din “Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei”
Ed. IBMBOR – 2007
La slăbănogul care era bolnav de treizeci şi opt de ani;
şi la cuvintele: „ Tatăl Meu până acum lucrează;
şi Eu lucrez”
1. Binecuvântat este Dumnezeu! Cu fiecare Sfântă Liturghie văd că ogorul se măreşte, semănăturile cresc, aria e plină, iar snopii de grâu se înmulţesc. Şi doar nu am multe zile de când am aruncat sămânţa aceasta! Şi iată, îndată a răsărit bogat spicul ascultării. De aici se vede că nu putere omenească plugăreşte Biserica aceasta, ci har dumnezeiesc. Că aşa e firea seminţei celei duhovniceşti! Nu aşteaptă timp, nu aşteaptă mulţime de zile, nu aşteaptă treceri de luni, nici anotimpuri, nici vremi, nici ani! De arunci seminţele, poţi chiar în aceeaşi zi strânge, cu braţ plin şi îndesat, roadele lor.
Cei ce ară pământul de sub picioarele noastre au nevoie de multă muncă, de îndelungată aşteptare. Sunt nevoiţi să pună la plug boii cu care ară, să taie brazdă adâncă, să arunce seminţe din belşug, să grăpeze faţa arăturii ca să acopere seminţele aruncate, să aştepte ploi potrivite şi la timp, să facă încă şi alte munci, să aştepte apoi multă vreme, şi abia atunci să-şi ajungă scopul. Aici însă e cu putinţă şi să semeni, şi să seceri, şi vara şi iarna. Poţi face în aceeaşi zi şi una şi alta, mai ales dacă sufletul în care semeni se întâmplă să fie gras şi mănos. Şi văd că voi aţi avut un astfel de suflet. De aceea şi eu alerg la voi cu mai multă dragoste; că şi plugarul ţarina aceea o lucrează mai cu plăcere, care i-a umplut de mai multe ori aria.
Aşadar, pentru că şi voi de pe urma puţinei mele osteneli îmi aduceţi îmbelşugată roadă, cu multă luare-aminte mă apropii de plugăria aceasta şi vin să vă aduc cele pe care le-am lăsat nespuse în vorbirea mea de mai înainte. Atunci am ţesut cu cuvinte din Vechiul Testament cuvântul meu despre slava Celui Unuia-Hăscut, Fiul lui Dumnezeu; acum tot din el voi face acelaşi lucru. Atunci spuneam că Hristos a zis: „ De l-aţi crede pe Moise, M-aţi crede şi pe Mine” , acum spun că Moise a zis: „ Prooroc ca mine iţi va ridica Domnul Dumnezeu dintre fraţii tăi. De El să ascultaţi” .
După cum Hristos îi trimite pe iudei la Moise, ca prin el să-i atragă la Dânsul, tot astfel Moise îi dă pe ucenici Dascălului, poruncindu-le să I se supună Lui în toate. Să ne supunem dar şi noi celor pe care le face şi le spune Domnul, atât tuturor celorlalte, cât şi minunii ce ne-a fost citită astăzi.
– Care e minunea?
– „ Era praznicul iudeilor şi S-a suit Iisus la Ierusalim. Şi este in Ierusalim scăldătoarea oilor, care se numeşte evreieşte Vitezda, cinci pridvoare având” . La această scăldătoare, spune cuvântul Evangheliei, venea un înger la o anumită vreme de se pogora în ea; pogorârea îngerului se cunoştea din mişcarea apei, iar cel care se cobora întâi, după furtuna din apă, se făcea sănătos de orice boală era ţinut, în pridvoarele acestea stătea mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei.
– Dar pentru ce Hristos vine des la Ierusalim şi Se arată la praznicele iudeilor?
– Pentru că atunci era adunată mulţime de popor, iar Domnul căuta locul acela şi timpul acela ca să-i vindece pe cei bolnavi, nu au cei bolnavi atâta dorinţă să scape de bolile lor, câtă sârguinţă Şi-a dat Doctorul ca să-i scape de boală. Când deci era toată mulţimea adunată, când locul de adunare era plin, atunci Domnul venea în mijloc şi făcea cele pentru mântuirea sufletelor acelora. Şedea mulţime de bolnavi aşteptând mişcarea apei, şi cel ce se pogora întâi după mişcarea apei se vindeca, al doilea nu se mai vindeca; leacul se termina, harul cel tămăduitor se cheltuia; rămâneau deci pustii apele, căci boala celui care se cobora întâi îi înghiţea tot harul tămăduitor. Şi pe bună dreptate; era harul dat de un rob.
