din „Predicile despre statui”
Predica a XII-a
Iarăşi mulţumire lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor făcute faţă de împărat; despre firea lumii şi despre aceea că Dumnezeu, zidind pe om, a pus în el şi legea firească şi apoi că trebuie să ne ferim din răsputeri de jurăminte
Predică ţinută la 30 Martie
1. Şi ieri am zis: Binecuvântat să fie Dumnezeu, şi azi voi spune iarăşi acelaşi lucru. Căci chiar dacă grozăvia a trecut, amintirea grozăviilor să nu treacă, nu ca să suferim, ci ca să aducem mulţumiri (lui Dumnezeu). Căci dacă dăinuieşte amintirea grozăviilor, încercarea grozăviilor nu ne va mai bântui nici odată. Căci ce mai e nevoie de ispita lor, când şi doar numai amintirea lor poate să ne cuminţească? Aşadar, precum Dumnezeu nu a îngăduit să ne scufundăm când prăpădul era sub ochii noştri, tot astfel nici noi să nu ne lăsăm moleşiţi după trecerea lui. Când eram în mâhnire, ne-a mângâiat; acum când suntem veseli, să-i mulţumim; ne-a mângâiat, când suspinam şi nu ne-a părăsit. Drept aceea nici noi, când ne merge bine, să nu ne lepădăm de el, căzând în nepăsare. Căci e scris: „Adu-ţi aminte de foamete în ziua saţiului” (Isus Sirah 18, 25). Aşadar să ne aducem şi noi aminte de vremea încercării în ziua iertării. Să facem acelaşi lucru şi cu prilejul păcatelor noastre. Dacă ai păcătuit şi Dumnezeu ţi-a iertat păcatele, primeşte iertarea şi mulţumeşte, dar nu-ţi uita păcatul, nu ca să te mistuieşti cu gândul la el, ci ca să-ţi înveţi sufletul să nu sburde şi să nu cazi iar în păcat. Aşa a făcut şi Pavel, căci, după ce a zis: „M’a socotit credincios, punându-mă în slujbă”, a adăugat: „măcar că mai înainte fusesem un hulitor, un prigonitor şi batjocoritor” (I Tim. 1, 12—13). Să fie cunoscută viaţa slugii, zice, ca să iasă la iveală bunătatea Stăpânului, Căci, deşi am primit iertarea păcatelor, totuşi nu alung amintirea lor. Acest lucru nu arăta numai bunătatea lui Dumnezeu, dar îl făcea şi pe el (pe Pavel) mai strălucit. Când afli cine a fost el mai înainte, atunci îl vei admira şi mai mult; şi când vei vedea cine şi din ce a ajuns, îl vei lăuda cu mai multă râvna, şi chiar dacă vei fi făcut mari păcate, din pilda lui, dacă te schimbi, te vei alege cu mari nădejdi. Căci pe lângă cei pomeniţi mai sus, pilda aceasta îi mângâie şi îi face să se ridice chiar şi pe cei cuprinşi de desnădejde. Lucru care se va întâmpla şi în cetatea noastră. întradevăr toate cele întâmplate aci dau la iveală şi virtutea voastră care prin pocăinţă aţi putut să îndepărtaţi de la voi o atât de mare mânie, şi totodată arată şi îndurarea lui Dumnezeu, care, pentru o neinsemnată convertire, a îndepărtat norul grozav ce ne ameninţa; totodată ridică pe cei căzuţi în desnădejde, care, din întâmplarea noastră, învaţă că acela ce cată în sus spre ajutorul lui Dumnezeu, nu se poate scufunda, chiar dacă l-ar împresura pe el valuri nenumărate din toate părţile» Căci cine a văzut sau a auzit vreodată întâmplări la fel cu ale noastre?
In fiecare zi ne aşteptam ca cetatea noastră să fie desfiinţată din temelii cu locuitorii ei, dar, tocmai când diavolul nădăjduia să scufunde corabia, Dumnezeu ne-a dat vreme frumoasă. Să nu uităm deci de mărimea grozăviei, ca să ne aducem aminte de binefacerile trimese nouă de Dumnezeu, căci cel ce nu cunoaşte firea boalelor, nu va cunoaşte nici odată meşteşugul doftoricesc. Să spunem acest lucru şi copiilor noştri şi să trecem povestea la mii de generaţii ca toţi să afle şi cum diavolul a năzuit să dărâme temelia cetăţii, şi cum Dumnezeu a putut să puie iar în picioare cetatea căzută jos, n-a îngăduit să sufere nici o pagubă şi pe lângă aceasta a alungat teama şi cu multă grabă a gonit primejdia. Căci săptămâna trecută toţi ne aşteptam să ni se hrăpească averile, să fie trimeşi împotriva noastră ostaşi şi bănuiam nenumărate alte rele. Dar, iată, toate acelea au trecut ca un nor, topindu-se ca un nor sau ca o umbră, şi am fost pedepsiţi numai cu aşteptarea nenorocirilor, ba n-am fost pedepsiţi, ci numai cuminţiţi, şi făcuţi mai buni, pentru că Dumnezeu a muiat înima împăratului.
