din „Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei”
Ed. IBMBOR – 2007
1. A trecut postul iudeilor, dar, mai bine spus, beţia iudeilor. Căci te poţi îmbăta şi fără vin, te poţi îmbăta chiar când eşti treaz. Dacă n-ar fi beţie fără vin. Profetul n-ar fi spus: „ Vai de cei ce sunt beţi, dar nu de vin” . Dacă n-ar fi beţie fără vin, Pavel n-ar fi spus: „ Nu vă îmbătaţi de vin” . Tocmai pentru că poţi să te îmbeţi şi altfel, a spus: „ Nu vă îmbătaţi de vin” . Te poţi, îmbăta de mânie, de poftă ruşinoasă, de iubire de arginti, de slavă deşartă şi de mii şi mii de alte patimi. Beţia nu-i altceva decât o ieşire din dreapta judecată, o înne-bunire, o lipsă de sănătate sufletească. Poate fi numit, pe bună dreptate, beat nu numai cel ce bea mult vin, ci şi cel care întreţine în suflet o altă patimă.
Este beat şi cel care iubeşte o femeie străină, şi nu pe a lui, cel care se duce la femei desfrânate. După cum cel ce bea mult vin şi merge pe două cărări rosteşte cuvinte de ruşine şi vede lucrurile pe dos, tot astfel şi desfrânatul, plin de această poftă neînfrânată ca şi cum ar fi plin de vin, nu mai rosteşte nici un cuvânt sănătos, ci toate cuvintele lui sunt de ruşine, stricate, grosolane, pline de batjocură; vede lucrurile pe dos; este orb faţă de tot ce-i stă înaintea ochilor, dar o vede pretutindeni pe femeia pe care o doreşte; ca un ieşit din minţi, ca un nebun, şi în adunări şi la ospeţe, în orice timp şi în orice loc, de i-ar vorbi mii de oameni, ţi se pare că nici nu te aude; la femeia pe care o iubeşte, la aceea îi este gândul şi visează păcatul! Îi bănuieşte pe toţi, se teme de toţi; nu-i într-o stare mai bună decât un animal prins în cursă.
Este beat, de asemenea, şi cel stăpânit de mânie. Şi acestuia i se umflă faţa, i se înăspreşte glasul, i se umplu ochii de sânge, i se întunecă mintea, i se îneacă sufletul, îi tremură limba, ochii i se mişcă de colo-colo, urechile aud pe dos cuvintele; mânia îi ameţeşte creierul mai grozav decât vinul; stârneşte furtună şi face tulburare cu greu de potolit.
Dar dacă e beat omul stăpânit de pofta trupului sau de mânie, apoi cu mult mai mult e beat şi nebun omul necredincios, omul care huleşte pe Dumnezeu, omul care se împotriveşte legilor Lui, omul care niciodată nu vrea să se lase de încăpăţânarea lui deşartă. Omul acesta este mai ticălos decât chefliii şi decât cei ieşiţi din minţi, chiar dacă pare a nu-şi da seama de starea sa. Căci aceasta mai cu seamă trebuie observat la beţie, că beţivul nu-şi dă seama că se poceşte; după cum şi la nebunie aceasta e grozăvia, că bolnavii de această boală nu ştiu că sunt bolnavi.
Tot aşa şi iudeii acum, sunt beţi, dar nu-şi dau seama, nu simt. Postul lor, mai ruşinos decât orice beţie, a trecut; dar noi nu vom înceta de a purta grijă de fraţii noştri, nici nu vom socoti nepotrivită grija fată de dânşii! Dimpotrivă, să facem ce fac ostaşii! Aceştia, după ce se termină o luptă şi îi alungă pe duşmani, nu aleargă îndată în corturi la întoarcerea lor după izgonirea duşmanilor, ci se duc pe câmpul de bătălie şi-i ridică pe ostaşii căzuţi; pe cei morţi îi îngroapă în pământ, iar pe cei pe care-i văd că încă mai răsuflă şi n-au răni de moarte, îi ridică, îi duc în corturi cu multă grijă; le scot săgeţile, cheamă doctori, le spală rănile, folosesc doctorii, le dau toate îngrijirile trebuincioase şi-i fac sănătoşi.
Tot aşa şi noi, pentru că am alungat cu harul lui Dumnezeu pe iudei, înarmându-ne cu profeţii împotriva lor, acum, la întoarcerea noastră de la luptă, să ne uităm pretutindeni să vedem dacă n-au căzut cumva vreunii dintre fraţii noştri, dacă n-au fost atraşi de postul iudeilor, dacă n-au luat parte la sărbătoarea lor. Pe nici unul dintre cei căzuţi să nu-l dăm mormântului; pe toţi să-i ridicăm, să-i îngrijim.
În războaiele cele obişnuite este cu neputinţă să mai aduci la viaţă, să-l mai ai ca ostaş pe cel care a căzut pe câmpul de luptă şi şi-a dat sufletul; dar în războiul şi lupta aceasta duhovnicească, este cu putinţă, dacă voim, să-l aducem iarăşi la viaţă, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, chiar pe cel care a primit o rană mortală. Moartea aceasta nu-i o moarte a firii, ca moartea cealaltă, ci o moarte a voinţei şi a gândului. O voinţă moartă o mai poţi învia, un suflet mort poţi să-l mai readuci la viaţa lui proprie, poţi să-l mai faci să cunoască pe Stăpânul lui.
2. Să nu ne lăsăm cuprinşi de oboseală, fraţilor, să nu fim nepăsători, să nu pierdem curajul şi nici să nu spunem acele cuvinte: înainte de postul iudeilor trebuia să facem totul şi să-i întărim pe fraţii noştri! Care mai e folosul acum, după ţinerea postului, după săvârşirea păcatului, după împlinirea nelegiuirii?
Dacă ştii, iubite, ce înseamnă purtarea de grijă de fraţi, atunci ştii că mai cu seamă acum trebuie arătată această purtare de grijă, acum trebuie să arătăm toată râvna. Nu numai înainte de păcat trebuie să-i întărim pe fraţi, ci trebuie să le întindem mâna şi după căderea în păcat. Dacă Dumnezeu, de la început, ar fi făcut aşa, dacă ne-ar fi întărit numai înainte de păcat, iar după săvârşirea păcatului n-ar mai fi vrut să ştie de noi, şi ne-ar fi lăsat să zăcem necontenit în această cădere, nici unul dintre noi nu s-ar mai fi mântuit. Dar Dumnezeu nu face aşa; este bun şi iubitor de oameni şi doreşte foarte mult mântuirea noastră; de aceea, ne arată multă purtare de grijă şi după ce cădem în păcate.
Pe Adam Dumnezeu l-a întărit şi înainte de a păcătui şi i-a zis: „ Din tot pomul care este în rai să mănânci, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, cu moarte vei muri” . Iată că Dumnezeu l-a întărit pe om şi prin uşurinţa poruncii date lui, şi prin bogăţia celor îngăduite, şi prin pedeapsa osândei ce avea să vină de călca porunca, şi prin graba venirii ei – căci n-a spus că: „ vei muri după o zi, sau două, sau trei zile” , ci: „ în ziua în care vei mânca din el, cu moarte vei muri” . Deci Dumnezeu l-a întărit pe om în tot chipul în care trebuia să-l întărească. Dar pentru că omul după atâta purtare de grijă, după atâta învăţătură, sfătuire şi binefacere, a căzut şi n-a ascultat de poruncile lui Dumnezeu, Dumnezeu n-a spus: „ Pentru care câştig, pentru care folos? A mâncat, a căzut, a călcat legea, l-a crezut pe diavol, a necinstit porunca Mea, a primit rana, a ajuns mort, a fost dat morţii, a ajuns sub osândă! Pentru ce, dar, să mai stau de vorbă cu el?” . Nu, Dumnezeu n-a grăit aşa! Dimpotrivă, a venit îndată la om. A stat de vorbă cu el, l-a mângâiat. I-a pus pe rană un alt leac, leacul ostenelilor şi al sudorilor. Şi n-a contenit de a face şi a încerca totul până ce n-a ridicat firea cea căzută, până ce nu l-a izbăvit de moarte, până ce nu l-a urcat la cer. I-a dat bunătăţi mai mari decât cele pierdute; i-a arătat diavolului, prin fapte chiar, că n-a câştigat nimic de pe urma uneltirii lui; i-a scos din rai pe oameni, dar i-a văzut puţin mai târziu în ceruri, amestecaţi cu îngerii.