Dar nu s-a întâmplat aşa când a venit Stăpânul, nu se tămăduia numai cel ce se pogora întâi în scăldătoarea apelor botezului, ci se vindecau şi întâiul, şi al doilea, şi al treilea, şi al patrulea, şi al zecelea, şi al douăzecilea; de mi-ai vorbi de zeci de mii, de două ori pe atâţia, de trei ori, de mulţime nenumărată, de-ai pune toată lumea în scăldătoarea apelor, harul nu se împuţinează deloc, ci rămâne acelaşi, curăţindu-i pe toţi. Atât de mare este deosebirea dintre puterea robului şi puterea Stăpânului. Îngerul l-a vindecat (doar) pe unul; Stăpânul, întreaga lume. Acela, unul pe an; Acesta îi vindecă în fiecare zi pe toţi, de-ai vrea să duci zeci de mii în scăldătoare. Acela se cobora şi tulbura apele; Acesta, nu aşa!; este de-ajuns numai să chemi numele Lui deasupra apelor, şi li se dă lor tot temeiul vindecării. Îngerul vindecă slăbiciunea trupurilor; Stăpânul vindecă răutatea sufletului. Vezi dar că toate arată deosebirea cea multă şi nemărginită?
2. Stătea deci mulţime de bolnavi aşteptând mişcarea apei.
Căci acela era loc de vindecare duhovnicească. După cum într-un spital poţi să vezi mulţi bolnavi, cu ochii stinşi, cu picioarele schilodite, cu alte mădulare bolnave, apoi dintr-o dată toţi se aşază şi-l aşteaptă pe doctor, tot aşa puteai vedea şi în locul acela mulţimea de bolnavi adunată. „ în pridvoarele acestea era un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi cunoscând că de multă vreme era bolnav, i-a spus: „ Vrei să te faci sănătos?” . I-a răspuns Lui bolnavul şi I-a zis: „ Da, Doamne, dar om nu am care să mă arunce în scăldătoare când se tulbură apa; până ce merg eu, altul se coboară înaintea mea” .
– Pentru care pricină Iisus i-a lăsat pe toţi ceilalţi şi S-a dus la acest bolnav?
– Ca să-Şi vădească şi puterea, şi iubirea de oameni. Puterea, pentru că boala era de nevindecat, iar aceasta îl făcea cu totul neputincios; iubirea de oameni, pentru că pe acesta l-a văzut Purtătorul de grijă şi Iubitorul de oameni a fi cel mai vrednic de milă şi de binefacere, înaintea celorlalţi.
Să nu trecem cu uşurinţă peste acel loc din Scriptură, şi nici peste numărul de treizeci şi opt de ani de când era bolnav. Să audă toţi câţi se luptă necontenit cu sărăcia, toţi câţi au tovarăş de viaţă boala, toţi câţi rabdă greutăţile necazurilor lumeşti, toţi câţi au suferit furtuna şi viforul nenorocirilor neaşteptate.
Slăbănogul acesta este un liman obştesc al nenorocirilor omeneşti, nimeni nu-i atât de împietrit la inimă, nimeni nu-i atât de ticălos şi de nemernic, încât uitându-se la acesta să nu sufere cu curaj şi cu toată inima toate necazurile ce vin peste el. De-ar fi fost bolnav slăbănogul acesta numai douăzeci de ani, numai zece, chiar numai cinci, n-ar fi fost oare îndestulători să-i ia toată tăria sufletului? El însă era bolnav de treizeci şi opt de ani, şi nu se dă bătut; arată multă răbdare. Poate că vouă vi se pare minunat slăbănogul acesta din pricina vremii îndelungate cât a fost bolnav, dar dacă veţi auzi vorbele ieşite din gura lui, mai ales atunci veţi cunoaşte înţelepciunea lui şi toată răbdarea lui.
A venit Iisus la el şi i-a zis: „ Vrei să te faci sănătos?” .
– Dar care om n-ar fi ştiut că voia să se facă sănătos? Pentru ce dar îl mai întreabă?
