost, şi vorbe pline de cuminţenie în loc de vorbe ruşinoase: astfel tot oraşul a ajuns o biserică, întrucât toate prăvăliile sunt închise, toţi îşi petrec întreaga zi în aceste rugăciuni obşteşti şi toţi, cu multă râvnă, într’unul şi singur glas cheamă pe Dumnezeu. Ce cuvântare ar fi putut vreodată să aibă aşa putere? Ce sfat? Şi cât de lungă vreme?
2. De aceea să mulţumim lui Dumnezeu, să nu ne supărăm, să nu ne mâniem. Cum că teama e un bine, ne-au dovedit-o cele pomenite: dar auzi-l şi pe Solomon vorbind cu înţelepciune despre aceasta, pe Solomon cel care a trăit în desfătare deplină şi şi-a putut împlini toate voile. Ce spune acela: „E mai bine să mergi în casa jalei, decât sâ mergi în casa râsului” (Ecl. 7, 3). — Ce vrei să zici? Ia spune-mi. E mai bine să mergi unde e jale, lacrămi, tânguiri, durere şi descurajare mare sau unde sunt jocuri, chimvale, râs, desfătare, belşug de mâncări şi beţie? — Da, zice. — Dar de ce ? Din ce pricină ? Ia spune-mi. — Din cele dintâi te alegi cu semeţie, din aceasta din urmă cu cumpătare. Şi apoi dacă merge cineva la ospăţul unuia mai bogat, nu-şi va mai privi la întoarcere gospodăria lui cu aceeaşi plăcere, ci la femeia lui va veni cu scârbă, cu scârbă se va înfrupta din masa lui, va fi urîcios pentru slugi şi pentru copii şi tuturor celor din casă, deoarece acum, când vine de la belşugul altora îşi vede mai bine sărăcia lui. Dar răul nu se opreşte aci, ci adesea mai pismuieşte şi pe cel ce l-a poftit la ospăţ. într-un cuvânt, nu se alege cu nici un bun când se întoarce acasă. La cei ce se jelesc n-aisă vezi aşa ceva, ci la ei e multă cuminţenie, multă cumpătare. Căci îndată ce ajungi în tinda casei unde e un mort, şi vezi pe răposat zăcând fără glas, iar pe nevasta lui smulgându-şi părul, sfâşiindu-şi obrajii, lovindu-şi braţele, te smereşti, te posomorăşti şi nici unul din cei de faţă nu spune altceva decât că: Nimic nu suntem, iar răutatea noastră e nespusă. Ce vorbe ar putea fi mai cuminţi decât acestea, prin care recunoaştem şi nimicnicia firii, şi bârfim răutatea şi socotim că toate cele de faţă nu sunt nimic; cu alte cuvinte, dar în acelaşi înţeles, spunem vorbele acelea minunate şi pline de înţelepciune ale lui Solomon: „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune?” (Ecles. 1, 2). Cel care întră în casa cernită, îndată plânge pe cel mort, chiar dacă i-a fost duşman. Vezi cu cât e mai bună casa aceasta decât aceea! Căci acolo (in casa veseliei), chiar dacă ţi-e prieten, te pismuieşte; aci, chiar dacă ţi-e duşman, te plânge. Tocmai ce cere mai ales Dumnezeu: să nu te bucuri de necazurile altuia. Şi nu numai cu aceste bunuri te alegi de aci, ci şi cu altele nu mai mici ca acestea. Căci fiecare îşi aduce aminte de păcatele lui şi de judecata cea cumplită, şi de răspunderile acelea, şi de scaunul acela de judecată; şi chiar dacă ar fi suferit din partea altora nenumărate necazuri şi ar avea acasă tot felul de supărări, se întoarce la el cu leacul tuturor acestor neajunsuri. Dându-şi seama că ceva mai târziu şi el va păţi acelaşi lucru, ca şi toţi cei ce-s plini de îngâmfare ; că toate bunurile de aci, fie plăcute sau neplăcute, sunt vremelnice uitând de orice mâhnire şi pismă şi uşurându-şi sufletul, se va întoarce acasă uşor ca o pasăre. De aci încolo va fi mai blând cu toţi, mai omenos, mai apropiat şi mai înţelept, pentru că teama de cele viitoare a întrat în sufletul lui şi i-a mistuit toţi spinii. Ştiind toate acestea, spune că: „Mai bine să mergi Ia casa de jale, decât să mergi la casa de băutură” (Ecl. 7, 3). De aci te alegi cu toropeala, de acolo, cu neliniştea; de la una cu dispreţul, de la cealaltă cu teama care ne duce spre orice virtute. Dacă teama n’ar fi fost un lucru bun, Hristos n’ar fi ţinut acele lungi cuvântări în care vorbea despre pedepsele şi chinurile viitoare. Teama nu e altceva decât un zid de adăpost şi un turn ce nu poate fi dărâmat. Şi avem nevoie de multă apărare, căci şi laţurile ne pândesc pretutindeni. După cum acelaşi Solomon ne învaţă zicând: „Dă-ţi seama că treci prin mijlocul curselor, şi că umbli pe meterezurlle zidului” (Isus Sirah 9, 20).