Să zicem deci mereu şi în fiecare zi „Binecuvântat e Dumnezeu”, cu mai mare râvnă să luăm aminte la adunarea (religioasă) şi să alergăm la biserici, de unde am tras atâta folos. Ştiţi de la început, unde aţi căutat un adăpost, unde aţi alergat, de unde v’a venit scăparea. Să ţinem deci ancora sfântă, şi precum ea în vreme de primejdie nu s-a lepădat de noi, tot astfel nici noi, în vremea iertării, să nu ne lepădăm de ea, ci cu băgare de seamă să rămânem, şi în fiecare zi să facem adunările şi rugăciunile noaste şi să ascultăm cuvintele dumnezeieşti; iar timpul pe care îl pierdeam umblând cu nerăbdare după veşti noi, alergând după cei ce veneau de la curtea împărătească, plini de îngrijorare faţă de nenorocirea de faţă, tot acest timp să-l cheltuim în ascultarea legilor dumnezeieşti, nu în zăbavă zadarnică şi nepotrivită, ca să nu cădem iar în nevoia acelei sbuciumări.
2. în cele trei zile trecute căutam un fel de a cunoaşte pe Dumnezeu şi l-am dus la un sfârşit, tălmăcind cum „Cerurile povestesc slava lui Dumnezeu” (Ps. 18, 2) şi ce înţeles are zisa lui Pavel: „Insuşirile nevăzute ale Lui se văd lămurit de la facerea lumii, când ie uiţi cu băgare de seamă la lucrurile făcute de el” (Rom. 1, 20) şi am arătat cum Ziditorul e slăvit de către cer, mare şi pământ, de la facerea lumii. Astăzi însă după ce vom cerceta iarăşi acest lucru, vom trece la o altă cuvântare: nu numai a făcut lumea, dar, după ce a zidit-o, a fâcut-o să şi lucreze, nici lăsând-o să fie în întregime nemişcată, nici poruncindu-i să se mişte toată, ci cerul a rămas nemişcat, precum a zis proorocul: „Cel care a pus cerul ca o boltă şi l-a întins ca un cort deasupra pământului” (Isaia 40, 22); soarele, însă, şi celelalte stele aleargă în fiecare zi. Şi iarăşi, pământul e neclintit iar apele se mişcă deasupra lui; şi nu numai apele, dar şi norii şi ploile dese şi urmându-se una după alta la timpuri potrivite. Şi întradevăr, una e firea ploilor, dar felurite sunt cele ce provin din ele, căci în viţă ploaia se preface în vin, în măslini se preface în untdelemn iar în alte plante se preschimbă în sucurile acelora. Şi unul e pântecele pământului, dar dă naştere la poame deosebite: una e căldura soarelui strălucitor, dar în chip deosebit coace, pe unele mai târziu, pe altele mai de vreme făcându-le bune de mâncare. Cum să nu te minunezi şi să rămâi încremenit în faţa acestor lucruri? Şi nu numai de aceasta merită să te minunezi, că a făcut căldura aceasta felurită şi deosebită, dar şi pentru că Ziditorul a pus-o la îndemâna tuturor, şi săraci şi bogaţi, şi păcătoşi, şi oameni drepţi. Ceea ce spunea şi Hristos: „Face să răsară soarele Său peste buni şi răi, şi plouă peste drepţi şi peste nedrepţi” (Mat. 5, 45). Şi umplând pământul de nenumărate animale şi punând în dobitoace obiceiuri fireşti, ne-a poruncit să ne luăm după unele şi să fugim de altele. De pildă: Furnica e harnică şi face o muncă plină de trudă. Dacă deci te uiţi cu luare aminte la ea, te vei alege de pe urma ei cu cea mai de seamă învăţătură, ca să nu te moleşeşti, să nu fugi de muncă plină de sudoare. De aceea şi Scriptura îl trimite pe cel trândav la dânsa zicându-i: „ Du-te la furnică, leneşule; umblă cu râvnă pe căile ei şi fă-te mai înţelept ca ea” (Prov. 6, 6). Nu vrei—zice — să înveţi din Scriptură că e bine să munceşti şi că cel care nu munceşte nu trebuie să mănânce? Nu vrei să înveţi acest lucru de la învăţători, atunci învaţă-l de la dobitoace. Aşa facem adesea şi în casă: pe cei mai în vârstă şi care par a fi mai vrednici de cinste, când greşesc, îi îndemnăm să se ia după copiii cuminţi, spunându-le: Ia uitaţi-vă la aceştia mai mici ca voi; ce deştepţi şi serioşi sunt!
