din “Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei”
Ed. IBMBOR – 2007
La Fericitul Filogonie
l. Eram şi astăzi pregătit să încep lupta cu ereticii şi să vă plătesc datoria ce-o mai am de plată! Dar ziua Fericitului Filogonie, a cărui prăznuire o facem astăzi, mi-a chemat cuvântul spre istorisirea isprăvilor lui. Negreşit, trebuie să-i dau ascultare. Dacă cel care vorbeşte de rău pe tatăl lui sau pe mama lui, cu moarte trebuie să moară, se înţelege de la sine că cel ce-i binecuvintează trebuie să se bucure negreşit de viată; şi dacă se cade ca părinţii cei trupeşti să se bucure de atâta dragoste din partea noastră, apoi cu mult mai mult cei duhovniceşti, mai cu seamă când lauda nu îi face cu nimic mai străluciţi pe cei răposaţi, ci ne face mai buni pe noi, care ne-am adunat aici, care vorbim şi care ascultăm.
Cel răposat, odată ce s-a suit la cer, nu mai are nevoie de laudă omenească, pentru că a plecat spre o moştenire mai bună şi mai fericită; ci noi, care ne învârtim încă în lumea aceasta, cărora ne trebuie multă sfătuire din toate părţile, noi avem nevoie de laudele Fericitului Filogonie, ca sa ne înalţe sufletul spre aceeaşi râvnă. De aceea ne şi sfătuieşte un înţelept, zicând: „ Pomenirea dreptului e cu laude” . Nu pentru că astfel de laude sunt de folos celor plecaţi din lumea aceasta, ci pentru că cei ce laudă dobândesc cele mai mari foloase.
Aşadar, pentru că ne este atât de mare câştigul de pe urma unei astfel de fapte, să ne plecăm şi să nu ne împotrivim. Că şi timpul este potrivit pentru o astfel de laudă şi povestire! Căci astăzi Fericitul Filogonie s-a mutat la o viaţă netulburată şi şi-a ancorat corabia într-un loc unde nu poate fi nici umbră de furtună, nici de întristare, nici de durere. Şi ce e de mirare că locul acela e lipsit de tristeţe, când Pavel grăind către oameni, care sunt încă pe pământ, le spunea: „Totdeauna bucuraţi-vă, neîncetat rugaţi-vă!” . Dacă aici, unde sunt boli şi necazuri şi morţi înainte de vreme şi clevetiri şi invidie şi mâhnire, şi mânie şi pofte rele şi mii de uneltiri şi griji zilnice, dacă aici, unde răutăţi necontenite şi repetate aduc peste noi mii şi mii de întristări, Pavel a spus că e cu putinţă să ne bucurăm totdeauna dacă, scoţând puţin capul din furtuna grijilor lumeşti, ne-am rândui bine viata noastră, cu mult mai mult după plecarea noastră de aici vom putea dobândi, cu mai multă înlesnire, binele acesta, când toate acestea au dispărut, şi bolile şi patimile şi pricinile de păcate, când nu mai este „ al meu” şi „ al tău” , acest cuvânt groaznic, ce a adus în viaţa noastră toate nenorocirile şi a dat naştere la nenumărate războaie.
De aceea mai cu seamă îl fericesc pe Sfântul acesta, că s-a mutat şi a părăsit cetatea noastră, dar s-a urcat în cealaltă cetate, cetatea lui Dumnezeu, a părăsit Biserica aceasta, dar locuieşte în Biserica aceea, a celor întâi-născuţi, care sunt scrişi în ceruri; a lăsat sărbătorile acestea, dar s-a dus la adunarea sărbătorească a îngerilor. Că sus este cetate şi Biserică şi adunare sărbătorească, ascultă-l pe Pavel, care spune: „V-aţi apropiat de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul cel ceresc, şi de Biserica celor întâi-născuţi, înscrişi în ceruri, şi de zeci de mii de îngeri în adunare sărbătorească” . Pavel le numeşte pe toate cele de sus adunare sărbătorească nu numai din pricina mulţimii puterilor celor de sus, ci şi din pricina belşugului de bunătăţi şi din pricina bucuriei şi veseliei necontenite. De obicei, nimic altceva nu dă numele de adunare sărbătorească, de iarmaroc, decât mulţimea celor adunaţi şi belşugul de mărfuri, când se aduc grâu, orz şi tot felul de roade ale pământului, turme de oi, cirezi de vite, haine şi altele ca acestea, când unii vând şi alţii cumpără.
