Cuvioasa Olimpiada: Scrisoarea XIII

din „Cuvioasa Olimpiada diaconiţa: O viaţă – o prietenie – o corespondenţă”
Editura DEISIS
Sibiu 1997

Scrisoarea XIII – Scrisă în anul 405 [ PG 52].

1.a. Ce spui? N-ai înălţat trofeul, nici n-ai dobândit nici o victorie strălucită? Dar nu spune asta toată lumea? Nu-ţi cântă întreg pământul faptele tale mari? Da, bătăliile şi luptele tale le-ai dat dintr-un singur loc; da, cursele drumurilor tale şi luptele tale atletice pline de sânge în loc de sudoare au avut loc tot acolo, dar slava şi lauda lor au cuprins marginile pământului. Tu, însă, voind să-ţi măreşti luptele şi să-ţi înmulţeşti răsplăţile, le-ai adăugat şi cununile date de smerenie, spunând că eşti atât de departe de aceste biruinţe, cât de departe sunt morţii de vii. Cuvintele tale sunt pline de smerenie şi eu voi încerca să-ţi dovedesc asta din faptele tale. Ai pierdut patria, casa, prietenii, rudele; ai fost surghiunită; nu încetai de a simţi moartea în fiecare zi; şi ceea ce lipsea firii o împlineai prin bogăţia voinţei tale. Şi pentru că nu-i cu putinţă ca un om să moară de mai multe ori, ai făcut asta cu gândul şi voinţa. Mai mult chiar! Cu toate că pe unele din aceste încercări le sufereai, iar pe altele le aşteptai să le suferi, totuşi n-ai încetat să-i înalţi pentru ele slavă lui Dumnezeu Cel Ce le-a îngăduit şi să dai lovitură de moarte diavolului. Că diavolul a primit o lovitură mortală, a arătat-o chiar el prin aceea că s-a înarmat cu şi mai mult arme; de asta atacurile lui de mai târziu au fost mai cumplite ca cele dintâi.

b. După cum un scorpion sau un şarpe, când e lovit mai tare, muşcă cu mai multă furie pe cel ce l-a lovit, arătând prin asta şi furia lui năprasnică împotriva celui ce l-a lovit, dar şi cumplita durere pe care a simţit-o, tot aşa şi diavolul, fiara aceasta neruşinată, s-a năpustit cu mai multă furie asupra ta şi a adus peste tine mai multe încercări, tocmai pentru că a primit adânci răni de la minunatul şi marele tău suflet. Diavolul le-a adus, nu Dumnezeu; Dumnezeu le-a îngăduit, ca să-ţi mărească bogăţia, să-ţi facă mai mare câştigul, să-ţi prilejuiască mai multă răsplată, mai îmbelşugată plată. Nu te tulbura deci, nu te nelinişti! A ostenit vreodată cineva, strângând bogăţii? S-a simţit prost vreodată cineva, urcând la cele mai înalte dregătorii? Nu! Dacă cei care adună aceste lucruri omeneşti, lucruri vremelnice şi mai slabe decât umbra, lucruri care se vestejesc mai iute ca florile ce putrezesc, dacă saltă, dănţuiesc şi zboară de bucurie, de o bucurie care piere îndată ce apare, o bucurie asemănătoare valurilor râurilor ce trec iute pe dinaintea noastră, apoi cu mai mult drept ai tu ca vremea de acum să-ti prilejuiască nespus de mare bucurie, chiar dacă mai înainte ai fost năpădită de tristeţe. Comoara ce ai adunat este nefurată! Vrednicia ce ţi-ai câştigat-o cu aceste suferinţe nu se dă moştenire, nu ştie şi nici nu aşteaptă sfârşit, este fără de margini, nu-i pune capăt nici vitregia vremurilor, nici uneltirile oamenilor, nici atacurile demonilor, nici chiar moartea.

