din „Predicile despre statui”
Predica a XIV-a
După ce norodul fu scăpat de orice strâmtorare şi şi-a căpătat iar încrederea, unii sau apucat iar să turbure pacea cetăţii, plăsmuind svonuri mincinoase, şi au fost daţi de gol; pentru acestea s-a ţinut predica şi pentru sfatul privitor la jurăminte. De aceea s-a înfăţişat şi povestea despre Ionatan şi Saul şi Jeftae şi s-a arătat câte călcări poate aduce după sine un singur jurământ
1) Ţinută la câteva zile după 5 Aprilie
1. Nu puţin a turburat ieri diavolul cetatea noastră şi nu puţină a fost şi mângâierea pe care ne-a hărăzit-o Domnul, aşa că e timpul să strigăm fiecare dintre noi vorba aceea a prorocului: „După mulţimea suferinţelor mele în înima mea, mângâierile Tale au bucurat sufletul meu” (Ps. 93, 19), Ci Dumnezeu şi-a arătat grija lui pentru noi, nu numai prin mângâierea sa, dar şi prin aceea că a îngăduit să fim turburaţi. Căci când ne vede că suntem plecaţi spre nepăsare şi că ne îndepărtăm de prietenia Lui, nemaiţinând socoteală de cele ale duhului, ne părăseşte puţintel, pentru ca în acest fel cuminţindu-ne, să ne întoarcem iarăşi la EL Şi ce te miri că face acest lucru cu cei leneşi, de vreme ce şi Pavel spunea că aceasta a fost pricina pentru care Dumnezeu punea la încercare pe el şi pe ucenicii lui? Căci în scrisoarea adresată câtre Corinteni (I 8, 9) spune cam aşa: „In adevăr, fraţilor, nu vreau să vă lăsăm în necunoştinţâ despre necazul care ne-a lovit în Asia, de care am fost apăsaţi peste măsură de mult, mai presus de puterile noastre, aşa că nici nu mai trăgeam nădejde de viaţă. Ba încă în noi înşine ne socoateam ca osândiţi la moarte”. Ce vrea să spună prin asta? Aşa de mari primejdii ne-au împresurat, că am pierdut nădejdea de viaţă şi credeam; că n’o să mai fie nici o schimbare spre bine ci că, oricum, ne aşteaptă moartea. Căci asta înseamnă: Ne socoteam ca osândiţi la moarte. Dar totuşi, după atâta desnădejde, Dumnezeu a gonit furtuna şi a alungat norul şi ne-a smuls din chiar porţile morţii. Apoi, spre a arăta că din marea sa dragoste pentru noi a îngăduit să ajungem în aşa stare, ne povesteşte câştigul pe care-l scoatem din aceste încercări. Anume, să privim mereu spre Dânsul; şi să nu ne semeţim. De aceea zicând: Ne socoteam ca osândiţi la moarte, adaogă şi pricina. Care e aceasta: „Ca să nu ne încredem în noi, ci în Dumnezeu care învie pe morţi”. Ispitele, prin firea lor, sunt făcute să ne trezească atunci când moţăim, să ne deştepte şi să ne facă mai cu băgare de seamă. Când vezi deci, iubitule, o ispită care acum se stinge, apoi iar se aprinde, să nu te descurajezi, nici să fii abătut, ci ai bune nădejdi, socotind în tine însuţi că Dumnezeu nu din ură, nici din scârbă ne dă pe mâinile duşmanilor, ci pentru că vrea să ne facă mai râvnitori şi să ne apropie mai mult de Sine. Drept aceea să nu ne descurajăm nici să nu desnădăjduim de schimbarea spre mai bine, ci să ne aşteptăm că foarte curând va veni seninul, şi, lăsând în seama lui Dumnezeu sfârşitul tuturor larmelor ce ne împresoară, iarăşi să ne vedem de ale noastre şi să punem iar la mijloc învăţătura obişnuită. Căci iarăşi vreau să vă vorbesc despre acelaşi lucru, ca să smulg din rădăcină urîtul nărav al jurămintelor din cugetul vostru.