– Nu pentru că nu ştia! Cel ce ştie tainele inimilor, cu atât mai mult ştia cele cunoscute şi ştiute de toţi. Deci pentru ce l-a întrebat? La fel ca şi atunci când a zis sutaşului:
„ Venind, îl voi vindeca” . N-a spus aceste cuvinte pentru că nu ştia ce avea să spună sutaşul, căci ştia mai dinainte şi cunoştea prea bine asta; dar i-a spus sutaşului aceste cuvinte pentru că voia să-i dea început şi pricină să descopere tuturor evlavia lui ascunsă şi să spună: „ Nu, Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu” .
Tot aşa şi cu slăbănogul acesta. L-a întrebat de vrea să se vindece tocmai pentru că Domnul ştia ce avea să-I răspundă. Nu i-a pus această întrebare pentru că nu ştia dorinţa lui, ci ca să-i dea prilej şi pricină să-şi jelească toată nenorocirea şi să ajungă dascăl al răbdării. De l-ar fi vindecat pe omul acela pe tăcute, am fi suferit cea mai cumplită pagubă, căci n-am Fi avut de unde şti răbdarea şi stăruinţa lui sufletească. Hristos însă nu îndreaptă numai pe cele de faţă, ci le învredniceşte cu multă purtare de grijă şi pe cele viitoare. Prin întrebarea: „ Vrei să te faci sănătos?” l-a silit să răspundă; iar prin răspunsul său, Domnul l-a descoperit tuturor celor ce locuiesc în lume că este dascăl al stăruinţei şi răbdării. Ce-a răspuns slăbănogul? Nu s-a îngreuiat, nu s-a supărat, n-a spus Celui ce l-a întrebat: „ Mă vezi că nu mă pot mişca, ştii de câtă vreme sunt bolnav, şi mă mai întrebi de vreau să mă fac sănătos? Ai venit să râzi de nenorocirea mea, să-ti baţi joc de necazul altuia?” .
Ştiţi cât de supărăcioşi sunt bolnavii, de zac la pat numai un an! Dar când boala s-a întins vreme de treizeci şi opt de ani, n-ar fi fost firesc oare ca bolnavul să-şi piardă toată înţelepciunea, măcinată fiind de atâta amar de vreme? Cu toate acestea, slăbănogul n-a grăit aşa, nici n-a gândit asta, ci răspunde cu multă bunătate şi zice: „ Da, Doamne, dar nu am om care să mă arunce în scăldătoare când se tulbură apa” . Vezi că s-au strâns toate necazurile la un loc în jurul lui şi-l asaltau pe om: boala, sărăcia, lipsa celor ce l-ar fi putut ajuta. „ Până ce merg eu, altul se coboară înaintea mea” .
Cuvintele acestea sunt mai triste decât toate; sunt în stare să înmoaie şi o piatră. Parcă-l vedem pe omul acesta târându-se în fiecare an şi ajungând chiar la gura scăldătoarei, şi în fiecare an, cu nădejdea că are să se termine chinul lui! Şi grozăvia e că n-a îndurat asta vreme de doi sau de trei sau de zece ani, ci vreme de treizeci şi opt de ani. Şi-a dat toată silinţa să se vindece, dar a fost lipsit de rod. Alergarea a făcut-o, dar premiul alergării l-a luat altul timp de atât de mulţi ani. Mai chinuitor era aceea că-i vedea pe alţii vindecaţi. Ştiţi doar şi aceea, că simţim mai puternic nenorocirile noastre atunci când vedem că alţii cad în aceleaşi nenorociri, dar scapă de ele. De aceea şi săracul atunci simte mai mult sărăcia, când vede pe un alt sărac îmbogăţindu-se; iar bolnavul suferă mai mult atunci când vede că mulţi bolnavi scapă de boală, iar el nu are nici o nădejde de vindecare. Vedem mai bine nenorocirea noastră când o punem faţă-n fată cu fericirea altora.
Aceasta s-a întâmplat şi cu acel slăbănog atunci. Dar, cu toate că a luptat cu boala, cu sărăcia şi cu pustietatea atât de multă vreme, cu toate că i-a văzut pe alţii vindecaţi, cu toate că a încercat mereu să se vindece, dar niciodată n-a putut reuşi, cu toate că nu nădăjduia nici mai târziu să scape de boală, totuşi nici aşa nu s-a lăsat, ci alerga la scăldătoare în fiecare an. Iar noi, dacă îl rugăm o dată pe Dumnezeu pentru un lucru şi nu-l primim, îndată ne necăjim şi cădem în cea mai cumplită nepăsare; cum nu ni se îndeplineşte cererea, ne şi pierdem râvna. Putea-voi oare lăuda după vrednicie pe slăbănog sau osândi cum trebuie trândăvia noastră? Ce cuvânt de apărare mai putem avea, ce iertare, când acela a stăruit vreme de treizeci şi opt de ani, iar noi ne pierdem curajul aşa de repede?
