Cuvioasa Olimpiada: Scrisoarea IX

din „Cuvioasa Olimpiada diaconiţa: O viaţă – o prietenie – o corespondenţă”
Editura DEISIS
Sibiu 1997

l.a. Pentru ce plângi? Pentru ce te chinui şi-ţi dai pedepse pe care nici duşmanii n-au putut să şi le dea, lăsându-ţi sufletul doborât de tirania tristeţii? Scrisorile pe care mi le-ai trimis prin Patrichie mi-au descoperit aceste răni ale sufletului tău. De asta sufăr cumplit şi mă întristez, că în loc să faci totul ca să-ţi alungi tristeţea din suflet, singură alergi să aduni gânduri pline de durere, să-ţi închipui cele ce nu sunt – sunt propriile tale cuvinte – şi să te chinui singură zadarnic şi fără de folos şi spre nespus de mare pagubă. Te întristezi că n-ai putut să mă muţi din Cucuz în altă parte? Ştii, dar, că în ce te priveşte ai făcut tot ce ai putut. N-au putut avea stăruinţele tale sfârşitul dorit? Asta nu trebuie să te întristeze. Poate că aşa a vrut Dumnezeu să-mi facă mai lungi căile nevoinţelor mele, ca să-mi fie cununile şi mai strălucite. Pentru ce, dar, suferi pentru acelea pentru care eu sunt încununat? S-ar cuveni să salţi, să dănţuieşti, să-ţi pui pe cap cunună, că am fost învrednicit de o soartă care depăşeşte cu mult vrednicia mea? Te întristezi din pricina pustietăţii de aici? Dar este, oare, un loc mai plăcut ca aceasta? E linişte, e pace, n-am nici o grijă; iar trupul mi-i deplin sănătos. Nu-mi pasă că oraşul n-are nici piaţă, nici prăvălii. Totul îmi curge ca dintr-un izvor. Am alături de mine şi pe episcopul de aici, pe preas-finţitul Dioscur, care face totul ca să mă simt bine. Îţi va spune şi bunul Patrichie că sunt vesel, mulţumit, că am tot ce-mi trebuie de când locuiesc aici.

b. Iar dacă plângi din pricina celor petrecute în Cezareea, apoi află că faci o faptă nevrednică de tine. Că şi acolo mi s-au împletit iarăşi cununi strălucitoare; toţi mă vorbesc de bine, toţi mă admiră şi se minunează din pricina suferinţelor îndurate la alungarea mea din Cezareea. Domnul Peanie mi-a dat ştirea că preoţii lui Faretrie sunt acolo şi că au declarat că sunt în comuniune cu noi, că n-au nimic comun cu duşmanii mei, că nu se întâlnesc cu ei şi nici nu au vreo părtăşie cu ei. Dar ca să nu-i tulburăm, nimeni să nu afle de asta. Da, cele ce mi s-au întâmplat au fost o grozăvie. Să nu fi suferit nimic mai înainte, cele suferite acolo sunt îndestulătoare să-mi pricinuiască nenumărate premii. Am fost în primejdie de moarte. Te rog, însă, ţine-le astea numai pentru tine; am să ţi le povestesc pe scurt, nu ca să te întristezi, ci ca să te bucuri. Acestea-mi sunt temeiurile neguţătoriei mele! Aceasta mi-i averea. Aceasta-i curăţirea păcatelor mele! Să călătoresc prin mijlocul unor astfel de încercări şi să-mi facă rău nişte oameni, de la care nu mă aşteptam.

c. Când era să intrăm în Capadocia, după ce am scăpat de Galat86, când aproape mă ameninţase cu moartea, mulţi mi-au ieşit întru întâmpinare pe cale şi mi-au spus: „Domnul Faretrie te aşteaptă şi aleargă pretutindeni ca să nu piardă întâlnirea cu tine; face tot ce-i stă în putinţă ca să te vadă, să te îmbrăţişeze şi să-ţi dea dovezi de dragostea lui. A pus în mişcare şi mănăstirile de bărbaţi şi de femei”. Eu, auzind aceste cuvinte, nu mă aşteptam la astfel de manifestări de dragoste, ci-mi închipuiam cu totul contrariul; n-am spus, însă, nimic din gândurile mele celor ce mi-au adus aceste veşti.