Aşa a făcut şi cu Cain. Şi pe el l-a întărit înainte de păcat; i-a prezis în cuvinte precise, zicându-i: „ De nu faci bine, păcatul bate la uşă; pe tine te pofteşte, dar tu îl vei stăpâni!” . Iată înţelepciune şi pricepere! Dumnezeu îi spune: „ Te temi că are să-ţi ia fratele tău întâietatea de întâi-născut din pricina cinstei ce i-am dat-o? Te temi că are să-ţi răpească fratele tău întâietatea ce ţi se cuvine ţie? Într-adevăr, cei întâi-născuţi trebuie să fie mai de cinste decât cei al doilea născuţi! Dar ai curaj, nu te teme, nu te nelinişti pentru asta! „ Spre tine întoarcerea lui, şi tu îl vei stăpâni!” . Cu alte cuvinte Dumnezeu spune aşa: „ Păstrează-ţi cinstea de întâi-născut! Fii fratelui tău scăpare, şi acoperământ, şi apărare! Stăpâneşte-l şi fii domn peste el! Numai nu te porni spre crimă, nu săvârşi acea ucidere nelegiuită!” .
Cu toate acestea, deşi Dumnezeu i-a grăit aşa, Cain n-a ascultat, nu s-a liniştit, ci a săvârşit acea crimă grozavă, şi-a înfipt mâna în gâtlejul fratelui său. Ce dar? A spus oare Dumnezeu: „ Să-l lăsăm! La ce folos să mă mai ocup de el? A ucis, a omorât, n-a ţinut seamă de sfatul Meu, a săvârşit o crimă de neiertat, de nevindecat, cu toate că a avut parte de o atât de mare şi de o astfel de purtare de grijă, de învăţătură şi de sfătuire. A alungat din minte toate sfaturile şi toată învăţătura Mea. Nimic nu l-a întors de la gândul lui! Să-l las dar să fie aruncat de la faţa Mea, să nu-l mai învrednicesc de nici un cuvânt” A grăit Dumnezeu asta? Nici n-a grăit, nici n-a făcut aşa! Dimpotrivă, s-a dus iar la el! Îl îndreaptă pe Cain, îi spune: „ Unde este Abel, fratele tău?” . Nu-l lasă nici când tăgăduieşte, ci-l face să-şi mărturisească fapta chiar fără voia lui. Când Cain îi răspunde „ Nu ştiu” , Dumnezeu îi zice: „ Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine” . Însăşi fapta, îi spune Dumnezeu, te arată ucigaş.
– Ce a zis Cain?
– „ Mai mare-mi este vina decât să fiu iertat. Dacă mă scoţi de la faţa pământului, şi de la faţa Ta mă voi ascunde” . Cu alte cuvinte, Cain grăieşte aşa: „ Am făcut un păcat care nu poate fi nici iertat, nici apărat, nici lăsat! Dar dacă vrei să pedepseşti fapta mea, atunci voi fi lăsat la bunul plac al tuturor, căci sunt lipsit de ajutorul Tău” .
– Ce i-a răspuns Dumnezeu?
– „ Nu aşa, ci tot cel ce va omori pe Cain de şapte ori va fi pedepsit” , „ nu te teme, îi spune Dumnezeu. Vei trăi viată lungă, iar dacă te va ucide cineva, va primi multe pedepse” . Căci în Scriptură numărul şapte arată o mulţime nehotărâtă. Într-adevăr, Cain a suferit multe pedepse: a trăit cu nelinişte, cu cutremur, cu suspine, cu sleirea trupului. Dar spune Dumnezeu: „ Cel care te va omorî şi te va izbăvi de aceste pedepse, îşi va atrage asupra lui pedeapsa” .
Cuvintele acestea par grele şi împovărătoare; totuşi sunt expresia unei mari purtări de grijă. Dumnezeu, voind să-i înţelepţească pe oamenii de mai târziu, a izvodit o astfel de pedeapsă, care putea să-l izbăvească de păcat. Dacă Dumnezeu l-ar fi ucis îndată după săvârşirea crimei, (Cain) ar fi plecat din lumea aceasta cu păcatul acoperit şi oamenii de mai târziu n-ar fi ştiut de el. Dar aşa, pentru că a fost lăsat să trăiască multă vreme în spaima aceea grozavă, a ajuns dascălul tuturor celor care-l întâlneau. Prin înfăţişarea lui, prin tremurăturile trupului sau, îi sfătuia pe toţi să nu mai îndrăznească a săvârşi o astfel de faptă, ca să nu păţească şi ei la fel. Iar el a ajuns mai bun. Căci tremurul, frica şi viaţa lui plină de nelinişte, sleirea trupului lui, toate acestea îl ţineau ca nişte lanţuri şi nu-l mai lăsau să pornească iarăşi spre o altă faptă asemănătoare şi-i aminteau necontenit de fapta lui de mai înainte. Chinurile acestea i-au făcut sufletul mai înţelept.
3. Pe când spuneam acestea, mi-a venit în minte să aduc vorba şi să cercetez pentru ce Cain n-a putut să-şi spele păcatul, deşi l-a mărturisit, şi-a osândit fapta, a spus că a făcut un păcat mai presus de iertare şi că nu este vrednic de nici o apărare. Profetul doar spune: „ Spune tu mai întâi fărădelegile tale, ca să te îndreptezi” . Pentru ce nu i s-a şters păcatul, ba, dimpotrivă, a fost şi osândit?
– Pentru ce?
– Pentru că nu şi-a spus păcatul aşa cum a poruncit Profetul. Profetul n-a spus doar atât: „ Spune tu fărădelegile tale” .
– Dar ce a mai spus?
– „ Spune tu mai întâi fărădelegile tale” . Ceea ce trebuie să cauţi nu-i atât, să-ţi spui păcatele, ci ca tu să le spui întâi, să nu aştepţi să ţi le spună altul, să te învinuiască altul. Cain nu şi-a spus el întâi păcatul, ci a aşteptat să-i fie dat pe faţă de Dumnezeu. Dar, mai bine spus, când a fost dat pe faţă, a tăgăduit. Atunci a spus păcatul, când i s-a arătat că fapta lui e cunoscută. Iar aceasta nu mai e mărturisire.
Şi tu dar, iubite, când faci un păcat, nu aştepta ca altul să te învinuiască! Ci mai înainte de a fi învinuit, mai înainte de a fi hulit, osândeşte-ţi fapta ta, mărturiseşte-ti tu păcatul! Dacă altul ţi-l dă pe fată, atunci fapta cea bună nu este o urmare a mărturisirii tale! Îndreptarea ta se datorează învinuirii aceluia. Din pricina aceasta şi altcineva spune: „ Dreptul singur este pârâşul său, de la primul cuvânt” . Deci, ceea ce trebuie să cauţi nu este (doar) să te învinuieşti singur, ci să fii cel dintâi care să te învinuieşti, să nu aştepţi să fii vădit de alţii.