Ia şi tu, deci, cea mai bună pildă de hărnicie de la acest animal şi admiră pe Stăpânul’ tău nu numai pentru că a făcui-cerul şi pământul, dar şi pentru că a făcut pe furnică. Căci aceasta deşi e mică, ne dă o mare dovadă de adâncimea înţelepciunii lui Dumnezeu. Gândeşte-te aşadară, cât e de isteaţă şi miră-te cum a putut Dumnezeu să pună într-un trup aşa de mic, atâta dar de muncă* de la ea să înveţi dragostea pentru muncă, iar de la albină fru-museţeaf hărnicia şi dragostea de aproapele» Căci ea nu lucrează atât pentru sine cât pentru noi şi se oboseşte în fiecare zi; lucru care se cade în deosebi creştinului adică să nu caute la ale sale ci la cele ce sunt ale altora. După cum deci, aceea colindă în sbor toate livezile ca să pregătească altuia masa, tot aşa fă şi tu, omule: de strângi bani, cheltueşte-i pentru alţii de ai bogăţia învăţăturei, nu o îngropa, pune-o înaintea celor ce au nevoie de ea şi tot astfel, dacă ai vreun alt lucru deosebit, fii folositor acelora care au nevoie de roada ostenelilor tale. Nu vezi că de aceea e albina cel mai slăvit animal, nu pentru că lucrează, ci fiindcă lucrează pentru alţii! Pentru că şi păianjenul lucrează şi se trudeşte şi întinde pe pereţi urzeala lui subţire, care întrece orice meşteşug al femeii, dar este o lighioană josnică, pentru că lucrul lui nu este deloc folositor; aşa sunt acei care lucrează şi se ostenesc numai pentru sine. Imită nevinovăţia porumbiţei! Ia-te după dragostea pentru stăpân a boului şi măgarului şi fă la fel cu pasările care nu-şi bat capul, ce va fi mâine; căci mult folos putem trage şi de la animale pentru îndreptarea moravurilor. Prin pilda acestor animale ne învaţă şi Hristos, când zice: „Fiţi înţelepti ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii” (Mat 10, 16) şi iarăşi: „Priviţi pasările cerului care nu seamănă şi nu seceră şi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte pe ele” (Mat 6, 26). Iar prorocul, ca să facă de ruşine pe nerecunoscătorii Iudei, zice: „Cunoaşte boul pe stăpânul său şi asinul ieslea stăpânului său, iar Israel nu m’a cunoscut pe mine” (Isaia, 1, 3). Şi iarăşi: „Turtureaua şi rândunica ogorului, vrăbiile au cunoscut timpul venirii lor, iar poporul meu n-a cunoscut judecă’ile Domnului Dumnezeului Său” (Ierem. 8, 7). De la aceste dobitoace şi altele asemănătoare învaţă să deprinzi virtutea, iar de la cele contrare, învaţă să fugi de răutate. Căci precum albina e folositoare, tot astfel năpârca e vătămătoare; fereşte-te de răutatea ei, ca să nu ţi se spună: „Veninul năpârcilor sub buzele lor” (Ps. 139, 3). Câinele e un animal neruşinat; să urăşti deci şi acest cusur. Vulpea e şireată şi vicleană; să nu râvneşti la acest cusur al ei, ci precum albina, sburând peste livezi, nu culege orice, ci luând ceea ce-i e trebuincios, lasă pe celelalte, tot aşa să faci şi tu, când colinzi seminţia dobitoacelor. Ia de la ele ceea ce e folositor. Şi însuşirile, prin care ele stau mai presus prin firea lor, tu împrumută-le şi îmbunătăţeşte-le (in tine) prin sloboda ta voinţă, căci şi în această privinţă tu ai fost cinstit de Dumnezeu, că, adică, ţi-a dat putinţa ca să desăvârşeşti (in tine) prin sloboda ta vrere însuşirile lor mai de seamă, aşa fel ca să poţi lua şi răsplata cuvenită. Isprăvile, pe care le izbândesc acelea, nu le vin lor de la judecată sau sloboda lor voinţă, ci numai de la fire. Ce vreau să spun: Albina face miere, nu pentru că a învăţat aceasta prin mintea şi judecata ei, ci fiind învăţată de la fire; căci dacă munca aceasta n’ar fi fost firească şi n’ar fi fost hărăzită întregului neam al albinelor, ar fi trebuit ca unele din ele să fie necunoscătoare ale acestui meşteşug. Acuma însă, de când s-a făcut lumea şi până în ziua de azi, n-a văzut nimeni albine să trândăvească şi să nu facă miere. Căci însuşiri de felul acesta sunt sădite de fire întregului neam; cele ce vin însă din sloboda voinţă nu sunt obşteşti, (date la toate fiinţele), căci au nevoie de muncă şi osteneală spre a izbândi, cum trebuie.
