din „Predicile despre statui”
Predica a XIII-a
Iarăşi mulţumire lui Dumnezeu pentru înlăturarea nenorocirii şi pomenire despre cei cari, din pricina răzvrătirii, au fost daţi judecăţii şi pedepsiţi; apoi iarăşi lămuriri despre facerea omului şi cum că a primit lege de la fire; apoi despre aceea că obiceiul de a jura trebuie stârpit din rădăcină
1). Ţinută la ziua de 31 Martie
1. Cu aceleaşi vorbe, cu care am început ieri şi alaltăieri, voi începe şi azi, voi spune şi acum: Binecuvântat să fie Dumnezeu. Cum era miercurea trecută, şi ce vedem în cea de azi? Ce întunecime era în aceea? Şi ce linişte în aceasta? În ziua aceasta (acum o săptămână) a luat fiinţă acel scaun de judecată grozavă, ce a cutremurat înimile tuturor şi a făcut ca ziua să nu fie întru nimic mai bună decât noaptea, nu că s-ar fi stins raza soarelui, ci pentru că teama şi descurajarea ne împăienjeniseră ochii. Aşadar, pentru ca şi noi să gustăm o plăcere mai mare, să pomenim câteva din cele întâmplate atunci. Căci socot că povestirea aceasta va fi folositoare şi pentru voi, şi pentru toţi urmaşii voştri, de vreme ce şi celor scăpaţi din înec cu corabia le e plăcut să-şi aducă aminte de vremuială şi vânturi, când ajung la liman, şi tot astfel, celor care au fost cuprinşi de o boală, le e lucru drag ca, după ce au scăpat de ea, să povestească altora despre frigurile din pricina cărora erau cât p’aci să moară. Când a trecut primejdia, e o desfătare să povesteşti despre ea, atunci când sufletul, nu numai că, nu se mai teme, dar gustă o plăcere şi mai mare: amintirea relelor trecute ne face să ne dăm şi mai bine seama de huzurul de acum. Căci după ce partea cea mai mare a oraşului, de teamă şi din pricina ameninţărilor acelea, au băjenit spre pustii, spre prăpăstiile munţilor şi spre locuri neumblate, mânaţi necurmat de spaimă, iar casele erau goale de femei şi piaţa, de bărbaţi, că abia dacă se iveau doi sau trei mergând laolaltă în mijloc, şi aceştia ca nişte morţi vii colindând: pornirăm la scaunul de judecată spre a vedea sfârşitul celor întâmplate, şi văzând acolo strânşi pe cei ce mai rămăseseră în oraş, ne-am minunat foarte, că deşi o mulţime de lume se îngrămădea la uşi, ca şi cum n’ar fi fost nimeni, era o tăcere de mormânt, toţi uitându-se unii la alţii şi necutezând nici unul să întrebe ceva pe vecin sau să asculte ceea ce i-ar fi spus acela. Fiecare bănuia pe cel de lângă el, căci mulţi, aşa pe neaşteptate, şi fuseseră smulşi din mijlocul pliţii şi închişi înăuntru; şi toţi deopotrivă întindeam mâinile spre cer, aşteptând în tăcere un ajutor de sus, şi rugându-ne lui Dumnezeu, ca să ne stea într’ajutor la judecată, să înmoaie înima judecătorilor şi să facă osânda mai blândă. Şi precum cei care văd pe naufragiaţi de pe uscat, nu pot să se apropie de ei, să le întindă mâna şi să le uşureze suferinţa, deoarece sunt împiedecaţi de valuri, ci numai de departe, de pe ţărm întind mâinile şi lăcrămând se roagă de Dumnezeu ca să vie în ajutorul celor ce-s mânaţi de unde; tot aşa şi aci toţi chemau în minte pe Dumnezeu în ajutor, cerându-I ca să întindă mâna Sa asupra acelor chemaţi la judecată, ca asupra unora cuprinşi de talazuri şi să nu lase să se scufunde corabia, iar judecata dregătorilor să ia înfăţişarea unei naufragieri depline pentru cei judecaţi. Ci acestea se întâmplau înafara uşilor; dar când am întrat în curtea dinăuntru, aci iarăşi văzurăm nişte lucruri mai grozave decât acestea: ostaşi armaţi cu săbii şi toiege, la adăpostul cărora dregătorii puteau să judece, acolo înlăuntru, în cea mai mare linişte. Căci toate rudele celor judecaţi, şi soţia, şi mame, şi fiice şi taţi se strânseseră la porţile locului de judecată; în mulţimea aceasta, înfricată dinainte la vederea armelor, soldaţii băgau spaima de departe, ca nu cumva, cu prilejul ducerii la moarte a vreunui osândit, lumea să se înfierbânte, văzând această nenorocire şi să se apuce să facă vreo răscoală sau răzvrătire.