Petru şi-a spălat acel păcat vestit al lepădării de Hristos, pentru că după acea lepădare grozavă şi-a adus aminte iute de păcat, şi-a spus greşeala înainte de a-l învinui cineva şi a plâns cu amar. Aşa de bine şi-a spălat păcatul, că a ajuns chiar primul dintre Apostoli, că i s-a încredinţat întreaga lume.
Cele spuse până acum au arătat îndestulător tot ceea ce spuneam la începutul predicii mele – căci trebuie să mă întorc la subiect -, anume că nu trebuie să-i neglijăm pe fraţii noştri căzuţi; nu trebuie să-i dispreţuim! Trebuie, dimpotrivă, să-i întărim şi înainte de căderea în păcat, dar să le arătăm multă purtare de grijă şi după săvârşirea păcatelor. Tot aşa fac şi doctorii. Dau sfaturi şi îi învaţă pe oameni cele ce pot să-i ţină sănătoşi şi pot îndepărta boala; dar dacă oamenii nu ţin seama de sfaturile lor şi se îmbolnăvesc, doctorii nu-i lasă în părăsire, ci atunci mai cu seamă le poartă mult de grijă, ca să-i scape de boli. La fel a făcut şi Pavel. Nu l-a lăsat în părăsire pe desfrânatul cel din Corint, după săvârşirea acelui păcat vestit, după nelegiuirea aceea grozavă, neîntâlnită nici printre păgâni, ci, cu toate că o luase la goană, cu toate că nu voia să primească leacul, că sărea şi arunca din picioare, l-a adus să se vindece şi l-a vindecat aşa de bine, încât s-a unit iarăşi cu trupul Bisericii.
Pavel nu şi-a spus: „ Pentru ce câştig? La ce folos? S-a desfrânat, a săvârşit păcatul, nu vrea să se despartă de desfrânare, ba, mai mult, se şi laudă, se crede mare, face ca buboiul să nu i se mai vindece! Să-l lăsăm dar în voia Domnului, să-l părăsim!” . Pavel n-a grăit aşa! Dimpotrivă, atunci mai cu seamă a arătat mai mare purtare de grijă, când a văzut că (acela) a alunecat spre un păcat cu neputinţă de spus în cuvânt. Nu s-a oprit de a-l înfricoşa, de a-l ameninţa, de a-l osândi, şi el şi prin mulţi alţii, nu s-a oprit de a face şi a cerca totul, până nu l-a făcut să-şi recunoască păcatul lui, să-şi dea seama de nelegiuirea lui , până ce nu l-a izbăvit de toată spurcăciunea.
Fă şi tu tot aşa! Imită-l pe vestitul samarinean, pe cel din Evanghelie, care a arătat atât de mare purtare de grijă celui rănit. A trecut pe acolo un levit, a trecut şi un fariseu; dar nici unul din ei nu s-a aplecat spre cel ce zăcea; fără milă, cu cruzime l-au lăsat şi au plecat. Dar un samarinean, care nu avea nici o legătură cu el, n-a trecut pe alături; s-a oprit lângă acesta, i s-a făcut milă de el şi a turnat untdelemn şi vin (pe rănile lui). L-a pus apoi pe asinul său, l-a dus la o casă de oaspeţi, a dat doi dinari şi a mai făgăduit că va mai da pentru ca să-l vindece pe acela de care nimic nu-l lega . Samarineanul nu şi-a spus: „ Ce-mi pasă de el! Sunt samarinean, n-am nici o legătură cu el! Oraşul e departe, iar acesta nici nu poate merge pe picioare! Dar dacă n-are să poată suporta lungimea drumului şi am să-l duc mort? Dacă am să fiu învinuit că l-am ucis? Dacă am să fiu învinuit de omor?” .
Într-adevăr, adeseori, mulţi oameni au văzut în calea lor oameni răniţi, zbătându-se între moarte şi viată, dar au trecut mai departe nu pentru că le-ar fi fost greu să-i ridice sau pentru că ar fi vrut să-şi cruţe banii, ci pentru că s-au temut să nu fie târâţi la tribunal, ca ucigaşi. Samarineanul acela, omul acela blând şi iubitor de semeni, nu s-a temut de o astfel de năpastă! A trecut totul cu vederea; l-a pus pe rănit pe asinul său şi l-a dus la casa de oaspeţi. Nu i-a fost teamă de nimic! Nici de primejdie, nici de cheltuială de bani, de nimic! Când samarineanul a fost aşa de iubitor de oameni, aşa de bun cu un om necunoscut, putem fi oare iertaţi noi, care trecem cu nepăsare pe lângă fraţii noştri căzuţi în şi mai mari nenorociri? Căci şi aceşti fraţi ai noştri, care au postit acum cu iudeii, au căzut între tâlhari, dar, mai bine spus, între cei mai fioroşi tâlhari, care au pricinuit celor căzuţi în mâinile lor cele mai mari rele. Nu le-au rănit trupul, aşa cum au făcut atunci tâlharii aceia, ci le-au rănit sufletul; şi după ce le-au rănit sufletul cu mii de lovituri, au plecat, lăsându-i zăcând în groapa necredinţei.
4. Să nu fim nepăsători faţă de o astfel de tragedie şi nici să nu trecem fără să ne doară inima pe lângă o privelişte atât de vrednică de plâns. De-o fac alţii, tu să nu o faci. Nu spune în sinea ta: „ Sunt un laic; am femeie şi copii! Asta-i treaba preoţilor, a monahilor!” . Nici acel samarinean n-a grăit aşa. Nu şi-a zis: „ Unde-s acum preoţii? Unde-s acum fariseii? Unde-s dascălii iudeilor?” . Dimpotrivă, ca şi cum ar fi găsit o comoară foarte mare, aşa s-a repezit asupra câştigului.
Şi tu dar, când vezi că cineva are trebuinţă de vindecare trupească şi sufletească, nu spune în tine însuţi: „ Pentru ce nu-l vindecă pe el cutare sau cutare?” . Scapă-l tu de boală şi nu cere socoteală altora pentru nepăsarea lor. Te întreb: Dacă ai găsi pe jos o monedă de aur, te-ai întreba oare: „ Pentru ce n-a ridicat-o cutare sau cutare?” , nu te-ai grăbi tu s-o iei înaintea altora? Gândeşte la fel şi când e vorba de fraţii cei căzuţi! Socoteşte purtarea de grijă pentru ei precum găsirea unei comori. Dacă îi picuri învăţătura cuvântului ca pe untdelemn, dacă-l legi cu bunătatea ta, dacă-l îngrijeşti cu răbdarea ta, este pentru tine mai bogat decât o comoară. „ Cel care face cinstit din cei necinstit va fi ca gura Mea” , spune Scriptura.
Ce poate egala cinstea aceasta? Ceea ce nu face nici postul, nici culcarea pe pământul gol, nici privegherile, aceea o face mântuirea fratelui. Gândeşte-te câte păcate n-a făcut gura ta, câte cuvinte de ruşine n-a rostit, câte hule şi câte ocări n-a scos! Gândeşte-te la toate acestea, şi atunci negreşit te vei îngriji şi de mântuirea celui căzut. O singură faptă ca aceasta va putea curaţi toată întinăciunea aceea. Dar pentru ce vorbesc eu de curăţire? Vei face gura ta gură a lui Dumnezeu. Ce poate egala cinstea aceasta? Am făgăduit eu asta? Nu! însuşi Dumnezeu a spus-o: „ Dacă scoţi pe cineva din păcat, spune Dumnezeu, gura ta va fi ca şi gura Mea, curată, sfântă” .