Pentru aceea nevoit sunt să mă întorc iar spre aceeaşi rugăminte. V’am rugat adică mai înainte, ca, luând capul tăiat şi încă picurând de sânge al Sf. Ioan Botezătorul, să vă întoarceţi fiecare acasă şi să vă închipuiţi că îl aveţi în faţa ochilor, slobozind glas şi vorbindu-vă astfel: Urîţi jurământul, pe acest gâde al meu! Ceea ce n-a făcut mustrarea, a făcut jurământul; ceea ce n-a putut mânia domnitorului, a făcut nevoia de a-şi ţine jurământul. Căci, când în văzul norodului, în auzul tuturor, era dojenit, tiranul răbda mustrarea bărbăteşte, dar când l-au împins în nevoia jurămintelor, atunci a tăiat acel fericit cap. Aceasta vă rog şi acum, şi nu voi conteni cu îndemnul meu, ca, oriunde vom .pleca, să mergem purtând (in cuget) acest cap, şi sa-i arătăm tuturor cum strigă şi învinovăţeşte jurămintele. Căci, chiar dacă vom fi nepăsători şi trândavi foarte, văzând ochii capului aceluia uitându-se cumplit la noi şi ameninţând pe cei care fac jurăminte, mai vârtos decât de orice frâu fiind cuminţiţi de această temere, ne vom stăpâni limba şi o vom depărta de pornirea spre jurăminte. Căci jurământul n’are numai această parte rea în sine, că, fie ţinut, fie călcat, el atrage pedeapsă pentru cei ce s-au legat prin el, (ceea ce nu se vede la nici un alt păcat) dar el cuprinde în sine şi alt rău. Care anume? Că, chiar dacă vrem să ne dăm osteneala, nu ne e cu putinţă să ne ţinem adesea jurământul. Mai întâi, fiindcă cel ce jură des, fie de voie, fie de nevoie, cu bunăştiinţă sau în neştire, fie în glumă sau în serios şi adesea fiind rătăcit de mânie sau de multe altele, oricum, îşi va călca jurământul. La aceasta nimeni nu poate întâmpina nimic; atât e de recunoscut şi de limpede că cel care jură des trebuie să-şi calce jurământul în al doilea rând, pentru că cel care jură, chiar dacă nu e târît de vreo patimă, şi n’o face fără voie, ori în neştire, ya fi silit de însăşi firea lucrului, şi cu ştiinţă şi de bună voie, să-şi calce oricum jurământul. Adesea, când cinăm acasă la cineva şi s-a întâmplat ca o slugă să facă vreo greşeală, soţia a jurat că o să-l biciuiască; bărbatul a jurat numaidecât tocmai dimpotrivă şi nu a îngăduit să fie biciuit. Acum, orice vor face aceştia doi se va ivi neapărat o călcare de jurământ; căci chiar dacă ar vrea ei şi s-ar strădui, nu pot să păstreze jurământul, ci orice s-ar întâmpla, unul din ei se va face vinovat de călcare de jurământ, şi mai de grabă amândoi, în felul în care vă voi spune acum, căci tocmai aceasta e vrednic de mirare. Cel care a jurat că va biciui pe slugă sau pe slujnică şi pe urmă a fost împiedicat, şi el însuşi şi-a călcat jurământul nefăcând ce-a jurat, şi celui care l-a împiedecat să-şi ţină vorba, i-a dat prilejul să pricinuiască o călcare de jurământ. Căci nu numai cei ce-şi calcă jurământul, dar şi cei care împing pe alţii în această nevoie sunt răspunzători de acest păcat. Lucrul acesta îl vezi întâmplându-se nu numai în case, dar şi în târguri şi mai ales şi la bătăi, când cei care se bat jură lucruri protivnice, unul că-l va bate pe celălalt; celălalt, că nu se va lăsa bătut; iarăşi unul, că-i va lua celuilalt veşmântul şi celălalt, că nu-i va îngădui; unul, că-şi va cere banii (daţi pe datorie), celălalt, că nu-i va plăti, şi altele multe de acest fel, protivnice între ele, jură pe întrecute. Lucrul acesta se vede întâmplându-se şi în ateliere, şi la şcoli. Adesea meşterul jură că nu va da ucenicului să mănânce şi să bea, până ce nu va isprăvi lucrul încredinţat lui. Acest lucru îl face adesea şi învăţătorul cu băiatul încredinţat lui, şi stăpâna cu slujnica; şi, la venirea serii, dacă treaba nu e isprăvită, trebuie sau ca acesta să moară de foame sau cei care au jurat să-şi calce jurământul. Căci răul acela diavol, care totdeauna pismuieşte, caută să surpe bunurile noastre, stând şi auzind de obligaţia luată cu jurământ, împinge la lene pe cei răspunzători sau pune la cale altă greutate, pentru ca, neîmplinindu-se treaba poruncită, să se întâmple bătăi şi ocări şi călcări de jurăminte, cât şi multe alte nenumărate rele. Căci, precum copiii, când trag cu multă nădejde de o frânghie lungă şi putredă, în două părţi potrivnice, cad toţi pe spate, pentru că rupe frânghia la mijloc, şi se rănesc unii la cap iar alţii în altă partea trupului tot aşa şi cei care fac unul împotriva altuia jurăminte ce se bat cap în cap, când jurământul e rupt de sila împrejurărilor, amândoi cad în prăpastia călcării de jurământ, unii din pricina acestei fapte, iar ceilalţi pentru că au dat prilej altora să facă aşa ceva.