A, cât de plină de bunuri e această zicală, nu mai puţin decât cele de mai sus.
Să o scriem aşadar fiecare în înima lui şi să o purtăm în aducerea noastră aminte, şi nu vom mai păcătui. Să o scriem, după ce mai întâi o vom fi cercetat cu băgare de seamă. Căci n-a zis: Uite că mergi prin mijlocul curselor, ci Dă-ţi seama. Şi de ce a zis: Dă-ţl seama? Cursa a fost acoperită căci atunci îi zice cursă, când moartea nu apare pe faţă, şi paguba nu e uşor de văzut, ci când ea—cursa — din toate părţile e tăinuită. De aceea spune: Dă-ţi seama! Deci să fii cu băgare de seamă şi să cercetezi cu multă luare aminte. După cum copiii pun cursa pe pământ, tot aşa şi diavolul a acoperit păcatul cu tot felul de plăceri. Ci tu cercetează bine ca să-ţi dai seama, şi, dacă se iveşte vreun câştig, nu te uita numai la câştig, ci cercetează bine dacă nu cumva în acest câştig stă ascunsă cumva moartea şi păcatul. Şi dacă vezi aşa ceva, fugi. Iarăşi, când se iveşte vreo desfătare sau plăcere, nu căta numai la plăcere, ci vezi dacă în adâncul plăcerii nu s-a tupilat vreo nelegiuire; cată cu luare aminte, şi dacă vezi aşa ceva, sări înapoi. Dacă ne sfătuieşte cineva, dacă ne linguşeşte, se ia cu binele pe lângă noi şi ne făgăduieşte slujbe de cinste, sau orice altceva, să cercetăm cu luare aminte, să ne uităm de jur împrejur în toate părţile, ca nu cumva, de pe urma acestui sfat, cinste, linguşire, să ne alegem cu vreo pagubă sau primejdie şi să nu alergăm repede şi nechibzuiţi spre ele. Căci dacă ar fi numai o cursă sau două, ne-ar fi uşor să ne păzim. Dar, voind să arate mulţimea lor, ia ascultă ce spune Solomon: „Dă-ţi seama că mergi prin mijlocul curselor”. n-a spus că mergi pe lângă curse, ci prin mijlocul curselor. Din amândouă părţile ne pândesc prăpăstiile, vicleşugurile, s-a dus cineva în târg şi a văzut pe un duşman; s-a şi aprins numai la vederea lui; a văzut un prieten căruia îi mergea bine şi l-a pismuit; a văzut un sărac, l-a dispreţuit şi nu s-a uitat la el; dacă a văzut un bogat, l-a pismuit; a văzut pe unul asuprit şi s-a mâhnit; a văzut pe unul asuprind pe cineva şi s-a necăjit; a văzut o femeie frumoasă, şi s-a prins (in laţ). Vezi, iubitule, ce de curse? De aceea spune Solomon: „Dă-ţi seama, câ mergi prin mijlocul curselor”. Curse sunt şi acasă, şi Ia masă şi la întruniri. Adesea unul cu nechibzuinţă vorbind plin de încredere în mijlocul prietenilor, a rostit vreo vorbă ce nu trebuia spusă şi a dat de o primejdie aşa de mare, încât şi-a surpat toată casa.
