din “Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei”
Ed. IBMBOR – 2007
Despre fiinţa lui Dumnezeu, că este de neînţeles,
Împotriva anomeilor
1. Când ai de vorbit despre un subiect mai întins, ce are nevoie de multe cuvinte şi pe care nu-l poţi termina în două sau trei zile, ci în mult mai multe, socot că nu trebuie să încarci mintea ascultătorilor cu toată învăţătura dintr-o dată şi nici într-o singură cuvântare, ci să împărţi totul în multe părţi, ca să faci prin această împărţire povara cuvântului uşoară şi lesne de înţeles.
Şi limba, şi auzul, şi fiecare din simţurile noastre au puse măsuri, legi şi hotare; iar de încerci să depăşeşti vreodată aceste hotare, simţurile pierd şi puterea pe care o au.
Spune-mi, ce-i mai dulce decât lumina? Ce-i mai plăcut decât raza de soare? Cu toate acestea, când dulcele acesta şi plăcutul acesta ating peste măsură privirile noastre, ajung neplăcute şi împovărătoare. De aceea Dumnezeu a rânduit ca noaptea să urmeze zilei, pentru ca, venind întunericul peste ochii noştri obosiţi, să coboare pleoapele, să adoarmă luminile ochilor, să odihnească puterea ostenită a văzului nostru şi să o facă mai potrivită pentru vederea zilei următoare. De aceea şi veghea, şi visul, potrivnice între ele, ajung la fel de plăcute când sunt folosite cu măsură; şi deşi numim dulce lumina, totuşi numim dulce şi visul, care depărtează de la noi lumina. Aşa că lipsa de măsură, oriunde ar fi, e grea şi supărătoare, iar măsura, plăcută, folositoare şi întăritoare.
De aceea şi eu, deşi vă vorbesc a patra sau a cincea zi despre fiinţa cea de neînţeles a lui Dumnezeu, nici astăzi nu sunt pregătit să pun capăt cuvântului; ci, după ce vă voi spune atât cât trebuie, am hotărât să las iarăşi mintea voastră să se odihnească.
Unde am lăsat mai înainte cuvântul? Că neapărat trebuie să-l iau de unde l-am lăsat, pentru că una este înlănţuirea învăţăturii.
Spuneam atunci că „ fiul tunetului” a zis: „ Pe Dumnezeu nu L-a văzut nimeni niciodată; Cel Unul-Născut, Fiul Cel ce este în sânul Tatălui, Acela a spus” . Astăzi este de trebuinţă să aflăm unde a spus asta Fiul Cel Unul-Născut al lui Dumnezeu.
„ A răspuns iudeilor Domnul, spune Ioan Evanghelistul, şi a zis: „ Nu doar că pe Tatăl L-a văzut cineva, decât Cel ce este din Dumnezeu; Acela L-a văzut pe Tatăl” . Şi aici cuvântul „ vedere” înseamnă cunoştinţă. Şi n-a spus numai: „ Nimeni nu L-a văzut pe Tatăl” , şi a tăcut, ca să nu socoteşti că aceste cuvinte sunt spuse numai despre om, că adică numai omul nu L-a văzut pe Dumnezeu; ci, voind să arate că nu L-au văzut nici îngerii, nici arhanghelii, nici puterile cele de sus, a făcut cunoscut asta prin cuvintele adăugate. După ce a spus: „ Nu doar că pe Tatăl L-a văzut cineva (vreodată)” , a adăugat: „ decât Cel ce este din Dumnezeu; Acela L-a văzut pe Tatăl” . Dacă ar fi spus numai „ nimeni” , mulţi din cei ce L-ar fi auzit ar fi socotit poate că a spus asta numai despre firea noastră omenească. Dar aşa, când a spus „ nimeni” , şi a adăugat şi: „ decât Fiul” , prin adăugirea Fiului a înlăturat întreaga zidire.
– Ce vrei să spui?, m-ar putea întreba cineva. A înlăturat şi pe Duhul cel Sfânt?
– Nicidecum! Duhul cel Sfânt nu face parte din zidire. Cuvântul „ nimeni” este pus totdeauna pentru a arăta numai zidirea. Când se vorbeşte de Tatăl, nu este înlăturat Fiul, iar când se vorbeşte de Fiul, nu este îndepărtat Duhul. Iar ca să fac cunoscut chiar acum, de aici, că „ nimeni” nu s-a spus pentru înlăturarea Duhului, ci pentru arătarea zidirii, să auzim ce spune Pavel vorbind corintenilor de această cunoştinţă despre care s-a spus că este numai a Fiului.
– Ce spune?
– „ Cine ştie cele ale omului, decât duhul omului care este în el? Aşa şi pe cele ale lui Dumnezeu nimeni nu le ştie, decât Duhul lui Dumnezeu!” . După cum aici cuvântul „ nimeni” nu înlătură pe Fiul, tot astfel şi dincolo, când cuvântul
„ nimeni” a fost spus în legătură cu Fiul, nu îndepărtează pe Duhul cel Sfânt. De aici se vede că cele spuse sunt adevărate. Dacă prin cuvintele „ nimeni nu L-a văzut pe Tatăl, decât Cel ce este din Dumnezeu” ar fi îndepărtat pe Duhul cel Sfânt de la cunoaşterea lui Dumnezeu, atunci zadarnic a mai spus Pavel că, după cum omul le ştie pe cele ale lui, tot aşa şi Duhul cel Sfânt le cunoaşte desăvârşit pe cele ale lui Dumnezeu.
