din “Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei”
Ed. IBMBOR – 2007
Despre fiinţa lui Dumnezeu, că este de neînţeles,
împotriva anomeilor
1. Ar fi fost de ajuns ca, după ce am arătat mai înainte că Dumnezeu este de neînţeles chiar de Heruvimi şi de Serafimi, să scap de griji şi să nu merg mai departe. Dar pentru că tot zelul şi toată râvna mea nu sunt numai ca să închid gurile celor potrivnici, ci ca să vă înţelepţesc tot mai mult pe voi, voi ataca iarăşi subiectul acesta şi voi duce mai departe cuvântul meu. Stăruirea asupra acestui subiect va îmbogăţi şi cunoştinţele voastre, şi-mi va face şi mie victoria mai strălucită, căci va curaţi orice urmă de nedumerire ce ar mai Fi rămas. Buruienile nu trebuie numai tăiate de sus – căci răsar iarăşi de au rădăcinile în pământ -, ci trebuie smulse chiar din pântecele şi din sânul pământului şi întinse la căldura soarelui, ca să se veştejească repede.
Haide, dar, să urcăm iarăşi cuvântul nostru spre cer, nu ca să iscodim, nici ca să cercetăm plini de curiozitate, ci ca să ne străduim să potolim ambiţia deşartă a acelora ce nu se cunosc nici pe ei înşişi, dar nici nu vor să ştie de hotarele firii omeneşti. Acesta a fost motivul pentru care am arătat cu prisosinţă, când v-am citit toată istoria lui Daniel, că nu numai arătarea lui Dumnezeu, dar şi arătarea îngerilor n-a putut-o vedea atunci dreptul acela; şi mereu am tot arătat că fericitul Daniel se îngălbenea la faţă, tremura, nu se deosebea întru nimic de cei ce trag să moară, pentru că sufletul lui se silea să rupă legătura trupului. După cum o porumbiţă blândă şi obişnuită cu mâna omului, ţinută în casă, dacă se sperie, zboară în tavan înfricoşată şi-şi caută ieşire prin ferestre, căutând să scape de frică, tot astfel şi sufletul fericitului aceluia se silea atunci să zboare din trup şi se grăbea să iasă prin toate părţile; şi ar fi ieşit, ar fi zburat, ar fi lăsat trupul pustiu dacă îngerul, luându-i-o înainte, nu l-ar fi scapăt de frică şi nu l-ar fi întors iarăşi în locaşul său.
Am spus acestea atunci pentru ca anomeii să afle cât este de mare deosebirea dintre înger şi om şi pentru ca, înţelepţiţi fiind de covârşitoarea înălţime a îngerului, împreună rob şi el, să se izbăvească de nebunia lor împotriva Stăpânului. Dreptul Daniel, deşi avea atâta îndrăznire, nu l-a putut vedea pe înger, iar anomeii, care stau atât de departe de virtutea lui Daniel, iscodesc nu pe un înger, ci pe Însuşi Stăpânul îngerilor! Acela a potolit furia leilor; noi nu putem birui nici o vulpe; acela a rupt în două un balaur şi a biruit firea fiarei prin îndrăznirea lui cea către Dumnezeu; noi însă ne temem chiar de cele mai mici târâtoare; acela l-a biruit pe împărat, furios ca un leu; arătându-se în mijloc, a potolit mânia lui Nabucodonosor, pornită mai cumplit decât văpaia împotriva oştirilor barbare; a luminat toate cele întunecate. Acest Daniel însă, care i-a luminat pe alţii, când l-a văzut pe înger că vine la el, a fost cuprins de cumplită întunecime. Ce cuvânt de apărare vor avea dar cei ce încearcă să pătrundă fericita fire a lui Dumnezeu?
Dar nu mi-am oprit atunci aici cuvântul; am urcat spusele mele şi la acele înţelepte puteri de sus. Am arătat că şi-au întors ochii, că au pus înaintea lor aripile, că stau drepte în picioare, că strigă neîncetat; într-un cuvânt, că prin toate faptele lor puterile acelea netrupeşti arată uimirea şi spaima lor. Cu cât sunt mai înţelepte, cu cât sunt mai aproape decât noi de fiinţa aceea nespusă şi fericită a Dumnezeirii, cu atât ştiu mai bine decât noi fiinţa de neînţeles a lui Dumnezeu, căci creşterea înţelepciunii aduce creştere în evlavie.