2. Şi ca lucrul acesta să fie desluşit, nu numai prin cele ce se întâmplă zilnic în case şi în târguri, ci chiar şi prin Scripturi, vă voi spune o poveste veche, care se potriveşte cu cele zise mai sus. Căci venind odată duşmanii împotriva Iudeilor şi Ionathan, fiul lui Saul, tăindu-i pe unii, iar pe alţii punându-i pe fugă, voind Saul să întărite oastea şi mai mult împotriva celor rămaşi, şi să o hotărască de a nu înceta lupta, până ce nu-i va fi sdrobit pe toţi, a făcut tocmai pe dos de cum a voit, căci a jurat ca nimeni să nu mănânce pâine; până seara, până când vor fi pedepsit de istov pe toţi duşmanii lor. Şi putea fi lucru mai nerod ca acesta? Căci el, în loc să întremeze pe ostaşii obosiţi de multa trudă, ca să-i trimeată mai puternici împotriva duşmanilor, s-a purtat cu ei mai rău decât cu duşmanii, împingându-i, de nevoia jurământului, la o foame foarte mare: e primejdios să te legi tu însuţi prin jurământ, căci adesea suntem siliţi de împrejurări (să facem altfel decât am jurat); dar e şi mai primejdios a lega prin nevoia propriilor tale jurăminte gândul altora, şi cu mult mai primejdios încă atunci când nu e vorba de unul, de doi sau de trei, ci să legi o mulţime nenumărată. Aşa a făcut atunci din nechibzuinţă Saul care nu s-a gândit că dintr-un număr aşa de mare de oameni măcar unul, să calce jurământul, şi nici nu s-a gândit că nişte ostaşi, şi încă niaşte ostaşi în luptă, oameni departe de înţelepciune, să-şi poată birui pântecele, mai ales când munca era aşa de mare. Dar el, nesocotind toate acestea, a judecat despre oastea lui întreagă ca despre un singur rob şi a jurat ca şi cum ar fi fost vorba despre aceasta, pe care lesne îl poţi muştrului. Şi de aceea a deschis diavolului un drum aşa de larg, ca din acest jurământ în scurtă vreme să se ivească, nu două, trei sau patru călcări de jurăminte, ci mult mai multe. Căci precum, când nu jurăm de loc, îi astupăm (diavolului) toate drumurile, tot aşa, dacă facem măcar un singur jurământ, îi dăm putinţa de a pune la cale nenumărate călcări de acest fel. Şi precum aceia care împletesc lanţuri, dacă au ochiul de la început, uşor şi grabnic isprăvesc întregul şir de ochiuri, şi dacă nu e nimeni care să-i ajute să facă acest lucru, nici nu pot să se apuce de împletit: tot aşa demonul, împletind şirul păcatelor noastre, dacă nu face începutul de la limba noastră, nici nu poate să înceapă; iar dacă noi am făcut numai un început, ţinând jurământul cu limba ca şi cu mâna, el îşi face meşteşugul lui în bună voie, dintr’un jurământ singur alcătuind şi ţesând multe călcări de jurământ. Ceea ce a făcut acum şi cu Saul. Ia uită-te numai ce lanţ se naşte din acest jurământ. Oastea trecea pe lângă o pădure unde se afla o stupărie, şi aceasta în drumul oamenilor, şi a ajuns oastea la stupărie şi trecea pe lângă ea vorbind. Ai văzut ce prăpastie? Masă pusă de-a gata, aşa că şi uşurinţa de a te apropia şi dulceaţa hranei şi nădejdea de a rămâne nedescoperit îi momeau la călcarea jurământului. Căci foamea şi osteneala şi timpul (Tot pământul—zice — prânzea) (I Regi 14, 24) îi îndemnau atunci la greşală. încă şi priveliştea stupilor, slăbindu-le puterea sufletului, îi îmbia de afară. Dulceaţa mesei şi lesniciunea ei şi greutatea de a fi prins asupra furtului puteau să înşele orice chibzuinţă. Dacă ar fi fost cărnuri pe care ar fi trebuit să le fiarbă sau să le frigă, nu le-ar fi amăgit sufletul într’atât, deoarece s-ar fi gândit că trebuie să le gătească şi să le pregătească de mâncare şi că ar fi putut fi prinşi asupra faptului din pricina zăbavei. Dar atunci nu era vorba de aşa ceva, căci era doar miere şi nu era nevoie de nici o osteneală; era deajuns să întinzi degetul, să iei de pe masă şi să nu te vadă nimeni. Dar aceia s-au stăpânit şi N-au zis în sine: Ce ne pasă nouă? Ce, oare a jurat vreunul din noi? El îşi va lua pedeapsa pentru acest jurământ nesocotit. Căci de ce a jurat? Ei nu se gândeau însă la aşa ceva, ci treceau înainte cu multă evlavie şi, măcar că erau atâtea lucruri ce îi momeau, ei păstrau rânduiala: Şi trecea norodul vorbind. Ce înseamnă aci vorbind? Ei vorbeau între ei, amăgindu-şi foamea cu vorbe.