2.a. Când am ajuns în Cezareea, obosit şi istovit de drum, cuprins de friguri puternice, tulburat şi chinuit de grele suferinţe, am tras într-o casă aşezată la marginea oraşului şi am trimis după doctori ca să-mi stingă văpaia ce mă chinuia. Că frigurile mă lăsau şi mă luau. Pe lângă acestea s-au mai adăugat şi greutatea drumului, oboseala, zdruncinul, lipsa de ajutoare, lipsa de cele de trebuinţă lipsa de doctor; istovit de oboseală, de zăduf şi de nesomn, am intrat aproape mort în oraş. Atunci a venit la mine tot clerul, poporul, călugări, călugăriţe, doctori; m-am bucurat de multă îngrijire din partea lor; toţi căutau să mă servească, să-mi slujească”. Dar eu eram chinuit groaznic de friguri, în primejdie de moarte, în sfârşit, încetul cu încetul s-au micşorat frigurile şi mi-a încetat boala. Faretrie, însă, nicăieri. Aştepta plecarea mea. Nu ştiu pentru ce.

b. Când am văzut că boala e pe sfârşite, am vrut să pornesc mai departe, ca să ajung la Cucuz şi să mă odihnesc puţin de pe urma suferinţelor îndurate din pricina călătoriei. În timp ce mă pregăteam de plecare, mi s-a adus vestea că pe neaşteptate o mulţime mare de isauri au năvălit în ţinutul Cezareei, că au dat foc unui sat mare şi că au făcut mari blestemăţii. La auzul acestor veşti, tribunul a luat ostaşii pe care-i avea şi a plecat din oraş întru întâmpinarea lor. Se temeau să nu năvălească asupra oraşului. Pe toţi i-a cuprins frica; toţi erau înspăimântaţi; era în primejdie însăşi patria, aşa că au fost folosiţi şi bătrânii la apărarea zidurilor.

c. Aşa stând lucrurile, în faptul dimineţii, o hoardă de monahi – că aşa trebuie să-i numesc pentru a arăta prin acest cuvânt furia lor –  a tăbărât asupra casei în care eram, ameninţând că are să-i dea foc, că are să o ardă, că are să-mi facă neplăceri, dacă nu ies din casă. Şi nici frica de isauri, nici boala care mă chinuia atât de tare şi nici altceva nu i-a făcut mai blânzi, ci erau stăpâniţi de atâta furie că au băgat frica şi în ostaşl. I-au ameninţat şi pe ei cu bătaia şi se lăudau că   şi bătuseră cumplit pe mulţi ostaşi.

d.  Când au auzit ostaşii asta, au venit la mine şi m-au rugat şi mi-au cerut, zicându-mi: „Chiar dac-ar fi să cădem în mâinile isaurilor, scapă-ne de fiarele acestea”. Când căpetenia oraşului a auzit de cele întâmplate, a alergat la casa în care locuiam, vrând să mă ajute. Călugării nu s-au plecat nici la rugăminţile lui şi el însuşi a dat înapol. Văzând, dar, că lucrurile se încurcă rău şi neîndrăznind nici să mă sfătuiască să înfrunt o moarte sigură, nici să mă lase în casă din pricina furiei mari a călugărilor, a trimis la Faretrie, rugându-l să-mi îngăduie o zăbavă de câteva zile şi din pricina bolii şi din pricina primejdiei care mă ameninţă. Dar nici el n-a făcut ceva; dimpotrivă, a doua zi călugării au fost şi mai înverşunaţi; nici un preot nu îndrăznea să vină să mă ajute, ci ruşinaţi şi cu faţa roşie
– spuneau că toate acestea se întâmplă din porunca lui Faretrie – se ascundeau, stăteau tăinuiţi şi nu răspundeau când îi chemam.

e. Dar pentru ce e nevoie să spun mai mult? Asaltat de atâta frică, aproape cu moartea înaintea ochilor, istovit de friguri – că nu scăpasem desăvârşit de durerile pricinuite de friguri – m-am aruncat în miezul zilei într-o targă şi am plecat de acolo; poporul întreg scotea strigăte de durere, bocea, blestema pe cel ce făcuse asta; toţi plângeau şi se tânguiau.

f. După ce am ieşit din oraş, câţiva clerici au ieşit şi ei pe tăcute şi m-au petrecut cu lacrimi în ochi. Auzeam pe unii spunând: „Unde îl duceţi la moarte sigură?” Unul din prietenii mei cei mai buni spunea: Fugi, te rog! Să cazi mai bine în mâinile isaurilor, numai să scapi de noi! Ori în ce mâini vei cădea, vei fi în siguranţă, dacă scapi din mâinile noastre”. Buna Seleucia, soţia domnului Rufin – care mi-a dat multe îngrijiri – auzind şi văzând acestea, m-a rugat să rămân în casa ei de la ţară, la o depărtare de cinci mile de oraş; mi-a trimis oameni şi m-am dus acolo.