3. Drept aceea, luând toate cele ce-s mai frumoase, înveşmântează-te cu ele, căci eşti regele necuvântătoarelor; regii, precum ştii, au din belşug şi stăpânesc tot ce-i mai de preţ la supuşii lor, ca: aur, argint, haine scumpe, pietre preţioase. Admiră pe Stăpânul tău de la făpturile Lui. Dacă vreunul din lucrurile văzute întrece mintea ta şi nu-i poţi găsi rostul, slăveşte pentru aceea pe Ziditor, pentru că înţelepciunea lucrărilor Sale biruie cugetul tău. Nu zice: „De ce acest lucru? La ce bun celălalt?” căci toate sunt folositoare, chiar dacă noi nu le cunoaştem rostul. Precum, dacă întri în casa unui doctor, şi vezi puse la iveală o mulţime de înstrumente, te miri de felurimea lor, măcar că nu le ştii întrebuinţarea, tot aşa fă şi faţă de zidirea (lui Dumnezeu): chiar dacă vezi multe lighioane, ierburi, buruieni şi alte lucruri al căror folos nu-l ştii, minunează-te de felurimea lor şi slăveşte pe Dumnezeu, făcătorul şi prea îndemânatecul lor făuritor, şi pentru aceea că nu le-a făcut nici pe toate cunoscute de tine, nici pe toate necunoscute. Anume nu le-a făcut pe toate necunoscute de tine, ca să nu zici că în lume nu e o pronie; pe de altă parte nici n-a îngăduit să-ţi fie ţie toate cunoscute, ca nu cumva mulţimea ştiinţei tale să te ducă la sminteala semeţiei. Căci şi pe cel dintâi om, demonul cel rău l-a doborît, momindu-l prin nădejdea unei ştiinţe mai mari, şi sărăcindu-l de aceea pe care o avea mai înainte. De aceea şi un înţelept ne sfătueşte zicând: „Nu năzui spre cele ce întrec puterile tale şi nu cerceta cele ce sunt prea adânci pentru tine; cugetă la acelea ce ţi s-au poruncit” (Isus Sirah 3, 20—21). Căci cele mai multe din lucrările lui sunt tainice. Şi iarăşi: „Ţi s-au arătat lucruri mai mari decât înţelepciunea oamenilor” (Isus Sirah 3, 22). A spus acestea ca să mângâie pe cel întristat şi mâhnit, pentru că nu cunoştea toate, ci acelea — zice — pe care ţi s-a dat să le cunoşti, întrec cu mult înţelepciunea ta şi nu le-ai găsit tu singur, ci de la Dumnezeu le-ai învăţat. Mulţumeşte-te dară cu bogăţiile date şi nu căuta mai mult, ci mulţumeşte pentru acelea pe care le-ai căpătat; nu te mânia pentru cele ce nu le-ai căpătat. Slăveşte pe acelea pe care le ştii şi nu te răzvrăti pentru acelea pe care nu le cunoşti; Dumnezeu a făcut şi una şi alta spre folosul nostru; ascunzându-ne unele şi destăinuindu-le pe celelalte, s-a gândit la mântuirea ta. Cum am spus, un fel de a cunoaşte pe Dumnezeu e cel ce porneşte de la cercetarea lumii, fel care el singur — pentru a fi cercetat — pretinde multe zile. Căci ca să cercetăm măcar numai alcătuirea omului cu luare aminte, vreau să zic, cu luarea aminte ce ne este nouă cu putinţă, nu cu acea desăvârşită luare aminte: (căci, deşi am pomenit multe temeiuri ale celor înfăptuite de Dumnezeu, mai sunt totuşi şi altele mai multe, învăluite în taina, pe care numai Dumnezeii, care le-a făcut, le cunoaşte, iar noi nu le ştim pe toate) aşadar, ca să luăm pe rând toată alcătuirea omului şi să găsim înţelepciunea din fiecare mădular, rânduirea şi aşezarea nervilor, a vinelor şi a arterelor şi alcătuirea tuturor celorlalte, nu ne-ar ajunge nici un an întreg ca să le lămurim.
Iată de ce încheiem aci această cuvântare lăsând în sarcina celor harnici şi iubitori de învăţătură să cerceteze, în lumina celor spuse celelalte părţi ale zidirii, să ne întoarcem cuvântarea spre alt lucru, care şi acela dovedeşte prevederea lui Dumnezeu. Care e deci, a doua parte a vorbirii noastre? De la început, plăsmuind Dumnezeu pe om, a sădit în el legea firească. Şi ce este această lege firească? A întărit conştiinţa din noi şi ne-a dat de la fire cunoaşterea celor ce-s bune sau rele; căci n’avem nevoie să învăţăm că desfrâul e un rău iar cumpătarea un bun, ci ştim acest lucru de la început. Şi ca să afli că ştim acest lucru de la început, observă (rogu-te) că legiuitorul dând mai târziu legea, şi zicâd : „Să nu ucizi” a adăugat: „căci omorul e o faptă rea” ci a spus, fără ocol: „Să nu ucizi”; a înterzis numai păcatul fără să ne mai dea şi lămuriri. De ce, zicând: „Să nu ucizi”, n-a adăugat: „pentru că omorul e un păcat?”. Pentru că conştiinţa noastră, luând-o înainte, ne-a învăţat acest lucru; de aceea legiuitorul vorbeşte cu noi ca şi cu nişte oameni care ştiu şi pricep aceasta. Când însă ne dă vreo poruncă ce nu este cunoscută conştiinţei noastre, nu numai că ne dă oprelişte, ci ne arată şi pricina. Făcând rânduiala Sabatului (Sâmbetei) şi zicând; în ziua a şaptea nu vei lucra”, adaugă şi pricina nelucrării. Care anume? „Pentru că în ziua a şaptea Dumnezeu a încetat toate lucrările pe care începuse să le facă” (1). Şi iarăşi: Pentru că ai fost slugă în ţara Egiptului” (2).