Tot astfel şi când se spune cuvântul „ unul” , acest cuvânt are aceeaşi tărie şi putere. De pildă: „ Un Dumnezeu, spune Pavel, Tatăl, din Care sunt toate, şi un Domn, Iisus Hristos, prin Care sunt toate” . Dacă spusele: „ unul este Dumnezeu, Tatăl” ar scoate din Dumnezeire pe Fiul, atunci şi spusele: „ Unul este Domn, Fiul” ar scoate din Domnie pe Tatăl. Dar cuvintele: „ un Domn, Iisus Hristos” , nu scot din Domnie pe Tatăl, şi nici cuvintele: „ un Dumnezeu, Tatăl” , nu scot din Dumnezeire pe Fiul.
2. Dacă ereticii ar zice, iarăşi, că pentru aceasta se numeşte Tatăl un Dumnezeu, pentru că Fiul este Dumnezeu, dar nu un Dumnezeu aşa ca Tatăl, ar urma să spună, pe temeiul premiselor puse de ei înşişi – căci noi nu am susţine asta -, că pentru aceasta se numeşte Fiul „ un Domn” , pentru că Tatăl este Domn, dar nu un Domn aşa ca Fiul. Iar dacă spusa aceasta e o nelegiuire, apoi tot o nelegiuire este şi spusa de mai înainte. Dar după cum cuvintele „ un Domn” nu îndepărtează pe Tatăl de la o deplină Domnie, nici nu mărginesc Domnia numai la Fiul, tot astfel nici cuvintele „ un Dumnezeu” nu scot pe Fiul din adevărata, preacurata şi neamestecata Dumnezeire, nici nu arată numai pe Tatăl.
Că Fiul este Dumnezeu, şi Dumnezeu la fel cum este şi Tatăl, rămânând totuşi Fiu, se vede din însuşi adaosul. Căci dacă numele de „ Dumnezeu” ar fi numai al Tatălui şi n-ar putea să ne arate alt ipostas, ci numai ipostasul acela nenăscut şi prim, acest nume fiind propriu numai lui şi în stare de a-l face cunoscut, atunci adaosul „ Tată” este de prisos. Ar fi fost de-ajuns să se spună „ un Dumnezeu” , şi am fi cunoscut despre cine e vorba. Dar pentru că numele de „ Dumnezeu” este comun şi Tatălui, şi Fiului, şi pentru că dacă Pavel ar Fi spus numai „ un Dumnezeu” n-ar fi arătat de cine anume vorbeşte, de aceea a fost nevoie de adaosul de „ Tată” , ca să arate că vorbeşte despre ipostasul cel dintâi, cel nenăscut; numele de „ Dumnezeu” nu-i era îndestulător să o arate, deoarece numele acesta este comun şi Tatălui, şi Fiului.
Dintre aceste nume, unele sunt comune tuturor persoanelor Dumnezeirii, altele sunt proprii, specifice (fiecăreia). Cele comune arată identitatea de fiintă; cele proprii caracterizează proprietăţile ipostaselor. numele de „ Tată” şi de „ Fiu” sunt proprii fiecărui ipostas, iar numele de „ Dumnezeu” şl „ Domn” le sunt comune. Aşadar, pentru că Pavel a întrebuinţat numele comun, „ un Dumnezeu” , a fost nevoie şi de cel propriu, de cel specific, ca să cunoşti despre cine vorbeşte, ca să nu cădem în nebunia lui Sabelie.
Că nici numele de „ Dumnezeu” nu este mai mare decât numele de „ Domn” şi nici numele de „ Domn” nu e mai mic decât numele de „ Dumnezeu” se vede din următoarele: în tot Vechiul Testament, Tatăl se numeşte „ Domn” :
„ Domnul Dumnezeul tău un Domn este” ; şi iarăşi: „ Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti” ; şi iarăşi: „ Mare este Domnul nostru şi mare este tăria Lui, şi priceperii Lui nu este hotar” ; şi iarăşi: „ Să cunoască ei că numele Tău este Domnul. Tu singur eşti Cel Preaînalt peste tot pământul” . Dacă numele de „ Domn” ar fi mai mic decât numele de „ Dumnezeu” şi ar fi nevrednic de fiinţa Dumnezeirii, n-ar fi trebuit să spună: „ Să cunoască ei că numele Tău este Domnul” . Iarăşi: dacă numele de „ Dumnezeu” ar fi mai mare decât numele de „ Domn şi mai cinstit, n-ar fi trebuit ca Fiul, Care după anomei este mai mic decât Tatăl, să fie numit cu un nume care se cuvine Tatălui, care ar fi, după ei, propriu numai Tatălui.
Dar lucrurile nu stau aşa. nici Fiul nu-i mai mic decât Tatăl, nici numele de Domn nu-i mai înjositor decât numele de Dumnezeu. Din pricina aceasta, Scriptura întrebuinţează fără deosebire aceste numiri, şi pentru Tatăl, şi pentru Fiul.
Aşadar, după cum aţi auzit că Tatăl este numit Domn, haide să vă arăt că şi Fiul este numit Dumnezeu: „Iată, Fecioara în pântece va avea şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui: Emanuel, care se tâlcuieşte: „ Cu noi este Dumnezeu” . Ai văzut că şi Tatălui i se dă numele de „ Domn” şi Fiului numele de Dumnezeu? După cum dincolo spune: „ Să cunoască ei că numele Tău este Domnul” , tot astfel şi aici zice: „ Vor chema numele Lui Emanuel” . Şi iarăşi: „ Prunc S-a născut nouă. Fiul, şi s-a dat nouă… şi se numeşte numele Lui înger de mare sfat, Dumnezeu tare, stăpânitor” . Uită-te, te rog, la priceperea şi la înţelepciunea duhovnicească a profeţilor! Ca să nu se creadă că e vorba de Tatăl, când spun numai cuvântul Dumnezeu, fac pomenire mai întâi de taina întrupării Domnului. Că nu S-a născut Tatăl din Fecioară nici nu S-a făcut prunc.