3. Ce a făcut Hristos? După ce Domnul a arătat că slăbănogul merită să fie vindecat înaintea celorlalţi, a venit la el şi i-a zis: „ Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă” . Vezi că n-a fost vătămat cu nimic din pricina celor treizeci şi opt de ani de boală, pentru că a îndurat boala cu răbdare? Sufletul său a ajuns mai înţelept în scurgerea unei atât de îndelungate vremi, fiind pus la încercare prin suferinţă, ca într-un cuptor de topit, şi a dobândit vindecarea cu mai multă slavă. Căci nu l-a vindecat un înger, ci însuşi Stăpânul îngerilor.
– Dar pentru ce i-a poruncit să-şi ia patul?
– Pentru o pricină, şi cea dintâi, ca să-i elibereze pe iudei de păzirea legii. Când a răsărit soarele, nu mai era nevoie să aibă alături lumânarea. Când s-a arătat adevărul, nu mai trebuia să îmbrăţişeze închipuirea. Pentru aceea, ori de câte ori dezlega sâmbăta, Domnul săvârşea în acea zi o minune foarte mare, pentru ca aceia care o vedeau, spăimântându-se de măreţia minunii, să îndepărteze încetul cu încetul ţinerea sâmbetei. A doua pricină, ca să închidă gurile lor cele neruşinate. Pentru că iudeii îl huleau pe Domnul când îi judecau minunile şi pentru că încercau să atace slava celor săvârşite de El, Domnul i-a poruncit (acestuia) să-şi poarte patul, ca pe un trofeu şi o dovadă neîndoielnică a vindecării lui, ca să nu mai spună şi despre acest slăbănog ceea ce au spus despre orb.
– Dar ce au spus despre orb?
– „ Acesta-i!” … „ Nu-i acesta!” … „ Acesta-i !” . Aşadar, ca să nu mai spună tot aşa şi despre slăbănog, patul purtat pe sus ajunge învinuitorul neruşinării lor.
Mai poate fi spusă şi o a treia pricină, nu mai neînsemnată decât cele de mai înainte. Domnul i-a poruncit să-şi poarte patul ca să afli că puterea dumnezeiască, şi nu meşteşug omenesc, a săvârşit vindecarea. Prin aceasta a dat dovadă nespus de mare şi lămurită că vindecarea a fost adevărată şi dreaptă, pentru ca nu cumva unul din hulitorii aceia să spună că slăbănogul doar s-a prefăcut că s-a vindecat, că a dat impresia că merge ca să facă pe plac lui Hristos.
De aceea îi şi porunceşte să poarte povara pe umerii lui. Că dacă nu i-ar fi fost înzdrăvenite bine mădularele, dacă nu i-ar fi fost întărite încheieturile, n-ar fi putut ţine pe umerii lui atâta povară. În afară de acestea toate, Domnul a mai arătat şi aceea că atunci când porunceşte, se fac toate dintr-odată: şi izbăvirea de boală, şi reîntoarcerea sănătăţii depline. Doctorii, chiar dacă vindecă de boli, totuşi nu pot să-l facă dintr-odată sănătos pe bolnav; au nevoie de timp îndelungat, de timp de refacere, ca să scoată şi să alunge din trup încetul cu încetul rămăşiţele bolii.
Hristos însă n-a vindecat aşa, ci într-o clipită de vreme a izbăvit şi de boală, şi a readus şi sănătatea; între una şi alta n-a mai trecut vreme, ci, în acelaşi timp, când a sărit de pe sfânta Lui limbă acel glas sfânt, a alungat boala trupului, cuvântul faptă s-a făcut, şi toată boala a fost vindecată în întregime. După cum o slujnică se ruşinează şi se cuminţeşte când îşi vede stăpânul, tot aşa şi firea trupului, ca o slujnică obraznică ce slăbănogise mădularele trupului, când a văzut că vine Stăpânul ei, s-a cuminţit şi s-a liniştit. Pe toate acestea glasul Domnului le-a săvârşit, Nu erau simple cuvinte, ci cuvinte ale lui Dumnezeu, despre care spune Scriptura: „ Tari sunt lucrările cuvintelor Lui” . Dacă l-a făcut pe om din nimic, apoi cu mult mai mult putea să-l însănătoşească pe un om slăbănogit şi paralizat.