c. Iar dacă vrei să plângi, plânge atunci pe cei ce au săvârşit acestea, pe stăpânii şi slugile acestor rele, pe cei care şi-au adunat nespus de mare pedeapsă şi pentru veacul ce va să fie, dar au primit şi aici cumplită osândă, pentru că atâţia oameni le întorc spatele, îi socotesc duşmani, îi blestemă şi-i osândesc. Spui că aceştia nu simt lucrul acesta? Dar tocmai pentru asta sunt de plâns şi sunt vrednici de lacrimi, ca şi nebunii care lovesc cu pietre şi bat pe cei cu care se întâlnesc, iar de multe ori chiar pe binefăcătorii şi prietenii lor, fără să simtă nebunia de care sunt cuprinşl. De asta nici nu se vindecă, că nu vor nici doctori, nici doctorii; dimpotrivă îi răsplătesc cu rău pe cei care caută să-i vindece şi să le facă bine. Prin urmare şi pentru aceasta sunt de plâns, pentru că nu simt cât de mare le e răutatea. Dar dacă nu le pasă de osânda altora, totuşi e cu neputinţă să scape de mustrarea conştiinţei lor, de care nu pot fugi; conştiinţa e un judecător drept; nu se pleacă nici în faţa fricii, nici în faţa linguşelilor; nu-i coruptă cu bani, nici nu plăteşte de lungimea timpului.

2.a. Fiul lui Iacov, fiul care i-a spus tatălui său că o fiară sălbatică l-a mâncat pe losif, cel care a făcut acea faptă grozavă şi rea, cel care a încercat să acopere cu această mască uciderea fratelui său, şi-a înşelat atunci tatăl, dar nu şi-a putut înşela conştiinţa, nici n-a putut-o linişti. Conştiinţa a continuat să se ridice împotriva lui, să strige la el mereu; nu i s-a putut stinge glasul. Şi a trecut multă vreme, dar fiul lui Iacov, care minţise pe tatăl său, care tăgăduise grozava lui faptă şi n-o spusese nici unui om, pe care nu-l învinuia nimeni, nu-l dădea de gol nimeni, nu-l ataca nimeni, nu-i amintea nimeni de crima aceea, când era să-şi piardă libertatea şi viaţa, a arătat că nu fusese stins glasul acuzator al conştiinţei, că nu fusese acoperit, cu toate că trecuse atâta vreme. A spus aceste cuvinte:
„Da, în păcate suntem pentru fratele nostru. Când ne ruga, n-am ţinut seamă de necazurile lui şi de durerea sufletului lui; şi acum se cere de la noi sângele lui”139.

b. A grăit aşa cu toate că era învinuit de altă faptă rea, cu toate că era acuzat de furt, cu toate că fusese dus în faţa judecăţii pentru că furase paharul de aur. Dar pentru că nu se ştia cu nimic vinovat de furt, nu-l chinuia conştiinţa pentru asta şi nici n-a spus că suferă pentru vina ce i se aducea, nici pentru pricina pentru care era legat; se învinuieşte însă, se acuză de o faptă de care nu-l învinuia nimeni, de care nimeni nu-i cerea socoteală, pentru care nu fusese băgat la închisoare, dar mai bine spus pentru o faptă pe care nici n-o săvârşise atunci. Conştiinţa îl chinuia; şi el care vărsase cu atâta uşurinţă sângele fratelui său, care nu suferise deloc la săvârşirea crimei, acum suferă şi îi învinuieşte pe cei care luaseră parte la crimă şi-şi jeleşte cruzimea, zicând: Când ne ruga, n-am ţinut seamă de necazul lui şi de durerea sufletului lui”. Era de ajuns firea, spune el, ca să ne moaie inima şi să ne plece spre milă; dar fratele nostru a mai adăugat şi lacrimi, ne-a mai şi rugat, şi nici aşa nu ne-a înduplecat, ci n-am ţinut seamă de necazul lui şi de durerea sufletului lui. De asta suntem închişi în închisoarea aceasta, de asta ne este ameninţată viaţa, pentru că şi noi am păcătuit faţă de viaţa fratelui nostru.