Iarăşi, un alt profet la fel vorbeşte despre El: „ Acesta este Dumnezeul nostru, nu va fi socotit altul asemenea Lui .
-Dar despre cine vorbeşte Profetul? Oare nu despre Tatăl?
– Deloc! Ascultă că şi Profetul a amintit de taina întrupării Domnului. După ce a spus: „ Acesta este Dumnezeul nostru, nu va fi socotit altul asemenea Lui” , a continuat: „ A aflat toată calea ştiinţei şi a dat-o lui Iacov, sluga Lui şi lui Israel, cel iubit de Dânsul. După aceasta pe pământ S-a arătat şi cu oamenii a petrecut” iar Pavel zice: „ Din care este Hristos, după trup, Cel ce este peste toate Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin” . Şi iarăşi: „ Nici un desfrânat sau lacom… nu are moştenire în împărăţia lui Hristos şi Dumnezeu . Şi iarăşi: „ La arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos”
Iar Ioan tot aşa Îl numeşte zicând: „ La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”
3.
– Da e drept mi se poate răspunde! Dar arată-mi în ce loc Scriptura, punându-L
împreună cu Tatăl, Îl numeşte pe Tatăl Domn ?
– Îţi voi arăta nu numai asta, ci şi că pe Tatăl îl numeşte Domn şi pe Fiul Îl numeşte Domn, şi că pe Tatăl îl numeşte Dumnezeu şi că pe Fiul îl numeşte Dumnezeu, întrebuinţându-se la un loc amândouă numele.
– Unde le putem găsi?
– Vorbind odată Hristos iudeilor, le-a spus: „ Ce vi se pare de Hristos? Al cui Fiu este?” Iar ei i-au spus: „ Al lui David” Şi le-a spus lor: „ Cum, dar, David cu duhul Îl numeşte pe El Domn, zicând: Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea?” . Iată Domn şi Domn!
Vrei să afli unde numeşte Scriptura Dumnezeu şi pe Tatăl, şi pe Fiul, folosind la un loc numele?
Ascultă-i şi pe profetul David, şi pe Apostolul Pavel arătându-ne asta! „ Tronul Tău, Dumnezeule, în veacul veacului, toiag de dreptate este toiagul împărăţiei Tale. lubit-ai dreptatea şi ai urât fărădelegea. Pentru aceasta Te-a uns pe Tine, Dumnezeule, Dumnezeul Tău cu untdelemn de bucurie mai mult decât pe părtaşii Tăi” . Iar Pavel, când a spus această mărturie, a adăugat: „ Către îngerii Lui a spus: „ Cel ce face pe îngerii Săi duhuri…; iar către Fiul: „ Tronul Tău, Dumnezeule, în veacul veacului” .
– Dar pentru care pricină l-a numit Pavel pe Dumnezeu Tată, şi pe Fiul, Domn?
– Pavel n-a făcut fără pricină şi fără scop asta acolo , ci pentru că le grăia elenilor, care se închinau la mai mulţi dumnezei. Pentru ca să nu-i spună lui Pavel păgânii: „ Ne ţii de rău că vorbim de mulţi dumnezei şi de mulţi domni, dar şi tu porţi aceeaşi vină, că şi tu vorbeşti de dumnezei, şi nu de un singur Dumnezeu” ; de aceea Pavel, făcând pogorământ slăbiciunii lor, îl numeşte pe Fiul cu alt nume, care are aceeaşi putere. Şi ca să vă arăt că acesta-i adevărul, am să citesc acest loc de mai sus şi veţi cunoaşte bine că cele ce le-am spus nu sunt presupuneri de-ale mele: „ Despre cele jertfite idolilor, ştim că toţi avem cunoştinţă. Cunoştinţa semeţeşte însă, iar dragostea zideşte… Despre mâncarea celor jertfite idolilor, dar, ştim că idolul nu este nimic în lume şi că nici un alt Dumnezeu nu este, decât Unul singur” .
Vezi că acele cuvinte le-a spus adresându-se unor oameni care socoteau că sunt mulţi dumnezei? „ Căci deşi sunt numiţi mulţi dumnezei şi mulţi domni fie în cer, fie pe pământ – (iarăşi se luptă cu aceia) – precum şi sunt mulţi dumnezei şi mulţi domni -adică aşa-numiţi -, totuşi pentru noi este un singur Dumnezeu, Tatăl, din Care sunt toate, şi un singur Domn, Iisus Hristos, prin Care sunt toate” . De aceea a şi adăugat cuvântul „ Unul” , ca să nu socotească elenii că aduce iarăşi credinţa în mulţi dumnezei. A numit pe Tatăl un (singur) Dumnezeu, fără să scoată pe Fiul din Dumnezeire, şi tot aşa pe Fiul L-a numit un (singur) Domn, fără să-L scoată pe Tatăl din Domnie. Pavel a vrut să îndrepte slăbiciunea acelora şi să nu-i găsească nici un cusur. Asta a şi fost pricina că Fiul lui Dumnezeu n-a fost cunoscut iudeilor clar şi arătat prin profeţi; ci întunecat şi numai din când în când. Dacă ar fi auzit de Dumnezeu şi Domn, iudeii, care abia fuseseră scăpaţi de rătăcirea cea cu mulţi dumnezei, s-ar fi întors îndată la aceeaşi boală. De aceea, cu timp şi fără timp, profeţii vorbesc necontenit că „ Unul este Dumnezeu, şi în afară de El nu este altul” .
Profeţii nu leapădă pe Fiul, – Doamne fereşte! -, ci voiesc să tămăduiască boala acelora şi să-i convingă să se izbăvească de credinţa în mulţi dumnezei, care nu sunt.