3.a. Dar nici acolo nu aveam să scap de duşmănia lui Faretrie, căci cum a aflat – după cum spunea Seleucia – a şi ameninţat-o.

Când m-a primit în casa sa, eu nu ştiam nimic de asta; iar când a venit la mine, mi-a ascuns-o şi a spus-o numai îngrijitorului casei, căruia i-a poruncit să-mi dea toate înlesnirile; iar dacă ar veni monahi cu gândul de a mă ocări şi a mă bate, să strângă ţărani de pe alte moşii ale ei ca să le stea împotrivă. M-a rugat apoi să mă refugiez, în propria ei casă, care are un adăpost întărit, ca să scap de mâinile episcopului şi ale monahilor.

b.  Asta nu i-am fâgăduit-o, ci am rămas acolo, neştiind nimic de cele ce se puneau la cale pentru mai târziu. Dar nici hotărârea asta n-a fost îndestulătoare pentru duşmanii mei, ca să pună capăt furiei lor. Mai târziu, în miez de noapte, fără să ştiu ceva, Seleucia nemaiputând îndura ameninţările lui Faretrie – căci, după cum mi-a spus, Faretrie continua s-o ameninţe, silind-o să mă scoată şi de acolo – mi-a dat de ştire că au năvălit barbarii; i-a fost ruşine să-mi spună de silnicia pe care a îndurat-o. Şi în miez de noapte a venit la mine Evitie preotul, m-a sculat din somn şi în gura mare mi-a spus: „Scoală-te, te rog, au năvălit barbarii, sunt aproape!” Gândeşte-te ce-am simţit când am auzit asta! Şi l-am întrebat: „Ce să fac?” În oraş nu mă puteam întoarce, ca să îndur suferinţe mai mari decât acelea pe care le-aş suferi de la isauri. Aşa că am fost silit să plec.

c.  Noaptea era fără lună; era miezul nopţii, beznă, întuneric adânc. Asta îmi îngreuna situaţia. Nu era nimeni lângă mine; n-aveam pe nimeni care să mă ajute; toţi mă părăsiseră. Totuşi, împins de frică, aşteptându-mi îndată moartea, m-am sculat, aşa bolnav cum eram, şi am poruncit să se aprindă luminile. Preotul însă a poruncit să le stingă, ca nu cumva barbarii, spunea el, chemaţi de lumină, să ne atace. Şi au stins şi luminile.

d. Catârul, care mă ducea pe targa, din pricina drumului tare rău, povârnit şi plin de pietre, s-a împiedicat şi a căzut în genunchi aruncându-mă la pământ; era aproape să pier; m-am sculat şi mergeam târându-mă, sprijinit de Evitie preotul, care sărise jos de pe caL. Şi aşa mergeam dus de mână; dar, mai bine spus, eram târât. Nici nu se putea merge altfel pe un drum atât de greu, prin nişte munţi greu de străbătut şi în miez de noapte.

e. Gândeşte-te ce mari erau suferinţele mele; înconjurat de atâtea rele, chinuit de friguri, fără să ştiu ce se pusese la cale împotriva mea, temându-mă de barbari, tremurând de frica lor şi aşteptând să le cad în mâinl. Nu ţi se pare oare, că numai suferinţele acestea, chiar dacă nu mi s-ar fi întâmplat nimic altceva, pot să-mi şteargă mulţime de păcate şi să-mi dea mult prilej de laudă?

f. Pricina acestor suferinţe, după părerea mea, este că îndată ce am sosit în Cezareea, marii dregători ai oraşului, vicarii, slujbaşii din conducerea oraşului, tribunii, poporul întreg, veneau în fiecare zi să mă vadă, mă înconjurau cu atenţii, mă îngrijeau ca pe lumina ochilor. Acestea îl pişcau pe Faretrie, iar invidia, care m-a alungat din Constantinopol, nu s-a depărtat de mine nici aici, după părerea mea. N-am dovezi, dar o bănuiesc. Ce-aş mai putea spune de frica şi primejdiile din timpul călătoriei? Când mi le amintesc în fiecare zi şi mi le trec pe dinaintea minţii, zbor şi salt de bucurie pentru că am adunat comoară mare. Că aşa sunt şi aşa mă simt. De aceea, te rog şi pe tine să te bucuri de toate astea, să te veseleşti, să salti şi să slăveşti de Dumnezeu că m-a învrednicit să îndur nişte suferinţe ca acestea. De la tine să nu afle nimeni astea; dimpotrivă potoleşte pe cei ce le spun87.