Să nu-i neglijăm pe fraţii noştri, să nu-i trecem cu vederea spunând: „ Câţi au postit cu iudeii! Câţi au fost târâţi acolo!” . Să nu spunem aşa, ci să purtăm grijă de ei! Chiar dacă ar fi mulţi cei ce au postit cu iudeii, tu, iubite, nu-i vădi şi nu da în vileag nenorocirea Bisericii, ci vindec-o! De-ţi spune cineva: „ Au postit mulţi creştini cu iudeii” , tu închide-i gura, ca să nu se răspândească zvonul acesta, şi spune-i: „ Eu nu ştiu pe nimeni! Te înşeli, omule, şi minţi! Ai văzut doi sau trei creştini atraşi de iudei, şi tu spui că-s mulţi!” . închide gura celui ce învinuieşte, dar nu sta nepăsător faţă de cei atraşi de iudei, ca, şi printr-o faptă, şi prin alta, Biserica să iasă întărită. Prin una nu răspândeşti zvonul acesta rău, iar prin alta îi aduci iarăşi în turma cea sfântă pe cei atraşi de iudei.
Să nu umblăm dar de colo-colo şi să întrebăm: Cine a păcătuit? Dimpotrivă, să ne străduim să-i îndreptăm pe cei ce au păcătuit. Urât obicei, într-adevăr, urât obicei să-i învinuieşti numai pe fraţi, şi să nu te îngrijeşti de îndreptarea lor! Să dai pe faţă păcatele celor păcătoşi, şi să nu-i vindeci.
Să stârpim dar, iubiţilor, acest obicei rău! Mare vătămare pricinuieşte! Şi-ţi voi spune cum. Cineva a auzit de la tine că mulţi creştini au postit cu iudeii şi, fără să cerceteze, a spus vorba asta altuia; acela, tot fără să cerceteze, o spune altuia; apoi, încetul cu încetul, zvonul acesta rău creşte.
Biserica este acoperită de mare ocară, iar cei pierduţi nu-s cu nimic folosiţi. Paguba este şi pentru aceştia, şi pentru alţii mulţi. Chiar de sunt puţini cei căzuţi, noi prin astfel de zvonuri îi înmulţim: pe cei ce stau îi slăbim, iar celor care sunt pe cale să cadă le dăm brânci. Creştinul, când aude că au postit mulţi cu iudeii, începe să se trândăvească şi el, iar cel slab în credinţă, când aude aceasta, aleargă şi îngroaşă rândul celor căzuţi. Să nu ne bucurăm, dar, nici de această faptă rea, nici de alta! Chiar de-ar fi mulţi cei ce au păcătuit, încât să-i putem vădi şi să putem spune că sunt mulţi, totuşi să nu facem aceasta! Să ne închidem gura, să ne stăpânim, nu-mi spune mie că au postit mulţi cu iudeii, spune-mi că i-ai îndreptat pe cei mulţi. Eu n-am cheltuit atâtea vorbe ca să-mi învinuieşti pe cei mulţi, ci ca să faci pe cei mulţi puţini, dar, mai bine, nici puţini, ci să-i mântui şi pe aceştia. Deci, nu da în vileag păcatele, ci vindecă-le!
După cum cei care dau în vileag păcatele altora şi se ocupă numai cu asta, fac să se creadă că sunt mulţi cei păcătoşi, chiar dacă sunt în realitate puţini, tot astfel şi cei care se stăpânesc de la o astfel de faptă, care închid gura celor care vădesc păcatele altora şi se îngrijesc de îndreptarea celor căzuţi, îi îndreaptă cu uşurinţă pe aceştia, chiar de sunt mulţi, şi nu mai lasă să se vatăme altul de pe urma zvonurilor lor. N-ai auzit ce spunea David jelindu-l pe Saul? „ Cum au căzut cei puternici!, spune el. Nu vestiţi în Gat nici nu binevestiţi în căile Ascalonului, ca să nu se veselească fiicele celor de alt neam, nici să se bucure fiicele celor netăiaţi împrejuri” . Dacă David nu voia să se dea în vileag o faptă atât de cunoscută, tocmai pentru ca să nu se bucure vrăjmaşii, cu atât mai mult nu trebuie să aducem noi la urechile străinilor cele petrecute printre noi, dar, mai bine spus, nu trebuie aduse nici la urechile noastre, pentru ca duşmanii să nu se bucure la auzul lor, iar ai noştri să nu cadă la aflarea lor; dimpotrivă, să le micşorăm şi să le îngrădim. Nu-mi spune: „ Am spus numai cutăruia!” . Ţine în tine cuvântul! După cum tu nu te-ai putut stăpâni să taci, tot aşa nu se va putea stăpâni nici acela!
5. Cuvintele acestea nu le spun numai despre păcatul săvârşit cu postul acesta, ci şi despre alte mii şi mii de păcate. Să nu ne uităm să vedem de au păcătuit mulţi, ci aceea să urmărim, ca să-i aducem pe aceştia pe calea cea dreaptă. Să nu-i lăudăm pe duşmani, iar pe noi să ne hulim! Să nu spunem că ei sunt puternici, iar noi slabi. Să facem tocmai dimpotrivă. Zvonul doboară sau ridică adeseori un suflet; deşteaptă râvnă într-un suflet nerâvnitor sau o stinge într-un suflet plin de râvnă. De aceea, vă îndemn să răspândiţi acele veşti care înalţă viaţa noastră creştină, care o fac să se arate deplin îmbunătăţită. Să nu răspândim acele veşti care revarsă ocară de obşte peste creştini. De auzim despre o faptă bună, s-o spunem tuturor; de auzim de una rea, s-o ascundem în noi înşine şi să facem totul ca s-o stârpim.
Şi acum, să umblăm, să-i căutăm, să-i vedem pe cei căzuţi! Să nu ne dăm în lături chiar de-ar trebui să intrăm în case! Dacă cel căzut în păcatul acesta îţi este necunoscut şi nu are nici o legătură cu tine, interesează-te, află pe cine are prieten şi cunoscut, de cine ascultă mai bine. Ia-l pe acela şi intră în casa lui! Nu te ruşina, nu roşi! Poate că te-ai ruşina dacă te-ai duce să-i ceri bani sau să primeşti vreun dar de la el. Dar dacă alergi pentru mântuirea lui, pricina intrării tale în casa lui te dezleagă de orice vină. Aşază-te lângă el şi spune-i, începându-ţi cuvântul din altă parte, ca să nu bănuiască el că ai venit să-l îndrepţi:
– Spune-mi, te rog, îi lauzi pe iudei pentru că au răstignit pe Hristos, pentru că îl hulesc acum şi-l fac nebun?
Negreşit, dacă-i creştin, chiar de-ar ţine sărbătorile şi obiceiurile iudaice de nenumărate ori, nu va voi să spună „ îi laud” , ci îşi va astupa urechile şi-ţi va spune:
– Doamne fereşte! nu păcătui, omule!
Apoi, când l-ai văzut că-ţi dă dreptate, adu din nou cuvântul şi spune-i:
– Te întreb atunci: Pentru ce ai legături cu ei? Pentru ce iei parte la sărbătorile lor? Pentru ce posteşti cu ei?