Aşadar, când auzi cuvintele „ unul” şi „ nimeni” şi câte mai sunt ca acestea, să nu micşorezi slava Treimii, ci prin aceste cuvinte află deosebirea care este între Treime şi zidire. Căci şi în alt loc se spune: „ Cine a cunoscut gândul Domnului?” . Că aşa trebuie înţelese cuvintele acestea, căci nu lipsesc de cunoştinţa fiinţei lui Dumnezeu nici pe Fiul, nici pe Sfântul Duh, a fost dovedit în cele spuse mai sus, când am adus mărturia care zice: „ Cine ştie cele ale omului, decât duhul omului care este în el? Tot astfel şi pe cele ale lui Dumnezeu nimeni nu le ştie, decât Duhul lui Dumnezeu” . Şi, iarăşi, Hristos zice: „ nimeni nu-L cunoaşte pe Fiul decât Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte cineva decât Fiul” . Tot aşa, şi cu locul de care ne ocupăm: „ nu doar că pe Tatăl L-a văzut cineva, decât Cel ce este din Dumnezeu; Acesta L-a văzut pe Tatăl” . Domnul a spus prin aceste cuvinte că îl cunoaşte desăvârşit pe Dumnezeu, dar totodată a arătat şi pricina pentru care-L cunoaşte.
– Care e pricina?
– Că este din El. Iar că este din El există iarăşi o dovadă că îl cunoaşte desăvârşit. De aceea îl cunoaşte desăvârşit, pentru că este din El, şi dovada că este din El este că îl cunoaşte desăvârşit. O fiinţă nu poate cunoaşte o (altă) Fiinţă superioară ei, oricât de mică ar fi deosebirea dintre ele. Ascultă ce spune Profetul despre îngeri şi despre firea omenească! Că mică este deosebirea între îngeri şi oameni. După ce a spus: „ Ce este omul, că-l pomeneşti pe el? Sau Fiul omului, că-l cercetezi pe el?” , a adăugat: „ Micşoratu-l-ai pe el cu puţin faţă de îngeri” . Totuşi, chiar dacă este mică deosebirea, pentru că, la drept vorbind, deosebire este, nu putem afla, căci nu cunoaştem pe deplin Fiinţa îngerilor, oricât de mult am filosofa.
4. Dar pentru ce vorbesc eu de Firea îngerilor, când noi nu cunoaştem bine nici Fiinţa sufletului nostru, dar, mai bine spus, nici cât de cât? Iar dacă anomeii pretind că o cunosc, întreabă-i: ce este fiinţa sufletului? Este oare aer, sau duh, sau vânt, sau foc? Dar nu pot spune că e unul din acestea, pentru că toate acestea sunt corpuri, pe când sufletul este necorporal. Când anomeii nu-i cunosc pe îngeri, nici sufletele lor, cum pot pretinde că ei cunosc desăvârşit pe Stăpânul şi Făcătorul tuturor? Ce nebunie poate fi mai mare ca aceasta?
Dar pentru ce vorbesc eu despre fiinţa sufletului? Nu ştim nici cum ne stă sufletul în trup! Ce poţi spune despre asta? Că se întinde sufletul în tot trupul? Dar a grăi aşa e o nechibzuinţă, căci aceasta este o însuşire a corpurilor! Despre suflet nu se poate spune aşa! Adeseori se taie mâinile şi picioarele, dar sufletul rămâne întreg, cu nimic împuţinat din betegirea trupului. Vrei să spui că nu este sufletul în tot trupul, ci e strâns într-o mică parte a lui? Atunci, ar trebui neapărat ca şi celelalte mădulare să moară! Căci, negreşit, ceea ce e fără suflet e mort. Nu putem spune nici asta, că sufletul e strâns într-o mică parte a trupului. Ştim că sufletul este în trupul nostru, dar cum este, nu ştim. Dumnezeu a îndepărtat de la noi şi această cunoştinţă, pentru ca să ne închidă şi mai mult gura, ca să ne ţină, ca să ne înduplece să rămânem jos şi să nu cercetăm cu curiozitate şi nici să nu le iscodim pe cele mai presus de noi.
Dar ca să nu demonstrăm astfel asemenea lucruri cu ajutorul raţiunii, hai să aducem din nou cuvântul la Scriptură.
„ Nu doar că pe Tatăl L-a văzut cineva, spune Domnul, decât Cel ce este din Dumnezeu; Acesta a văzut pe Tatăl” .
– Şi ce pot dovedi cuvintele acestea?, aş putea fi întrebat. Cuvintele acestea nu mărturisesc că El are o cunoştinţă desăvârşită. Că zidirea nu cunoaşte pe Dumnezeu a arătat-o când a spus: „ Nu doar că pe Tatăl L-a văzut cineva” ; iar că Fiul îl cunoaşte, şi aşa a arătat-o, iarăşi, prin adaosul: „ Decât Cel ce este din Dumnezeu; Acesta a văzut pe Tatăl” . Dar că îl cunoaşte desăvârşit, aşa cum Se cunoaşte pe El însuşi, încă nu este dovedit. Căci se poate, mi se spune mai departe de către anomei, să nu-L cunoască bine pe Dumnezeu nici zidirea şi nici Fiul; se poate ca Fiul să-L cunoască mai bine decât zidirea, dar să nu aibă nici El o cunoaştere şi o înţelegere desăvârşită a lui Dumnezeu. Că Fiul îl vede pe Dumnezeu ceea ce este şi îl cunoaşte, a spus-o; dar că îl cunoaşte desăvârşit, aşa cum Se cunoaşte pe Sineşi, încă nu a arătat-o.