Dar lucrul cel mai vrednic de jale era următorul: Mama şi sora unuia din cei ce erau judecaţi înăuntru se aflau în faţa tindei judecătorilor, rostogolindu-se pe jos, ajungând o privelişte pentru toţi cei dimprejur, cu faţa acoperită şi ruşinându-se numai atât cât le îngăduia nevoia nenorocirii. Nu era cu ele nici o slujnică, nici o vecină, nici o prietenă, nici vreo altă rudă, ci ele singure, îmbrăcate într-un veşmânt sărăcăcios, împresurate, în mijlocul atâtor oşteni, târindu-se pe pământ chiar în jurul porţilor, sufereau mai grozav decât cei judecaţi înăuntru, la auzul glasului călăilor, al zgomotului loviturilor, al vaietelor celor biciuiţi, al ameninţărilor cumplite ale judecătorilor şi în vreme ce osândiţii erau canoniţi pe rând, ele răbdau suferinţe mai grele decât aceia. Şi fiindcă aflarea vinovaţilor atârna de mărturiile altora, îndată ce simţeau că vreunul e biciuit, ca să dea în vileag numele vinovaţilor, şi că urlă de durere, ele, căutând spre cer, se rugau de Dumnezeu ca să-i dea aceluia tărie şi răbdare, ca nu cumva viaţa rudelor lor să ajungă în primejdie din pricina slăbiciunii martorilor care nu puteau să rabde durerea loviturilor ; şi se întâmpla cu ele la fel cu cei ameninţaţi de talazuri. Căci precum aceia, când văd venind spre ei de departe vreun val învolburat, ameninţând să scufunde corabia, sunt morţi de frică, mai înainte chiar ca valul să se fi apropiat de ei; tot astfel şi ele, când auzeau strigătele şi urletele celor dinăuntru, mureau de o mie de ori de teamă ca nu cumva, cei ce erau siliţi să vorbească, ne mai putând să rabde chinurile, să nu pârască pe vreuna din rudele lor. Afară nu vedeai decât chinuri, înăuntru chinuri; pe aceia îi chinuiau călăii, pe acestea tirania firii şi mila înimei; înăuntru jale, înafară jale, înăuntru a celor învinovăţiţi, înafară a rudelor. Dar nu numai acestea, ci şi judecătorii plângeau în sufletul lor, suferind mai mult ca toţi, fiindcă erau siliţi să-şi îndeplinească slujba lor dând naştere unei nenorociri aşa grozave.