1) Ieşire 20, 10.
2) Deut. 24. 18.
Ia spune-mi, de ce, când a fost vorba de Sabat a adăugat şi pricina opreliştii, iar cu prilejul legii despre omor n-a făcut aşa ceva? Pentru că această poruncă nu era dintre cele de căpetenie, nici dintre cele pe care le cunoaştem chiar prin conştiinţa noastră, ci una vremelnică şi parţială; de aceea s-a şi desfiinţat mai târziu. Porunci trebuincioase, ce stau la temelia vieţii noastre, sunt acelea: „Să nu furi” — „Să nu ucizi” — „Să nu pofteşti femeia altuia”. De aceea aci nu pune înainte nici o pricină, nici nu vine cu vreo desluşire, ci se mulţumeşte cu opreliştea singură.
4. Nu numai din acestea, dar şi din altă parte voi încerca să vă arăt că omul de la fire e îndrumat la cunoaşterea virtuţii. Cel dintâi a păcătuit Adam, şi după păcat s-a ascuns îndată. Dacă nu ştia că a făcut ceva rău, de ce se ascundea? Căci pe atunci nu se pomeneau nici slove, nici lege, nici Moise. De unde îşi cunoaşte el păcatul şi se ascunde? Şi nu numai că se ascunde, dar, când e mustrat, încearcă chiar să arunce vina pe altul, zicând: „Femeia pe care mi-ai dat-o, aceea mi-a dat de am mâncat din pom” (Fac. 3, 12). Şi aceea, la rândul ei, aruncă şi ea vina pe altul, adică pe şarpe. Şi ia te uită la înţelepciunea lui Dumnezeu: când îi zice Adam: „Am auzit glasul tău şi m-am temut, căci sunt gol şi m-am ascuns” , Dumnezeu nu se apucă numaidecât să dea fapta lui de gol, şi nici nu i-a spus: „De ce ai mâncat din pom?” Dar atunci cum? Îi spune: Cine ţi-a spus că eşti goi? Sau de acolo o ştii, fiindcă ai mâncat din singurul pom din care îţi spusesem să nu mănânci?” (Fac. 3, 11). Nici n-a tăcut, nici nu l-a dat de gol pe faţă: n-a tăcut, pentru ca să-l îndemne pe el însuşi la mărturisirea păcatului şi nici nu l-a dovedit vinovat pe faţă, ca să nu rămână tot lucru pe seama lui Dumnezeu, iar el, Adam, să fie lipsit de iertarea ce vine după mărturisirea păcatului. De aceea nu i-a spus pe faţă pricina, de la care izvorăşte cunoaşterea, ci în chip de întrebare îi face să vorbească, lăsându-l pe el singur să ajungă la mărturisire.
Acelaşi lucru putem să-l vedem şi cu prilejui lui Cain şi Abel. Mai întâi îi aduceau lui Dumnezeu ca jertfă pârga muncii lor. „Căci nu numai prin păcat, ci şi prin pilda virtuţii vom arăta că omul îşi dedea seamă şi de una şi de alta. Că omul ştia că păcatul e un rău, ne-a dovedit-o Adam: cum că ştia că virtutea e un bine, ne-a arătat-o Abel. Căci jertfa aceea a adus-o nu pentru că l-ar fi învăţat cineva, sau că ar fi auzit pe cineva cuvântând despre rânduiala pârgei de la jertfe, ci a învăţat aceasta de la sine însuşi, din conştiinţa sa. De aceea nu scobor cuvântarea încoace la timpurile noastre, ci mă opresc la vremea oamenilor celor dintâi, când nu erau nici slove, nici lege, nici proroci sau judecători, ci numai Adam şi cu copiii lui, ca să te încredinţezi că cunoaşterea celor bune şi celor rele se afla sădită dinainte în firea lor. Căci de unde a învăţat Adam că e bine să aduci jertfe, câ-i bine să cinsteşti pe Dumnezeu şi să fii mulţumitor în toate ? Cum adică? o să mi se spună — oare Cain n-a adus jertfă? Da, a adus şi el, dar nu la fel. Şi de aici apare conştiinţa care-şi dă seamă de ce e rău; căci pismuindu-l pe cel ce se bucura de cinste (pe Abel), plănuia omorul şi îşi ascundea gândul Iui viclean. Şi ce spune? „Hai să ieşim aici la câmp” (Fac 4. 8). Unul îi e chipul (ce se preface a fi plin de dragoste), altul îi e gândul, căci cugetă Ia omorîrea fratelui său. Dar dacă nu ştia că gândul îi era rău, de ce îl ascundea? Şi după ce a făptuit omorul fiind iarăşi întrebat de Dumnezeu: „Unde e Abel, fratele tău?*, a răspuns: mNu ştiu. Ce, eu sunt oare păzitorul fratelui meu?”2). De ce tăgăduieşte? Nu e limpede că astfel se osândea şi mai greu pe sine însuşi? După cum se ascunsese tatăl său, tot aşa şi el tăgăduieşte. Şi după o altă întrebare spune: „ Vina mea e prea mare ca să mi se poată Ierta” (Fac. 4, 9-l3).