Osândeşte apoi nerecunoştinţa iudeilor. Vorbeşte-i de toată nelegiuirea lor despre care am vorbit în zilele de mai înainte către dragostea voastră; de nelegiuirea săvârşită din pricina locului, din pricina timpului, din pricina templului; nelegiuire înfierată de prezicerile profeţilor. Arată-i că în zadar şi fără folos fac de toate, căci niciodată n-au să se mai întoarcă la religia lor de mai înainte, pentru că nu le e îngăduit să săvârşească nici o ceremonie religioasă în afară de Ierusalim.
În afară de acestea, adu-i aminte de iad, de înfricoşatul scaun de judecată al Domnului, de pedepsele de acolo; adu-i aminte că vom da socoteală pentru toate faptele noastre, că nu e mică pedeapsa celor care au săvârşit astfel de fapte. Adu-i aminte şi de Pavel, care spune: „ Cei care voiţi să vă îndreptaţi prin Lege aţi căzut din har” . Adu-i aminte de ameninţarea lui: „ Dacă vă veţi tăia împrejur, Hristos nu vă va folosi la nimic” . Spune-i că după cum tăierea împrejur te scoate din ceruri, tot aşa şi postul, de-ai face mii şi mii de alte fapte bune. Spune-i că ne numim şi suntem creştini pentru ca să ascultăm de Hristos, nu pentru a fugi la duşmanii Lui. Dacă îţi arată ca pricină a ducerii lui la iudei vindecarea de boli şi-ţi spune: „ De aceea alerg la ei, pentru că-mi făgăduiesc să mă vindece de boală” , descoperă-i vrăjitoriile lor, descântecele lor, legăturile lor, farmecele lor. Căci nici nu par că vindecă în alt chip, nici nu vindecă într-adevăr, Doamne fereşte! Dar eu merg mai departe şi spun că dacă iudeii ar tămădui cu adevărat, mai degrabă să mori decât să alergi la duşmanii lui Dumnezeu, ca să te vindece ei! Ce folos că-ţi vindeci trupul, dar îţi pierzi sufletul! Ce câştig să ai aici pe pământ oarecare mângâiere, şi să fii trimis în focul cel veşnic!
Ca să nu mai aducă astfel de pretexte, ascultă ce spune Dumnezeu: „ Dacă se va scula profet întru tine sau unul care visează vise şi-ţi va da semn sau minune, şi se va împlini semnul sau minunea pe care a grăit-o şi va zice: „ Să mergem şi să slujim la alţi dumnezei” , să nu ascultaţi de profetul acela, că vă ispiteşte pe voi Domnul Dumnezeu, ca să ştie dacă-L iubiţi pe Domnul Dumnezeul vostru din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru” . Cu alte cuvinte spune aşa: Dacă spune un profet: „ Pot să înviez morţi sau să vindec orbi, dar ascultaţi-mă, să ne închinăm la demoni sau să ne închinăm la idoli” ; apoi, dacă cel care spune aceasta poate să vindece orbi şi să învie morţi, nici aşa să nu asculţi de el. De ce? Pentru că Dumnezeu, ca să te ispitească, a îngăduit aceluia să facă acele minuni: nu pentru că Dumnezeu nu-ţi cunoştea gândul tău, ci ca să-ţi dea probă de-L iubeşti pe El cu adevărat. Căci semnul după care se cunoaşte un om care iubeşte este acela că nu se desparte de cel pe care-l iubeşte, chiar de-ar încerca să-l depărteze de el cei ce învie morţii! Dacă Dumnezeu spunea aceste cuvinte iudeilor, apoi cu mult mai mult ni le spune nouă, pe care ne-a urcat la o mai înaltă înţelepciune, cărora ne-a deschis uşa învierii, cărora ne-a poruncit să nu ne lipim inima de cele de aici, ci să avem toată nădejdile în viaţa ce va să fie.
6. Dar ce spui? Spui că boala trupului te doboară şi te sileşte să te duci la doctori iudei? Dar suferi atât cât a suferit fericitul Iov? Mai bine spus nu înduri nici cea mai mică parte din suferinţa lui. După ce a pierdut dintr-odată turmele de oi, cirezile de vite şi pe toate celelalte, i-au fost răpiţi de moarte şi toţi copiii. Toate s-au întâmplat într-o singură zi, pentru ca să-l doboare pe atlet nu numai încercările prin ele însele, ci şi aceea că veneau unele după altele. După toate aceste nenorociri, omul acesta drept, omul acesta adevărat, omul acesta cinstitor de Dumnezeu, omul acesta care s-a depărtat de orice lucru rău, a primit în trupul său o rană de moarte, a văzut cum izvorăsc din tot trupul său viermi; stătea gol pe gunoi şi era privelişte obştească de nenorocire pentru cei ce-l vedeau. Nenorocirile şi suferinţa nu s-au oprit aici. Durerile nu-i dădeau pace ziua şi noaptea, şi o foame necunoscută şi nemaiîntâlnită îl chinuia. „ Văd că mâncarea mea are miros urât” , spune el. În fiecare zi ocări, batjocură, glume usturătoare, luare în râs. „ Slugile mele, spunea el, şi fiii slujnicelor mele s-au ridicat împotriva mea! Când aţipesc, frică mă cuprinde; gândurile mele necontenit sunt tulburi” . Femeia i-a făgăduit că are să scape de toate aceste suferinţe şi i-a grăit aşa: „ Zi un cuvânt (de hulă) către Domnul şi mori!” .
„ Huleşte pe Dumnezeu, îl sfătuia ea, şi ai să scapi de durerile ce te apasă!” . Ce a făcut Iov? L-a schimbat oare pe acel sfânt sfatul femeii lui? Nu! A făcut contrariul, l-a întărit şi mai mult, încât a ocărât-o pe femeia lui. A preferat să sufere, să se chinuiască, să îndure mii şi mii de necazuri, decât să scape de aceste rele hulindu-L pe Dumnezeu.
La fel şi acel slăbănog bolnav de treizeci de ani. În fiecare an alerga la scăldătoarea Vitezda, şi de fiecare dată se ostenea în zadar şi vindecare nu dobândea. Şi vedea în fiecare an că alţii scapă de bolile lor, pentru că aveau mulţi slujitori, şi că el continua să fie bolnav din lipsă de sprijinitori. Cu toate acestea, n-a alergat la ghicitori, nu s-a dus la vrăjitori, nu şi-a atârnat de gât legături, ci aştepta ajutorul lui Dumnezeu. De aceea, la sfârşit, a avut parte de o vindecare minunată şi neobişnuită.
Lazăr, la rândul său, a luptat cu foamea, cu boala şi cu singurătatea toată viaţa lui, nu numai treizeci de ani. Şi şi-a dat sufletul pe când zăcea la poarta bogatului, dispreţuit, batjocorit, lihnit de foame, hrană pentru câini. Atât îi era de slăbănogit trupul, că nici nu putea alunga câinii care veneau să-i lingă bubele. Cu toate acestea, n-a căutat un descântător, nu s-a încins cu legături, n-a rugat pe vrăjitori, nu i-a chemat pe şarlatani, nici n-a făcut ceva din cele oprite, ci a voit mai degrabă să moară de pe urma acelor suferinţe decât să trădeze o parte cât de mică din credinţa sa.