2. Eu însă, stând şi văzând cum aceste femei şi fete, deprinse cu iatacurile lor acum au ajuns privelişte obştească, şi că fiind mai înainte obişnuite cu saltele moi, acum au pământul drept saltea, ele, care acum de curând aveau parte de atâta supunere din partea slujitoarelor, a eunucilor şi de tot celălalt alaiu, acum, lipsite de toate acestea, se târăsc la picioarele tuturor, rugând pe fiecare ca să vie după puterile lui în ajutorul celor judecaţi, şi toţi laolaltă să ajute cu darul milei pe învinovăţiţi, am spus vorba aceea a lui Solomon: „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni” (Ecles. 1, 2). Căci vedeam că acum s-a împlinit aievea şi aceasta şi altă prorocie, anume: „ Toată slava omului ca floarea fânului; uscatu-s’a fânul, a trecut şi floarea lui” (Isaia 40, 6—7). Căci atunci nici bogăţia, nici neamul de soi, nici faima, nici ocrotirea prietenilor, nici rudele, şi nici toate celelalte sprijine ale vieţii nu erau de nici un folos, deoarece păcatul şi nelegiuirea făptuită surpaseră toate aceste proptele. Şi după cum vrabia, când, venind la cuib, după ce i s-au răpit puişorii, şi găsind cuibul gol, nu poate să-şi ia puii îndărăt, dar sboară în jurul mâinii vânătorului, arătându-şi durerea ei: tot aşa făceau atunci şi femeile acelea case, după ce fiii le-au fost răpiţi de acasă şi vârâţi acolo înăuntru ca într-un laţ sau o cursă, nu se puteau apropia şi nu putea să-i smulgă, însă tăvâlindu-se, jelindu-se, gemând şi încercând să se apropie de vânători, îşi dovedeau durerea lor. Zărind eu atunci aceste lucruri, mi-a venit în gând judeţul acela grozav, şi ziceam în mine însumi: Dacă de la judecata oamenilor nici mama, nici tatăl, nici altcineva, deşi sunt străini de cele făptuite, nu pot smulge pe cei vinovaţi, cine ne va sta în ajutor când vom fi judecaţi la judecata lui Hristos? Cine va cuteza să ridice glasul? Cine va putea scăpa pe cei târiţi.la acele casne de nesuferit? Şi încă, cei judecaţi atunci erau căpeteniile oraşului, floarea fruntaşilor. Totuşi ar fi fost bucuroşi, dacă li s-ar fi îngăduit să-şi piardă toată averea, ba, la nevoie, chiar libertatea, numai să li se lase viaţa.
Când ziua era pe sfârşite, după ce apoi se înnoptase bine, când se aştepta sfârşitul judecăţii, toţi erau cuprinşi de o mai mare nelinişte şi rugau pe Dumnezeu să facă vreo amânare sau zăbavă şi să o însufle în cugetul judecătorilor, ca să supue hotărîrii împărăteşti cercetările făcute, căci se nădăjduia că din această amânare va ieşi vreun bine. Şi rugăciunile obşteşti ale poporului erau trimese la binevoitoarele urechi ale lui Dumnezeu, ca să scape ceea ce mai rămăsese din oraş şi să nu îngăduie să fie dărâmat din temelii. Nu vedeai pe nici unul care să nu strige astfel (de rugăciuni) cu ochii în lacrimi. Dar nimic din toate acestea n-a putut îndupleca pe judecătorii care cercetau înăuntru pricinile; ei aveau în vedere un singur lucru şi anume să facă cu luare aminte cercetarea nelegiuirilor făptuite. Apoi, punându-i în lanţuri şi-n cătuşi de fier, îi trimeteau prin mijlocul pieţii spre închisoare pe vinovaţi, oameni care ţineau cai de alergări, care puseseră premii şi care făcuseră cetăţii atâtea servicii strălucite; acestora le vindeau la mezat averile, iar la porţile lor, ale tuturora, nu vedeai decât peceţi. Iar soţiile acestora, alungate din casa părintească, făceau aievea ceea ce păţise nevasta lui Iov: Având nevoie de un adăpost, colindau din casă în casă şi din loc în loc. Şi nici măcar aceasta nu le era uşor, căci toţi se temeau şi tremurau când era vorba să găzduiască pe vreuna din rudele celor vinovaţi.