V-am spus atunci iarăşi ce înseamnă „ de neapropiat” şi că este mai mult decât „ de neînţeles” ; am arătat şi pricina, că ceea ce este de neînţeles rămâne de neînţeles şi după cercetare, pe când ceea ce este de neapropiat nici nu suferă să fie cercetat; şi am dat şi pilda cu oceanul. Am spus atunci că Pavel n-a zis: „ Cel ce este lumină neapropiată” , ci: „ Cel ce locuieşte în lumină neapropiată” . Dacă nu te poţi apropia de casa Iui Dumnezeu, cu atât mai puţin de Dumnezeu, Care locuieşte în casă. Pavel a spus acestea nu ca să circumscrie pe Dumnezeu într-un loc, ci ca să lămurească pe deplin că Dumnezeu este nepătruns de minte şi (atât) de neapropiat.
V-am adus ca dovadă şi alte puteri, pe Heruvimi, şi am arătat cum deasupra lor este tărie, că este piatră de cristal, că este asemănare de tron, şi chip de om, şi chihlimbar, şi foc şi curcubeu, iar după toate acelea, zice profetul: „ Aceasta este vederea asemănării slavei Domnului” . Prin toate acestea v-am arătat pogorământul lui Dumnezeu, şi că acesta chiar nu poate fi văzut nici de puterile cele de sus.
2. Nu fără pricină am spus pe scurt acestea; ci, pentru că vă eram dator cu făgăduinţa făcută, am vrut să ştiu bine cât am plătit din datorie şi cât mai am de plată. Aşa fac cei ce au de plătit împrumuturi, scot condica în care este scrisă toată socoteala, o arată celor care i-au împrumutat şi plătesc restul. Şi eu dar, deschizând mintea voastră ca şi cum aş deschide o condică, după ce v-am arătat prin cuvânt, ca şi cu degetul, învăţăturile ce vi le-am dat, mă îndrept acum spre cele ce-au mai rămas.
– Ce-a mai rămas dar?
– Să arăt că nici Începătoriile, nici Stăpâniile, nici Domniile, nici o altă putere zidită nu există, care să aibă cunoştinţa deplină a lui Dumnezeu. Căci sunt şi alte puteri, pe care nu le cunoaştem nici după nume. Gândiţi-vă la mândria nesăbuită a ereticilor! Nu cunoaştem nici numele (tuturor) robilor lui Dumnezeu, şi iscodim fiinţa Lui! Sunt îngeri şi Arhangheli, şi Tronuri şi Domnii, şi începătorii şi Stăpânii. Dar nu sunt numai acestea popoarele cele din ceruri, ci mai sunt nenumărate popoare şi seminţii nespuse, pe care nici un cuvânt nu le poate înfăţişa.
– Dar de unde se vede că sunt puteri mai multe decât acestea, ale căror nume nici nu le ştim?
– Pavel, care a vorbit şi despre celelalte cete îngereşti, ne-a grăit şi de acestea, spunând despre Hristos aşa: „ Şi L-a pus să stea mai presus de toată Începătoria şi Stăpânia şi Puterea, şi peste tot numele ce se numeşte, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel ce va să fle” . Vezi că sunt acolo unele nume care au să fie cunoscute în viitor, dar necunoscute acum? De aceea a spus: „ Nu numai în veacul acesta, ci şi în cel ce va să fie” . Şi ce e de mirare că nu au cunoştinţa deplină a fiintei lui Dumnezeu? Asta nu e deloc greu de dovedit. Puterile acestea de sus, Începătoriile, Stăpâniile şi Domniile, nu cunosc multe din planurile lui Dumnezeu. Şi tot prin cuvintele Apostolilor vom dovedi că unele din planurile lui Dumnezeu le-au aflat odată cu noi şi că nu le cunoşteau înainte de noi; dar nu numai odată cu noi, ci şi prin noi. „ Altor generaţii, spune Pavel, nu li s-a făcut cunoscut, cum s-a descoperit acum Sfinţilor Lui Apostoli şi Profeţi, cum că păgânii sunt împreună-moştenitori şi mădulare ale aceluiaşi trup şi împreună-părtaşi ai făgăduinţei Lui (dar făgăduinţele fuseseră date iudeilor), prin Evanghelie, al cărei slujitor am fost eu, Pavel” .
– Şi de unde se vede că puterile cele de sus au aflat aceasta acum? Cuvintele de mai sus vorbesc despre oameni!