– Vreţi să ne încredinţăm şi din Scripturi şi chiar din gura lui Hristos că Fiul cunoaşte desăvârşit pe Dumnezeu, aşa cum Se cunoaşte pe Sine? Să auzim ce spune iudeilor! „ După cum Mă cunoaşte Tatăl, şi Eu cunosc pe Tatăl” . Ce cunoaştere mai desăvârşită decât aceasta vrei?
Întreabă-l pe potrivnic:
– Îl cunoaşte Tatăl desăvârşit pe Fiul, are în chip desăvârşit o cunoaştere întreagă a Lui, nu-I este ascuns nimic din cele ale Fiului, este ştiinţa Tatălui desăvârşită?
– Da, va răspunde potrivnicul.
– Deci, spune-i tu mai departe, când auzi că şi Fiul aşa îl cunoaşte pe Tatăl, cum Tatăl îl cunoaşte pe Fiul, nu mai căuta mai departe, căci cunoştinţa Fiului e la fel cu cunoştinţa Tatălui.
Şi în altă parte, arătând acelaşi lucru, Domnul spunea: „ Nimeni nu cunoaşte pe Fiul decât Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni decât Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere” . Descoperă, dar nu atât cât îl cunoaşte El, ci cât putem cuprinde noi. Dacă Pavel face asta, cu atât mai mult Hristos. Că şi Pavel spune ucenicilor săi: „ N-am putut să vă vorbesc ca unor oameni duhovniceşti, ci ca unor oameni trupeşti. Ca pe nişte prunci in Hristos, cu lapte v-am hrănit, nu cu mâncare, că încă nu puteaţi” .
– Dar acestea le-a spus numai corintenilor?
– Ce-ai zice, însă, dacă ţi-aş arăta că Pavel cunoştea şi alte lucruri, pe care nimeni dintre oameni nu le-a aflat, şi a plecat cunoscându-le numai el dintre oameni?
– De unde putem afla asta?
– Din Epistola către corinteni! El este cel ce a spus: „ …a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cade omului să le grăiască” . Cu toate acestea, chiar omul acesta, care a auzit atunci cuvinte de nespus, pe care nu se cade omului să le grăiască, are o cunoştinţă parţială, cu mult mai prejos de cunoştinţa ce va să fie. El, care a spus aceste cuvinte, a grăit şi altele: „ în parte cunoaştem şi în parte profeţim” ; şi: „ Când eram prunc, ca un prunc grăiam, ca un prunc gândeam, ca un prunc cugetam” ; şi: „ Acum vedem ca prin oglindă, în ghicitură, dar atunci, faţă către faţă” .
Prin urmare, din acestea s-a vădit toată rătăcirea anomeilor.
Când nu se cunoaşte fiinţa lui Dumnezeu, nu că este, ci ce este, ar fi cea mai mare nebunie să i se dea un nume. Dar, chiar dacă fiinţa lui Dumnezeu ar fi arătată şi cunoscută, nici aşa n-am putea da în chip desăvârşit de la noi şi prin noi un nume fiinţei Stăpânului. Dacă Pavel n-a cutezat să dea nume puterilor celor de sus, ci, după ce a spus: „La pus să şadă pe Hristos mai presus de toată începătoria şi stăpânia şi puterea şi domnia şi decât tot numele care se numeşte, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel ce va să fie” şi ne-a învăţat că mai sunt şi alte nume ale puterilor celor de sus, pe care atunci, în veacul ce va să fie, le vom cunoaşte, n-a avut curajul să mai pună alte nume în locul acelora, nici să le mai iscodească, de ce iertare sau de ce cuvânt de apărare mai sunt vrednici cei ce îndrăznesc să dea nume fiinţei Stăpânului? Când însăşi fiinţa lui Dumnezeu nu se cunoaşte, şi anomeii îi dau nume, trebuie să ne despărţim de ei ca de nişte nebuni. Că Dumnezeu este nenăscut, se ştie. Dar că acesta este numele fiinţei Lui, nici un profet n-a spus-o, nici un apostol n-a arătat-o, nici un evanghelist. Şi pe bună dreptate. Cum ar fi putut vorbi de numele Ei, cei care nu-I cunoşteau fiinţa?
5. Dar pentru ce vorbesc eu de dumnezeieştile Scripturi, după care este atât de vădită nebunia anomeilor şi atât de mare călcarea lor de lege, când nici elenii, care au rătăcit de la adevăr, n-au îndrăznit vreodată să spună aşa ceva? nimeni dintre eleni n-a cutezat să dea o definiţie fiinţei dumnezeieşti şi să o cuprindă într-un nume. Dar pentru ce vorbesc eu de fiinţa lui Dumnezeu, când filosofii eleni n-au definit desăvârşit nici firea celor netrupeşti, când au filosofat despre ele, ci au dat o explicaţie şi o descriere mult mai puţin clară decât o definiţie?
Dar care-i înţeleptul argument al anomeilor?
Ei spun: Dacă nu ştii fiinţa lui Dumnezeu, nu ştii pe cine cinsteşti!
Dar, mai cu seamă, nici n-ar trebui să răspundem unei astfel de obiecţii, când au fost aduse din Scripturi atâtea dovezi că este cu neputinţă să ştim ce este Dumnezeu după fiinţă! Dar, pentru că noi nu grăim cu duşmănie faţă de anomei, ci ca să-i îndreptăm, haide să arătăm că nu a spune că nu cunoşti fiinţa lui Dumnezeu, ci a pretinde că o cunoşti, (aceasta) înseamnă a nu-L cunoaşte pe Dumnezeu.