Dar cei care pătimeau toate acestea erau bucuroşi că scăpau măcar cu viaţa; nu supăra nici paguba bănească, nici necinstea, nici tot acest alai ruşinos şi nimic din lucrările de acest fel Căci mărimea nenorocirii şi împrejurarea că păţania lor era mai prejos decât aceea la care se aşteptau, le-a pregătit sufletul spre filosofic Atunci aflau ei cât de uşoară e virtutea, cât de lesnci oasă şi uşor de dobândit şi că numai din pricina nepăsării noastre pare a fi aşa de grea. Căci oamenii aceştia care se supărau de cea mai mică pagubă bănească, după ce fură cuprinşi de teama aceasta aşa de mare, chiar pierzându-şi toată averea, erau bucuroşi de parcă ar fi găsit o comoară, numai pentru că nu şi-au pierdut viaţa . Aşa că dacă am avea o presimţire a gheenei ce va să ne înghită cândva, şi dacă am putea să neinchipuim acele casne de nesuferit, nu ne-ar părea rău, chiar dacă am da şi averea, şi sufletul, şi trupul pentru legile lui Dumnezeu, ştiind că în schimbul acestora, câştigăm un lucru de mai mare preţ scăparea de chinurile de pe lumea cealaltă. Poate că jalea celor spuse nu puţin a speriat înima noastră; dar nu vă supăraţi. Căci de vreme ce am de gând să cutez spre nişte gânduri mai subţiri şi am nevoie de o cugetare mai gingaşă, într’adins am făcut acest lucru, ca de teama povestirii mele cugetul vostru, scuturându-se de lenea lui şi lepădându-se de toată grija celor lumeşti, să coboare cu multă uşurinţă în fundul sufletului puterea cuvintelor mele.
3. Predica mea v’a arătat îndeajuns şi mai înainte că e sădită în noi legea firească a cunoaşterii celor bune şi celor rele; pentru ca însă dovada să vă fie făcută din belşug, ne vom strădui şi azi în cercetarea aceluiaşi lucru. Şi cum că de la început, plăsmuindu-l Dumnezeu pe om, l-a făcut ştiutor al amânduror acestora, ne-o arată toţi oamenii, căci toţi ne ruşinăm chiar de cei supuşi nouă şi adesea un stăpân, când se duce la o femeie destrăbălată, dacă vede pe o slugă de treabă, roşind se întoarce din acel drum necuviincios. Tot aşa socotim că e o batjocură dacă cineva ne ocărăşte cu o vorbă ce arată vreun păcat deal nostru şi dacă ne supărăm, dăm în judecată pe cei ce s-au purtat astfel cu noi. Astfel ştim ce e viţiu şi ce e virtute.
Aceasta o spunea şi Hristos, arătând că nu aduce vreo legiuire nouă care să treacă de puterile firii noastre, ci legiueşte ceea ce de mult sădise în sufletul nostru, zicând după acele multe (9) fericiri „Ce vreţi să vă facă vouă oamenii, acestea sâ Ie faceţi şi voi lor” (Mat. 7, 12). Nu e nevoie—spune el—de legi mai întortochiate, de multe vorbe sau de o învăţătură meşteşugită; voinţa ta să fie lege. Vrei să ţi se facă finele? Fă-l şi tu altuia. Vrei să ai parte de milă? Aibi şi tu milă de aproapele. Vrei să fii lăudat? Laudă şi tu pe altul. Vrei să fii iubit? Iubeşte, Vrei să ai parte de întâietate? Fă loc mai întâi altuia să ajungă la ea. Tu să fii judecător, tu să fii legiuitor al vieţii tale. Şi iarăşi: „Ceea ce ţie nu-ţi place, altuia nu /ffce*r(Tob, 4, 16). Prin aceasta de pe urmă ne îndeamnă a ne feri de păcat, prin porunca cea de mai înainte, să facem binele. Ceea cejfie nu’fi place, altuia nu face! Nu-ţi place să’,fii batjocorit ? Nu batjocori nici tu pe alţii. Nu-ţi place să fii pismuit? Nu pismui nici tu. Nu-ţi place să fii înşelat? Nu înşela nici tu. Şi, în-tr’un cuvânt, în toate împrejurările, dacă ţinem minte aceste două zicale, nu vom avea nevoie de altă învăţătură. Căci cunoaşterea virtuţii a sădit-o în firea noastră, însă făptuirea şi îndreptarea a încredinţat-o slobodei noastre voinţe. Poate că n-am vorbit desluşit; atunci voi încerca să vă vorbesc mai lămurit. Spre a şti că e bine să fim cumpătaţi, nu avem nevoie de îndrumări sau de învăţături; cunoaşterea aceasta o avem în firea noastră şi nu e nevoie de străduinţă sau osteneală ca să colindăm şi să întrebăm dacă cumpătarea e ceva bun şi folositor, ci, după părerea obştească, toţi mărturisim acest lucru şi nimeni nu are vreo îndoială cu privire la virtute.