Dar păgânii nu primesc aceste dovezi. Haide, deci, să stăm de vorbă şi cu ei; ceea ce am făcut ca prilejul cercetării despre lume, punând Ia cale lupta contra păgânilor, nu numai bizuiţi pe Scripturi, ci şi pe temeiurile scoase din judecata omenească, tot aşa să facem şi acum când e vorba de conştiinţă. Căci şi Pavel s-a folosit în lupta dusă împotriva păgânilor şi de acest fel de judecată. Să vedem aşadar ce spun păgânii: Nu este o lege înnăscută în conştiinţa noastră, zic ei, şi nici Dumnezeu n-a sădit aşa ceva în firea noastră. Dar atunci de unde au scris legiuitorii lor legile despre căsătorii, despre ucideri, despre moşteniri, despre aceea că nu trebuie să ne asuprim unii pe alţii, şi despre alte nenumărate lucruri? Să zicem că aceştia de azi au învăţat de la înaintaşii lor şi iarăşi aceştia din urmă de la cei dinaintea lor şi aşa mai departe; dar cei de la început, cei dintâi care le-au făcut lor legi, de la cine au învăţat aceasta? Nu e la mintea omului că au învăţat de la conştiinţa lor? Căci nu s-ar putea spune că au fost cu Moise sau că au auzit de la proroci. Şi cum ar fi cu putinţă, când ei — protivnicii noştri în păreri — erau. Elini? Ci e limpede că, luându-se după legea pe care a sădit-o Dumnezeu în om când l-a plăsmuit întâi, după aceea urmaşii au făcut şi legile, au născocit meşteşugurile şi celelalte toate. Căci şi meşteşugurile tot aşa s-au ivit, când la început oamenii în chip firesc au dat de ele; aşa s-au înfiinţat şi judecătorii, şi pedepse s-au hotărît, precum spune şi Pavel. Anume, pentru că mulţi dintre Elini se pregăteau să-i stea împotrivă cu vorba, zicând: „Cum va judeca Dumnezeu pe oamenii dinaintea lui Moise? Nu le-a trimes legiuitor, nu le-a dat lege, nu le-a trimes prooroc, apostol sau evanghelist. Atunci cum o să-i poată pedepsi?”. Voind Pavel să le dovedească cum că aceia aveau legea firească şi ştiau bine ce trebuie să facă şi să nu facă, auzi ce le spune: „Când păgânii care N-au lege fac în chip firesc cele ce se ţin de lege, aceştia, neavând lege (scrisă), îşi sunt lor înşile lege, pentru că arată fapta legii scrisă în înima lor”. Cum? Fără slove? „Despre aceasta mărturiseşte cugetul lor şl gândurile lor, care se învinovăţesc sau se desvinovăţesc între ele în ziua în care Dumnezeu după Evanghelia mea va judeca prin Hristos lucrurile ascunse ale oamenilor”, şi iarăşi: „Cei ce au păcătuit fără lege, fără lege vor pieri; şi toţi cei ce au păcătuit având lege, vor fi judecaţi după lege” (Rom. 2, 12, 14-l6). Ce înseamnă: vor pieri fără lege? Nu că vor fi învinovăţiţi de vreo lege, ci de cugetul şi gândurile Ior. Căci dacă n’ar fi avut legea cugetului (a conştiinţei), n’ar fi trebuit să piară nici ei înşişi chiar când ar fi păcătuit. Căci cum (s’ar putea), dacă ei au păcătuit fără lege? Dar când spune: Fără lege, nu vrea să zică că N-au avut lege, ci că N-au avut lege scrisă, însă au avut legea firii (legea naturală). Şi iarăşi: „Slavă şi cinste şi pace oricui face binele, Evreului întâi, şi Elenului” (Rom. 2, 10).