– Cum, m-ar întreba cineva, sunt acestea în ceruri?
– Nu, niciuna din acestea, ci altele cu mult mai de cinste, n-ai să vezi acolo roade de-ale pământului, grâu, orz! Ai să vezi pretutindeni, cu multă îmbelşugare, numai roade de-ale duhului: dragoste, bucurie, veselie, pace, bunătate şi blândeţe, N-ai să vezi turme de oi şi cirezi de vite, ci duhurile drepţilor celor ce s-au săvârşit, virtuţi ale sufletelor; pretutindeni în ceruri, numai felurite fapte mari şi bune. N-ai să vezi haine şi aşternuturi, ci cununi mai de preţ decât aurul, premii şi răsplăţi şi mii şi mii de bunătăţi gătite celor ce-au săvârşit fapte bune.
Apoi, mulţimea celor adunaţi acolo este cu mult mai de cinste şi cu mult mai mare; nu-i alcătuită din târgoveţi şi din ţărani, ci aici, zeci de mii de îngeri, colo, mii de arhangheli, dincolo, ceata profeţilor, în altă parte, coruri de mucenici, cete de apostoli, adunări de drepţi, fel de fel de popoare ale tuturor celor plăcuţi lui Dumnezeu. Cu adevărat este o minunată adunare sărbătorească şi un minunat iarmaroc, mai mare decât toate, pentru că în mijlocul acestei adunări sărbătoreşti, în mijlocul acestui iarmaroc, se plimbă împăratul tuturor. Căci Pavel, după ce a spus: „ în adunare sărbătorească şi de zeci de mii de îngeri” , a adăugat: „ …şi de Dumnezeu, Judecătorul tuturor” . Cine a văzut pe un împărat pământesc venind la un iarmaroc? Aici, pe pământ, nimeni niciodată nu l-a văzut, acolo însă cei de faţă ÎI văd necontenit pe Împăratul cel ceresc, atât cât le este cu putinţă să-L vadă, căci e de faţă şi-i împodobeşte pe toţi cei adunaţi cu strălucirea slavei Lui.
Iarmarocul acesta de pe pământ se termină adeseori la amiază; cel de sus, însă, nu-i aşa. Acesta, ca să aibă loc, nu aşteaptă trecere de luni, nici cicluri de ani, nici număr de zile, ci e veşnic, iar toate bunătăţile din el nu au sfârşit, nu cunosc capăt, nu pot nici îmbătrâni, nici se veşteji, sunt fără bătrâneţe şi fără de moarte. Acolo nu-i nici o tulburare, ca aici, nici un zgomot, ci multă este ordinea tuturor, cu cuvenită bună-rânduială; cu toţii înalţă Stăpânului zidirii văzute şi nevăzute, ca dintr-o ţiteră, cu ritm, o cântare prea bine întocmită, mai plăcută decât toată cântarea, iar sufletul săvârşeşte acolo Dumnezeiasca Liturghie ca în nişte altare sfinte şi în nişte taine dumnezeieşti.
2. În această moştenire fericită şi neîmbătrânită s-a mutat astăzi Fericitul Filogonie. Care cuvânt dar ar putea fi pe măsura omului care a fost învrednicit de o moştenire atât de bună? Niciunul! Spune-mi, dar, să tac pentru asta? Atunci, pentru ce ne-am adunat aici? Dar voi spune că nu voi putea ajunge prin cuvânt măreţia faptelor. De asta, dar, trebuie neapărat să spun şi aceea că şi aceasta este cea mai mare parte de laudă, când cuvintele nu pot înfăţişa faptele. Când faptele mari ale unor oameni le depăşesc pe cele muritoare, se înţelege prea bine că şi laudele trebuie să depăşească limba omenească. Cred însă că Sfântul nu are să arunce pentru asta laudele mele, ci are să facă ce a făcut însuşi Stăpânul. Şi El n-a dat răsplata doar a doi oboli văduvei care a aruncat în cutia templului numai doi oboli.
– De ce?