Tot astfel socotim şi desfrâul ca un rău şi nici aci n’avem nevoie de învăţătură şi de osteneală ca să ştim cât de rău e acest păcat. Ci toţi, când e vorba de o hotărire în această privinţă, suntem călăuziţi de firea noastră şi lăudăm virtutea, chiar dacă nu ne îndeletnicim cu ea, şi urîm viţiul, măcar că îl facem. Şi acesta a fost cel mai mare merit al lui Dumnezeu, ca adică, chiar înainte de săvârşirea faptei, conştiinţa şi sloboda voinţă să fie înfrăţite cu virtutea şi duşmane viţiului. Aşa că, precum am spus, cunoaşterea amânduror acestor lucruri e înnăscută în cugetul tuturor oamenilor şi n’avem nevoie de vreun dascăl spre a învăţa acest lucru; iar îndreptarea a fost încredinţată voinţei, râvnei şi ostenelilor noastre.
— Dar de ce ? — Pentru că, dacă firea ne-ar fi dat de la sine totul, am fi rămas neincununaţi şi nu ne-am fi ales cu nici o răsplată. Căci, precum dobitoacele nu pot căpăta simbrie pentru prisosul însuşirilor pe care-l au de la fire, tot aşa nici noi n-am fi avut parte de vreuna din aceste răsplăţi. însuşirile venite de la fire nu sunt ale celor care sunt înzestraţi cu ele, ci ale Celui care le-a hărăzit, şi a Acestuia lauda şi slava.
Şi tocmai de aceea Dumnezeu n-a îngăduit firii totul şi iarăşi n-a lăsat ca voinţa (omului) să ia asupră-şi toată greutatea: şi pe aceea a cunoaşterii, şi pe aceea a îndreptării, ca nu cumva (voinţa) să se prăbuşească din pricina greutăţilor de pe calea ce duce la virtute, ci cugetul îi arată ei ce are de făcut, iar când e vorba de a înfăptui, ea (voinţa) ajută cu osteneala ei proprie. Nu trebuie nici o osteneală spre a se şti că cumpătarea e un bine, căci ştiinţa aceasta o avem de la fire; când e vorba însă de a înfăptui cumpătarea, nu putem izbuti, dacă nu ne trudim, nu punem frâu dorinţei şi nu arătăm multă osârdie. Căci aceasta nu ne mai vine de la fire, ca ştiinţa (a ce e bun sau rău), ci pretinde râvnă şi tragere de înimă. Şi nu numai în acest fel ne-a uşurat greutatea, dar şi în altul, lăsând să dăinuiască în noi unele merite fireşti. Căci toţi avem de la fire însuşirea de a ne mânia când vedem pe cineva batjocorit (indată ne facem duşmani ai celor ce asupresc pe alţii, măcar că nouă nu ni s-a întâmplat nimic) şi însuşirea de a ne bucura când cei prigoniţi au parte de ajutor şi sprijin, şi tot astfel de a ne întrista de nenorocirea altora şi de a ne desfăta de dragostea, pe care ne-o arătăm unii altora. Căci, chiar dacă împrejurările par a aduce mici certuri şi neinţelegeri, totuşi ne leagă laolaltă dragostea. La aceasta se gândea un înţelept oarecare, când zicea „Orice animal iubeşte pe cel ce-i seamănă, şi omul, pe semenul său” (Isus Sirah 13, 19).