Cu acest prilej i-aş întreba cu plăcere pe cei ce iscodesc fiinţa lui Dumnezeu: Cum s-au înzdrăvenit mădularele acelea, cum s-au întărit oasele? Cum şi-a recăpătat tăria sa stomacul? Cum s-au încordat iarăşi nervii cei slăbiţi? Cum s-a sculat şi s-a îndreptat puterea cea doborâtă la pământ? Dar nu vor putea să-mi spună cum! Prin urmare, minunează-te de ceea ce s-a făcut, nu iscodi chipul cum s-a făcut!
După ce slăbănogul a făcut ce i s-a poruncit, după ce şi-a luat patul, iudeii care
l-au văzut i-au zis: „ E sâmbătă! Nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul sâmbăta” . Ar fi trebuit să se închine Celui ce a săvârşit minunea, ar fi trebuit să se minuneze de ceea ce s-a săvârşit! Dar, nu, lor le arde de sâmbătă! Cu adevărat strecoară ţânţarul şi înghit cămila!
Ce le-a răspuns slăbănogul: „ Cel ce m-a făcut sănătos. Acela mi-a zis: Ia-ţi patul tău şi umblă!” . Vezi om recunoscător? L-a mărturisit pe Doctor şi a spus că este vrednic de credinţă Cel ce i-a dat o astfel de poruncă. Şi ce judecată a făcut orbul, aceeaşi judecată a făcut şi slăbănogul.
– Dar ce judecată a făcut orbul?
– Iudeii i-au zis: „ Omul acesta nu-i de la Dumnezeu, că nu ţine sâmbăta” . Şi ce le răspunde el? „ Ştim, spune el, că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi. Dar Acesta mi-a deschis mie ochii” . Cu alte cuvinte orbul le grăieşte aşa: „ Dacă ar fi călcat legea, ar fi păcătuit; iar dacă ar fi păcătuit, n-ar fi putut face o faptă atât de mare; căci unde-i păcat, puterea nu se arată. Dar El a putut; deci n-a păcătuit călcând legea” . Aceeaşi judecată a făcut-o şi slăbănogul. Când a spus: „ Cel ce m-a făcut sănătos” , a vrut să arate acelaşi lucru: „ Dacă Acesta este Cel ce a arătat o aşa de mare putere, apoi nu este drept să fie învinuit că a călcat legea”
Ce i-au spus iudeii? „ Unde este omul care ti-a zis: Ia-ţi patul tău şi umblă?” . Vezi câtă lipsă de judecată, câtă lipsă de simţire! Vezi ce suflete pline de mândrie? Ochii invidioşilor nu văd nicăieri vreun lucru sănătos! Văd numai acolo unde pot găsi vreun cusur. Tot aşa şi iudeii. Când cel vindecat a mărturisit şi una, şi alta, şi că a fost vindecat, şi că i-a poruncit să-şi ia patul, iudeii pe cea dintâi o ascund, numai pe a doua o spun. Au ascuns minunea, au pus înainte desfiinţarea sâmbetei. N-au spus: „ Unde-i Cel ce te-a făcut sănătos?”. Nu! Au ascuns aceasta şi au spus: „ Unde este cel ce ţi-a zis ţie: Ia-ţi patul tău şi umblă? Dar el nu ştia, căci Iisus Se dăduse la o parte, fiind mulţime în acel loc” .
Aceasta este cea mai mare apărare a omului, aceasta este dovada purtării de grijă a lui Iisus Hristos. Într-adevăr, să nu-l învinuieşti pe slăbănog de necredinţă când auzi că Domnul a venit între bolnavii de la scăldătoare, iar slăbănogul acesta nu L-a primit cum L-a primit sutaşul, nici nu I-a spus: „ Numai spune un cuvânt, şi se va vindeca sluga mea!” . Să nu-l învinuieşti dar de necredinţă, pentru că nu-L cunoştea pe Hristos, nici nu ştia cine este. Cum putea să-L cunoască de vreme ce atunci îl vedea pentru întâia oară? De aceea a şi spus: „ Nu am om care să mă arunce în scăldătoare” . Dacă L-ar fi cunoscut cine este, nu i-ar mai fi vorbit de scăldătoare, nici de coborârea în ea, ci i-ar fi cerut să-l vindece, precum l-a şi vindecat. Dar nu, slăbănogul îl socotea a fi unul din cei mulţi, un om ca toţi oamenii, şi de aceea i-a pomenit de vindecarea săvârşită prin coborârea în scăldătoare. Dovada purtării de grijă a lui Hristos se vede de acolo că l-a lăsat iarăşi pe cel vindecat şi că nu i S-a făcut cunoscut. Hristos a făcut asta ca să nu bănuiască iudeii că martorul acesta este mincinos, că a grăit aşa pentru că El era de faţă şi că a fost convins să vorbească aşa; dar pentru că slăbănogul nu-L cunoştea şi pentru că Domnul nu era de faţă, toată bănuiala aceasta cade. Căci spune Evanghelistul: „ Nu-L ştia Cine este” .