– Ascultă aici! „ Iar mie, celui mai mic decât toţi sfinţii, spune Pavel, mi s-a dat harul acesta, ca să binevestesc între neamuri bogăţia cea de nepătruns a lui Hristos” .
– Ce înseamnă de nepătruns?
– Ceea ce nu se poate căuta; dar nu numai ce nu se poate căuta, ci nici nu i se poate da de urmă.
Să audă iarăşi ereticii cât de dese şi de multe săgeţi le aruncă! Dacă bogăţia Lui este de nepătruns, cum este de pătruns Dăruitorul bogăţiei?
„ Şi să lumineze tuturor care este iconomia tainei celei din veci ascunse în Dumnezeu…, ca să se facă acum cunoscută, prin Biserică, Începătoriilor şi Stăpâniilor, înţelepciunea cea de multe feluri a Iui Dumnezeu” . Ai auzit că acum, şi nu mai înainte, au cunoscut puterile acelea voia aceasta a lui Dumnezeu? Cele pe care le voieşte împăratul, sutaşul nu le ştie. „ Ca să se facă acum cunoscută, prin Biserică, Începătoriilor şi Stăpâniilor, înţelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu” . Vezi câtă cinste a fost pentru firea omenească faptul că puterile cele de sus au cunoscut tainele împăratului odată cu noi şi prin noi?
– Dar de unde se vede că Pavel vorbeşte aici de puterile cele cereşti? Pavel obişnuieşte să numească şi pe demoni începătorii şi stăpânii! „ Nu avem de luptat cu sângele şi trupul, ci cu începătoriile, cu stăpâniile, cu stăpânitorii lumeşti ai întunericului veacului acestuia” . Oare nu cumva şi aici spune că demonii au cunoscut tainele acestea odată cu noi şi prin noi?
– Deloc! E vorba de puterile cele de sus; căci după ce a spus: „ Începătoriilor şi Stăpâniilor” , a adăugat: „ din cer” . Aceste Începătorii şi Stăpânii sunt cereşti, celelalte, începătorii şi stăpânii de sub cer; de aceea le şi numeşte „ stăpânitori lumeşti” , pentru a arăta că cerul este necălcat de ei şi că numai în lumea aceasta îşi arată toată tirania lor.
3. Ai văzut că puterile cele de sus au cunoscut aceste planuri ale lui Dumnezeu odată cu noi şi prin noi?
Dar să ducem cuvântul la plata datoriei, arătând că nici Începătoriile, nici Stăpâniile nu cunosc fiinţa lui Dumnezeu.
– Cine a spus asta?
– Nici Pavel, nici Isaia, nici Iezechiel, ci alt vas sfânt, însuşi fiul tunetului, Ioan, cel iubit de Iisus, cel ce s-a culcat pe pieptul Stăpânului şi a sorbit de acolo izvoarele cele dumnezeieşti.
– Ce spune el?
– „ Pe Dumnezeu nu L-a văzut nimeni niciodată” . Cu adevărat fiu al tunetului! A dat drumul unui glas mai strălucit decât un glas de trâmbiţă, în stare să-i facă de ruşine pe toţi cei ambiţioşi. Dar să vedem şi ecoul!
– Ce spui, Ioane? „ Pe Dumnezeu nu L-a văzut nimeni niciodată” ? Dar ce vom face cu profeţii care spun că L-au văzut pe, Dumnezeu? Isaia zice: „ Am văzut pe Domnul şezând pe tron înalt şi preaînălţat” ; Daniel, iarăşi: „ Am văzut până ce s-au pus tronurile, şi a şezut Cel-vechi-de-zile” ; şi Miheia: „ Am văzut pe Domnul, Dumnezeul lui Israel, şezând pe tronul Lui” ; şi alt profet, iarăşi: „ Am văzut pe Domnul stând pe Jertfelnic şi mi-a zis: „ Loveşte peste curăţitor” . Şi ai putea aduna multe mărturii de felul acesta.
– Cum dar Ioan spune că „ pe Dumnezeu nu L-a văzut nimeni niciodată” ?
– Ca să cunoşti că vorbeşte despre înţelegerea desăvârşită a lui Dumnezeu şi despre cunoaşterea Lui cu totul limpede. Toate acele vederi de care vorbesc profeţii au fost pogorăminte; că niciunul din ei n-a văzut fiinţa curată a lui Dumnezeu se vede de acolo că fiecare a văzut-o în chip deosebit. Dumnezeu este simplu, necompus şi fără de formă; iar toţi aceştia au văzut chipuri deosebite.