4.a. Iar dacă suferi că mai port în mine urmele suferinţelor îndurate, află că am scăpat desăvârşit de toate, că mi-i trupul mai sănătos decât atunci când locuiam în capitală. Pentru ce te temi de frigul de aici? Mi s-a pus la dispoziţie o locuinţă călduroasă; iar preasfintitul Dioscur face tot ce-i stă în putinţă ca să nu simt deloc frigul. Dacă este să judec lucrurile după începuturi, mi se pare că aerul de aici e ca şi cel din răsărit, întru nimic deosebit de cel din Antiohia. Atât e de cald, atât e de bine întocmit!
b. Tare m-au întristat cuvintele ce mi le-ai spus: „Poate că te întristezi şi de mine că mă neglijez”. Şi doar ţi-am scris, cu multe zile înainte, rugându-te să nu întreprinzi ceva ca să mă mişc de aicl. M-am gândit la aceea că ai nevoie de multe cuvinte de apărare, de multe sudori şi osteneală, ca să-ţi poti justifica acest cuvânt. Poate că în parte l-ai şi justificat când spui: „Mă gândesc la aceste lucruri atât, doar, ca să-mi măresc tristeţea”. Dar iarăşi este cea mai mare greşeală că spui: „îmi place să mă gândesc la ceea ce îmi pricinu-ieşte durere, în loc să faci tot ce-ti stă în putinţă ca să pui capăt durerii, tu faci voia diavolului, mărindu-ţi tristeţea şi durerea. Nu ştii, oare, ce mare rău e tristeţea?

c. Nu te mai teme de isauri! S-au întors în ţara lor. Guvernatorul provinciei a făcut totul pentru asta. Sunt în mai multă siguranţă aici decât în Cezareea. De nimeni nu mă tem ca de episcopi, afară de câţiva, în ce priveşte pe isauri deci, n-ai decât o teamă. Au plecat; o dată cu sosirea iernii stau închişi în casă; după Rusalii ar putea să iasă.

d.  Cum poţi spune că nu ţi-am scris; Ţi-am trimis până acum trei scrisori lungi; una prin ostaşi, alta prin Antonie, iar a treia prin Anatolie, slujitorul tău. Mai cu seamă două din ele sunt un leac mântuitor în stare să dea curaj unui om trist, unui om poticnit şi să-l umple de veselie curată. Când le vei primi, citeşte-le adesea de la început până la sfârşit; le vei vedea puterea; vei cunoaşte singură folosul şi puterea lor tămăduitoare şi-mi vei spune cât de mult ai câştigat din ele. Am gata şi o a treia scrisoare, asemănătoare acestora; n-am vrut să ti-o trimit acum, că m-au durut tare cuvintele ce-mi spui: „Strâng în mine gânduri de tristeţe; îmi închipui ce nu este”. Cuvintele acestea nu-s vrednice de tine; mi-i ruşine şi mie de ele şi-mi acopăr faţa. Citeşte, însă, scrisorile ce ti-am trimis şi n-ai să mai gândeşti aşa, chiar dacă ai căuta de mii de ori să te întristezi.

e. Pentru că mi-ai vorbit de episcopul Heraclide, îţi spun că-şi poate da demisia, dacă vrea, ca să scape de toate greutăţile. Nu-i rămâne altceva. Eu, cu toate că nu am făcut mare lucru, totuşi am spus doamnei Pentadia să-şi dea toată silinţa să găsească o uşurare răului, îmi spui că ai îndrăznit să-mi destăinui durerile tale, pentru că ţi-a poruncit eL. Ce îndrăzneală e asta? N-am încetat s-o spun şi nu voi înceta, că un singur lucru e dureros, păcatul numai; toate celelalte, praf şi cenuşă. Ce greutate este să stai la închisoare să fii legat cu lanţuri? Ce greutate este să suferi răul, când suferinţa răului ajunge temei de neguţătorie mare? Ce greutate e surghiunul? Ce greutate, confiscarea averilor? Toate acestea sunt cuvinte lipsite de realitate, numai cuvinte cu nume de tristeţe. Iar dacă-mi spui de moarte, află că îmi spui de o îndatorire a firii; moartea trebuie să o suferim cu totii, chiar dacă ne-o aduce altuL. Dacă-mi vorbeşti de surghiun, atunci nu-mi spui altceva decât că am prilejul să văd ţări şi oraşe multe. Iar dacă-mi vorbeşti de confiscarea averilor, apoi îmi vorbeşti de libertate, îmi spui că sunt desprins de cele de aici.