3. Ei bine— mă va întreba cineva— dacă tot norodul păzea buna rânduială, oare nu s-a întâmplat nimic şi jurământul a fost păstrat? — Nu, nici aşa n-a fost păzit, ci a fost călcat. Cum? în ce fel? — veţi afla îndată, ca să vă daţi seama şi de toată şiretenia diavolului: „Căci Ionathan, care nu auzise jurământul tatălui său, întinse vârful toiagului ce-l avea în mână, şi-l muie în fagurul de miere şi-şi duse mâna Ia gură, iar ochii lui au privit” (I Regi 14, 27), Uite pe cine l-a împins să-şi calce jurământul; nu pe unul din ostaşi, ci chiar pe fiul celui care jurase, căci voia nu numai să pună la cale o călcare de jurământ, ci pregătea şi uciderea fiului, şi lucrul acesta îl urzea dinainte şi se zorea să răzvrătească firea împotriva ei înşişi. Şi ceea ce făcuse odată cu Jeftae, trăgea nădejde să o mai facă odată după aceea. Căci acela, făgăduind că după biruinţă va jertfi pe prima fiinţă ce-i va ieşi în cale, căzu în păcatul uciderii de copii. într’adevăr el întâlni întâi pe fiică-sa, o jertfi şi Dumnezeu nu împiedecă acest lucru.
Ştiu că mulţi necredincioşi, din pricina acestei jertfe, ne învinovăţesc pentru această cruzime – cum zic ei – şi sălbăticie; eu însă mai de grabă aş spune că îngăduirea făcută pentru această jertfă a fost dovada dragostei şi îndurării celei mari (a lui Dumnezeu), şi că el n-a împiedecat acel omor, din dragoste pentru neamul nostru. Căci dacă după acea biruinţă şi făgăduială ar fi împiedecat jertfa, mulţi alţii, după leftae, aşteptându-se că Dumnezeu n’o să le primească, ar fi făcut multe juruinţe de acestea şi, înaintând încetul cu încetul, ar fi ajuns să-şi ucidă copiii. Acuma însă, lăsând să se împlinească aceea aievea, a pus o oprelişte pentru toţi ceilalţi. Şi cum că aceasta e adevărat, după ce a fost tăiată fetiţa lui leftae, pentru ca păţania aceasta să nu fie dată uitării şi să fie veşnic ţinută minte, s-a făcut o lege la Iudei ca, adunându-se fetele, în fiecare an pe vremea aceea să plângă patruzeci de zile acel omor, ca prin jalea aceasta, împrospătând amintirea omorului, să facă pe urmaşi mai prevăzători şi să afle că nu după voia lui Dumnezeu s-a făcut aceasta, căci altfel n’ar fi îngăduit ca tovarăşele ei de fetie să se adune spre a-i plânge pomenirea. Şi că aceasta nu e numai o presupunere, a arătat-o sfârşitul. într’adevăr, după această jertfă, nimeni n-a mai făcut lui Dumnezeu o asemenea juruinţă. Iată de ce n-a împiedecat aceasta. Când însă chiar El a dat poruncă despre Isac, a oprit chiar El jertfa, arătând prin amândouă acestea, că El nu se bucură de astfel de jertfe. Dar diavolul cel rău şi acum se pregătea să facă o nenorocire şi de aceea a împins pe Ionathan în greşeală. Căci dacă unul din oşteni ar fi călcat legea, nu i-ar fi părut lui (demonului) că răul e destul de mare; ci fiind nesăturat de suferinţele oamenilor şi neputându-se nici odată îndestula de nenorocirile noastre, i se părea lui că n-a făcut nici o ispravă, dacă făptuieşte doar un omor simplu; credea că el n-a făcut nimic, dacă nu poate să întineze mâna regelui cu o ucidere de fiu. Ce zic ucidere de fiu? s-a străduit blestematul acela să născocească un omor spurcat decât acesta. într’adevăr, dacă fiul ar fi păcătuit cu ştiinţă şi ar fi fost ucis, faptul ar fi fost doar o ucidere de fiu; acuma însă, fiul greşind din neştiinţă (căci nu auzise de jurământ) şi pe urmă fiind dat morţii, demonul, prin asta, ar fi făcut tatălui o îndoită durere, deoarece trebuia să jertfească pe fiul lui, şi încă pe un fiu care nu păcătuise cu nimic. Dar să cercetăm şi mai departe povestirea. După ce a mâncat, zice Biblia, ochii i s-au luminat (I Samuil 14, 27); şi aici îl arată pe rege (pe Saul) vinovat de o mare neghiobie, arătând că foametea aproape împăienjenise ochii la toţi oştenii şi că le înceţoşase privirile. Apoi – spune Scriptura – văzându-l pe dânsul un oştean, îi zise: „Tatăl tău a pus pe popor sâ jure zicând: blestemat să fie omul care va mânca astăzi pâine. Şi poporul era sleit de puteri. Şi zise Ionathan: Tatăl meu a prăpădit ţara” (Tot acolo v. 28, 29). Ce înseamnă: a prăpădit? I-a nimicit, i-a stricat pe toţi. Aşadar, măcar că jurământul fusese călcat, toţi tăceau şi nimeni nu cuteza să scoată la iveală pe vinovat. Şi s-a mai făcut cu aceasta şi un alt păcat nu mic; căci nu numai cei ce-şi calcă jurământul, dar şi cei care ştiu de aceasta şi acoperă călcarea de jurământ, sunt părtaşi ai păcatului.
4, Decât, să vedem şi cele următoare: „Şi zise Saul: Să ne coborîm după cei de alt neam şi să-i jefuim. Şi îi zise preotul: Să ne apropiem aici de Dumnezeu” (1) (Tot acolo v. 36).