Aceasta o arată Dumnezeu printr-un alt profet, şi, pentru a-i convinge că n-au văzut fiinţa desăvârşită a Iui Dumnezeu, a spus: „ Eu am înmulţit vedeniile şi în mâinile profeţilor Mi-am făcut asemănare” , „ nu le-am arătat însăşi fiinţa Mea, spune Dumnezeu, ci un pogorământ, din pricina slăbiciunii celor ce Mă vedeau” . Ioan nu spune numai despre oameni că „ pe Dumnezeu nu L-a văzut nimeni niciodată” ; asta a fost arătată în cele spuse, adică în graiul profetic, care zice: „ Eu am înmulţit vedeniile şi în mâinile profeţilor Mi-am făcut asemănare” , şi în hotărârea făcută lui Moise.
Când Moise a dorit să-L vadă pe Dumnezeu faţă către faţă, Dumnezeu i-a spus: „ nimeni nu va vedea faţa Mea şi va fiu viu” . Prin urmare, acest lucru ne este cunoscut şi recunoscut. Dar Ioan nu spune: „ Pe Dumnezeu nu L-a văzut nimeni niciodată” numai despre noi, oamenii, ci şi despre puterile cele de sus. Din pricina aceasta îl aduce ca Dascăl al acestei dogme pe Unul-Născut. Şi ca să nu întrebe cineva: De unde se vede asta?, a adăugat: „ Cel Unul-Născut, Fiul, Care este în sânul Tatălui, Acesta a spus” , aducând un Martor şi un Dascăl vrednic de credinţă al dogmei. Dacă Ioan ar fi voit să ne lase să înţelegem ceea ce a spus Moise, ar fi fost de prisos să mai adauge că „ Cel Unul-Născut a spus” ; căci nu „ Cel Unul-Născut a spus” , ci, chiar înainte de a mărturisi Ioan acestea, că a auzit de la Cel Unul-Născut, ne-a arătat nouă profetul că a auzit de la Dumnezeu. Dar pentru că avea să ne descopere mai mult decât cele spuse atunci, că nici puterile cele de sus nu-L văd, pentru aceasta-L aduce ca Dascăl pe Unul-Născut.
Înţelege aici prin vedere cunoştinţa! De puterile cele de sus nu trebuie să-ţi închipui că au ochi, lumini de ochi şi gene; ci ceea ce este la noi vederea, la acelea este cunoştinţa. Dar când auzi că „ pe Dumnezeu nu L-a văzut nimeni niciodată” , aceasta socoteşte, că auzi că pe Dumnezeu nu L-a cunoscut nimeni niciodată desăvârşit, (adică) ceea ce este El după fiinţă. Şi de Serafimi când auzi că şi-au întors ochii şi şi-au acoperit faţa, iar despre Heruvimi, că au făcut la fel, să nu socoteşti că au ochi şi lumini de ochi! Numai trupurile au acest chip! Crede că prin aceste cuvinte Profetul a vrut să vorbească despre cunoştinţa lor.
Deci dacă profetul spune că puterile cele de sus nu-L pot vedea pe Dumnezeu când face acest pogorământ, n-a spus altceva decât că nu pot suferi cunoaşterea Lui clară şi înţelegerea Lui desăvârşită şi nici nu îndrăznesc să se uite ţintă la fiinţa Lui cea prea curată şi neprihănită, nici chiar la pogorământul Lui. Iar a te uita ţintă înseamnă a cunoaşte.
De aceea şi evanghelistul, pentru că ştia că nu este cu putinţă firii omeneşti să cunoască astfel de lucruri şi că Dumnezeu nu poate fi înţeles nici de puterile cele de sus, ne aduce ca învăţător al acestei dogme chiar pe Cel ce şade la dreapta lui Dumnezeu, pe Cel ce cunoaşte desăvârşit acestea. Şi n-a spus numai atât:
„ Fiul” , deşi chiar dacă ar fi apus numai atât era destul ca să închidă gurile celor neruşinaţi. După cum mulţi sunt numiţi hristoşi, dar adevăratul Hristos este unul, şi după cum mulţi sunt numiţi domni, dar Domnul este unul, şi după cum mulţi sunt numiţi dumnezei, dar Dumnezeu este unul, tot astfel şi mulţi sunt numiţi fii, dar Fiul este unul, iar adaosul articolului este îndestulător pentru a arăta că e vorba numai de Cel Unul-Născut.