3. Prin urmare trebuie totdeauna să cercetăm lucrurile cu luare aminte. Adesea, pentru cei ce N-au luat seama, şi soţia a ajuns o cursă, adesea copiii, prietenii, vecinii. Şi de ce atâtea curse? Ca să nu sburăm în jos, ci să cătăm spre cele de sus. Căci şi pasările câtă vreme despică văzduhul înalt, nu sunt prinse; tot aşa şi tu, cât timp vei privi la cele de sus, nu vei fi prins cu uşurinţă, nici în laţ, nici în vreo cursă. Diavolul e păsărar; sboară deci mai presus de trestiile (Trestia din care e făcut laţul) lui. Cine sboară în sus, nu se va mai minuna de nici unul din lucrurile omeneşti, ci, după cum, când ne-am suit în vârful unui munte înalt, ni se par aşa de mici şi zidurile şi oraşul, iar oamenii în mersul lor pe pământ seamănă cu nişte furnici: tot astfel, când te-ai înălţat cu mintea pe culmea înaltă a înţelepciunii, nu te mai poate mişca nici unul din lucrurile omeneşti, ci toate ţi se vor părea mici: bogăţia, slava, puterea, acestea şi altele de acest fel, când te uiţi la cele cereşti. Precum şi lui Pavel, toate i se păreau mici şi toată strălucirea din viaţa aceasta i se părea mai fără folos decât ceea ce este mort. De aceea striga zicând: „Pentru mine, lumea este răstignită” (Gal. 6, 14); de aceea şi pe noi ne sfătuia cu verbele: „Să vă fie cugetul Ia cele de sus” (Colos. 3, 2), La cele de sus? Ce vrea să zică cu asta, spune-mi: Unde e soarele şi luna? —- Nu, zice el.— Atunci acolo unde sunt îngerii, arhanghelii, heruvimii şi serafimii?—Nici acolo, spune el. — Dar unde? — „Unde Hristos şade de-a dreapta Tatălui” (Colos. 3, 2), Să îl ascultăm deci şi să ne gândim fără încetare la aceea că, precum pentru o păsărică prinsă aripile nu mai sunt de nici un folos, ci zadarnic şi degeaba dă din aripi: tot astfel nici tu nu vei avea nici un folos de pe urma judecăţii şi chibzuinţei, dacă eşti cu totul prins de mrejile lăcomiei, ci, oricât te-ai sbuciuma, eşti prins. Pasările au aripi ca să scape de laţuri; oamenii au judecată, ca să scape de păcate. Ce iertare vom afla, aşadar, şi cum ne vom desvinovăţi, când suntem mai fâră minte decât dobitoacele?