1) Adică înainte de a porni împotriva vrăjmaşilor să întrebăm mai întâi pe Dumnezeu lângă chivoil cel sfânt, care se păstra în altarul templului, spre a vedea, dacă biruim sau nu.
Căci în vremea veche Dumnezeu era căpetenia războaielor şi fără voia lui nimeni nu îndrăsnea să se apuce de luptă, iar războiul era pentru ei prilej de cucernicie. Căci, nu din slăbiciunea trupurilor, ci din pricina păcatelor erau biruiţi, când erau biruiţi, şi nici prin putere sau bărbăţie biruiau, când biruiau, ci prin bunăvoinţa venită de sus.
Pentru ei şi izbânda şi înfrângerea erau o deprindere şi o şcoală a virtuţii, şi nu numai pentru ei, dar şi pentru vrăşmaşii lor, căci şi pentru aceştia era limpede, că războiul cu Iudeii nu se hotăra prin soarta armelor, ci prin felul de purtare şi prin meritele celor ce se războiau. Ştiind lucrul acesta Madianiţii şi văzând că poporul acesta nu poate fi biruit şi că nu poate fi răpus nici prin maşini, nici prin arme, ci că poate fi apucat numai prin păcatele lui, gătind nişte fete frumoase şi punându-le în linia de bătaie îmbiau pe ostaşii iudei la desfrâu, năzuind ca prin destrăbălare să-i facă sâ piardă ocrotirea lui Dumnezeu. Ceea ce s-a şi întâmplat. Căci, după ce Iudeii căzură în păcat, ajunseră o pradă uşoară pentru toţi şi pe cei pe care nu au fost în stare să-i răpună nici armele, nici caii şi nici ostaşii, pe aceştia păcatul îi dădu legaţi pe mâna duşmanilor. Scuturile, lăncile şi săgeţile vrăşmaşilor Iudeilor fură făcute de ruşine, dar nurii fetei şi desmăţul sufletului robi pe aceşti viteji. De aceea cineva dă acest sfat „Să nu cunoşti frumuseţea străină şi să nu ieşi în calea femeii stricate (Ecl. 9, 9). Miere picură din buzele femeii stricate, care o vreme îngraşă gâtlejul tău, mai târziu însă (mierea aceasta) o vei afla mai amară ca fierea şi mai ascuţită ca o sabie cu doua tăişuri” (Proverbe 5, 3-4). Desfrânata nu ştie să iubească, ci-ţi vrea numai răul; sărutarea ei are viermi, iar gura ei otravă primejdioasă. Dacă acestea nu se ivesc de la început, cu atât mai mult trebuie să fugi de dânsa, pentru că învăluie pieirea şi ascunde moartea, şi nu o lasă ca să se ivească de la început. Astfel, dacă cineva vrea să aibă bucurie adevărată şi o viaţă plină de plăceri, să fugă de tovărăşia muierilor stricate: căci ele umplu de războaie nenumărate şi de turburare sufletele celor îndrăgostiţi de ele şi stârnesc fără încetare certuri şi turburare, prin cuvinte şi prin toată fapta lor. Şi precum fac cei mai înverşunaţi dintre duşmani, tot aşa fac şi-şi dau osteneala şi acestea, ca ei — îndrăgostiţii lor — să ajungă de ocară, în sărăcie şi să dea de cele mai mari nenorociri. După cum vânătorii se căsnesc să mâne lighioanele în laţurile întinse, ca apoi să le sugrume, tot aşa şi acestea: după ce au întins în toate părţile cursele destrăbălării, prin ochii, prin apucăturile şi prin vorbele lor, apoi aruncă în ele pe îndrăgostiţii lor şi îi leagă, nelăsându-se până le beau şi sângele, batjocorindu-i apoi, dojenindu-i pentru neghiobia lor şi făcându-şi mult râs de ei. Căci un astfel de om nu e vrednic să afle milă, ci ca să fie batjocorit şi luat în râs, de vreme ce se arată mai neghiob ca o femeie, ba chiar ca o femeie stricată. De aceea iarăşi ne învaţă înţeleptul acela care zice: „Bea apă din vasele tale” şi iarăşi: „Drăgălaşă ca o cerboaică şi fermecătoare ca a căprioară să-ţi fie ea” (Prov. 5, 15), vorbind astfel de soţia care locuieşte cu tine pe temeiul legii căsătoriei. Ce părăseşti pe ajutoarea ta şi alegi pe aceea care îţi vrea răul? De ce fugi de tovarăşa vieţii tale şi te iei după aceea care îţi surpă viaţa? Aceasta din urmă e ca o sabie cu două ascuţişuri; cea dintâi e mădularul şi trupul tău. De aceea, iubiţilor, fugiţi de stricăciune atât din pricina pagubelor, pe care vi le aduce acum, cât şi din pricina pedepsei viitoare.