Când aceşti bărbaţi au suferit şi au răbdat atât, mai putem avea iertare noi, care, pentru puţină fierbinţeală şi pentru câteva bube, alergăm la sinagogi şi-i chemăm în casele noastre pe vrăjitorii şi şarlatanii aceia? N-ai auzit ce zice Scriptura?:
„ Fiule, când vrei să te apropii să slujeşti Domnului, pregăteşte-ţi sufletul tău spre ispită, îndreptează-ţi inima ta şi rabdă! În boală şi în sărăcie în El să-ţi Fie credinţa ta! Căci după cum se încearcă aurul în foc, aşa este primit omul în cuptorul smereniei” . De-ţi baţi sluga, iar ea, după ce a luat treizeci sau cincizeci de lovituri, îţi cere îndată să-i dai drumul sau te părăseşte şi se duce de intră slugă la nişte duşmani ai tăi şi te ocărăşte, te întreb, sluga aceasta va mai putea oare dobândi iertare? Va mai putea cineva să-i ia apărarea?
– Nu!
– De ce?
– Pentru că un stăpân are dreptul să-şi pedepsească sluga!
– Dar nu numai pentru asta, ci şi pentru aceea că dacă trebuia să fugă, nu trebuia să fugă la duşmanii stăpânului său, la cei care-l urăsc, ci la prietenii buni ai stăpânului său.
Şi tu dar, când vezi că te pedepseşte Dumnezeu, nu alerga la iudei, duşmanii lui Dumnezeu, ca să nu-L mânii şi mai mult pe Dumnezeu! Aleargă la prietenii lui Dumnezeu, la mucenici, la sfinţi, la cei care l-au bineplăcut Lui, la cei ce au multă îndrăznire către El.
Dar pentru ce vorbesc eu de slugi şi de stăpâni? Un fiu nu poate să facă aşa pentru că l-a bătut tatăl său, nici să-şi tăgăduiască tatăl, să se lepede de el. Şi legile fireşti, şi legile omeneşti poruncesc fiului să îndure curajos totul, fie că-l bate tatăl său, fie că-l opreşte de la masă, fie că-l alungă din casă, fie că-l pedepseşte în alt chip, iar dacă nu se supune şi nu vrea să execute pedeapsa, nimeni nu-l iartă. De s-ar plânge de mii şi mii de ori un copil bătut de tatăl lui, nimeni nu-i dă dreptate şi toţi îi vor spune aceste cuvinte: Cel ce te-a bătut îţi este tată şi stăpân; are puterea să facă tot ceea ce vrea. Trebuie să înduri totul cu curaj.
Te întreb acum: Slugile suferă să fie pedepsite de stăpâni, fiii de părinţi, adeseori chiar pe nedrept, şi tu nu suferi să fii pedepsit de Dumnezeu, Care este mai stăpân decât stăpânii. Care te iubeşte mai mult decât un tată, Care face şi încearcă totul, mânat nu de mânie, ci de binele tău? Căci ce faci? De vine peste tine o boală cât de mică, fugi de sub stăpânirea Lui şi alergi la potrivnici, te duci la sinagogă! Ce iertare mai ai? Cum poţi să te mai rogi lui Dumnezeu? Dar, mai bine spus, cine altul, de-ar avea îndrăznirea lui Moise, poate să se mai roage pentru tine? Nimeni. Sau n-ai auzit ce-i spune Dumnezeu lui Ieremia despre iudei? „ Nu te ruga pentru poporul acesta , …că de ar sta Moise şi Samuel, tot nu-i voi asculta” . Căci sunt păcate care depăşesc orice iertare şi care nu pot fi apărate.
Să nu atragem dar asupra noastră o atât de mare urgie! Chiar dacă doctorii iudei par că-ti uşurează fierbinţeala cu descântecele lor, totuşi, de fapt, nu ţi-o uşurează; dimpotrivă, aduc în conştiinţa ta o fierbinţeală şi mai cumplită; cugetul te pişcă în fiecare zi, iar conştiinţa te biciuieşte şi-ţi spune: „ Ţi-ai lepădat credinţa, ai făcut nelegiuire, ai călcat legământul tău cu Hristos, ţi-ai vândut credinţa din pricina unei boli neînsemnate! Oare numai tu eşti bolnav? Nu sunt alţii cu mult mai bolnavi decât tine? Nici unul dintre ei n-a îndrăznit una ca aceasta! Dar tu, uşuraticule şi neputinciosule, ţi-ai jertfit sufletul! Cum te vei apăra înaintea lui Hristos? Cum îl vei chema în rugăciuni? Cu ce conştiinţă vei mai călca în biserică? Cu ce ochi te vei mai uita la preot? Cu ce mână vei atinge Sfânta Masă? Cu ce urechi vei auzi acolo citirea Sfintelor Scripturi?” .
7. Aşa îti va grăi în fiecare zi cugetul tău, care te mustră, şi conştiinţa ta, care te biciuieşte. Ce sănătate e asta, când avem înlăuntrul nostru atâţia acuzatori? Dar dacă rabzi puţin, dacă-i dispreţuieşti şi-i alungi din casa ta cu ocări pe doctorii iudei, care vor să-ţi descânte sau să-ţi atârne de trup legături, îndată ţi se răcoreşte conştiinţa. Şi de te-ar arde frigurile cumplit, după o astfel de faptă sufletul tău va aduce asupră-ţi o uşurare mai plăcută şi mai dulce ca roua şi reveneala. Aşa cum după descântec, din pricina conştiinţei păcatului, te simţi mai prost decât dacă ai fi cuprins de friguri, chiar dacă te faci sănătos, tot astfel şi acum, după ce i-ai alungat pe spurcaţii aceia de doctori, chiar dacă ai fierbinţeli, chiar dacă suferi multe dureri, totuşi te simţi mai bine decât unul sănătos; cugetul îţi este mândru, sufletul ţi se bucură şi se veseleşte, iar conştiinţa te laudă, te aprobă şi-ţi spune: „ Bravo, bravo, o, omule, rob al lui Hristos, bărbat credincios, atlet al credinţei! Ai preferat să mori de pe urma durerilor decât să-ţi vinzi credinţa.
În ziua cea mare vei sta cu mucenicii. După cum mucenicii au preferat să fie biciuiţi şi chinuiţi ca să aibă parte de cinstire cerească, tot aşa şi tu ai preferat azi să fii biciuit şi chinuit de fierbinţeli şi de durerile rănilor din trupul tău, ca să nu ţi se descânte şi nici să nu ţi se pună legături. Hrănit cu aceste nădejdi, nici n-ai simţit durerile ce te apăsau. Poţi să scapi de fierbinţeala aceasta de acum, dar nu scapi de cealaltă fierbinţeală!” . De nu murim acum, vom muri negreşit mai târziu! N-am primit trup stricăcios ca să ne pierdem credinţa din pricina suferinţelor trupeşti, ci pentru ca prin aceste suferinţe să ne întărim credinţa.
Dacă trăim după voia lui Dumnezeu, stricăciunea aceasta a trupului, trupul acesta muritor, ne va fi pricină de laudă şi ne va da mare îndrăznire în ziua cea mare a judecăţii. Dar nu numai în ziua aceea, ci şi în viaţa de aici. Într-adevăr, toţi te vor lăuda şi te vor admira când vor auzi că i-ai alungat din casa ta cu ocară multă pe descântători. Toţi îşi vor spune unul altuia: Cutare a fost bolnav, era în grea suferinţă; de nenumărate ori a fost rugat, îndemnat, sfătuit să cheme doctori iudei ca să-i descânte, dar el n-a vrut, ci a spus: „ Mai bine să mor aşa decât să-mi vând credinţa!” . La auzul acestor cuvinte, aplauze multe vor urma. Toţi se vor minuna, toţi îl vor lăuda pe Dumnezeu, Nu-ţi va face oare asta mai multă cinste decât dacă ţi s-ar ridica statuie? Nu te va face oare asta mai strălucit decât dacă ţi s-ar zugrăvi chipul pe icoane? Nu te va face oare asta mai vestit decât pe oamenii cu înalte dregătorii? Toţi te vor lăuda, te vor ferici, te vor încununa; iar ei vor ajunge mai buni; vor râvni şi vor imita bărbăţia ta. Dacă un altul va face ca şi tine, îţi vei avea răsplata ta, pentru că tu ai pus început râvnei lui.