4. Din această pricină Domnul îl trimite singur pe cel vindecat, pentru ca aceia care vor să cerce minunea să-l întrebe în deosebi; şi, luând îndestulătoare dovadă despre minune, să pună capăt nebuniei lor deşarte. De aceea Domnul nu spune nici un cuvânt, dar le dă prin fapte dovada, slobozind glas limpede, limpede de tot, mai strălucitor decât o trâmbiţă. De aceea şi mărturia celui vindecat era mai presus de orice bănuială: „ Cel ce m-a făcut sănătos. Acela mi-a zis: „ Ia-ţi patul tău şi umblă!” .
Slăbănogul ajunge evanghelist, dascăl celor necredincioşi, doctor şi propovăduitor, spre ruşinea şi osânda acelora. Doctor, nu cu glasul, ci cu faptele; nu cu cuvintele, ci cu înseşi lucrurile. Clară şi neîndoielnică dovadă a adus! A arătat cu trupul său ceea ce spunea. „ După aceea l-a găsit Iisus şi i-a zis: „ lată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău” . Ai văzut înţelepciunea Doctorului? Ai văzut purtarea Lui de grijă? Nu l-a izbăvit numai de boala pe care o avea, ci caută să-l facă să rămână sănătos şi pe viitor. Şi, într-adevăr, la timp. Când era pe pat, nu i-a spus asta, nu i-a amintit de păcate. Sufletul bolnavilor este supărăcios şi amărât. Dar când l-a izbăvit de boală, când i-a redat sănătatea, când i-a dovedit cu fapta puterea şi purtarea Lui de grijă, atunci era timpul potrivit să-l sfătuiască şi să-l îndemne, căci se arătase cu fapta vrednic de credinţă.
– Dar pentru ce slăbănogul, după ce s-a despărţit de Hristos, L-a făcut cunoscut iudeilor?
– Pentru că voia să-i facă şi pe ei părtaşi învăţăturii celei adevărate. Iudeii însă tocmai pentru asta îl urau, spune Evanghelistul, şi-L prigoneau pe Domnul . Aici fiţi cu luare-aminte. Căci aici se dă lupta cea mare. „ Pentru aceasta îi prigoneau pe El, că făcea acestea sâmbăta” . Să vedem cum Se apără Domnul. Felul apărării Sale are să ne arate de este dintre cei supuşi sau dintre cei liberi, dintre cei ce slujesc sau dintre cei ce poruncesc, nelegiuire foarte mare era călcarea sâmbetei. De aduna cineva lemne sâmbăta, era omorât cu pietre pentru că ducea poveri în spate sâmbăta . De acest mare păcat era învinuit Hristos, că dezleagă sâmbăta. Să vedem dacă-şi cere mai întâi iertare ca rob şi supus, sau dacă Se arată ca având putere şi stăpânire, ca Stăpân, ca Unul ce este mai presus de lege, ca Unul care a dat poruncile.
– Cum Se apără?
– „ Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez” . Ai văzut putere? Dacă ar fi mai jos şi mai mic decât Tatăl, cuvintele acestea nu I-ar fi apărare, ci osândă mai mare, învinuire mai cumplită. Când face cineva o faptă pe care numai unuia mai mare îi este îngăduit să o facă, iar apoi, când este luat la rost şi învinuit, el se apăra spunând: „ Pentru că a făcut-o cel mai mare, de aceea am făcut-o şi eu” , prin acest fel de apărare nu numai că nu se dezvinovăţeşte, ci-şi atrage şi mai mare mustrare şi mai mare învinuire. Căci e semn de îngâmfare să te apuci de lucruri mai mari decât meriţi.
