din „Cuvioasa Olimpiada diaconiţa: O viaţă – o prietenie – o corespondenţă”
Editura DEISIS
Sibiu 1997
Scrisoarea XII – Scrisă în primăvara anului 405 [= VI, PG 52].
1.a. Îţi scriu scrisoarea asta sculat chiar din porţile morţii. De aceea m-am şi bucurat tare, că m-au întâlnit slujitorii tăi tocmai când intram în port. Dacă m-ar fi întâlnit pe când mă clătinam pe mare, pe când eram lovit de valurile cumplite ale bolii, nu mi-ar fi fost uşor să înşel evlavia ta, ca să-ţi dau veşti bune în loc de rele. Iarna, a fost mai cumplită ca de obicei şi mi-a înrăutăţit şi mai mult boala de stomac. În aceste două luni din urmă n-am fost într-o stare mai bună decât morţii; dimpotrivă, mai rea chiar. Atâta viaţă aveam în mine cât să simt relele care mă înconjurau din toate părţile. Totul îmi era noapte: şi ziua şi dimineaţa şi amiaza; stăteam zi şi noapte ţintuit la pat.
M-am străduit în mii şi mii de chipuri, dar n-am reuşit să scutur de pe mine vătămarea pricinuită de frig. Cu toate că făceam foc şi înduram fumul groaznic al sobei, cu toate că mă închideam într-o singură cameră, că-mi puneam nenumărate haine pe mine şi nu cutezam să ies din casă, totuşi am suferit cumplit; aveam dese dureri de cap însoţite de vărsături, n-aveam poftă de mâncare şi nu puteam dorml. Oceanele nopţii le petreceam cu ochi deschişl. Dar ca să nu-ţi chinui mai mult sufletul cu aceste lucruri neplăcute, îţi spun că acum am scăpat de toate acestea, îndată ce a venit primăvara şi s-a schimbat puţin aerul, s-au dus de la sine toate. Totuşi am nevoie şi acum de o dietă foarte aspră. De aceea îi fac stomacului uşoară povara, ca să se poată simţi şi el uşor.
b. Nu puţină grijă mi-a făcut şi mie ştirea că ai fost aproape de moarte. Dar din pricina dragostei şi a grijii ce-ţi port, am scăpat de această durere, chiar înainte de a primi scrisorile tale, că cei ce au venit din părţile acelea mi-au adus ştirea că te-ai făcut sănătoasă. Iar acum mă bucur tare şi mă veselesc nu numai că ai scăpat de boală, ci mai presus de toate că înduri cu atâta curaj toate nenorocirile ce vin peste tine şi că le numeşti pe toate basm. Şi ceea ce-i mai mult e că ai dat acest nume şi bolii tale trupeşti semn că ai un suflet tânăr şi bărbătesc, care dă rod îmbelşugat. Da, dai dovadă de cea mai desăvârşită filozofie nu numai când înduri cu curaj relele, ci şi când nu le simţi cum te apasă, ci le dispreţuieşti, şi-ţi împleteşti cu multă linişte cununa răbdării, fără osteneli, fără sudori, fără nelinişti, fără să alergi la alţii, ca şi cum ai sălta şi a dansa. Asta mă face şi pe mine să salt şi să mă bucur, să zbor de bucurie, să nu mai simt pustiul în care mă găsesc, nici celelalte necazuri ce mă împresoară. Sunt vesel şi bucuros şi mă împodobesc cu măreţia sufletului tău şi cu desele tale biruinţe, nu numai pentru tine ci şi pentru oraşul acela mare şi cu oameni mulţi, pentru care eşti un turn de apărare, liman şi zid întărit; prin faptele tale slobozi glas răsunător, iar prin suferinţele tale înveţi şi pe bărbaţi şi pe femei să se arunce cu uşurinţă în astfel de lupte, să coboare în arenă cu toată vitejia şi să îndure lesne sudorile pricinuite de lupte ca acestea.
c. Şi lucru minunat este că întăreşti şi încurajezi atâta lume, fără să te duci în piaţă şi fără să ieşi în mijlocul oraşului, ci stând în casa şi cămăruţa ta. Cu toate că marea e atât de înfuriată, cu toate că se ridică aşa de sus valurile, că se ivesc din toate părţile stânci şi fiare marine şi noaptea adâncă cuprinde totul, tu, ca şi cum ai fi în miezul zilei, ca şi cum marea ar fi liniştită şi vântul ar bate în pupă, aşa întinzi pânzele răbdări şi călătoreşti cu toată înlesnirea; nu numai că nu eşti înecată de furtuna aceasta cumplită, dar nu eşti nici stropită de valurile mării. Şi pe bună dreptate. Aşa e cel ce are în mâini cârmele virtuţii. Negustorii, care fac comerţ pe mare, cârmacii, corăbierii, călătorii, când văd că se adună norii, că bate vânt sălbatic, că valurile-s iuţi şi clocotesc cu spumă, ţin corăbiile în port; iar dacă se întâmplă să fie pe mare, fac totul şi se străduiesc cât pot să ducă corabia în port, la ţărm sau în vreo insulă.