Poate se va părea că vorbirea mea a apucat pe alt drum, dar asta nu înseamnă a te abate din drum, căci eu nu stau aci să vă spun vouă poveţe goale, ci încerc să îndrept fiecare din păcatele ce vă bântue. De aceea vă dojenim atâta, împletind felurite cuvântări, pentru că e firesc ca să fie felurite şi boalele aflătoare într-un norod aşa de mare. Şi ţinta noastră nu e să vindecăm doar o rană, ci multe şi felurite; de aceea şi leacul învăţăturii trebuie să fie felurit. Să ne întoarcem aşadar de unde am plecat, ca să spunem acestea: „Şi a zis preotul: Să ne apropiem aici de Dumnezeu. Şi a întrebat Saul pe Dumnezeu: Să mă cobor după cei de alt neam? Ai să-i dai în mâinile mele? Şi Dumnezeu nu i-a răspuns în ziua aceea” (I Regi 14, 36-37). Uite ce bun şi blând e Dumnezeu cel îndurător. n-a trimis fulger, nici n-a cutremurat pământul, ci, ceea ce fac prietenii faţă de prieteni, când au fost acoperiţi de ocări, aceea a făcut şi Dumnezeu faţă de robul Său. El a tăcut numai, vorbind prin tăcere şi arătându-i toată mânia Lui. Saul a băgat aceasta de seamă. Şi a zis: „Adunaţi toate seminţiile poporului; câutaţi şi vedeţi de cine s-a săvârşit azi păcatul acesta, căci viu este Domnul, Izbăvitorul lui Israil: dacă răspunsul va fi chiar împotriva lui lonathan, fiul meu, acesta de moarte va muri” (I Regi 14, 38), Aţi văzut cutezanţă? Văzând că jurământul dintâiu a fost călcat, nici aşa nu se cuminţeşte, ci adaogă iarăşi o călcare de jurământ. Şi dă-ţi seama cât de mare e răutatea diavolului. Care, fiindcă ştia, că adesea, fiul fiind prins asupra vreunui fapt şi adus înaintea lui (Saul), numai prin înfăţişarea lui îndată putea să îmbuneze pe tatăl şi să înmoaie mânia regelui, înlănţui cugetul lui (al lui Saul) prin obligaţia celui de al doilea jurământ, printr’un îndoit lanţ, deci legându-l şi neingăduindu-i să fie stăpân pe propria lui părere, ci din toate părţile împingându-l spre acel omor, şi, fără să ştie (Saul) cine a păcătuit, a şi făcut judecata, şi fără să cunoască pe vinovat, a dat hotârîrea: şi tatăl a ajuns călăul fiului şi înainte de a-l cerceta a dat hotărîrea de osândă. s-ar putea face un lucru mai nesocotit ca acesta?
5. Pe când regele spunea acestea, poporul s-a temut şi mai mult şi toţi erau cuprinşi de tremur şi multă spaimă, dar diavolul se bucura, fiindcă pe toţi îi speriase. „Căci nu era — zice — nimeni din tot norodul ca să răspundâ”. Şi a zis Saul: „Veţi ajunge în robie şi voi şi eu şi feciorul meu, lonathan” (I Regi 14, 39-40). Iată ce vrea să spună el:
Nepârind pe vinovat, voi, întărâtând pe Dumnezeu împotriva voastră, nu faceţi altceva decât să vă daţi în mâna duşmanului şi din oameni slobozi să ajungeţi robi. Acum uite şi altă încurcătură ieşită din acest jurământ. Căci, pe când era nevoie, dacă vrea să descopere pe făptaş, să nu facă altfel de ameninţări şi să nu lege pedeapsa de jurământ, fiindcă astfel oamenii, prinzând curaj ar fi dat mai lesne pe faţă pe vinovat: el, iarăşi, din pricina mâniei şi turbării celei mari, face din nou, dus fiind de neghiobia de mai înainte, tocmai pe dos de cum ar fi vrut. Ce e nevoie să lungesc vorba? A lăsat lucrul în seama sorţului şi Saul cu lonathan sunt cercetaţi prin sorţi.