Totuşi evanghelistul nu s-a mulţumit cu atât, ci, după ce a spus: „ Pe Dumnezeu nu L-a văzut nimeni niciodată” , a adăugat: „ Cel Unul-Născut, Fiul, Care este în sânul Tatălui, Acesta a spus” . Mai întâi a spus „ Unul-Născut” , apoi „ Fiu” Din pricină că numele de fiu se dă tuturor oamenilor, mulţi socotindu-L şi pe El unul din cei mulţi, ştirbesc slava Fiului; de aceea evanghelistul a pus mai întâi cuvântul „ Unul-Născut” , nume deosebit şi propriu Lui şi nepotrivit nici unuia din ceilalţi fii, pentru ca din aceasta să crezi că şi numele acesta comun tuturor oamenilor nu este comun, ci propriu Lui şi esenţial, şi nu se potriveşte niciunuia din ceilalţi, aşa cum I se potriveşte Lui.
4. Ca să fac mai lămurite cuvintele mele, am să spun acelaşi lucru mai pe larg. Numele de „ fiu” se dă şi oamenilor, dar se dă şi lui Hristos; nouă abuziv, lui Hristos, în mod propriu; numele de „ Unul-Născut” este propriu numai lui Hristos, şi nimănui altcuiva dintre ceilalţi nu i se potriveşte acest nume, nici chiar în chip abuziv. Aşadar, ca să afli din numele care nu se potriveşte nimănui, ci numai Lui, că şi celălalt nume, care se potriveşte tuturor oamenilor, este propriu Lui, de aceea a spus mai întâi „ Cel Unul-Născut” , şi apoi „ Fiul” .
Iar dacă nu-ţi sunt de-ajuns nici aceste dovezi, spune evanghelistul, îţi voi mai da o a treia; grosolană, e drept, şi omenească, dar în stare să-i înalţe la înţelegerea slavei Celui Unuia-Născut şi pe cei ce se târăsc jos.
– Care-i această dovadă?
– „ Cel ce este în sânul Tatălui” . Grosolan este cuvântul, dar în stare să arate că este cu adevărat Fiu, dacă judecăm acest cuvânt cum se cuvine lui Dumnezeu. După cum, când auzi de tron, de şedere de-a dreapta, nu înţelegi tron şi loc de mărginire, ci din numele de tron şi din şederea de-a dreapta înţelegi identitatea şi egalitatea de cinste, tot astfel şi când auzi de „ sân” , să nu socoteşti că e vorba (propriu-zis) de sân, nici de loc, ci prin numele de sân înţelege apropierea şi îndrăznirea faţă de Cel ce L-a născut. De altfel, cuvintele „ locuire în sânul Tatălui” ne arată şi ne înfăţişează, cu mult mai lămurit decât cuvintele „ şedere de-a dreapta” , apropierea de Cel ce L-a născut. Nici n-ar suferi Tatăl să aibă în sânul Său pe Fiul dacă Fiul n-ar fi de aceeaşi fiinţă, şi nici Fiul n-ar suferi să locuiască în sânul cel părintesc dacă ar fi de o fire inferioară Tatălui.
Aşadar, ca Fiu, Unul-Născut şi locuitor în sânul cel părintesc cunoaşte desăvârşit toate cele ale Tatălui. De aceea s-a slujit evanghelistul de aceste cuvinte, ca să înfăţişeze cunoaşterea desăvârşită pe care o are Fiul despre Tatăl. Căci despre cunoaştere a fost vorba; dacă n-ar fi fost vorba de asta, pentru ce ar mai fi amintit de sân? Pentru că dacă nici Dumnezeu nu este trup, după cum nici nu este, şi dacă nici cuvântul sân nu arată că Fiul este cu adevărat Fiul şi apropierea de Cel ce L-a născut, atunci fără rost şi în zadar a mai fost azvârlit acest cuvânt, căci nu ne împlineşte nici o trebuinţă. Dar n-a fost azvârlit fără rost, Doamne fereşte! Nici nu grăieşte în zadar Duhul, ci, prin cele ce a spus, a arătat apropierea Fiului de Tatăl.