– Pentru că nu S-a uitat la bogăţia banilor, ci la bogăţia sufletului. Dacă te uiţi la banii aruncaţi de văduvă, foarte sărăcăcios e darul, dar dacă te uiţi la voinţa cu care e dat, vei vedea o nespusă vistierie de măreţie sufletească. Prin urmare, chiar dacă laudele mele în cinstea Sfântului au să fie mici şi neînsemnate, totuşi dau tot ce am. Şi chiar dacă laudele mele ar fi mai prejos de măreţia sufletească a viteazului şi dreptului Filogonie, totuşi şi asta are să fie cea mai mare dovadă a măreţiei lui sufleteşti, că nu are să arunce nici laudele mele cele sărăcăcioase, ci are să facă, cu ele, ce fac şi bogaţii. Aceştia primesc de la săraci mici daruri, de care n-au nevoie; dar ei adaugă acestor daruri şi daruri de la ei, şi aşa le dau înapoi celor care le aduseseră ceea ce aveau. Tot astfel şi Fericitul Filogonie, după ce va primi de la mine laudă de cuvinte, de care n-are nevoie, îmi va da în schimb binecuvântare de fapte, de care totdeauna am nevoie.
De unde dar trebuie să încep laudele? De unde din altă parte decât de la dregătoria pe care i-a dat-o harul Duhului! Dregătoriile cele lumeşti nu pot fi îndeobşte o dovadă a virtuţii celor cărora li s-au încredinţat, ci, adeseori, o dovadă de răutate.
– De ce?
– Pentru că, de obicei, ca să ajungi în astfel de dregătorii te slujeşti de sprijinul prietenilor, de înşelăciune, de linguşeli şi de altele mai ruşinoase decât acestea. Dar când Dumnezeu hotărăşte şi numeşte într-o dregătorie şi când mâna aceea atinge sfântul cap, atunci hotărârea şi numirea e dreaptă, alegerea, mai presus de bănuială, căci vrednicia Celui ce numeşte este o dovadă neîndoielnică a vredniciei celui numit.
Chiar felul numirii lui Filogonie în această dregătorie ne arată că Dumnezeu l-a numit. A fost smuls din mijlocul pieţei şi adus pe scaunul acesta episcopal. Aşa de curată şi de strălucită viaţă a dus mai înainte, deşi avea soţie şi o fiică şi era avocat, aşa a strălucit viata lui, mai mult decât soarele, încât chiar de acolo s-a arătat vrednic de această dregătorie, şi de la scaunul cel de judecată a fost adus la scaunul acesta sfinţit. Atunci apăra pe oameni de oamenii cei vicleni, făcându-i mai puternici pe cei năpăstuiţi decât cei ce năpăstuiesc; venind aici, apăra pe oameni de demonii cei ispititori.
Cât de mare dovadă de virtute este de a fi învrednicit de harul dumnezeiesc cu o dregătorie atât de mare, ascultă ce îi spune Hristos lui Petru după înviere! Când Domnul l-a întrebat: „ Petre, Mă iubeşti?” şi când Petru l-a răspuns: „ Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc” , Hristos nu i-a spus: „ Azvârle averile, posteşte, du viaţă aspră, învie morţi, izgoneşte demoni!” . Nu i-a spus nimic din acestea, nici nu i-a spus să facă alte minuni, nici alte fapte mari! nu! A trecut peste toate astea şi i-a spus: „ Dacă Mă iubeşti, paşte oile Mele” . A grăit acestea nu numai pentru că voia să ne arate care-i cel mai mare semn al dragostei noastre pentru El, ci a făcut din dragostea pe care Petru o arată pentru oi, cea mai mare dovadă a dragostei lui pentru Hristos, ca şi cum ar fi zis: „ Cel ce iubeşte oile Mele, pe Mine Mă iubeşte” .
Uită-te câte a îndurat Hristos pentru turma aceasta! S-a făcut om, a luat chip de rob, a fost scuipat, a fost pălmuit, în urmă nu S-a ferit nici de moarte, şi încă o moarte plină de ocară, căci pe cruce Şi-a vărsat sângele. Prin urmare, dacă vrei să fii lăudat de Hristos, poartă grijă de oile acestea, caută folosul cel de obşte, îngrijeşte-te de fraţii tăi! Nu este o faptă mai de preţ înaintea lui Dumnezeu decât aceasta! De aceea şi în altă parte Domnul spune: „Simone, Simone, Satana a cerut să te cearnă ca pe grâu; dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta” . „ Ce-mi dai. Petre, în schimbul acestei purtări de grijă ce o am fată de tine?” . Oare ce-i cere Domnul lui Petru în schimb? „ Şi tu, îi spune Domnul, când te vei întoarce, întăreşte pe fraţii tăi” . Tot aşa spune şi Pavel: „ Fiţi următori ai mei, cum sunt şi eu al lui Hristos” .