Căci o pasăre, care, după ce s-a prins în laţ, a scăpat, şi un cerb care, după ce a căzut în mreajă, a izbutit să fugă iar, cu greu se vor mai lăsa prinşi a doua oară; căci pentru oricine păţania e mama prevederii. Noi însă, chiar după ce am fost prinşi de mai multe ori, cădem în aceleaşi laţuri şi noi, care suntem împodobiţi cu judecată, nu ne luăm după prevederea şi băgarea de seamă a animalelor. De câte ori, după ce am zărit o femeie, am avut de tras atâtea şi atâtea necazuri, şi apoi, întorşi acasă cu sămânţa dorului în suflet, ne-a chinuit durerea atâta amar de zile? Dar tot nu ne îndreptăm, ci nici n-am apucat să ne vindecăm bine de rana de mai înainte, că iarăşi cădem şi ne prindem în aceleaşi curse, şi pentru o scurtă plăcere a ochilor, trebuie să îndurăm o durere lungă, necurmată. Dar dacă ne învăţăm să ne spunem nouă înşine mereu zicala aceasta, ne vom feri de toate relele. Cel mai grozav laţ e frumuseţea femeii; mai bine zis, nu frumuseţea femeii, ci privirea cea desfrânată (cu care o privim noi). Căci să nu bârfim lucrurile, ci pe noi şi lenevia noastră. Să nu spunem: să nu fie femei!, ci: să nu fie stricări de case (adultere). Să nu spunem: să nu fie frumuseţe ci: să nu fie desfrânare. Să nu spunem: să nu fie pântece ci să nu fie lăcomie la mâncare, căci nu pântecele face lăcomia, ci tembelismul nostru. Să nu zicem că de la mâncare şi băutură se trag toate relele, căci nu de la ele, ci de la trândăvia şi nesăturarea noastră. Diavolul n-a mâncat şi n-a băut, dar totuşi a căzut. A băut şi a mâncat Pavel şi s-a suit la cer. Pe câţi îi aud zicând: Să nu fie sărăciei Să-i facem, deci, să amuţească pe cei ce se supără de asemenea lucruri, căci e o hulă să spui asemenea vorbe. Ci să le spunem lor: Să nu fie josnicie de cuget, căci sărăcia a adus nenumărate bunuri vieţii noastre şi, fără de sărăcie, bogăţia e nefolositoare. Să nu bârfim, deci, nici pe una, nici pe alta, căci şi bogăţia şi sărăcia sunt arme, care, dacă vrem, ne duc — şi una şi cealaltă — la virtute. După cum, aşadar, un ostaş viteaz, orice armă ar lua în mână, îşi dovedeşte cu ea vitejia, tot aşa cel fricos şi nemernic e încurcat şi de una şi de cealaltă. Şi ca să te încredinţezi că aceasta e adevărat, adu-ţi aminte de Iov acela, care a fost şi bogat, şi sărac, a mânuit amândouă aceste arme şi a biruit cu amândouă. Când era bogat, zicea: „Poarta mea a fost deschisă oricui venea*’ (Iov 31, 32); când a ajuns sărac, zicea: „Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat; cum lui Dumnezeu i-a plăcut, aşa s-a întâmplat” (Iov 1, 21). Bogat fiind, era primitor de oaspeţi; în sărăcie, a dat dovadă de multă răbdare. Drept aceea şi tu, dacă eşti bogat, dă de pomană; dacă eşti sărac, dă dovadă de multă răbdare şi îngăduinţă. Nici bogăţia, nici sărăcia nu sunt rele în ele înşile, ci ajung aşa după voinţa acelora ce se slujesc de ele.
4. Să ne învăţăm, deci, să nu judecăm astfel lucrurile şi să nu învinovăţim făpturile lui Dumnezeu, ci voinţa cea păcătoasă a oamenilor. Nici pe cel mic la suflet nu-l pot ajuta bogăţiile, nici celui mărinimos nu-i strică vreodată sărăcia. Să ne dăm, deci, seama de laţuri şi să ne îndepărtăm de ele; să ştim unde e prăpastia şi să nu ne apropiem de ea. Va fi pentru noi cea mai bună temelie a izbăvirii noastre, să fugim nu numai de păcate, ci şi de lucrurile ce par nepăsătoare, dar care ne pot poticni spre păcate. De pildă a râde şi a spune vorbe glumeţe, nu pare a fi un păcat recunoscut, dar ne duce la greşală recunoscută: anume din râs ies adesea vorbe ruşinoase şi din vorbe ruşinoase se ivesc fapte şi mai ruşinoase. Adesea din vorbe şi râs răsar ocări