Şi a zis Saul: „Aruncaţi sorţii între mine şi lonathan. Şi aruncară sorţii, iar lonathan ieşi vinovat. Şi zise Saul lui lonathan: Spune-mi, ce-ai făcut? Şi i-a răspuns lonathan zicând: Gustând am gustat cu vârful toiagului, pe care-l aveam în mână, puţină miere şi iată, acum mor” (I Regi 14, 42-43). Pe cine nu l-ar fi înduplecat, pe cine nu l-ar fi înduioşat aceste cuvinte? Gândeşte-te prin ce furtună a trecut Saul atunci: i se rupea înima, şi din toate părţile era înconjurat de o prăpastie foarte adâncă. Dar nici aşa nu s-a cuminţit. Căci ce spune el? „Dumnezeu să se poarte faţă de mine cu toată asprimea, dacă nu vei fi dat azi morţii, Ionathane” (Tot acolo, v. 44), Iată şi al treilea jurământ, şi nu aşa al treilea, fără nimic altceva, dar pus într-un hotar de timp foarte scurt. Căci n-a zis numai: vei muri, ci astăzi! Vezi că diavolul era zorit să-l împingă şi să-l mâne spre acest omor. De aceea n-a îngăduit să se sorocească pentru hotărîre o zi anume, ca nu cumva, prin această amânare, să se cuminţească regele. Şi poporul i-a zis lui Saul: „Să se poarte Dumnezeu cu toată asprimea faţă de noi dacă va muri Ionathan care a făcut mare izbăvire cu Israel. Viu este Domnul, nu va cădea un fir din capul Iui Ia pământ, căci în ziua aceasta el a făcut mila Iui Dumnezeu” (Tot acolo, v. 45). Iată şi norodul a jurat a doua oară, şi a jurat împotriva regelui său. Acum, vă rog, aduceţi-vă aminte de frânghia trasă de copii, şi ruptă şi aruncând pe spate pe cei ce trăgeau de ea. A jurat Saul, nu odată sau de două ori, ci de multe ori; şi poporul a jurat împotriva lui şi s-a împotrivit. Trebuie deci numai decât să fie călcat jurământul, căci e peste putinţă ca toţi aceştia să fi jurat drept. Să nu-mi vorbeşti de felul cum au ieşit lucrurile, ci gândeşte-te câte rele s-au ivit de aci şi cum tot prin un jurământ a pregătit diavolul în chip asemănător nenorocirea şi domnia lui Absalom. Căci, dacă regele ar fi voit să se împotrivească şi să se ţină de jurământ, tot poporul s-ar fi răsculat, iar tirania ar fi ajuns la cea mai mare cruzime; şi iarăşi, dacă fiul, căutându-şi de propria lui mântuire, s-ar fi dat de partea armatei, îndată ar fi ajuns ucigaş al părintelui său. Vezi şi tiranie şi ucidere de fiu şi ucidere de tată, şi război frăţesc, şi luptă şi măceluri şi sânge şi mii de morţi, totul datorit unui singur jurământ? Căci dacă s-ar fi ajuns la război, ar fi fost ucis şi Saul şi Ionathan, şi poate şi mulţi dintre ostaşi ar fi fost tăiaţi şi nici aşa jurământul tot n’ar fi fost ţinut. Aşa că să nu te uiţi la aceea, că adică nu s-a întâmplat, ci caută de vezi că firea lucrului a silit să se întâmple acestea; iar poporul a biruit. Ci ia să numărăm câte călcări de jurământ s-au făcut r a fost călcat mai întâi jurământul lui Saul de către fiul său, tot aşa s-a călcat şi al doilea şi al treilea jurământ al lui Saul privitor la uciderea fiului său şi se părea că norodul (măcar) îşi ţine jurământul. Dar dacă ar cerceta cineva cu luare aminte acest lucru, şi acesta s-a făcut vinovat de neţinerea jurământului, căci nepredând tatălui pe fiu, l-au silit pe Saul să-şi calce jurământul. Vezi pe ce de oameni i-a făcut un singur jurământ să jure strâmb, şi de voie şi de nevoie? Câte rele a pricinuit? Câte măceluri a făcut?
6. Ci eu, la începutul vorbirii mele, am făgăduit să vă arăt că totdeauna, când se fac jurăminte potrivnice, trebuie numaidecât ca unul să fie călcat, însă povestirea, în mersul ei, ne-a arătat mai mult decât pregătisem eu să vă arăt. Căci ea ne-a arătat cum şi-a călcat jurământul nu unul, doi sau trei oameni, ci un popor, şi nu numai unul, două sau trei jurăminte, ci cu mult mai multe. Puteam să vă spun şi altă povestire, să vă arăt cum şi din aceea s-a ivit, dintr’un singur jurământ, o nenorocire mai mare şi mai grea decât aceasta. într’adevăr un singur jurământ a adus pe capul tututuror Iudeilor şi robirea cetăţilor, a femeilor şi a copilaşilor şi foc, şi năvălirea barbarilor, şi întinarea celor sfinte şi nenumărate alte nenorociri grele. Dar văd că cuvântarea mea se lungeşte. De aceea, oprindu-mă aci cu povestirea, vă îndemn să povestiţi unii altora întâmplarea cu capul lui Ioan şi măcelul lui Ionathan şi pierirea poporului întreg, care nu s-a întâmplat, dar trebuia să se întâmple, dacă se ţinea jurământul; să o povestiţi şi acasă şi în târg, şi la prieteni, şi la vecini, şi la femei, şi într-un cuvânt să vă daţi osteneala întru aceasta faţă de toţi oamenii, şi să nu vă închipuiţi că vă puteţi desvinovăţi punând înainte puterea obiceiului. Şi cum că acestea sunt doar un pretext şi că acest nărav nelegiuit nu vine din obişnuinţă, ci din lene, voi încerca să vă arăt din cele ce s-au petrecut