– Dar cum ai ajuns. Pavele, următor al lui Hristos?
– „ Plăcând tuturor întru toate şi necăutând folosul meu. Ci pe al celor mulţi, ca să se mântuiască” . Iar în altă parte zici: „ Că şi Hristos nu S-a făcut plăcut Sieşi , ci celor mulţi” . Şi nu poate fi alt semn de recunoaştere mai bună a celui credincios şi a celui ce-L iubeşte pe Hristos, ca îngrijirea de fraţi şi purtarea de grijă de mântuirea lor.
3. Aceste cuvinte să le audă şi toţi monahii care locuiesc în vârfurile munţilor, care, prin toate, s-au răstignit pentru lume! Să audă ei aceste cuvinte, pentru ca să-i ajute după puterea lor pe înainte-stăpânitorii Bisericilor, întărindu-i cu rugăciunile lor, cu unirea lor, cu dragostea lor, ştiind că dacă nu-i ajută în orice chip, deşi stau departe, pe cei puşi de harul lui Dumnezeu în fruntea Bisericilor şi care sunt înconjuraţi de atâtea griji, întreaga lor viaţă s-a pierdut şi toată înţelepciunea lor s-a schimbat.
Din cele spuse până acum s-a văzut că grija de turmă e dovada cea mai mare a dragostei pentru Hristos. Să vedem acum şi în ce fel a ocârmuit Fericitul Filogonie Biserica aceasta. Dar, mai bine spus, pentru a arăta acest lucru, nici nu-i nevoie de cuvânt şi nici de glasul meu! Râvna voastră o arată. După cum dacă ai intra într-o vie, şi ai vedea butucii de vie acoperiţi de frunze, încărcaţi de struguri, iar via înconjurată de jur-împrejur cu zid şi cu gard, n-ai mai avea nevoie de vreun cuvânt sau de vreo altă dovadă ca să afli vrednicia viticultorului, tot aşa şi aici: de-ar intra cineva şi-ar vedea aceste vii duhovniceşti, şi roadele voastre, n-ar mai avea nevoie de cuvânt şi de învăţătură ca să-l afle pe înainte-stătătorul vostru. Precum şi Pavel zice: „Scrisoarea noastră voi sunteţi scrisă în inimile noastre şi citită de toţi oamenii” . Râul arată izvorul, iar roada, rădăcina.
Ar trebui să vorbesc şi de timpul când i s-a dat Fericitului Filogonie această dregătorie; căci nici asta nu e puţin lucru pentru lauda Sfântului; dimpotrivă, foarte puternic pentru a arăta vrednicia bărbatului. Foarte grele erau pe atunci vremurile: abia încetase persecuţia; mai stăruiau încă rămăşiţele acelei tulburări grozave; era mare nevoie să fie îndreptate lucrurile. În afară de acestea, ar mai trebui iarăşi să adaug că erezia ereticilor , care luase început pe timpul lui, punea o mulţime de piedici, deşi înţelepciunea Fercitului Filogonie luase toate măsurile de apărare. Cu toate acestea, cuvântul ne sileşte spre alt subiect, de neapărată trebuinţă. Pentru aceea, lăsând tatălui obştesc şi urmaşului Fericitului Filogonie să vorbească despre acestea, eu voi merge pe o altă cale a cuvântului lui. Că se apropie o sărbătoare, cea mai cinstită şi cea mai înfricoşătoare dintre toate sărbătorile, pe care n-ai greşi de-ai numi-o temelia tuturor sărbătorilor.
– Care-i aceasta?
– Naşterea după trup a lui Hristos!
4. De la această sărbătoare au luat început şi pricină: Teofania, adică Botezul Domnului; Paştile cele sfinte, înălţarea şi Rusaliile. Dacă Hristos nu S-ar fi născut după trup, nu S-ar fi botezat, adică Bobotează; nu s-ar fi răstignit, adică Paştile; nu ar fi trimis Duhul, adică Cincizecimea. Prin urmare, din sărbătoarea naşterii Domnului izvorăsc aceste praznice, aşa cum dintr-un izvor curg felurite râuri. Dar nu numai pentru această pricină e drept să se bucure ziua aceasta de întâietate între sărbători, ci şi din pricină că ceea ce s-a petrecut într-însa e mai înfricoşător decât ceea ce s-a petrecut în toate celelalte.