Spune-mi, te rog, dacă din doi oameni care vorbesc despre cunoaşterea mărimii cerului, unul spune că ochi omenesc nu poate să-l cuprindă, iar celălalt pretinde că este cu putinţă să-l străbaţi, măsurându-l în întregime cu şchioapa mâinii, de cine ai spune că ştie mărimea cerului: de cel care pretinde că ştie că cerul are atâtea şchioape sau de cel care mărturiseşte că nu ştie? Faţă de cer, cunoaşte mai bine mărimea lui acela care se pleacă înaintea mărimii cerului. Faţă de Dumnezeu, nici acest respect nu-l avem. Aceasta nu este oare culmea nebuniei? Numai atâta ni se cere să ştim: că este Dumnezeu! Nu ni se cere să-I iscodim fiinţa Lui! Ascultă ce spune Pavel: „ Cel ce se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este
Şi iarăşi Profetul, mustrând necredinţa unuia, nu-l mustră pentru că nu ştie ce este Dumnezeu, ci pentru că nu ştie că este Dumnezeu: “Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu”
După cum pe acela nu-l face necredincios că nu ştie ce este fiinţa ci că nu ştie că este Dumnezeu, tot astfel este de ajuns pentru credinţă să ştii că este Dumnezeu. Dar mai au anomeii şi o altă obiecţie meşteşugită.
– Care-i aceasta ?
– Ei spun: S-a zis: „Duh este Dumnezeu”
– Dar spune-mi, te rog, asta arată fiinţa lui Dumnezeu? Cine va suferi o astfel de tălmăcire, chiar de s-ar găsi el abia la uşa Dumnezeieştilor Scripturi? Dacă mergem mai departe , vom spune că Dumnezeu este foc, căci după că „ Duh este Dumnezeu” , tot astfel este scris că „Dumnezeul nostru este foc mistuitor” şi, iarăşi: „Izvor de apă vie” Dacă am zice ca ei, ar însemna ca Dumnezeu să nu fie numai duh, izvor şi foc, ci şi suflet şi cânt şi minte omenească şi altele cu mult mai nechibzuite decât acestea, căci nu trebuie să le înşirăm pe toate prin cuvânt, nici să imităm nebunia acelora. Cuvântul „duh” înseamnă multe lucruri; de pildă, înseamnă sufletul nostru, după cum zice şi Pavel „Daţi pe unul ca acesta Satanei ca să se mântuiască duhul lui” ; mai înseamnă vânt, după cum zice Profetul: „Cu duh silnic îi va sfărâma pe ei” ; mai înseamnă şi harisma cea duhovnicească: „Însuşi Duhul mărturiseşte împreună cu duhul nostru” ; şi iarăşi: „Mă voi ruga cu duhul, mă voi ruga şi cu mintea” ; mai înseamnă şi mânie, ca în Isaia: „Nu erai tu cel ce cugetai cu duhul tău cel aspru să-i ucizi pe ei?” ; iar duhul cel de la Dumnezeu înseamnă şi ajutor: „Pentru că duh este înaintea noastră unsul Domnului” . După anomei, ar însemna ca Dumnezeu să fie toate acestea şi să fie alcătuit din acestea.
Dar ca să nu mai vorbim degeaba aducând în mijloc nişte argumente care nici n-au nevoie să fie combătute, haide să punem aici capăt cuvântului către anomei, şi să ne punem toată nădejdea noastră în rugăciune; cu cât se vor depărta ei mai mult de credinţă, cu atât mai mult să ne rugăm pentru dânşii, cu atât mai mult să-I cerem lui Dumnezeu să se depărteze nebunia lor. Acest lucru este bine-plăcut Mântuitorului nostru Dumnezeu – „Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” .
6. Să nu încetăm dar să facem rugăciuni pentru ei. Mare armă e rugăciunea, vistierie neîmpuţinată, bogăţie niciodată cheltuită, liman neînvălurat, pricină de linişte! Rădăcină, izvor şi mamă a mii şi mii de bunătăţi este rugăciunea! Este mai puternică şi decât puterea împărătească. De multe ori, când cel care are fruntea încununată cu coroană este cuprins de friguri, când zace la pat şi se umflă, stau în jurul lui doctori, îngrijitori, generali, dar nu-i pot ostoi boala care-i ameninţă viaţa nici ştiinţa doctorilor, nici venirea prietenilor, nici slujirea slugilor, nici risipa de doctorii, nici scumpetea facerii doctoriilor, nici belşugul de bani, într-un cuvânt, nimic din cele omeneşti, dar dacă vine cineva care are îndrăznire către Dumnezeu şi numai se atinge de trupul lui şi face rugăciune curată pentru el, a izgonit toată boala. Şi ceea ce n-a putut bogăţia, mulţimea slujitorilor, ştiinţa doctorilor şi mărirea împărătească, poate de multe ori rugăciunea unui sărac, a unuia care n-are de nici unele.
Când zic rugăciune, nu înţeleg rugăciunea aceasta de formă şi plină de trândăveală, ci rugăciunea aceea făcută cu stăruinţă, făcută cu suflet îndurerat şi cu mintea adunată. Aceasta e rugăciunea aceea care se urcă la cer. Şi după cum apele nu se ridică în sus atâta vreme cât stau pe un şes întins şi au multă lărgime, dar când mâinile meşterilor le adună la un loc şi le apasă de jos, atunci apele înghesuite ţâşnesc în sus mai iute decât săgeata; tot astfel şi mintea omenească, atâta vreme cât e tihnită şi fără nici o grijă, este împrăştiată şi risipită; dar când necazurile şi grijile vieţii o înghesuie de jos şi o apasă bine, atunci trimite spre înălţime rugăciuni curate şi stăruitoare. Şi ca să cunoşti că mai cu seamă acele rugăciuni sunt ascultate de Dumnezeu, care sunt făcute cu sufletul apăsat şi necăjit, ascultă ce spune Profetul: „ Către Domnul când m-am necăjit am strigat şi m-a auzit” .