5. Dar spunea aceasta vorbind de timpurile trecute, care s-au scurs înainte de venirea lui Hristos. Şi prin cuvântul Elen nu înţelege pe închinătorul la idoli, ci pe cel care se închină la singurul Dumnezeu, dar care nu e legat de datinile evreieşti, ca tăierea împrejur şi ţinerea Sâmbetelor, cât şi alte curăţiri, adică omul care dă dovadă de înţelepciune şi de toată evlavia. Şi iarăşi, vorbind de acelaşi, zice: „Mânie şi urgie, necaz şi strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul: întâi peste iudeu, apoi peste Elen” (Rom. 2, 9). Iarăşi şi aci, când vorbeşte de Elen, înţelege pe cel slobod de datina iudaică. Dacă, aşadar, n-a auzit nici legea, nici n-a stat de vorbă cu Iudeii, cum va da peste el mânia, urgia şi necazul, când va face răul? —(Va da) pentru că are în el cugetul, care glăsueşte şi-l învaţă şi-l dăscăleşte despre toate* De unde se vede aceasta? Din acele lucruri în care pe alţii i-a pedepsit când păcătuiau, le-a dat legi şi le-a făcut judecăţi. Asta vrea să spună Pavel, când, vorbind despre cei ce trăiesc în răutate, zice: „Aceştia, măcar că ştiu hotărîrea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri sunt vrednici de moarte, totuşi, nu numai că le fac, dar şi încuviinţează pe cei ce le fac”. Şi de unde ştiau că e voia lui Dumnezeu, ca aceia care trăiesc în păcat să fie pedepsiţi? — De unde? De acolo, că ei pedepseau pe alţii când păcătuiau. Căci dacă socoţi că omorul nu e un rău, când prinzi pe ucigaş, după părerea ta nu-l pedepseşti; dacă socoţi că a păcătui cu femeia altuia nu e păcat, când prinzi pe un astfel de desfrânat, scuteşte-l de pedeapsă. Dacă, însă, pentru păcatele altora scrii şi legi, şi hotărăşti pedepse şi eşti un judecător aspru, ce desvinovăţire poţi să mai ai pentru greşelile în care cazi, când spui că nu ştii ce trebuie să faci (şi ce nu)? Ai preacurvit şi tu, şi acela; de ce pe acela îl pedepseşti şi pe tine te socoti vrednic de iertare? Căci dacă nu ştiai că desfrâul e un rău, nu trebuia să fie pedepsit aici celălalt; dacă tu însă pe celălalt îl pedepseşti, iar tu socoteşti să scapi de pedeapsă, ce rost ar avea ca pentru acelaşi păcat să nu fie aceeaşi pedeapsă? Tocmai de aceasta se leagă şi Sf. Pavel când spune: „Şi crezi tu, omule, care judeci pe cei ce săvârşesc astfel de lucruri, şi pe care le faci şl tu, că vei scăpa de judecata lui Dumnezeul” (Rom. 2, 3). Nu este aşa, nu! Căci după judecata cu care l-ai judecat pe altul, te va judeca şi Dumnezeu pe tine; căci doară nu eşti tu drept şi Dumnezeu nedrept. Dacă tu nu îngădui să se facă altuia nedreptate, cum crezi că Dumnezeu va îngădui? Dacă tu cerţi pe alţii pentru greşelile lor, cum nu te va certa şi pe tine Dumnezeu pentru ale tale? Iar dacă nu-ţi trimete pedeapsa îndată, nu te bizui pe aceasta, ci teme-te încă şi mai vârtos. Aşa a poruncit şi Pavel zicând: „Oare nesocoteşti belşugul bunătăţii, răbdării şi îngăduinţa Lui, neştitnd că bunătatea Iui Dumnezeu te mână spre pocăinţă?” (Rom. 2, 4). EI rabdă, nu ca să te faci tu mai rău, ci ca să te pocăeşti; dar dacă te încăpăţânezi, răbdarea Lui ajunge pentru tine, când nu te pocăieşti, prilej de pedeapsă şi mai mare. Şi acest lucru îl arată el când spune: „Dar cu împietrirea înimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, carâ va răsplăti fiecăruia după faptele lui” (Rom. 2, 5). Pentru că, deşi, îi dă fiecăruia după faptele sale, de aceea ne-a sădit în suflet legea firească şi apoi ne-a dat şi legea scrisă, ca să pedepsească păcatele şi să încununeze pe cei care fac bine. Drept aceea, cu multă râvnă şi ca unii ce avem să ne înfăţişem la grozav judeţ, să chivernisim cele ale noastre, ştiind că nu vom avea parte de nici o iertare, dacă, după legea firească şi cea scrisă, după atâta învăţătură şi îndemn, noi vom nesocoti mântuirea noastră.