c. Tot aşa şi Iuda s-a îndreptat spre spânzurătoare şi şi-a sfârşit viaţa prin ştreang, pentru că n-a mai putut îndura mustrările conştiinţei. Când a pus la cale târgul acela neruşinat, spunând: „Ce voiţi să-mi daţi şi eu vi-L voi da vouă”140, nu s-a ruşinat de cei ce-l auzeau, că el, ucenicul, a urzit o astfel de faptă împotriva Dascălului său; în zilele ce s-au scurs între târg şi vânzare nu l-a mustrat conştiinţa; beat de plăcerea dragostei de argint, nu simţea învinuirile conştiinţei. Dar după ce a săvârşit păcatul, după ce a luat argintul, după ce s-a potolit plăcerea câştigului şi a ieşit la iveală cauza păcatului atunci, fără să-l silească cineva, fără să-l forţeze cineva, fără să-l îndemne cineva, s-a dus de bună voie, a aruncat argintul celor ce i l-au dat, şi-a mărturisit fărădelegea lui şi a spus în auzul acelora: „Am păcătuit, vânzând sânge nevinovat”141. N-a mai putut îndura mustrarea conştiinţei.

Aşa e păcatul; înainte de săvârşirea lui îl îmbată pe cel ce-l săvârşeşte; după ce a fost împlinit şi săvârşit, după ce a zburat şi s-a stins plăcerea păcatului, rămâne lângă păcătos numai conştiinţa care-l acuză; conştiinţa ţine loc de călău, îl sfâşie pe păcătos, îl supune la cele mai cumplite chinuri, care-l apasă mai tare ca plumbul.

3.a. Aşa sunt chinurile cele de aici de pe pământ; pe cele de dincolo, gătite celor ce săvârşesc astfel de păcate, le ştii cum sunt. Pe aceştia trebuie să-i plângi, pe aceştia trebuie să-i jeleşti. Şi Pavel tot aşa făcea! Se bucura împreună cu cei ce luptă, cu cei ce se nevoiesc, cu cei ce suferă răul şi plângea pe cei păcătoşi. De aceea şi spunea: „Nu cumva venind, iarăşi să mă umilească Dumnezeul meu faţă de voi şi să plâng pe mulţi care au păcătuit înainte şi nu s-au pocăit de desfrâul şi necurăţia ce au făcut”142. Despre cei care se luptau spunea : „Mă bucur şi mă bucur împreună cu voi toţi”143. Nimic, dar să nu te tulbure, nici din cele ce şi se întâmplă, nici din cele ce te ameninţă. Valurile nu clintesc stânca, ci cu cât o izbesc cu mai multă furie, cu atât mai repede valurile pier. Tot aşa şi cu acestea; şi au fost şi vor mai fi; dar mai bine spus, cu mult mai mult. Da, valurile nu clintesc stânca; pe tine, însă, valurile nu numai că nu te-au clintit, dar te-au făcut şi mai puternică. Asta e deosebirea dintre păcat şi virtute. Păcatul păleşte când este atacat; virtutea, însă, străluceşte mai mult când e atacată. Virtutea este încununată nu numai după terminarea luptelor, ci chiar în timpul luptelor; chiar lupta îi este cunună; păcatul, dimpotrivă, când biruie atunci este făcut de ruşine, atunci este pedepsit, atunci se umple de mai multă necinste; înainte de pedeapsa ce-i este gătită dincolo, păcatul este pedepsit chiar când se săvârşeşte şi nu numai după ce s-a săvârşit.

b. Iar dacă vrei să-mi fie mai întemeiat cuvântul, ascultă pe Sfântul Apostol Pavel, care face deosebire între aceste două, scriind romanilor dă în vileag viaţa necurată a unora din ei, arătând că chiar înainte de pedeapsă păcatul are alături de el pedeapsa atunci când se săvârşeşte, aminteşte de împreunările nelegiuite ale femeilor şi bărbaţilor, care calcă legile firii şi născocesc pofte nemaiauzite, grăind aşa: „Că şi femeile lor au schimbat rânduiala firească în una împotriva firii. Asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduiala cea după fire a femeii, s-au aprins în pofta lor unul câtre altul, săvârşind ruşinea bărbaţi cu bărbaţi şi luând în ei înşişi răsplata ce se cuvine rătăcirii lor.