Tu, însă, cu toate că bat nenumărate vânturi, cu toate că se sparg în toate părţile atâtea valuri, cu toate că se frământă adâncul mării din pricina grozăviei furtunii, cu toate că unii călători plutesc morţi pe valuri, iar alţii stau agăţaţi goi de câte o scândură, tu, însă, zvârlită în mijlocul acestui ocean de rele, numeşti toate acestea basm şi călătoreşti ca pe vreme bună în timp de furtună. Şi pe bună dreptate. Cârmacii, oricât de pricepuţi ar fi în ştiinţa conducerii corăbiei, nu au destulă măiestrie să ţină piept oricărei furtuni. De asta de multe ori şi fug de lupta cu valurile.
d. Tu, însă, ai o ştiinţă care este mai presus de orice furtună, ai puterea unui suflet de filozof, care e mai puternică decât mii şi mii de oştiri, mai tare ca armele, mai tare ca tunurile şi zidurile. Ostaşii, armele, zidurile şi tunurile sunt de folos numai pentru apărarea trupului şi asta nu întotdeauna, nici împotriva tuturor; sunt împrejurări când toate acestea sunt biruite şi lasă fără apărare pe cei ce se sprijină pe ele. Armele tale, însă, n-au frânt săgeţi de-ale barbarilor, nici maşini de război de-ale oamenilor, nici n-au înfrânt atacuri şi viclenii de luptă ca acestea, ci au biruit nevoile firii, au pus capăt tiraniei lor, au doborât acropola lor. Luptându-te necontenit cu demonii, ai avut nenumărate biruinţe; n-ai primit nici o rană, ci ai rămas în picioare într-un nor atât de mare se săgeţi; iar săgeţile aruncate de ei împotriva ta le-ai întors din nou împotriva celor ce le slobozeau.
Înţelepciunea măiestriei tale este aşa: te răzbuni pe cei ce-ţi fac rău tocmai prin răul ce-l suferi de la ei; întristezi pe duşmani tocmai prin duşmănia ce ţi-o poartă; iar răutatea lor îţi este pricină de mai mare laudă. Dar pe toate acestea le ştii bine şi tu; ai simţit prin experienţă adevărul lor, aşa că pe bună dreptate numeşti basme toate răutăţile duşmanilor. Spune-mi, cum n-ai să le numeşti basme, când tu, cu toate că ai trup muritor, dispreţuieşti moartea ca şi cei care se grăbesc să părăsească o ţară străină ca să se întoarcă în propria lor ţară. Ai dus-o toată viaţa în boli cumplite, dar te-ai simţit mai bine decât cel cu trupuri sănătoase şi pline de putere; ocările nu te-au zdrobit, iar onorurile şi slava nu te-au făcut să te mândreşti; şi asta, doar, e pentru mulţi pricină de mii şi mii de rele! Da, oamenii care au strălucit ca preoţi, care au ajuns la adânci bătrâneţe şi-aveau părul alb ca neaua, au alunecat şi au ajuns din pricina mândriei privelişte de batjocură. Tu eşti femeie; ai un trup mai slab ca pânza de păianjen; ai suferit atâtea şi atâtea lovituri şi nu numai că n-ai alunecat, dar ai oprit de la cădere şi pe alţi mulţi. Alţii nici n-au stat pe câmpul de bătălie, ci chiar de la început, aş putea spune chiar din pragul luptelor, au fost doborâţi; tu, însă, ai ajuns de nenumărate ori la capătul luptelor şi de fiecare dată ai smuls cununa biruinţei, dând tot felul de lupte şi bătălii. Şi pe bună dreptate, că luptele virtuţii nu stau în vârstă, nici în trup, ci numai în suflet şi voinţă. De aceea au fost încununate femei, iar bărbaţii s-au împiedicat; pentru asta tineri au fost strigaţi biruitori, iar bătrâni făcuţi de ruşine.
e. Trebuie, dar, să-i admirăm pe cei care săvârşesc fapte de virtute şi mai ales atunci când îi vedem că le săvârşesc, atunci când mulţi părăsesc aceste lupte. Asta e o altă pricină pentru care trebuie să admirăm nespus de mult sârguinţa ta; că în vreme ce atâţia bărbaţi, atâtea femei şi atâţia bătrâni, în aparenţă vrednici de multă cinstire şi respectaţi de toţi, au luat-o la fugă, au căzut şi au fost biruiţi, nu de iureşul luptei, nici de atacurile puternice ale duşmanilor, ci înainte de începerea atacului, tu, după atâtea lupte şi bătălii, nu numai că n-ai slăbit, nici nu te-ai tulburat de mulţimea relelor, dimpotrivă, ai ajuns mai tare şi mulţimea luptelor ţi-a fost adaos de putere. Amintirea faptelor tale mari săvârşite până acum, îţi este temei de bucurie şi de veselie şi pricină de mai mare râvnă. De asta mă bucur, salt şi mă veselesc. Şi n-am să încetez de a spune mereu asta şi de a-mi plimba pretutindeni pricina bucuriei mele.
Da, despărţirea de mine te întristează, dar mare e mângâierea ce ţi-o dau faptele tale! Că şi eu, cu toată lungimea drumului ce ne desparte, culeg nu mică bucurie de pe urma bărbăţiei tale.