4. Dar Dumnezeu, afară de conştiinţă, ne-a mai dat şi alţi mulţi dascăli. Căci, ce sunt părinţii pentru copiii lor, stăpânii pentru slugi, bărbaţii pentru soţii, învăţătorii pentru şcolarii lor, legiutorii şi judecătorii pentru supuşi, prietenii pentru prieteni? Căci adesea şi de la duşmani folosim nu mai puţin ca de la prieteni. întradevăr, când ne ocărăsc pentru păcatele noastre, chiar fără voie ne poftesc să le îndreptăm. Şi ne-a pus atâţia dascăli ca să ne fie uşoară descoperirea şi îndreptarea celor ce ne sunt spre folos, din pricina mulţimii acelora care ne îmbie la aceasta, neingăduind să ne lepădăm de ce e spre binele nostru. Căci chiar dacă dispreţuim pe părinţi, măcar de teama dregătorilor vom fi mai astâmpăraţi, şi chiar dacă îi nesocotim şi pe aceştia, totuşi, când păcătuim, nu vom putea scăpa de glasul cugetului nostru, iar dacă puţin ne pasă şi de acesta, tot ne vom face oameni de treabă de teama părerii obşteşti; dacă nici în faţa acesteia nu roşim, teama de legi, chiar fără voia noastră, ne va putea îndrepta. Pe cei care-s tineri îi ţin în frâu dascălii sau părinţii; pe cei mai în vârstă, legiuitorii şi domnitorii, luându-i în grija lor, îi cuminţesc; slugilor, care-s mai greoaie, când e vorba de aceasta (conştiinţă), le slujeşte spre îndreptare, pe lângă cele spuse mai sus, şi frica de stăpâni, iar femeilor, teama de bărbaţi. Astfel că multe ziduri împresoară neamul nostru (omenesc) spre a-l împiedica să cadă uşor în mrejile păcatului. Pe lângă toate acestea ne mai cuminţesc şi boalele şi atâtea împrejurări ale vieţii, căci şi sărăcia ne strânge în chinga ei, şi paguba ne mustră, şi multe altele de acelaşi fel. Nu te sperie tatăl? Nici dascălul? Nici dregătorul? Nici legiuitorul? Nici judecătorul? Nu te îndreptează ruşinea faţă de un prieten? Nu te doare mustrarea, pe care ţi-o face duşmanul? Nu te cuminţeşte stăpânul? Nu te învaţă bărbatul? Nu te îndreaptă conştiinţa? Atunci vine vreo boală trupească şi îndreaptă totul şi paguba a izbutit să facă un om de treabă şi din cel mai cutezător. Dar ceea ce e şi mai mult, marile necazuri ce le pătimim noi nu ne sunt numai nouă spre ajutor şi folos, dar de obicei altora. Căci şi noi înşine, chiar când nu păţim nimic, la vederea pedepselor, ce cad pe capul altora, ne cuminţim nu mai puţin decât aceia.
Aceasta se poate vedea întâmplându-se şi la săvârşirrea faptelor vrednice de laudă: precum unii se fac oameni, de treabă, când văd pe alţii pedepsiţi, tot aşa, când oamenii buni fac vreo bună ispravă, mulţi râvnesc să fie şi ei la fel cu aceştia. Aceasta s-a întâmplat şi cu desbărarea de obiceiul de a jura. Mulţi, văzând pe alţii că s-au lăsat de urâtul nărav de a jura, s-au molipsit de aceeaşi râvnă şi au biruit păcatul. De aceea şi noi mai de grabă ne legăm iarăşi de acest sfat. Să nu mi se spună că mulţi s-au îndreptat; nu e vorba de asta, ci e vorba ca toţi să se îndrepte. Cât timp nu voi izbuti aceasta, nu voi putea răsufla. Păstorul acela care avea o sută de oi şi pierduse doar una, n-a simţit nici o plăcere pentru cele nouăzeci şi nouă, până ce n-a găsit pe cea rătăcită şi a adus-o iar la turmă. Nu vezi că şi cu trupul se întâmplă la fel? Căci dacă, lovind, suceşti măcar numai o unghie, tot trupul simte dureri, din pricina acestui mădular. Să nu zici aşadar: Au rămas doar puţini care nu s-au îndreptat, ci mai degrabă vezi ca aceşti puţini să nu strice pe mulţi alţii. Căci şi la Corint numai unul se dedase destrăbălării şi totuşi Pavel aşa se văita, de parcă ar fi prăpădit toată cetatea. Şi cu drept cuvânt, căci ştia câ dacă acela nu se îndreaptă, stricăciunea are să se strecoare şi să molipsească şi pe ceilalţi toţi. Am văzut adineaori la judecată pe cei legaţi şi duşi prin mijlocul târgului—pe acei bărbaţi vestiţi. Şi pe când unii se mirau de ocara fără margini, în care căzuseră aceia, alţii ziceau: Nu trebuie să ne mirăm de nimic, căci cine are parte de osândă, fie ea chiar cât de mică, nu mai are parte de cinste. Nu e oare—vă întreb — cu mult mai adevărat, că unde nu e evlavie, cinstea nu ajută la nimic?