–  Ce spui, Pavele? Nu simt, oare, plăcere cei ce săvârşesc aceste fapte? Nu săvârşesc cu poftă această împreunare nelegiuită? Cum dar spui că sunt pedepsiţi chiar când o săvârşesc?

–  Hotărârea o dau, răspunde Pavel, întemeiat nu de plăcerea celor ce au această boală, ci pe natura faptelor săvârşite. Cel ce săvârşeşte adulter, înainte de pedeapsă, este pedepsit chiar în timpul când săvârşeşte adulterul; deşi i se pare că simte plăcere, totuşi îşi face sufletul mai rău şi mai ticălos. La fel şi ucigaşul: înainte de a vedea tribunalul şi sabia ascuţită, înainte de a primi pedeapsă pentru crimele săvârşite, piere chiar când săvârşeşte crima pentru că şi el îşi face mai ticălos sufletul.

Ceea ce este pentru trup boala, figurile sau altă boală asemănătoare, ceea ce este rugina pentru fier, molia pentru lână, cariul pentru lemn sau viermele pentru came, aceea este păcatul pentru suflet. Păcatul îl face pe om rob, lipsit de libertate. Dar pentru ce spun eu rob şi lipsit de libertate? ÎI face să aibă suflet de animale necuvântătoare, suflet de lup, de câine, de şarpe, de viperă, de fiară!

c. Profeţii au arătat asta. Unul din ei, ca să facă tuturor cunoscută schimbarea pricinuită de păcat, spunea: „Sunt câini mulţi care nu pot lătra”145; asemenea câinilor turbaţi sunt oamenii vicleni, care uneltesc pe ascuns. Câinii când turbează nu atacă lătrând, ci se apropie în tăcere şi muşcă mai tare decât câinii care latră. Un alt prooroc îi numeşte pe oameni ciori146. Altul spunea: „Omul în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor”147. Iar cel mare dintre profeţi, fiul celei sterpe, stând lângă Iordan, a numit pe unii oameni şerpi şi pui de năpârcă148. Ce pedeapsă poate fi, deci, egală cu aceasta, ca o fiinţă cugetătoare şi foarte blândă, făcută după chipul lui Dumnezeu şi încărcată cu atâta cinste, să cadă într-o sălbăticie atât de mare?

4.a. Ai văzut că păcatul are în el pedeapsa chiar înainte de pedeapsa veşnică? Află că şi virtutea are şi răsplată, chiar înainte de răsplată. După cum în trup – nimic nu mă împiedică să mă folosesc iar de acelaşi exemplu care lămureşte bine ce vreau să spun – aşadar, după cum în trup, cel sănătos şi robust, care n-are nici o boală, tocmai prin aceea că e sănătos simte plăcerea înainte de plăcere, pentru că plăcerea este unită cu sănătatea, pe acesta nu-l pot supăra nici tulburările văzduhului, nici arşiţa, nici frigul, nici masa sărăcăcioasă, nici altceva ca acestea; sănătatea îi este de ajuns ca să alunge vătămarea pricinuită de acestea. Aşa se întâmplă de obicei şi cu sufletuL. De aceea şi Sfântul Pavel se bucura când era biciuit, când era prigonit, când suferea nenumărate rele, grăind aşa: „Mă bucur în suferinţele mele pentru voi”149. Răsplata virtuţii nu este numai în împărăţia cerurilor, ci în suferinţa însăşi, pentru că cea mai mare răsplată este să suferi pentru adevăr. De aceea şi ceata apostolilor a plecat cu bucurie de la sinedriul iudeilor, nu numai din pricina împărăţiei cerurilor, ci şi din pricină că au fost învredniciţi să fie batjocoriţi pentru numele lui Iisus150. Aceasta-i cea mai mare cinste, cea mai maree cunună şi premiu, temei de nepieritoare plăcere.