Aşadar, dacă Hristos ar fi fost mai jos decât Tatăl, apărarea Lui n-ar fi fost apărare, ci mai mare osândă. Dar pentru Că este egal cu Tatăl, de aceasta nu este osândă. Şi dacă Vreţi, să lămuresc spusele mele cu o pildă, numai împăratului îi este îngăduit să poarte porfiră şi coroană pe cap, în rest, nimănui. Dacă s-ar arăta un om din mulţime îmbrăcat aşa şi, dus înaintea judecăţii, ar spune: „ M-am îmbrăcat aşa pentru că şi împăratul se îmbrăca astfel” , nu numai că n-ar fi găsit fără de vreo vină, ci, dimpotrivă, ar fi osândit şi pedepsit şi mai mult tocmai din pricina acestui fel de apărare.
O altă pildă. Slobozirea de osândă şi de pedeapsă a răufăcătorilor, a ucigaşilor, a hoţilor, a spărgătorilor de morminte şi a acelora ce îndrăznesc altele ca acestea ţine numai de bunătatea împărătească. Dacă un judecător l-ar slobozi pe un osândit fără poruncă împărătească şi s-ar apăra şi el când este învinuit, tot aşa:
„ Pentru că împăratul slobozeşte, slobozesc şi eu” , nu numai că n-ar scăpa de vină prin această apărare, ci, dimpotrivă, ar aprinde împotriva lui şi mai mult mânia. Şi pe bună dreptate, nici la beţie nu au dreptul slujbaşii mai mici să facă fapte pe care numai cei mai mari au puterea să le facă, şi să se apere că au făcut asta din pricina beţiei, pentru că şi apărarea aceasta este o ocară mai mare adusă celor ce le-au dat slujba. Din pricina asta, cine este mai mic să nu se apere niciodată aşa! Dar dacă este împărat, şi de aceeaşi vrednicie, poate face asta în toată voia. După cum una e dregătoria cea mai înaltă, e drept ca una să fie şi stăpânirea. Prin urmare, dacă se arată cineva apărându-se astfel, neapărat trebuie să fie de aceeaşi vrednicie cu acela a cărui stăpânire a citat-o pentru sineşi.
Deci, pentru că şi Hristos S-a apărat aşa în faţa iudeilor, ne-a dovedit, neîndoielnic, că este de aceeaşi vrednicie cu Tatăl. Şi dacă vreţi, să aplicăm pilda la cuvintele lui Hristos şi la fapta pe care a săvârşit-o. Fie dar dezlegarea cu stăpânire a sâmbetei ceea ce au fost în pildele de mai sus purtarea purpurei şi a coroanei şi slobozirea vinovaţilor. După cum aceste fapte sunt îngăduite numai împăratului, şi nimănui altuia dintre supuşi, iar dacă se arată cineva făcându-le pe acestea, şi făcându-le pe drept, atunci neapărat că şi acela trebuie să fie împărat, tot aşa şi aici: pentru că Hristos Se arată făcând cu putere acestea, apoi, când este învinuit, citează pe Tatăl, spunând: „ Tatăl Meu până acum lucrează” , trebuie neapărat să fie egal cu Acela ce lucrează cu stăpânire. Dacă n-ar fi fost egal cu El, nu S-ar fi folosit de acest fel de apărare.
Dar să vă fac mai clar ceea ce spun! Au dezlegat odinioară sâmbăta şi ucenicii, smulgând spice şi mâncându-le sâmbăta! A dezlegat-o şi El acum. Iudeii iau învinuit şi pe aceia, şi L-au învinuit şi pe El. Să vedem cum îi apără pe ucenici şi cum Se apără pe El, ca să afli din deosebirea de apărare înălţimea şi puterea apărării Lui. Cum îi apără pe ucenici? „ N-aţi citit ce-a făcut David când a flămânzit?” . Când îi apără pe robi, aleargă la David, care era rob ca şi ei. Dar când Se apără pe El, înalţă cuvântul la Tatăl: „ Tatăl Meu lucrează; şi Eu lucrez” .
– Dar despre ce lucrare vorbeşte?, m-ar putea întreba cineva, căci: „ După şase zile de lucru. Dumnezeu S-a odihnit de toate lucrurile Lui” .
– Despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de lume! Dumnezeu nu numai că a adus la fiinţă toată zidirea, ci o şi ţine, după ce a adus-o. Toate se bucură de purtarea Lui de grijă! Fie îngeri, fie arhangheli, fie puterile cele de sus, într-un cuvânt toate cele văzute şi cele nevăzute. De sunt lipsite de lucrarea, purtării Lui de grijă, se duc, se pierd, pier. Voind dar Hristos să arate că este dintre cei ce poartă de grijă, nu dintre cei cărora li se poartă de grijă, dintre cei ce lucrează, nu dintre cei ce suferă lucrarea, a spus: „ Tatăl Meu lucrează; şi Eu lucrez” . Prin aceste cuvinte a vrut să arate că este egal cu Tatăl.
5. Aduceţi-vă aminte dar de acestea şi păstraţi-le cu toată grija! Ţese-ţi împreună cu curăţenia învăţăturilor şi înţelepciunea vieţuirii. Ceea ce vă rugasem mai înainte vă rog şi acum, şi nu voi înceta să vă rog: nimic nu te ajută atât la vieţuire şi la cugetare ca venirea aici, ca venirea la biserică. După cum un pământ înţelenit, pentru că n-are pe nimeni care să-l îngrijească şi să-l ude, e plin de spini şi de ciulini, pe când pământul care se bucură de mâinile plugarilor înverzeşte, înfrunzeşte şi ajunge încărcat tare de rod, tot aşa şi cu sufletul; sufletul care se bucură de stropirea cuvintelor celor dumnezeieşti înverzeşte, înfrunzeşte şi e încărcat tare de rodul Duhului, pe când sufletul care trăieşte în uscăciune, în nepăsare şi în lipsă de o stropire ca aceasta, (acela) se pustieşte, se sălbăticeşte, scoate mulţi spini, păcatele. Iar unde sunt spini, acolo-s balauri, şerpi, scorpioni şi toată puterea diavolului.
Dacă nu dai crezare cuvântului meu, haide să ne comparăm pe noi cu cei ce n-au venit la biserică, şi veţi vedea atunci ce mare e deosebirea. Dar, mai bine spus, hai să ne cercetăm pe noi înşine cine suntem, după ce ne-am bucurat de învăţăturile cele dumnezeieşti, şi ce ajungem dacă ne lipsim mai multă vreme de acest folos. Să nu pierdem dar un câştig atât de mare. Venirea şi şederea aici în biserică este temeiul tuturor bunătăţilor. Când pleacă de aici, bărbatul pare soţiei sale mai cinstit, iar femeia, bărbatului, mai dorită.
Pe femeie o face plăcută şi dorită nu frumuseţea trupului, ci virtutea sufletului, nu sulimanurile şi fardurile, nici aurul şi hainele cele scumpe, ci cuminţenia, bunătatea şi frica tainică de Dumnezeu. Iar frumuseţea cea nematerială nu o poţi deprinde cum trebuie în altă parte, ci numai în acest loc minunat şi dumnezeiesc, unde Apostolii şi Profeţii ne şterg, ne răzuiesc bătrâneţea păcatului, ne împodobesc, ne aduc din nou vigoarea tinereţii, scot din sufletul nostru toată murdăria, toată zbârcitura, toată pata. Să ne sârguim dar, şi bărbaţi, şi femei, ca să se sălăşluiască în noi această frumuseţe. Frumuseţea trupului, şi boala o veştejeşte, şi trecerea timpului o strică, şi bătrâneţea o stinge, şi moartea, când vine, o pierde de tot; dar frumuseţea sufletului nu o poate poci nici vremea, nici boala, nici bătrâneţea, nici moartea, nici altceva din unele ca acestea, ci continuă să fie veşnic în floare. Frumuseţea trupului adeseori cheamă la desfrânare pe cei ce o privesc, pe când frumuseţea sufletului atrage chiar pe Dumnezeu spre dragostea cea potrivită Lui, precum şi Proorocul spune, grăind către Biserică:
„ Ascultă, fiică, şi vezi şi pleacă urechea ta şi uită poporul tău şi casa părintelui tău, că a poftit împăratul frumuseţea ta” .
Aşadar, iubiţilor, ca să ajungem prieteni cu Dumnezeu, să căutăm să deprindem în fiecare zi această frumuseţe, ştergându-ne toată murdăria cu citirea Scripturilor, cu rugăciunile, cu milosteniile, cu buna înţelegere a unuia cu altul, pentru ca împăratul, îndrăgostindu-Se de frumuseţea sufletului nostru, să ne învrednicească de împărăţia cerurilor, pe care facă Dumnezeu ca noi toţi să o dobândim cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui slava, împreună şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.