Era firesc ca Hristos să moară, odată ce S-a făcut om; chiar dacă n-a făcut păcat, totuşi a luat trup muritor. Şi era şi acesta lucru minunat; dar să fie Dumnezeu, şi să voiască să fie om, şi să sufere să Se coboare atâta, cât nici mintea n-o poate primi, aceasta este ceea ce ne umple de frică şi de spaimă. De acest lucru minunându-se şi Pavel, spunea: „ Cu adevărat mare este taina credinţei” .
– Ce este mare ?
– „ Dumnezeu S-a arătat în trup” . Şi iarăşi, în altă parte: „ Că nu pe îngeri i-a luat Dumnezeu în grijă, ci sămânţa lui Avraam a luat; pentru aceea trebuia întru toate să Se asemene fraţilor” . De aceea, mai cu seamă, mi-e dragă, iubesc ziua aceasta şi vă mărturisesc dragostea, pentru ca să vă fac şi pe voi părtaşi iubirii mele. De aceea mă rog de voi toţi, şi mă cucernicesc vouă, ca atunci să veniţi cu toată râvna şi tragerea de inimă la Biserică, lăsându-şi fiecare goală casa lui, ca să-L vedem pe Stăpânul nostru în iesle aşezat, înfăşat, ca să vedem priveliştea aceea înfricoşătoare şi minunată.
Ce apărare mai putem avea, ce iertare, când El Se pogoară din ceruri pentru noi, iar noi nu venim nici de acasă până la El ? Când magii, nişte oameni barbari şi de alt neam, aleargă din Persia ca să-L vadă aşezat în iesle, ţie, creştine, îţi este greu să mergi o mică bucată de drum, ca să te bucuri de vederea aceasta fericită?
Într-adevăr, dacă venim cu credinţă, îl vom vedea negreşit aşezat în iesle; căci masa aceasta ţine locul ieslei. Că şi pe aceasta se va aşeza Trupul Stăpânului, nu înfăşat ca atunci, ci înfăşurat de jur-împrejur de Duhul. Cei iniţiaţi ştiu ce vreau să spun. Magii s-au închinat numai; tie, de te apropii cu conştiinţa curată, îţi vom îngădui să-L şi iei şi să pleci acasă.
Apropie-te şi tu, aducând daruri, nu ca aceia, ci daruri cu mult mai cinstite!
Au adus aceia aur? Adu şi tu curăţenie sufletească şi trupească şi virtute!
Au adus aceia tămâie? Adu şi tu rugăciuni curate, tămâierile cele duhovniceşti!
Au adus aceia smirnă? Adu şi tu smerenie, inimă înfrântă şi milostenie!
Dacă te apropii cu aceste daruri, te vei bucura în toată voia de această Sfântă Masă! Iar eu, tocmai de aceea rostesc acum aceste cuvinte, căci ştiu că vor veni negreşit mulţi în ziua aceea şi se vor apropia de această duhovnicească jertfă. Dar ca să nu facem aceasta spre răul nostru, nici spre osânda sufletului nostru, ci spre mântuire, mai dinainte vă iau ca martori şi vă rog să vă apropiaţi de Sfintele Taine (numai) după ce vă veţi fi curăţit aşa cum trebuie.
5. Să nu spună nimeni: îmi este ruşine, îmi este cugetul încărcat de păcate, foarte grea povară port în spate! Răgazul acesta de cinci zile până la naşterea Domnului este îndestulător ca să lepezi mulţimea păcatelor, dacă te înfrânezi, dacă te rogi, dacă priveghezi. Nu te uita că timpul e scurt! Uită-te la aceea că Stăpânul e iubitor de oameni! Doar şi ninivitenii în trei zile au îndepărtat mânia cea atât de mare a lui Dumnezeu! Scurtimea timpului nu i-a împiedicat cu nimic! Râvna sufletelor lor, alergând la iubirea de oameni a Stăpânului, a avut puterea să facă totul. Apoi, femeia cea păcătoasă s-a curăţit de toate păcatele ei apropiindu-se o clipă de Hristos; iar când iudeii cleveteau că Hristos a primit-o şi i-a dat o atât de mare îndrăznire, lor le-a închis gura, iar pe ea a slobozit-o după ce a izbăvit-o de toate păcatele ei şi după ce i-a lăudat râvna .