Evanghelistul a grăit un lucru mare: anume că nici zidirea cea de sus nu-L vede pe Dumnezeu, adică nu-L cunoaşte desăvârşit. Voind dar să aducă un Dascăl vrednic de Credinţă al acestei dogme, a spus cuvintele acelea, ca să Crezi despre toate – pentru că este Fiu, este Unul-Născut, locuieşte în sânul cel părintesc – şi de nimic să nu te mai îndoieşti.
Iar dacă cineva nu-i pus pe ceartă şi nici nu vrea să grăiască neruşinat, mai spun că aceste cuvinte ale evanghelistului Ioan ne arată şi veşnicia Fiului. După cum din graiul acela spus lui Moise: „ Eu sunt Cel ce sunt” , înţelegem veşnicia lui Dumnezeu, tot astfel şi din graiul acesta, care spune: „ Cel ce este în sânurile Tatălui” , putem înţelege că Fiul este din veşnicie în sânurile Tatălui.
Am dovedit prin toate cele spuse că fiinţa lui Dumnezeu nu poate fi înţeleasă de nici o zidire. Rămâne acum să arăt că numai Fiul şi Duhul cel Sfânt Îl cunosc desăvârşit pe Dumnezeu. Dar asta să o lăsăm pentru o altă cuvântare, ca să nu întunec mintea voastră cu mulţimea celor spuse şi ca să întoarcem iarăşi cuvântul spre sfătuirea obişnuită.
Dar care era sfătuirea cea obişnuită? Să ne rugăm stăruitor, cu minte trează şi cu suflet veghetor. Când am vorbit mai înainte tot despre rugăciunea stăruitoare, am văzut că toţi pe dată m-au ascultat. Ar fi dar nechibzuit să mustru pe cei trândavi şi să nu laud pe cei harnici. Vreau să vă laud deci astăzi şi să vă mulţumesc pentru ascultarea aceea. Şi aceasta va fi mulţumirea ce vă voi aduce-o, dacă vă voi învăţa pentru ce rugăciunea aceea se face înainte de celelalte şi pentru ce diaconul porunceşte atunci să fie aduşi îndrăciţii şi cei cuprinşi de nebunie şi să-şi plece capetele.
– Pentru ce face asta?
– Lucrarea diavolului este un lanţ rău şi cumplit, lanţ mai puternic decât fierul. După cum atunci când judecătorul urmează să vină şi să se aşeze pe scaun înalt, temnicerii îi scot din temniţă pe întemniţaţi şi-i aşează în faţa grilajelor şi a perdelelor locului de judecată, plini de praf, murdari, cu părul lung, îmbrăcaţi în zdrenţe, tot aşa au legiuit şi Părinţii, ca, atunci când Hristos are să Se aşeze ca pe un scaun înalt şi are să Se arate în înseşi Sfintele Taine, să fie aduşi îndrăciţii ca nişte întemniţaţi; nu ca să dea seama de răutăţile lor, precum cei înlănţuiţi, nici ca să fie chinuiţi şi osândiţi, ci ca să se facă rugăciuni obşteşti pentru ei, când sunt în biserică tot poporul şi tot oraşul, pentru ca toţi, într-un suflet, să se roage pentru ei Stăpânului obştesc şi să ceară cu mare glas milă de la Dumnezeu.
5. În predica de mai înainte îi mustram pe cei ce plecau de la o rugăciune ca aceasta şi, în vremea aceea, stăteau pe afară. Acum, însă, vreau să-i mustru pe cei ce rămân în biserică; nu pentru că rămân, ci pentru că, deşi rămân, nu sunt cu nimic mai buni decât cei ce stau pe-afară, căci în acel timp înfricoşător ei stau de vorbă între ei.
Ce faci, omule? Îi vezi pe atâţia din fraţii tăi întemniţaţi stând alături de tine, şi tu vorbeşti despre lucruri cu totul nepotrivite? Oare numai vederea lor nu-i în stare să te înspăimânte şi să-ţi înmoaie inima de milă? Fratele tău e în lanţuri, şi tu, nepăsător? Spune-mi, ce iertare vei avea când eşti atât de nesimţitor, atât de neomenos, atât de crud? Nu îţi este teamă, oare, că, atunci când stai de vorbă cu altul, când te trândăveşti, când eşti nepăsător, sare vreun demon de acolo şi, aflându-ţi sufletul gol şi măturat , intră în el în toată voia pentru că găseşte casa neîncuiată? N-ar trebui, oare, ca toţi îndeobşte să sloboziţi izvoare de lacrimi în ceasul acela? n-ar trebui, oare, ca ochii tuturor să se vadă uzi de lacrimi şi să fie planşete şi vaiete în toată biserica? După împărtăşirea cu Sfintele Taine, după desfătarea băii, după unirea cu Hristos, lupul acela a avut putere să răpească din turmă oile şi să le ţină la el, şi tu nu plângi când vezi nenorocirea? Fapta aceasta a ta este oare vrednică de apărat? Nu vrei să ai milă de fratele tău? Teme-te cel puţin pentru tine şi trezeşte-te!