Să ne încălzim dar cugetul, să ne apăsam sufletul cu amintirea păcatelor; să ni-l apăsam nu ca să ni-l chinuim, ci ca să-l facem să fim auziţi, să-l facem să privegheze şi să fie treaz, ca să atingă înseşi cerurile. Nimic nu izgoneşte atât de mult trândăveală şi nepăsarea ca durerea şi necazul, când adună din toate părţile mintea şi o întorc spre ea însăşi. Cel ce se necăjeşte aşa şi se roagă aşa va putea face să se sălăşluiască în sufletul său, odată cu rugăciunea, şi multă bucurie. Şi după cum adunarea mare de nori întunecă la început văzduhul, dar, după ce norii îşi scutură toată ploaia, văzduhul ajunge mai liniştit şi mai frumos, tot aşa şi tristeţea: atâta vreme cât se învârte înlăuntrul nostru, ne întunecă mintea; dar când se împrăştie şi iese afară prin cuvintele rugăciunii şi prin lacrimile care însoţesc rugăciunea, atunci vine în suflet mare bucurie, căci ajutorul lui Dumnezeu se lasă ca o rază peste mintea celui ce se roagă.
Dar ce dezvinovăţire zadarnică aduc cei mai mulţi?
– Nu mai am un pic de îndrăznire înaintea lui Dumnezeu, spun ei. Atât îmi este ruşine de mine şi de faptele mele, că nici nu pot deschide gura!
– Satanică e evlavia aceasta! (De fapt), acestea sunt pricini ca să duci mai departe o viată plină de păcate. Diavolul vrea să-ţi închidă uşile ducerii tale la Dumnezeu!
Spui că n-ai nici un pic de îndrăznire înaintea lui Dumnezeu? Mare îţi este îndrăznirea, mare îţi este folosul să crezi că n-ai îndrăznire, după cum e cea mai mare neruşinare şi osândă să crezi că ai îndrăznire. Chiar de-ai avea multe fapte bune, chiar dacă nu te-ai simţi cu nimic pe cuget, dar dacă socoţi că ai îndrăznire înaintea lui Dumnezeu, ai pierdut tot folosul rugăciunii! Dimpotrivă, de-ai avea pe cuget mii şi mii de poveri de păcate, dar dacă eşti convins că eşti cel din urmă dintre toţi, vei avea mare îndrăznire înaintea lui Dumnezeu.
Nu-i smerenie să te socoteşti păcătos, când eşti păcătos; smerenie este să nu te socoteşti mare lucru, când ştii că ai făcut fapte multe şi mari. Atunci eşti smerit, când eşti cum zice Pavel, când poţi să spui: „ Nu mă ştiu cu nimic pe cuget” , şi totuşi să adaugi: „ dar nu mă îndreptăţesc cu asta” ; şi iarăşi: „ Iisus a venit să mântuiască pe păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” .
Să ai smerenie înseamnă să fii înalt cu faptele bune, dar să te socoteşti, cu mintea, mic. Dumnezeu, din pricina nespusei Lui iubiri de oameni, primeşte şi Se apropie nu numai de cei ce se smeresc, ci şi de cei care-şi spun, cu inima zdrobită, păcatele lor. Este milostiv şi binevoitor cu unii ca aceştia.
Şi ca să vezi ce lucru bun este să nu te socoteşti lucru mare, închipuieşte-ţi două trăsuri: înjugă la una dreptatea şi mândria, iar la alta, păcatul şi smerenia; vei vedea că trăsura la care-i înjugat păcatul o va lua înaintea dreptăţii nu din pricina puterii păcatului, ci din pricina tăriei smereniei cu care e înjugat; trăsura cealaltă însă rămâne în urmă nu din pricina slăbiciunii dreptăţii, ci din pricina poverii şi a greutăţii mândriei. După cum smerenia, din pricina covârşitoarei ei înălţimi, biruie greutatea păcatului şi ajunge de se urcă la cer, tot astfel şi mândria, din pricina poverii şi a greutăţii ei, are puterea să biruie şi uşurătatea dreptăţii şi o trage lesne în jos.
7. Adu-ţi aminte de fariseu şi de vameş, şi vei vedea că împerecherea aceea e mai iute decât aceasta. A împerecheat fariseul dreptatea cu mândria, grăind aşa: „ Mulţumescu-Ţi, Dumnezeule, că nu sunt ca ceilalţi oameni răpitori, lacomi, nici ca acest vameş!” . O, ce nebunie! nu i-a săturat mândria toată firea omenească, ci a ocărât nebuneşte şi pe vameşul de alături. Ce a făcut vameşul? N-a răspuns la ocări cu ocări, nu s-a amărât din pricina învinuirii, ci a primit cele spuse cu judecată. Şi i-au fost lui: săgeata duşmanului doctorie şi vindecare, ocara laudă, iar învinuirea cunună. Atât de mare bun este smerenia, atât de mare câştig! Face să nu te usture batjocurile altora, face să nu te sălbăticească să ocărăşti pe aproapele. Poţi culege şi de pe urma celor ce te ocărăsc un bine mare şi însemnat, aşa cum a cules vameşul. După ce a primit ocările şi a pus jos păcatele, spunând: „ Milostiv Fii mie, păcătosului!” , s-a coborât mai îndreptat decât acela, cuvintele au biruit faptele, vorbele au învins lucrurile. Fariseul a pus înainte dreptatea, postul şi zeciuiala; vameşul a spus numai cuvinte, dar a pus jos cu vorba toate păcatele lui. Că Dumnezeu nu i-a ascultat numai vorbele, ci a văzut şi inima cu care le spunea; şi găsindu-i smerit şi zdrobit sufletul, l-a miluit şi S-a arătat bun.