– De ce?
– Pentru că femeia cea păcătoasă s-a apropiat cu inimă fierbinte, cu suflet înflăcărat şi cu credinţă clocotitoare; s-a atins de acele sfinte şi sfinţite picioare, despletindu-şi părul, slobozind din ochi izvoare de lacrimi şi vărsând mirul. Cu ochii cu care i-a ademenit pe bărbaţi, cu aceia a pregătit leacurile pocăinţei. Cu ochii cu care a întraripat privirile celor desfrânaţi, cu aceia a plâns. Cu buclele de păr cu care pe mulţi i-a înlănţuit spre păcat, cu acelea a şters picioarele lui Hristos. Cu parfumul cu care pe mulţi i-a omorât, cu acela a uns picioarele Domnului.
Şi tu, dar, cu acelea cu care ai mâniat pe Dumnezeu, cu acelea fă-L iarăşi îndurător. L-ai mâniat cu răpirea de averi? Cu ele împacă-L! Dă înapoi cele răpite, celor pe care i-ai nedreptăţit, şi mai dă şi altele pe deasupra, şi spune ca
Zaheu: „ întorc împătrit faţă de cât am răpit” .
L-ai mâniat pe Dumnezeu cu limba şi L-ai ocărât cu multe ocări? Potoleşte-L tot cu limba, înălţând rugăciuni curate, binecuvântând pe cei ce te ocărăsc, lăudând pe cei ce te grăiesc de rău, mulţumind celor ce te nedreptăţesc. Acestea n-au nevoie de multe zile, de mulţi ani, ci numai de voinţă! Se săvârşesc într-o singură zi! Depărtează-te de desfrânare, îmbrăţişează virtutea, pune capăt păcatului, făgăduieşte să nu-l mai săvârşeşti, şi ţi-e de-ajuns spre apărare! Te încredinţez şi-ţi garantez că dacă fiecare din noi, care păcătuim, ne depărtăm de păcatele de mai înainte, şi-I făgăduim lui Dumnezeu că într-adevăr n-avem să ne mai lăsăm cuprinşi de ele, Dumnezeu nu ne va mai cere altceva mai mult în apărare.
Căci este iubitor de oameni şi milostiv; şi cum doreşte să nască femeia pe care o apucă durerile naşterii, aşa doreşte şi Dumnezeu să-Şi reverse mila Lui. Păcatele noastre însă îi pun piedică.
Să dărâmăm dar această piedică, şi de acum până la sărbătoarea naşterii Domnului să începem să ne lepădăm de toate păcatele în aceste cinci zile. Să spunem: „ Ducă-se de râpă tribunalele! Ducă-se de râpă sfaturile! Să jelească afacerile, poliţele, contractele! Sufletul meu vreau să mi-l mântui!” . „ Ce-i va folosi omului de-ar dobândi întreaga lume, dar şi-ar pierde sufletul?” . Magii au ieşit din Persia! Ieşi şi tu din afacerile cele lumeşti, şi ia drumul spre Iisus! De vrem, nu-i departe, N-ai nevoie să treci oceanul, să treci peste vârfuri de munţi! Ci, stând acasă, cucernicindu-te şi zdrobindu-ţi mult inima, vei vedea că zidul cade, piedica piere şi drumul se scurtează! „ Dumnezeu de aproape sunt Eu, spune Domnul, şi nu Dumnezeu de departe” ; şi: „ Aproape este Domnul de toţi cei ce-L cheamă pe El întru adevăr” . Dar acum mulţi dintre credincioşi au aşa de mare nebunie şi la un astfel de dispreţ faţă de Dumnezeu, că, deşi sunt plini de mii şi mii de păcate, deşi nu au grijă deloc de ei înşişi, în sărbători se apropie de această masă cum se găsesc şi la întâmplare, fără să-şi dea seama că nu sărbătoarea şi prăznuirea este pricină de împărtăşire, ci conştiinţa curată şi viaţa lipsită de păcate.