b.  Bucură-te deci şi saltă! Nu-i mică lupta pe care ai dus-o; dimpotrivă este foarte mare lucru să înduri calomnia şi mai cu seamă când ţi se aduce o acuzaţie atât de mare; că te-au calomniat într-un tribunal public, acuzându-te de incendiu. De aceea şi Solomon, vrând să arate cât de grea este lupta aceasta, spune: „Am văzut bârfelile care se fac sub soare şi iată lacrimile celor bârfiţi; şi nu era cine să-l mângâie”151. Iar dacă lupta e mare, precum e şi mare, atunci negreşit mai mare este cununa acestei lupte. De altfel şi Hristos porunceşte să se bucure şi să salte cei care duc această luptă cu răbdarea cuvenită. „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, când vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea, că plata voastră multă este în ceruri”152. Vezi câtă bucurie, câtă răsplată, câtă veselie ne pricinuiesc nouă cei care ne duc război? Nu-i o prostie, oare, să-ţi faci tu însuţi răul pe care nu ţi l-au putut face aceia? Ce vreau să spun? Duşmanii tăi nu numai că n-au putut să te pedepsească, ba dimpotrivă, ţi-au dat prilej de veselie şi temei de bucurie neveştejită.

c.  Tu, însă, te pedepseşti singură, chinuindu-te de tristeţe, muncindu-te, tulburându-te, umplându-ţi sufletul de mare durere.

Duşmanii tăi ar trebui să facă asta, dacă ar vrea să-şi recunoască în sfârşit răutăţile lor. Ar fi drept ca ei să jelească acum, să plângă, să-şi acopere feţele de ruşine, să se ascundă, să se îngroape în pământ, ca să nu vadă nici soarele acesta! Să se închidă la întuneric, să-şi jelească răutăţile lor şi necazurile pe care le-au făcut atâtor Biserici! Tu? Tu trebuie să te bucuri şi să te veseleşti, că ai săvârşit cea mai mare dintre virtuţi, capul virtuţilor.

d. Ştii, ştii bine că nici o virtute nu este egală cu răbdarea, ea mai cu seamă este împărăteasa virtuţilor, temelia faptelor bune, limanul cel neînvălurat, pacea în războaie, liniştea în furtună, întărirea în mijlocul uneltirilor. Răbdarea te face mai tare ca diamantul. Răbdarea nu poate fi biruită nici cu arme, nici de oşti, nici de maşini de război, nici de săgeţi, nici de lănci, nici de oştirile demonilor, nici de falangele înfricoşătoare ale puterilor potrivnice, nici chiar de diavolul, cu toată oştirea şi iscusinţa lui. De ce dar te temi? Pentru ce te întristezi, când eşti pregătită să-ţi dai şi viaţa, dacă împrejurările ar cere-o? Spui că doreşti să vezi sfârşindu-se odată răutăţile din jurul tău? Vei vedea şi sfârşitul lor! Îl vei vedea curând, cu voia lui Dumnezeu! Bucură-te, dar, şi te veseleşte! Desfătează-te cu faptele tale bune! Nu-ţi pierde nădejdea nicicând. Te voi vedea iarăşi şi-ţi voi aduce aminte de cuvintele acestea.

139 Facere 13, 21.
140 Matei 26, 15.
141 Matei 27, 4.
142 IICorinteni 12, 21.
143 Filipeni 2, 17.
144 Romani 1, 26-27.
145 Isaia 56, 10.
146 Ieremia 3, 2.
147 Psalm 38, 12.
148 Matei 3, 7.
149 Coloseni 1, 24.
150 Fapte 5, 40-41.
151 Ecleziast 4, 1.
152 Matei 5, 11-12.