Spun aceste cuvinte nu ca să păcătuim, ci ca să ne smerim. Dacă vameşul, un om de cea mai de jos speţă de răutate, nu pentru că s-a umilit, ci numai pentru că s-a arătat cu judecată, pentru că şi-a spus păcatele şi a mărturisit ce era, a atras din partea lui Dumnezeu o atât de mare bunăvoinţă, cât ajutor nu vor atrage cei care săvârşesc mari fapte bune, dar se socotesc pe ei o nimica?
De aceea vă îndemn, mă rog şi mă cucernicesc, mărturisiţi-vă des lui Dumnezeu, nu te duc să fii privelişte celor împreună robi ai tăi, nici nu te silesc să-ti descoperi oamenilor păcatele tale! Desfă-ţi cugetul înaintea lui Dumnezeu! Arată-i Lui rănile şi de la El cere leacurile! Arată-le Celui ce nu te ocărăşte, ci te vindecă! Chiar de taci tu. El îţi ştie toate păcatele! Spune-le ca să câştigi! Spune-le ca, lăsând aici jos toate păcatele, să pleci dincolo curat şi slobod de păcate, să scapi de darea aceea în vileag de nesuferit din ziua judecăţii.
Cei trei tineri erau în cuptor şi şi-au dat sufletul pentru mărturisirea Stăpânului. Cu toate acestea, după atâtea şi atâtea fapte mari, spun: „ Nu putem deschide gura noastră! Ruşine şi ocară am ajuns robilor Tăi şi celor ce Te cinstesc pe Tine” .
– Dar pentru ce atunci deschideţi gura?
– Tocmai ca să spunem, răspund ei, că nu putem deschide gura, pentru ca astfel să atragem asupra noastră pe Stăpânul.
Puterea rugăciunii a stins tăria focului, a înfrânt furia leilor, a pus capăt războaielor, i-a alungat pe demoni, a deschis porţile cerului, a sfărâmat legăturile morţii, a izgonit bolile, a îndepărtat necazurile, a întărit oraşe ce se clătinau; rugăciunea a pus capăt bătăilor lui Dumnezeu, vicleniilor omeneşti, într-un cuvânt, tuturor nenorocirilor. Dar nu numesc rugăciune aceea care este rostită numai cu gura, ci rugăciunea care se înalţă din adâncul sufletului. După cum copacii care au înfipte adânc în pământ rădăcinile nu se clintesc din loc, nici nu sunt smulşi, de i-ar izbi atacul a mii şi mii de vânturi, pentru că rădăcinile lor sunt înţepenite bine în adâncul pământului, tot astfel şi rugăciunile care se înaltă de jos, din adâncul inimii, fiind bine înrădăcinate, se îndreaptă spre înălţimi şi nu sunt doborâte de nici un atac al gândului. De aceea şi Profetul spune: „ Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne!” .
Nu vă grăiesc acestea ca să mă lăudaţi numai, ci ca să-mi arătaţi lauda voastră şi prin fapte. Dacă atunci când spui oamenilor necazurile tale şi le istoriseşti nenorocirile ce te-au cuprins îţi uşurezi sufletul îndurerat, ca şi cum te-ai alina prin cuvânt, cu mult mai mult, de vei împărtăşi Stăpânului patimile sufletului tău, vei căpăta mare uşurare şi multă mângâiere. De multe ori omul, când te aude plângându-te şi văitându-te, se îngreunează, te respinge şi te alungă; Dumnezeu însă nu-i aşa; te primeşte, te trage la El! Să-I spui de dimineaţă până seara necazurile tale! Atunci mai cu seamă te iubeşte şi-ti ascultă rugăciunile! Asta a vrut să arate Hristos când a spus: „ Veniţi la Mine toţi cei împovăraţi şi osteniţi, şi Eu vă voi odihni” , Ne cheamă! Să-L ascultăm! Ne trage la El! Să nu fugim! Chiar de-am avea mii şi mii de păcate! Atunci mai mult să alergăm la El. Că pe unii ca aceştia îi cheamă! „ N-am venit să chem pe cei drepţi ci pe cei păcătoşi la pocăinţă” .
În aceste cuvinte vorbeşte de cei împovăraţi, de cei obosiţi, de cei osteniţi de greutatea păcatelor. Este doar numit Dumnezeul a toată mângâierea şi Părintele îndurărilor . Pentru că acesta e lucrul Lui de totdeauna: să mângâie şi să aducă uşurare celor îndureraţi şi necăjiţi, de-ar avea mii şi mii de păcate. Numai să ne dăm Lui, numai să alergăm la El şi să nu ne depărtăm, şi vom cunoaşte prin noi înşine adevărul spuselor acestora şi nimic din cele ce sunt nu va putea să ne supere dacă ne rugăm stăruitor şi aşa cum trebuie. Prin rugăciune vom îndepărta cu uşurinţă orice necaz ar veni peste noi. Şi ce este de mirare că puterea rugăciunii pune capăt necazurilor omeneşti, când ea stinge păcatele şi le şterge cu uşurinţă?
Aşadar, ca să ducem la capăt cu uşurinţă viaţa aceasta şi să îndepărtăm toate păcatele cu câte ne-am acoperit şi să stăm cu îndrăznire înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, să ne pregătim necontenit această doctorie, rugăciunea, alcătuind-o din lacrimi, din venire cu regularitate la biserică şi din stăruinţă. Făcând aşa, ne vom bucura de sănătate deplină şi vom dobândi şi bunătăţile cele viitoare, pe care facă Dumnezeu ca noi toţi să le dobândim cu harul şi iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui slava, împreună cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.