5.a. Să nu încetezi, atât cât îţi stă în putere, să te îngrijeşti de episcopul Măruţa, ca să-l scoti din prăpastie. Am nevoie de el mai cu seamă pontai cele ce am făcut în Persia. Află de la el, dacă ţi-e cu putinţă, ce a făcut acolo şi pentru ce s-a întors. Scrie-mi dacă i-ai dat cele două scrisori pe care i le-am trimis. Dacă vrea să-mi scrie, îi voi scrie iarăşi; dacă nu vrea să-mi scrie, să-ti spună tie dacă a avut vreun rezultat bun acolo şi dacă are să reuşească ceva de se va mai duce. Eu pentru asta mă străduiam să mă văd cu eL. Tu fă ce poţi; chiar dacă toţi se vor arunca cu capul în jos, tu fa-ti datoria. Că plata ta va fi desăvârşită. Apropie-ti-l, pe cât e cu putinţă.

b. Te rog nu uita ce am să-ţi spun, ci străduieşte-te cât poţi de mult. Monahi marşi, goţi88, printre care se ascunde mereu episcopul Serapion, mi-au adus ştirea că a venit la ei diaconul Moduarie vestindu-l că a murit episcopul Unila, acel minunat bărbat, pe care l-am hirotonit şi l-am trimis în Gotia, unde a săvârşit multe şi mari fapte. Diaconul Modularie a adus şi scrisori de la regele goţilor, care cere să li se trimită episcop. Dar deoarece pentru îndreptarea nenorocirii ce ne ameninţă nu văd alt mijloc, decât zăbovirea şi amânarea – căci nu-i cu putinţă să meargă acum cu corabia în Bosfor, nici în părţile acelea – fa-i ca să întârzie din pricina iernii. Să nu uiţi să faci lucrul acesta; este vorba de un lucru de mare însemnătate. Două lucruri sunt cele care mă interesează dacă s-ar întâmpla – dare-ar Dumnezeu să nu se întâmple – unul, să numească pe episcopul goţilor cei care au săvârşit atât de mari rele, al doilea, să fie numit unul la întâmplare. Ştii şi tu că nu-şi dau silinţa să numească un om destoinic. Iar dacă asta s-ar întâmpla – dare-ar Dumnezeu să nu se întâmple – tu ştii ce-ar urma. Dă-ţi pe tăcute toată silinţa să nu se întâmple aşa ceva. S-ar face un lucru minunat dacă ar fi cu putinţă ca Moduarie să vină la mine în taină şi fără să-l simtă cineva. Iar dacă nu-i cu putinţă, facă-se ce s-o putea.

c.  Ceea ce se întâmplă când e vorba de bani şi s-a întâmplat cu văduva, tot aceea să se întâmple şi când e vorba de săvârşirea unei treburi. După cum văduva, care a dat doi bănuţi, a întrecut pe cei care dăduseră mai mult, pentru că dăduse tot ce avea89, tot aşa se întâmplă şi cu cei care în săvârşirea unui lucru se străduiesc din toată puterea lor; în ce-i priveşte, au împlinit treaba, chiar dacă nu s-a reuşit nimic; îşi”au răsplata desăvârşită.

Îi sunt dator cu multe mulţumiri episcopului Ilarie. Mi-a scris rugându-mă să-i îngădui să se întoarcă în eparhia lui ca să îndrepte lucrurile de acolo şi că iarăşi are să revină. Pentru că prezenţa lui mi-e de mult folos – este un bărbat evlavios, statornic şi zelos -l-am rugat să revină iute după ce pleacă. Fă, dar, ca să ajungă repede şi sigur scrisoarea în mâinile lui; să nu se rătăcească. Mi-a cerut cu mult dor şi cu stăruinţă să-i scriu. Prezenţa lui mi-e de mult folos, îngrijeşte-te mult de scrisorile mele. Dacă nu-i acolo preotul Eliade, caută un om cu cap şi priceput prin care să trimiţi prietenilor scrisorile.

85 Scrisă în Cucuz, la sfârşitul anului 404 [= XIV, PG 52].
86  Episcopul Cezareei.
87 În ediţia din Migne între: „nişte suferinţe ca acestea” şi: „De la tine”, este următorul text: „Păstrează, te rog, ce ţi-am spus pentru tine şi nu spune nimănui, chiar dacă oamenii ar umple întreg oraşul, aruncându-se înşişi în mari primejdii”.
88 Monahii goţi erau numiţi marşi.
89   Luca 21, 2-4.