5. Să ne gândim dar la acestea şi să ne trezim deci; căci dacă voi înşivă nu veţi pune râvna trebuincioasă, tot ceea ce facem noi e zadarnic. De ce oare? Pentru că meşteşugul învăţătorului nu e la fel cu celelalte meserii. Argintarul, cum va făuri vasul şi-l va pune bine, aşa îl va găsi a doua zi, când se va întoarce; şi arămarul şi pietrarul şi oricare alt meseriaş, cum va lăsa lucrul din mână aşa îl va găsi. La noi însă nu e tot aşa, ci tocmai dimpotrivă, căci noi nu făurim vase neinsufleţite, ci suflete cu judecată. De aceea S noi nu v’am găsit aşa cum v’am lăsat, ci, după ce 8 luându-vă, v’am prefăcut şi, încălzindu-vă, v’am dres cu multă trudă, pe voi împrejurările, după ce aţi ieşit, înconjurându-vă din toate părţile, vă sucesc iarăşi şi ne dau şi mai mult de lucru ca înainte. De aceea vă rog din răsputeri să daţi şi voi o mână de ajutor, şi câtă osteneală îmi dau eu aci pentru îndreptarea voastră, tot atâta grijă să aveţi şi voi pentru mântuirea voastră, când plecaţi de aci. O, de ar fi cu putinţă să izbândesc eu pentru voi, şi voi să căpătaţi răsplată pentru ostenelile mele! Nu v-aş mai fi sâcâit atâta. Dar ce să fac? Căci aceasta e cu neputinţă: Fiecăruia i se va plăti după faptele sale. După cum mama, când îşi vede fiul chinuit de friguri, stând lângă cel cuprins de călduri şi gata să se înnăbuşe, îi spune plângând bolnavului: O, fiul meu, dacă aş putea să iau eu frigurile şi să atrag la mine fierbinţeala ta, tot aşa spun şi eu: O, de ar fi cu putinţă prin străduinţa mea să izbândesc pentru voi toţii Dar aceasta nu e cu putinţă, nu! Fiecare e dator să dea socoteală de faptele sale şi nu poţi vedea pe unul să fie pedepsit în locul altuia. De aceea sufer şi mă tânguesc, pentru că, în ziua când veţi fi învinovăţiţi, eu nu voi putea să vă stau într’ajutor, mai ales că nici eu n-am atâta trecere la Dumnezeu. Chiar dacă aş avea trecere, nu sunt mai sfânt ca Moise, nici mai drept ca Samuil, despre care a spus că, măcar că au mers aşa departe cu virtutea lor, tot nu vor putea ajuta întru nimic pe iudei, pentru că aceia prea s-au lăsat pradă trândăviei. Drept aceea aşadar, deoarece suntem pedepsiţi şi ne mântuim numai prin faptele noastre, împreună cu ceilalţi toţi să împlinim şi această poruncă, pentru ca, plecând de aici cu bună nădejde, să avem parte de bunurile făgăduite, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin care şi cu care să-I aducem slavă Tatălui împreună şi Duhului Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.