Spune-mi, rogu-te, dacă ai vedea că ia foc casa vecinului tău, şi de ţi-ar fi vecinul duşmanul cel mai înverşunat, n-ai alerga să stingi focul de teamă ca nu cumva, înaintând, focul să ajungă şi la tine? Tot aşa gândeşte şi despre îndrăciţi! Căci foc este, şi mai cumplit decât focul, lucrarea celui-rău. Ia aminte ca nu cumva diavolul, înaintând, să pună stăpânire şi pe sufletul tău! Iar când îl vezi că stă lângă tine cu mult zel, aleargă la Stăpânul. Pentru ca diavolul, văzându-ţi cald şi treaz sufletul tău, să-ţi socotească de necălcat mintea. De te vede cu gura căscată şi nepăsător, diavolul intră iute ca într-o casă pustie; de te vede însă puternic, cu sufletul treaz şi prins chiar de ceruri, nu îndrăzneşte nici să te privească măcar.
Prin urmare, dacă nu-ţi pasă de fraţii tăi, ai milă cel puţin de tine! Astupă intrarea diavolului în sufletul tău! Şi nimic nu opreşte atacul demonilor împotriva noastră ca rugăciunea şi cererea stăruitoare. Chiar şi aceasta, că diaconul porunceşte şi spune: „ Drepţi să stăm bine” , n-a fost rânduită fără pricină, în zadar, ci ca să ridicăm gândurile care se târăsc pe jos, ca să putem înfăţişa sufletul nostru drept înaintea lui Dumnezeu, aruncând de la noi moliciunea pricinuită de grijile cele lumeşti. Şi că acesta-i adevărul, că, adică, spusele diaconului se adresează sufletului, nu trupului, că lui îi porunceşte să se ridice, să-l ascultăm şi pe Pavel, care se foloseşte în acelaşi chip de cuvânt.
Scriind către oamenii care căzuseră şi care erau descurajaţi din pricina încercărilor, zicea: „ îndreptaţi mâinile cele slăbite şi genunchii cei slăbănogiţi” . Ce vom spune? Oare Pavel vorbeşte aici de mâinile şi genunchii trupului? Deloc! Pavel nu vorbeşte nici alergătorilor la curse, nici atleţilor, ci prin aceste cuvinte ne sfătuieşte să ridicăm întăritura gândurilor noastre dinlăuntru, doborâtă mai înainte de ispite.
Gândeşte-te lângă cine stai, cu cine ai să-L chemi pe Dumnezeu. Cu Heruvimii! Gândeşte-te cu cine cânţi împreună! Îţi va fi îndestulător spre trezvie să te gândeşti că eşti înconjurat de trup, că eşti împletit cu carne, şi totuşi ai fost învrednicit să lauzi împreună cu Puterile cele netrupeşti pe Stăpânul de obşte al tuturor.
Nici unul, aşadar, cu râvna slăbită, să nu ia parte la cântările acelea sfinte şi tainice! nici unul să nu aibă în vremea aceea gânduri lumeşti! Ci, izgonind din minte toate cele lumeşti şi mutându-te cu totul în cer, ca şi cum ai sta alături de tronul lui Dumnezeu, aşa înalţă cântarea cea preasfântă Dumnezeului slavei. De aceea am primit poruncă să stăm bine în acel timp. Căci a sta bine nu înseamnă altceva decât a sta aşa cum se cuvine să stea un om înaintea lui Dumnezeu, cu frică şi cu cutremur, cu suflet treaz şi veghetor. „ Aşa staţi în Domnul iubiţilor” .