şi batjocuri; deci ocări şi batjocuri, răni şi loviri, din răni şi loviri, măceluri şi omoruri. Dacă, deci, ai grijă de tine, te vei feri nu numai de vorbe ruşinoase, nu numai de fapte ruşinoase, nu numai de răni, loviri şi omoruri, ci şi de râsul fără rost şi de vorbele de glumă, căci ele sunt de obicei rădăcina unor astfel de nenorociri. De aceea spune Pavel: „Nici cuvinte nechibzuite, nici glume proaste să nu iasă din gura voastră” (Efes. 5, 3). Căci chiar dacă lucrul în sine pare mic, el ajunge pricina a mari rele pentru noi. Iarăşi desfătarea nu ni se pare a fi o vină limpede şi mărturisită, dar ne stârneşte mari rele: beţia, faptele de la beţie, lăcomia, hrăpirile. Căci cel risipitor şi cheltuitor, care face pântecelui toate poftele, chiar cele mai costisitoare, adesea e silit să fure, să răpească ce-i al altuia, să lăcomească la al altuia şi să întrebuinţeze sila. Prin urmare dacă fugi de desfătare, ai surpat temelia, şi a lăcomiei, şi a răpirii, şi a beţiei, şi a o mie de alte rele, tăind de departe rădăcina răutăţii. De aceea a zis şi Pavel: „Văduva cea dedată la plăceri, măcar că trăieşte, este moartă” (I Tim. 5, 6). Iarăşi a merge la teatre, a privi la alergări de cai, a juca zaruri, nu pare pentru cei mulţi o greşală recunoscută, dar aduce în viaţa noastră nenumărate rele. Căci zăbovirea la teatre a dat naştere la curvie, la orice desfrânare, desmăţare, iar privirea întrecerilor de cai a adus după sine lupte, înjurături, loviri, ocări şi uri necurmate; iar râvna pentru zaruri a pricinuit blesteme, pagube, mânii, înjurături şi adesea alte rele mai grozave ca acestea. Să nu fugim aşadar numai de păcate, ci şi de cele ce par nevinovate, dar care încetul cu încetul ne duc la aceste greşeli. Căci şi acela care merge pe lângă prăpastie, chiar dacă nu cade în ea, tremură şi adesea, târît chiar de acest tremur, se rostogoleşte în ea. Tot aşa şi cel care nu fuge departe de păcate, ci merge pe lângă ele, va trăi cu frică şi adesea va cădea în ele. Cel ce se uită prea lung după nevestele frumoase ale altora, chiar dacă nu păcătuieşte cu ele, de vreme ce Ie doreşte, a şi devenit, după cum spune Hristos (cf. Mat. 5, 28), un păcătos; adesea e dus el însă de poftă şi la săvârşirea păcatului. Să ne ţinem, deci, departe de greşeli. Vrei să fii cumpătat? Nu fugi numai de păcatul cu femeia altuia, ci şi de privirea desfrânată. Vrei să fii departe de vorbele urîte, să nu fugi numai de vorbele urîte, ci şi de râsul desmăţat şi de orice poftă. Vrei să fii departe de omoruri? Fugi de ocări. Vrei să te desparţi de beţie? Fugi de desfătări, de mese bogate şi smulge din rădăcină viţiul. O mare cursă e şi desfrânarea limbii, care are nevoie de frâu puternic. De aceea şi spune cineva: „Cursă primejdioasă sunt pentru om propriile-i buze şi cade în laţ prin vorbele propriei sale guri” (Prov. 6,2).
5. Aşadar înainte de toate celelalte mădulare, pe acesta să îl muştruluim, să-l înfrânăm şi să gonim din gura noastră ocările şi batjocurile, vorbele urîte şi bârfelile şi răul nărav de a jura, căci cuvântarea ne-a adus iar la acelaşi sfat. Şi totuşi ieri am hotărît cu voi, dragii mei, că nu voi mai vorbi despre porunca aceasta, de vreme ce în fiecare din zilele trecute v’am vorbit îndeajuns despre ea. Dar ce să fac? Nu pot să mă las de această învăţătură, până nu vă voi vedea pe toţi îndreptaţi. Căci şi Pavel zice, când scrie Galatenilor (6, 17): „Nimeni să nu mă mai dea de osteneală de aici înainte”, şi totuşi iar se duce la ei şi le propovădueşte. Aşa e înima unui adevărat părinte; când spune că pleacă, totuşi nu se îndepărtează până ce nu vede că fiii s-au îndreptat.