6. Şi iarăşi vreau să vă vorbesc despre jurăminte, dar mi-e ruşine. Mie — la drept vorbind — nu mi-e greu să vă spun şi zi şi noapte acelaşi lucru, dar mă tem ca nu cumva, acum, după ce v’am urmărit atât amar de zile, să nu vă dovedesc că sunteţi de o nepăsare aşa de mare într-un lucru atât de uşor, dar asupra căruia eu trebuie să vă atrag necurmat luarea aminte. Nu numai că mi-e ruşine, dar mi-e şi teamă pentru voi; dăscălirea necontenită este, pentru cei cu luare aminte, aducătoare de mântuire şi de folos, pentru cei nepăsători, însă, vătămătoare şi primejdioasă. Căci, cu cât cineva aude (un sfat) şi nu face cele ce i se spun, cu atât îşi atrage o mai mare pedeapsă. Tocmai această mustrare le-o face Dumnezeu Iudeilor, când spune; „Am trimes pe prorocii mei în zori, şi măcar că i-am trimes, tot nu i-aţi ascultat”. Noi facem acest lucru din dragoste multă pentru voi, dar ne temem ca nu cumva, în ziua aceea cumplită, acest sfat şi acest îndemn ce vi-l dau acum) să nu vă păgubească. Căci când şi îndreptarea Ia care vă chem, e uşoară, şi când dojenitorul; nu îşi îngăduie nici o zăbavă în sfaturile lui, ce temei de desvinovăţire vom putea aduce? Sau ce cuvânt ne va scăpa de pedeapsă? Ia spune-mi: Dacă întâlneşti pe unul care-ţi e dator, nu-i aduci mereu aminte de acea datorie? Fă şi tu la fel şi fiecare să-şi închipuie că aproapele îi datoreşte o sumă de bani, adică împlinirea acestei porunci (anume: să nu juri); de câte ori îi întâlneşte, să-i aducă aminte de plată, ştiind că ne pândeşte mare primejdie, dacă nu ne îngrijim de fraţii noştri. De aceea, nici eu nu încetez de a spune acelaşi lucru, de teamă să nu aud în ziua aceea spunându-mi-se: „Rob viclean şi leneş, trebuia să fi dat banii mei la zarafi? (Mat. 25, 25—26). însă eu i-am dat şi nu o dată, nici de două ori, ci de mai multe ori; acum e de datoria voastră să-mi daţi camătă, şi camătă aci înseamnă să schimbaţi în fapte, sfaturile ce eu v’am dat; căci ce v’am dat cu împrumut, sunt lucruri domneşti (ale lui Dumnezeu). Să nu le luăm deci cu uşurinţă, ci să păstrăm comoara cu băgare de seamă, ca în ziua aceea să o dăm înapoi cu mult câştig. într’adevăr, dacă nu aduci şi pe mulţi alţii la această îndreptare, vei auzi glasul pe care l-a auzit cel ce a îngropat talantul. Ci fie ca voi să n’auziţi acest glas, ci pe acela pe care l-a slobozit Hristos către cel ce agonisise câştig, zicându-i: „Bine, rob bun şi credincios, peste puţine ai fost credincios, peste multe te voi pune” (Mat. 25, 26). Vom auzi acest glas, dacă vom dovedi şi noi aceeaşi râvnă ca acela şi vom da dovadă de aceeaşi râvnă, dacă vom face ce vă spun. Câtă vreme e caldă încă predica mea (in sufletul vostru), când ieşiţi afară, îndemnaţi-vă unii pe alţii şi, precum vă despărţiţi unul de altul cu un rămas bun, tot aşa fiecare să meargă acasă cu un sfat (pe buze) şi să zică aproapelui: „Vezi şi adu-ţi aminte ca să păzeşti porunca şi—oricum — vom birui”, Dacă prietenii vă petrec cu astfel de sfat, iar, când sunteţi acasă, nevasta vă aduce aminte iarăşi de acelaşi lucru, şi când sunteţi singuri vă stăpâneşte cuvântarea mea, în grabă vă veţi scăpa de acest obicei.
Ştiu că vă miraţi, de ce pun atâta râvnă când e vorba de această poruncă; faceţi ce v’am sfătuit şi atunci vă voi spune pricina. Până atunci vă spun numai că porunca aceasta e o lege dumnezeiască şi că a o călca, e lucru nu fără primejdie. Când voi vedea că vă îndreptaţi, vă voi spune şi altă pricină, nu mai prejos decât aceasta, ca să vă încredinţaţi că cu drept cuvânt arăt atâta râvnă pentru această lege. Dar acum e vremea ca să încheiem cuvântarea noastră cu o rugăciune: Să zicem, dară, cu toţii într-un glas: „O Doamne, care nu vrei moartea păcătosului, ci îndreptarea şi viaţa lui, îndură-te, după ce vom fi împlinit şi porunca aceasta şi pe toate celelalte, să ne stai într’ajutor la scaunul de judecată al Hristosului Tău, ca, prinzând noi curaj, să ajungem în împărăţia (cerului), spre slava Ta, căci Ţie Ţi se cuvine mărirea, împreună cu Fiul Tău unul născut şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor”. Amin.