acum de curând. Împăratul a dat poruncă să fie închise băile oraşului, ca să nu se mai scalde nimeni, şi nimeni n-a cutezat să calce legea, să se lege de această faptă, sau să pună înainte obişnuinţa; adesea, chiar fiind bolnavi, bărbaţi şi femei, copii şi bătrâni, şi multe femei care s-au sculat abia din lehuzie, şi toţi câţi caută leacul acesta de care au atâta nevoie, totuşi, de voie de nevoie, se supun acestei porunci şi nu se plâng nici de slăbiciunea trupului, nici nu vorbesc de puterea obiceiului, nici că ei sunt pedepsiţi pentru greşala altora şi nici vreun lucru de felul acesta, ci se mulţumesc cu această pedeapsă, pentru că se tem de nenorociri mai mari şi se roagă în fiecare zi ca mânia împăratului să se oprească aci. Vezi că unde e teamă, uşor se topeşte obiceiul, chiar dacă ar fi îndelungat şi trebuincios? Şi oricum, e greu să nu poţi să faci baie. Căci oricât am căuta să ne mângâiem cu înţelepciunea, totuşi firea trupului dovedeşte că, pentru sănătatea lui, nu poate fi de nici un folos mângâierea aceasta a cugetului. Dar a nu jura e un lucru foarte uşor, care nu aduce nici o vătămare, nici trupului, nici sufletului, ci dimpotrivă, mult câştig, mult folos şi belşug. Ci cum nu este o neghiobie, ca atunci când porunceşte împăratul lucrurile cele mai grele, să ne supunem, iar când Dumnezeu porunceşte ceva, care nu e nici greu, nici anevoios, ci uşor şi foarte lesnci os, noi să-i nesocotim porunca să o luăm în râs şi să punem înainte obişnuinţa? Să nu nesocotim, rogu-vă, până într’atâta mântuirea noastră, ci să ne temem de Dumnezeu, măcar tot atâta cât ne temem de un om. Ştiu că v-aţiînspăimântat la auzul acestor vorbe, dar merită să vă înspăimântaţi că nu-i daţi lui Dumnezeu nici măcar atâta cinste, ci păzind cu luare aminte legile împărăteşti, călcaţi în picioare pe cele ce se coboară din cer şi socotiţi că osteneala cu acestea e zadarnică. De altfel, ce desvinovăţire veţi mai putea avea? Ce iertare, când, după atâtea sfaturi, noi stăruim în aceleaşi greşeli? Eu mi-am început propovăduirea, când nenorocirea aceasta a început să bântuie cetatea; necazurile stau să ia un sfârşit şi noi n-am împlinit măcar o poruncă. Cum vom cere dar să scăpăm de relele, ce ne înconjoară, când noi n-am putut să păzim măcar o poruncă? Cum să ne aşteptăm la o schimbare spre bine? Cum ne vom ruga? în ce grai vom chema pe Dumnezeu? Dacă împlinim legea (pământească), vom avea parte de mare plăcere, pentru că împăratul se va împăca cu cetatea noastră; dacă stăruim în aceeaşi nelegiuire, de pretutindeni vom avea parte de ruşine şi ocară, pentru că, deşi Dumnezeu ne-a scăpat de primejdie, noi stăruim în nepăsarea cea veche. Oh, de aş putea dezbrăca înimile celor care jură aşa de uşor, să li le pun sub ochi spre a vedea cât de pline-s de rănile şi vânătăile pe care le capătă în fiecare zi din pricina jurămintelor; atunci n-am avea nevoie de sfat şi îndrumare, căci vederea rănilor ar fi mai potrivită decât orice cuvântare să scoată din rătăcire pe cei ce-s dedaţi acestui nărav. Decât, chiar dacă n’ar fi cu putinţă să le pun înaintea privirii lor, măcar de aş putea să pun în faţa judecăţii ruşinea şi ocara sufletului, ca să arăt cât e de putred şi stricat. „După cum sluga care e bătută necurmat nu se curăţă de vânătâi, tot aşa cel care jură întruna luând mereu ca mărturie numele lui Dumnezeu nu se va curăţa de păcat” (Isus Sirah 23, 9). E peste putinţă ca gura deprinsă să jure, să nu-şi calce jurământul. De aceea vă rog pe toţi ca, lepădând din suflet acest ucigaş nărav, să vă câştigaţi altă cunună. Şi precum se spune pretutindeni de cetatea noastră că ea, cea dintâi din toate cetăţile de pe pământ, a primit numele de creştină (Vezi Fapt Ap. 11, 26), tot aşa faceţi ca toţi să spună că din toată lumea, numai oraşul Antiohia a alungat jurămintele din hotarele sale. Ba, dacă se va face aşa, nu numai că ea va fi încununată, dar va împinge şi pe altele spre aceeaşi râvnă. Şi precum numele de creştin, începând de aci ca dintr’o fântână, s-a revărsat peste toată lumea; tot astfel şi această îndreptare, luându-şi de aci rădăcina şi prilejul, va face ucenici pe toţi cei care locuiesc pământul, ca îndoită şi întreită să fie răsplata voastră şi pentru meritele voastre, şi pentru că aţi învăţat şi pe alţii. Acest lucru va fi pentru voi mai strălucitor decât orice diademă, aceasta va face ca oraşul vostru să fie fruntaş nu numai pe pământ, ci şi în cer; acest lucru îmi va sta şi mie într’ajutor şi mă va încununa în ziua aceea (a judecăţii de apoi). De care zi fie ca să avem parte cu toţii prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia se cuvine slavă împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.