Aţi auzit azi pe proroc vorbind cu noi despre jurăminte? „M-am uitat cu ochii mei şi am văzut, zice, o coasă sburând, lungă de douăzeci de coji şi lată de zece coţi. Şi mi-a zis: „Ce vezi?” şi eu l-am răspuns: văd o coasă sburând, lungă de douăzeci de coţi şi lată de zece coţi. Şi va întra, zice, în casa celui ce jură pe numele Meu şi îl va prăpădi în mijloc şi va surpa lemnele şi pietrele ei” (Zah. 5, 1-3). Ce înseamnă această spusă şi din ce pricină pedeapsa menită celor ce jură apare în chip de coasă, şi încă coasă sburătoare ? — Pentru ca să vezi că nu poţi scăpa de judecată şi nici să ocoleşti pedeapsa. Căci de o sabie sburătoare s-ar mai putea feri cineva, dar de o coasă care cade în jurul gâtului ca o frânghie, nimeni n’ar putea scăpa. Dar când se mai adaogă şi aripi, atunci ce nădejde de scăpare mai poate fi? Şi de ce va surpa pietrele şi lemnele casei celui care jură? Pentru ca această păţanie să slujească drept învăţătură şi altora.
Căci, deoarece mortul care a jurat oricum trebuie îngropat în pământ, casa dărâmată va fi, pentru toţi care trec pe acolo şi o văd, o învăţătură, ca să nu cuteze acelaşi lucru, spre a nu păţi la fel; astfel dărâmătura aceea va arăta necurmat păcatul mortului. Sabia nu înţeapă atât de tare ca firea jurământului; cuţitul nu te ucide atât ca tăişul jurământului. Cine a jurat, deşi i se pare că trăieşte a şi murit, căci şi-a primit lovitura de moarte. Şi precum cel ce a primit frânghia (in jurul gâtului), chiar înainte de a ieşi din cetate şi a ajunge la locul de osândă şi a vedea pe călău, a murit odată ce a ieşit pe uşile închisorii, tot aşa şi cel care a jurat. La acestea să ne gândim şi să nu împingem pe fraţii noştri să jure. Ce faci, omule? Juri pe sfânta masă, unde zace Hristos jertfit? Acolo jertfeşti pe fratele tău? Chiar tâlharii ucid în drumul mare, iar tu ucizi pe fiu în faţa mamei, făcând un omor mai blestemat decât al lui Cain? Căci acela şi-a ucis fratele în pustiu şi i-a dat moartea cea de aci; tu însă îţi ucizi fratele în mijlocul bisericii şi-i dai moartea cea viitoare, moartea cea veşnică.
Biserica, nu s-a făcut ca să jurăm pe ea, ci că să ne rugăm în ea. Crezi că masa sfântă a fost făcută ca să jurăm pe ea? A fost făcută ca să ne deslegăm de păcate, nu ca să ni Ie legăm.
Dacă nu de altceva, dar aibi măcar ruşine faţă de această carte pe care o dai altuia să jure pe ea, de Evanghelia, pe care i-o dai altuia în mână să jure; deschide-o şi auzi ce spune acolo Hristos despre jurăminte şi apoi înfricoşează-te şi lasă-te de planul tău. Ei, ce spune despre jurăminte: ,fCi eu vă spun vouă să nu juraţi deloc” (Mat. 5, 34). Şi tu faci jurământ tocmai pe legea care opreşte jurământul? O, ce batjocură! O, ce nebunie! Faci la fel ca acela care ar vrea să ia părtaş la omor pe legiuitorul care a făcut legea ce opreşte omorul.
Nu suspin şi plâng atâta când aud de unii că au fost ucişi pe drumuri, cât suspin, plâng şi mă înfricoşez, când văd pe vreunul venind aproape de acest pristol, punând mâinile, atingând Evanghelia şi jurând. Dintr’o pricină de bani, ia spune-mi, vrei să-ţi ucizi sufletul? Ce câştigi, când îţi păgubeşti şi sufletul, şi pe aproapele? Dacă crezi că e iubitor de adevăr, nu-l sili să jure, dacă ştii că va minţi, nu-l sili să jure strâmb. Dar trebuia, zice, să stărui ca să-mi întăresc încrederea.