După cum arcaşul, care vrea să-i meargă săgeţile drept la ţintă, se îngrijeşte mai întâi de felul cum îi stă trupul şi dă drumul săgeţilor după ce se aşează chiar în dreptul ţintei, tot aşa şi tu, care ai să ţinteşti capul cel rău al diavolului, îngrijeşte-te mai întâi de starea gândurilor tale, ca să trimiţi drept la ţintă săgeţile împotriva diavolului, după ce-ai făcut statura sufletului dreaptă şi slobodă.
6. Acestea, despre rugăciune. Dar pentru că, în afară de nepăsarea din timpul rugăciunii, diavolul a mai născocit ceva nespus de trist, trebuie să împiedicăm şi acest atac al lui.
Care este, dar, răul pe care ni l-a făcut diavolul acela viclean?
Văzându-vă aşa de strânşi unul în altul, ca un trup, şi atât de atenţi la cuvintele predicii, n-a îndrăznit să-i trimită pe slujitorii săi ca, prin sfaturi şi prin îndemnuri, să vă desprindă de la ascultarea predicii. Ştia că nimeni dintre voi n-avea să sufere pe nişte sfătuitori ca aceştia. De aceea, a amestecat nişte tâlhari şi nişte hoţi de buzunare prin mulţime şi a făcut diavolul ca aceştia să fure de multe ori de la cei adunaţi aici aurul cel aveau (legat) la ei.
Aşadar, ca să nu se mai întâmple asta şi nici paguba de bani să stingă cu timpul dragostea voastră de predică, fiindcă multora li s-au furat banii, vă îndemn şi vă sfătuiesc pe toţi să nu mai veniţi aici cu aur la voi, pentru ca râvna voastră în ascultarea predicii să nu ajungă pentru aceia pricină de răutate şi nici să se întunece din pricina furtului de bani plăcerea ce o simţiţi din şederea aici. Diavolul a făcut asta nu ca să vă facă mai săraci, ci pentru ca pierderea de bani, întristându-vă cumplit, să vă scoată din suflet râvna voastră pentru ascultarea predicii. Pentru că şi pe Iov l-a lipsit de toate averile sale nu ca să-l facă mai sărac, ci ca să-l lipsească de credinţă. Ceea ce urmăreşte diavolul nu este ca să ne ia banii – căci ştie că asta nu-i nimic ~, ci ca prin luarea banilor să ne strecoare în suflet păcatul. Dacă n-a reuşit asta, n-a făcut nici o ispravă.
Cunoscând dar gândul lui, iubite, slăveşte pe Stăpânul când ţi se iau banii, fie de tâlhari, fie de vreo altă pricină, şi vei fi mai câştigat; vei da o îndoită lovitură duşmanului: şi că nu te-ai necăjit, şi că ai mulţumit. Dacă va vedea că te amărăşte paguba banilor şi te înduplecă să te răzvrăteşti împotriva Stăpânului, nu va înceta să te păgubească mereu; dar dacă va vedea că nu numai că nu huleşti pe Dumnezeu, Făcătorul tău, ba, dimpotrivă, îi mai şi mulţumeşti pentru fiecare din nenorocirile ce vin peste ţine, va înceta să te mai ispitească; ştie doar că încercarea prin nenorociri ajunge pentru tine pricină de mulţumire, ştie doar că-ti împleteşte mai strălucite cununi şi mai mari răsplăti. Aşa s-a întâmplat şi cu Iov. Când diavolul a văzut că Iov a mulţumit lui Dumnezeu, deşi îi luase banii şi-i lovise trupul, n-a mai îndrăznit să se apropie de el, ci a plecat, suferind o înfrângere ruşinoasă, după ce îl făcuse mai strălucitor pe atlet.
Cunoscând dar şi noi acestea, de un singur lucru să ne temem : de păcat. Pe toate celelalte să le îndurăm cu curaj, fie paguba de bani, fie boala trupului, fie greutăţile vremurilor, fie ocările, fie clevetirile, fie orice alt necaz ce vine peste noi. Acestea, prin ele însele, nu numai că nu ne vor vătăma, ci, dimpotrivă, ne vor putea fi de mare folos, dacă le îndurăm cu mulţumire, şi ne vor pricinui şi mai mari răsplăti. Uită-te la Iov! După ce a fost încununat cu toate cununile răbdării şi ale bărbăţiei, a primit îndoit tot ce pierduse. Tu nu vei primi îndoit şi întreit, ci totul însutit dacă le rabzi pe toate cu bărbăţie, şi vei moşteni viata veşnică, pe care facă Dumnezeu ca noi toţi să o dobândim, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.