După cum cel care nu se ştie cu nici un păcat pe cuget trebuie să se împărtăşească în fiecare zi cu Sfintele Taine, tot astfel cel încurcat în păcate şi nepocăit nu trebuie să se apropie de Sfânta Împărtăşanie nici la sărbătoare. Nu ne izbăvim de păcate dacă ne împărtăşim cu Sfintele Taine o singură dată pe an, şi ne împărtăşim cu nevrednicie! Dimpotrivă, vom fi osândiţi şi mai mult, pentru că nu ne împărtăşim cu conştiinţa curată nici când ne împărtăşim o singură dată pe an. De aceea, vă rog pe voi toţi să nu vă atingeţi de Sfintele Taine numai pentru că vine sărbătoarea! Şi dacă vreţi să vă împărtăşiţi cu această Sfântă Jertfă, trebuie să vă curăţiţi cu multe zile înainte prin pocăinţă, prin rugăciune, prin milostenie şi prin îndeletniciri duhovniceşti şi să nu vă mai întoarceţi iarăşi la păcate, cum se întoarce câinele la vărsătura lui !
Nu este oare o nebunie ca, atunci când se apropie sărbătorile Naşterii Domnului, să ne îngrijim aşa de mult, cu multe zile înainte, de cele trupeşti, să avem mai dinainte gata hainele, scoţându-le pe cele mai frumoase din lăzi, să ne cumpărăm încălţăminte, să avem o masă mai îmbelşugată, să ne facem rost din toate părţile de venituri cât mai multe, ca în orice chip să ne împodobim şi să ne veselim în aceste zile, iar despre suflet să nu suflăm nici un cuvânt, să-l lăsăm părăsit, murdar, uscat, stricat de foame, necurat? Nu e o nebunie să aducem aici, la biserică, trupul împodobit, iar sufletul, gol şi lipsit de podoabă? Trupul ţi-l vede un om, şi nu te vatămi cu nimic oricum ai fi îmbrăcat; sufletul însă ţi-l vede Stăpânul, şi te va osândi cumplit pentru nepăsarea ta. Nu ştiţi că masa aceasta este plină de foc duhovnicesc şi, după cum izvoarele izvorăsc apă, tot astfel şi masa aceasta are o flacără ce nu poate fi spusă în cuvinte?
Nu te apropia, dar, având trestie, nici lemne, nici iarbă, ca să nu faci vâlvătaia mai mare şi să arzi sufletul care se împărtăşeşte! Ci apropie-te având pietre scumpe, aur, argint, ca să faci mai curată materia, ca să pleci cu mult câştig. De ai ceva pe cuget, izgoneşte-l, alungă-l din sufletul tău. Ai vreun duşman care ţi-a făcut mari rele? Pune capăt duşmăniei, potoleşte-ţi inima răvăşită, umflată, ca să nu mai fie nici o tulburare, nici o nelinişte. Ai să-L primeşti pe Împărat prin Împărtăşanie, dar când Împăratul păşeşte în sufletul tău, trebuie să fie multă seninătate, multă linişte şi pace adâncă a gândurilor. Spui că ti s-a făcut mare rău şi nu-fi poţi stăpâni mânia? Dar pentru ce îţi faci ţie însuţi un rău mai mare şi mai cumplit? Nu-ţi va face duşmanul atâta rău cât îţi faci ţie însuţi de nu te împaci cu el, călcând în picioare legile lui Dumnezeu! Te-a ocărât acela? De aceea dar îl ocărăşti şi tu pe Dumnezeu? Spune-mi! Să nu te împaci cu cel care te-a ocărât nu înseamnă atât a te răzbuna pe el, cât a ocărî pe Dumnezeu, Care a legiuit să te împaci cu duşmanul tău.
Nu te uita dar la cel care-i rob ca şi tine, nici la mărimea nedreptăţilor pe care ţi le-a făcut! Uită-te la Dumnezeu, vârându-ţi în minte frica de Dumnezeu! Gân-deşte-te la aceea că, cu cât vei suferi mai mare silnicie sufletească atunci când te sileşti să te împaci cu duşmanul tău, după ce ţi-a făcut mii şi mii de rele, cu atât te vei bucura de mai mare cinste de la Dumnezeu, Care ţi-a poruncit să te împaci! După cum tu îl primeşti pe duşman cu multă cinste aici, tot aşa şi Dumnezeu te va primi cu multă slavă dincolo, dându-ţi în schimbul acestei ascultări înmiite răsplăţi, pe care facă Dumnezeu ca noi toţi să Ie dobândim, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui slavă, cinste, putere şi închinăciune, împreună cu Sfântul Duh, în vecii vecilor. Amin.