— Ba atunci ar fi fost încrederea ta întemeiată când nu l-ai fi silit să jure. Acuma, când te întorci acasă, eşti mereu mustrat dencugetul tău, chibzuind cu tine însuţi: Oare nu l-am pus zadarnic să jure? Nu cumva a jurat strâmb? Nu cumva eu am fost pricina păcatului? Dacă fnsă nu l-ai pus să jure, întorcându-te acasă vei avea mare mângâiere, mulţumind lui Dumnezeu şi zicând: Binecuvântat să fie Dumnezeu, că m-am stăpânit şi nu l-am pus să jure fără rost şi zadarnic. Ducă-se în treaba lor şi aurul şi banii, aşa că mai ales acest lucru să ne întărească încrederea noastră, anume că n-am călcat legea şi nici nu l-am silit pe altul să facă acelaşi lucru. Gândeşte-te la pricinile pentru care nu l-ai pus să jure şi acestea îţi vor fi de ajuns ca alinare şi mângâiere. Adeseori răbdăm cu mărinimie, când suntem însultaţi în toiul unei certe, şi îi spunem aceluia care ne ocărăşte: „Ce să-ţi fac? Ocrotitorul acela al tău mă opreşte; el îmi leagă manile”. „Şi aceasta ne va fi mângâiere destulă. Tot astfel şi tu, când e să-l pui pe cineva să jure, stăpâneşte-te, opreşte-l şi spune celui care e gata să jure: „Ce să-ţi fac? Dumnezeu a poruncit să nu pui pe altul să jure; el mă opreşte acum”. Aceasta e deajuns şi pentru slava legiuitorului, şi pentru izbăvirea ta şi pentru sperierea celui ce vrea să jure. Căci, văzând el că ne sfiim să punem pe alţii să jure, cu mult mai mult se va teme el să jure. Dacă deci, îţi vei spune această vorbă (v. Mat. 5, 34), te vei întoarce acasă plin de multă încredere. Ascultă aşadar de poruncile Domnului ca să-ţi asculte şi El rugăciunile tale. Vorba aceasta se va scrie în cer şi în ziua judecăţii îţi va sta într’ajutor şi va şterge multe din păcatele tale. Şi nu numai când e vorba de jurământ, ci în toate treburile noastre, să ne gândim: şi dacă, atunci când e vorba să facem vreun bine numai spre a plăcea lui Dumnezeu, bine ce în curând ne va aduce pagubă, să nu ne gândim numai la paguba ce-o vom avea din această treabă, dar şi la câştigul ce-l vom avea, lucrând pentru Dumnezeu. De pildă, te-a batjocorit cineva? Rabdă bărbăteşte; şi vei răbda bărbat este dacă te vei gândi nu numai la batjocură, ci şi la vrednicia şi cinstea acelui ce-ţi porunceşte să rabzi, şi atunci vei răbda blajin. Ai dat de pomană? Nu te gândi numai la cheltuială, dar şi la venitul ce-l vei avea de pe urma acestei cheltuieli. Ai fost păgubit în avere? Mulţumeşte şi nu te uita numai la supărarea pricinuită de pagubă, ci şi la câştigul venit din această mulţumire. Dacă ne orânduim cugetul în felul acesta, nici una din nenorocirile întâmplate nu ne va întrista, ci vom avea folos de pe urma acelora ce par a fi triste. Paguba va fi mai plăcută ca bogăţia, mâhnirea decât plăcerea şi desfătarea, batjocura va fi mai plăcută şi mai vrednică de dorit decât cinstea, şi toate neajunsurile se vor preface pentru noi în câştig; ne vom bucura de multă linişte sufletească aci, iar acolo vom dobândi împărăţia cerurilor; de care fie ca să fim cu toţii vrednici, prin harul şi îndurarea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care şi cu care se cuvine Tatălui împreună cu Duhul Sfânt, slavă, putere şi cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.