Fapta ta nu va avea parte numai de laude, ci te va şi vindeca repede. Voinţa ta cea curajoasă va atrage pe Dumnezeu spre mai multă bunăvoinţă; Toţi sfinţii se vor bucura de dragostea ta mare pentru Dumnezeu şi din adâncul inimilor lor vor face rugăciuni pentru însănătoşirea ta. Dacă aici, pe pământ, sunt aşa de mari răsplăţile bărbăţiei tale, gândeşte-te ce fel de cununi vei primi dincolo, în lumea cealaltă, atunci când de faţă cu îngerii şi cu toţi arhanghelii va veni Hristos, te va lua de mână, te va aduce în mijlocul priveliştii aceleia şi, în auzul tuturor, îţi va spune: „ Omul acesta a fost odată bolnav; nenumăraţi oameni l-au îndemnat să cheme doctori iudei să-l scape de boală; dar, pentru numele Meu şi pentru frica de Mine, i-a alungat şi i-a făcut de ocară pe cei care-i făgăduiau vindecarea în acest chip. A voit mai bine să moară decât să se lepede de dragostea ce-Mi poartă” .
Dacă Hristos îi aduce în mijloc pe cei care i-au dat de băut, L-au îmbrăcat şi L-au hrănit, apoi cu mult mai mult îi va aduce în mijloc pe cei care au voit să îndure bolile de dragul Lui. Nu poate sta alături datul unei pâini, a unei haine cu suferitul unei boli îndelungate! E mai mare aceasta decât aceea. Şi cu cât va fi mai grea boala, cu atât mai strălucitoare va fi şi cununa.
Să cugetăm la acestea şi când suntem sănătoşi, şi când suntem bolnavi şi să ne grăim unii altora: „ Când vedem că ne cuprinde vreodată o boală grea, să ne spunem nouă înşine aşa: Dacă în urma unei învinuiri am fi duşi la tribunal şi aici am fi spânzuraţi de mâini şi ni s-ar strunji coastele, oare n-ar trebui să suferim fără vreun câştig şi fără vreo răsplată? Tot aşa să cugetăm şi când suntem bolnavi. Să suferim chinurile bolii. Suferinţa aceasta nu-i fără răsplată. Ni se dă răsplata răbdării, în stare să întărească sufletul nostru abătut!”
– Dar fierbinţeala nu-i cumplită?
– Pune însă faţă în faţă fierbinţeala ta cu focul iadului! Dacă ai să vrei să înduri cu toată răbdarea fierbinţeala bolii tale, vei scăpa negreşit de focul acela! Adu-ţi aminte de Apostoli. Câte au suferit! Adu-ţi aminte de drepţi! Au fost necontenit în strâmtorări! Adu-ţi aminte de fericitul Timotei! Boala nu-i dădea răgaz o clipă; era mereu bonav. Pavel arată asta când îi spune: „ Foloseşte-te de puţin vin pentru stomacul tău şi pentru desele tale slăbiciuni” .
Dacă dreptul şi sfântul acesta, căruia i s-a încredinţat apărarea lumii, care a înviat morţi a izgonit demoni, a vindecat bolile multora, deci dacă el a fost aşa de bolnav, ce cuvânt de apărare vei avea tu, care te tulburi şi te mânii din pricina unor boli trecătoare? N-ai auzit Scriptura, care spune: „ Pe cine-l iubeşte Domnul îl ceartă, şi biciuieşte pe tot fiul pe care-l primeşte” ? Cât de mulţi nu doresc să ia cununa de mucenic! Ei bine, răbdarea aceasta este o desăvârşită cunună de mucenic! Mucenic nu-i numai acela căruia i se porunceşte să jertfească la idoli şi care alege moartea în locul jertfirii, ci este mucenic desăvârşit şi acela care îndură o suferinţă ce-i poate aduce moartea.
8. Şi ca să cunoşti că acesta e adevărul, adu-ţi aminte cum a murit Ioan Botezătorul, cum a murit Abel şi din ce pricină, nici unul, nici altul nu a văzut jertfelnic aprins; nu au văzut idol pus înaintea lor, nu li s-a poruncit să jertfească idolilor. Unuia i s-a tăiat capul pentru că l-a mustrat pe Irod, iar celălalt a fost înjunghiat pentru că a cinstit pe Dumnezeu cu o jertfă mai bună decât a fratelui său. Vor fi oare lipsiţi de cununa muceniciei? Cine va îndrăzni să spună aceasta? Mai mult chiar, chipul morţii lor este îndestulător ca să-i convingă pe toţi că stau în rândul celor dintâi mucenici. Dar, dacă vrei să vezi şi hotărâre dumnezeiască pronunţată despre ei, ascultă ce zice Pavel. Cuvintele rostite de Pavel sunt cuvintele Duhului Sfânt, căci zice el: „ Şi socot că şi eu am Duhul lui Dumnezeu” .
– Ce spune Pavel?
– Începe să vorbească despre Abel; spune că Abel I-a adus lui Dumnezeu mai bună jertfă decât Cain şi că prin ea, deşi mort, grăieşte încă. Apoi se coboară la profeţi şi ajunge la Ioan. După ce spune: „ Au murit ucişi de sabie, iar alţii au fost bătuţi” , după ce înşiră multele şi feluritele morţi , a adăugat: „ De aceea şi noi, fiind înconjuraţi de un nor aşa de mare de mucenici, să lepădăm toată povara şi să alergăm cu stăruinţă” .
Vezi că Pavel i-a numit mucenici şi pe Abel, şi pe Noe, şi pe Avraam, şi pe Isaac şi pe Iacov? Unii din ei au murit pentru Dumnezeu, aşa cum spune şi Pavel: „ în fiecare zi mor” , deşi de fapt nu murea, ci suferea asta numai cu voinţa. Tot aşa şi tu, dacă atunci când eşti bolnav alungi descântecele, farmecele şi vrăjitoriile şi dacă mori de pe urma bolii, eşti mucenic desăvârşit, pentru că ai voit mai bine să mori, păstrându-ţi credinţa, decât, prin făgăduinţa altora, să scapi de boală, dar cu pierderea credinţei. Cuvintele acestea le spun celor ce se laudă şi susţin că duhurile (mincinoase) au puterea să vindece bolile.
Dar ca să afli că spusa aceasta nu-i adevărată, ascultă ce spune Hristos despre diavol: „ Acela a fost dintre început ucigător de oameni” . Dumnezeu îl numeşte ucigător de oameni, şi tu alergi la el ca la un doctor? Te întreb, ce vei răspunde când vei fi învinuit că socoteşti mai vrednice de credinţă vrăjitoriile doctorilor iudei decât hotărârea lui Hristos? Când Dumnezeu spune că diavolul este ucigător de oameni, iar ei spun, împotriva hotărârii dumnezeieşti, că pot vindeca bolile; şi tu îi laşi să-ţi facă vrăji şi să te descânte, prin cele ce faci, chiar dacă n-o spui în cuvânt, îi socoteşti pe doctorii iudei mai vrednici de credinţă decât pe Dumnezeu. Dacă diavolul este ucigător de oameni, negreşit sunt ucigători de oameni şi duhurile cele rele care-l slujesc. Hristos ţi-a arătat asta cu fapta. Când i-a lăsat să se ducă în turma de porci, demonii au înecat în adânc toată turma aceea, ca să cunoşti că, dacă Dumnezeu le-ar îngădui, ar face şi oamenilor aceasta, i-ar îneca îndată.
Dar aşa, Dumnezeu îi ţine, îi împiedică şi nu-i lasă să facă asta. Acest lucru l-au arătat când au căpătat putere împotriva porcilor. Dacă pe porci nu i-a cruţat (înşelătorul), cu mult mai mult pe noi nu ne va cruţa. Aşadar, iubite, nu te lăsa târât de înşelăciunile acelora, ci fii întărit de frica de Dumnezeu.
Dar cum să intri în sinagogă? Fă-ţi semnul crucii, şi îndată va fugi puterea cea rea care locuieşte în sinagogă! Dacă nu-ţi faci semnul crucii, ai aruncat chiar de la uşă arma. Diavolul te primeşte gol şi neînarmat şi-ţi face nenumărate rele.
Dar pentru ce vorbesc eu de toate acestea? Doar şi tu socoteşti un foarte mare păcat ducerea în locul acela rău! Se vede din felul cum te duci. Îţi dai toată silinţa să nu se ştie de vizita ta la sinagogă. îi rogi pe cei din casă, pe prieteni, pe vecini, să nu te spună preoţilor. Dacă te spun, te mânii. Ce mare nebunie! Încerci să te ascunzi de oameni, dar îndrăzneşti să săvârşeşti, fără ruşine, nelegiuirea aceasta înaintea lui Dumnezeu, Cel care te vede şi e de faţă pretutindeni! Nu te temi de Dumnezeu? Să-ţi fie ruşine cel puţin de iudei! Cu ce ochi te uiţi la ei? Cu ce gură le vorbeşti tu, care mărturiseşti că eşti creştin, dar alergi la sinagoga lor şi te rogi de ei să te ajute? Nu-ţi dai seama cât râd de tine, cât te batjocoresc, cât te iau în râs, cât te ocărăsc, dacă nu în faţă, cel puţin în sufletul lor?
9. Spune-mi, poţi îndura, poţi suferi batjocura aceasta? N-ar fi cu mult mai bine să înduri cele mai mari suferinţe, chiar de-ar trebui să-ţi pui viata în primejdie de moarte de nenumărate ori, de-ar fi să nu te mai vindeci niciodată, decât să ajungi de râsul şi batjocura ticăloşilor acelora, decât să trăieşti cu o conştiinţă rea? Nu vă spun aceste cuvinte numai ca să le auziţi, ci ca să-i vindecaţi pe cei care se duc la sinagogi şi la doctori iudei. După cum îi mustram pe aceia că sunt slabi în credinţă, tot astfel vă mustram şi pe voi că nu voiţi să-i îndreptaţi pe cei slabi. Oare numai aceasta vă cer, iubiţilor, să veniţi aici şi să ascultaţi predica? Păcatul cel mare stă în aceea că nu adăugaţi şi fapta la auzirea predicii. De aceea eşti creştin, ca să-L imiţi pe Hristos şi să împlineşti legile Lui.
– Ce a făcut Hristos?
– N-a stat în Ierusalim şi a chemat acolo la El pe cei bolnavi, ci a străbătut oraşe şi sate şi a vindecat şi bolile trupului, şi pe cele ale sufletului. Şi putea doar să stea într-un singur loc şi să-i cheme la El pe toţi! Dar n-a făcut aşa pentru ca să ne dea pildă să mergem şi noi să-i căutăm pe cei pierduţi. Prin pilda cu oaia cea pierdută a arătat acelaşi lucru . Păstorul n-a stat lângă cele nouăzeci şi nouă de oi aşteptând ca oaia pierdută să vină la el, ci el a plecat şi a găsit-o, a luat-o pe umeri şi a adus-o. Nu vezi că şi doctorii fac la fel? Nu-i silesc pe bolnavii care zac la pat să vină la ei, ci ei se duc la bolnavi.
Tot aşa fă şi tu, iubite, ştiind că viaţa de aici este scurtă şi că, dacă nu avem aici aceste câştiguri, nu vom avea dincolo mântuire. Adeseori se poate ca un singur suflet câştigat să îndepărteze povara a mii şi mii de păcate şi să ne mântuie sufletul în ziua cea mare. Gândeşte-te pentru ce au fost trimişi profeţii, pentru ce au fost trimişi apostolii, pentru ce au fost trimişi drepţii, pentru ce au fost trimişi adeseori îngerii, pentru ce a fost trimis însuşi Fiul lui Dumnezeu! N-au fost trimişi oare ca să-i mântuiască pe oameni? N-au fost trimişi oare ca să-i întoarcă pe cei rătăciţi? Fă şi tu aceasta, după puterea ta! Arată-ţi toată silinţa şi toată purtarea de grijă pentru întoarcerea celor rătăciţi. Nu voi înceta de a vă îndemna la asta, la fiecare slujbă! De mă veţi asculta, de nu mă veţi asculta, eu nu voi înceta de a o spune.
Legea aceasta îmi este dată de Dumnezeu, şi-mi împlinesc această slujire fie că mă ascultă cineva, fie că nu mă ascultă. Dacă mă ascultaţi şi faceţi ce vă spun în predică, voi predica doar cu multă plăcere. Dar dacă staţi nepăsători, dacă trândăviţi, dacă nu faceţi ce vă spun, cu multă tristeţe voi predica. Neascultarea voastră nu aduce asupră-mi nici o primejdie. Eu mi-am făcut toată datoria. Dar chiar dacă nu sunt în primejdie din pricină că am împlinit cele ce erau de datoria mea, totuşi sufăr pentru voi, căci veţi fi învinuiţi în ziua cea înfricoşată a judecăţii. Nu vă este fără de primejdie ascultarea predicii dacă nu săvârşiţi cele ce auziţi. Ascultă cum îi înfricoşează Hristos pe ascultătorii predicii cu prilejul mustrării dascălilor care ascund cuvântul şi nu propovăduiesc. Prin cuvintele
„ Trebuia să dai argintul meu la zarafi” şi prin adaosul: „ Şi eu, venind, aş fi luat al meu cu dobândă” , Hristos a arătat că după ascultarea predicii, – căci aceasta este darea argintului la zarafi -, aceia care au ascultat-o trebuie să pună în practică învăţătura predicii. Dobânda învăţăturii nu este alta decât vădirea prin fapte a învăţăturii. Eu am pus argintul cuvântului meu în urechile voastre. Trebuie dar să daţi Stăpânului dobânda, adică mântuirea fraţilor voştri. Dacă voi continuaţi să ţineţi în voi spusele mele şi nu le faceţi lucrătoare, mă tem să nu fiţi osândiţi la fel ca acela care şi-a îngropat talantul.
Aceluia i s-au legat mâinile şi picioarele şi a fost aruncat în întunericul cel mai dinafară, căci n-a dat şi altora ceea ce a auzit. Ca să nu păţim şi noi aşa, să-l imităm pe cel ce a primit cinci talanţi şi pe cel ce a primit doi talanţi. Dacă pentru mântuirea aproapelui ar trebui să cheltuim cuvinte, bani, osteneală trupească, rugăciune, orice, să nu pregetăm! Să înmulţim talantul dat nouă de Dumnezeu şi să auzim acea fericită voce: „ Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria Domnului tău!” . Pe care dea Dumnezeu ca noi toţi să o dobândim, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care Tatălui slava şi puterea, împreună şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.