Omilia V – Despre necunoasterea lui Dumnezeu

din „Despre necunoaşterea lui Dumnezeu”
EDITURA HERALD

A aceluiaşi,
despre necunoaşterea lui Dumnezeu,
cuvântarea a cincea.

Când cineva urmează să se angajeze în tratarea unei teme foarte impor-tante – una care necesită multe cu¬vântări şi care nu poate fi străbătută într-o zi sau două, ci în mult mai multe zile – socotesc că este necesar ca învăţătura să nu fie impusă pe de-a-ntregul şi dintr-o dată cugetului celor ce o ascultă. Dimpotrivă, îm¬părţind întregul în multe părţi, povara cuvântului fragmentat în acest chip va deveni mai uşoară şi mai lesne de purtat.

Limba, urechea şi oricare din simţurile noastre au stabilite măsuri, reguli şi limite, iar dacă s-ar găsi vreodată cineva care ar încerca să depăşească aceste limite, atunci unul ca acesta s-ar afla dincolo de pu-terea proprie unei fiinţe omeneşti. Este ceva mai dulce decât lumina, spune-mi? Ceva mai plăcut decât o rază de soare? Însă, deşi este un lucru dulce şi plăcut, când cineva are de-a face cu lumina soarelui peste măsură, aceasta devine de nesuportat şi chinuitoare pentru ochi. De aceea a şi rânduit Dumnezeu ca noaptea să urmeze zilei, pentru a se îngriji ca ochii noştri obosiţi să primească ocrotirea pleoapelor, iar pupilele să se odihnească, astfel încât să ne pregătească mai bine simţul obosit al vederii pentru contem¬plarea zilei următoare. Tot din acest motiv, veghea şi somnul, în loc să fie două stări care se opun una celeilalte, în măsura în care se succed una celeilalte după dreapta măsură, devin laolaltă foarte plăcute, fapt pentru care, dacă numim lumina dulce, numim, de asemenea, dulce şi somnul care ne îndepărtează de lumină.

Astfel, lipsa măsurii este întru totul neplăcută şi de nesuportat, în timp ce dreapta măsură ne este plăcută, folositoare şi necesară. Chiar aceasta este şi pricina pentru care, deşi am avut la dispoziţie patru sau cinci zile, timp în care cuvântul nostru s-a desfăşu¬rat pe marginea temei necunoaşterii lui Dumnezeu, nici astăzi nu ne pregătim încă să-i punem capăt, ci, punând vorbelor o dreaptă măsură, potrivit cu dra¬gostea voastră, am socotit să îi acordăm iarăşi timp de odihnă cugetului vostru.

Aşadar, unde am lăsat deunăzi cuvântul? Fiindcă este necesar, câtă vreme există un fel de înlănţuire logică a învăţăturii, să revenim acolo unde am ră¬mas. Aminteam atunci că fiul tunetului a rostit: „Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată; Fiul Cel Unul-Născut, cel care se află în sânul Tatălui, acela a făcut cunoscut”. Astăzi trebuie să învăţăm cum a făcut cunoscut acest lucru Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu.

„Iisus a răspuns şi a zis: Căci nimeni nu l-a văzut pe Tatăl în afara celui care este de la Dumnezeu; acesta l-a văzut pe Tatăl” (Ioan, 6,46).
„Vedere” înseamnă şi aici „cunoaştere”.

Nu a spus doar că „Nimeni nu l-a văzut pe Tatăl” şi apoi să fi tăcut; dimpotrivă, pentru ca nimeni să nu creadă că s-a spus aceasta numai referitor la oameni, dorind, în schimb, să arate că nici îngerii, nici arhan-ghelii şi nici puterile de sus nu se găsesc în altă situaţie, a făcut acest lucru limpede printr-o adău¬gire. Astfel, după ce a spus „căci nimeni nu
l-a văzut vreodată pe Tatăl”, a adăugat: „în afara celui care este de la Dumnezeu; acesta l-a văzut pe Tatăl”. Căci, dacă ar fi spus doar atât, „nimeni”, probabil că mulţi dintre cei ce ascultau cuvântul ar fi socotit că se spune aceasta numai despre firea noastră, însă, acum, când, după ce se spune „nimeni” se adaugă „în afară de Fiul”, prin această dezvoltare întreaga creaţie a fost separată de Cel Unul-Născut. „Aşadar – s-ar putea să se spună – este exclus şi Duhul Sfânt?” Nicidecum, căci nici acesta nu face parte dintre fiinţele create, iar prin cuvântul „nimeni” se stabileşte întotdeauna o deosebire numai faţă de creatură. Aşa cum, de fie¬care dată când s-ar vorbi despre Tatăl, nu ar fi exclus nici Fiul, [tot astfel] când se vorbeşte despre Fiul, nu este lăsat deoparte Duhul.

Şi, pentru a face clar de acum înainte că prin folosirea cuvântului „nimeni” nu se urmăreşte exclu¬derea Duhului, ci se vorbeşte despre excluderea crea¬turii de la o asemenea cunoaştere, despre care se afirmă că îi aparţine numai Fiului, să ascultăm ce spune Pavel când li se adresează corintenilor. Ce spune, aşadar?

„Căci cine le cunoaşte pe cele ale omului, decât duhul omului, care este în el? Aşa şi cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le-a cunoscut, decât Duhul lui Dumnezeu” (I Cor. 2,11).

Prin urmare, întocmai cum aici, rostindu-se cuvântul „nimeni”, nu este lăsat deoparte Fiul, la fel, când este folosit în privinţa Fiului, nu este exclus Duhul Sfânt De unde reiese clar că este adevărat ceea ce am spus. Căci, în cazul în care prin cuvintele „Nimeni nu l-a văzut pe Tatăl, în afara celui care este de la Dumnezeu” ar fi fost exclus Duhul, ar fi fost nechibzuit ca Pavel să spună că aşa cum omul le cunoaşte pe cele ale sale, la fel şi Duhul Sfânt le cunoaşte cu precizie pe cele ale lui Dumnezeu.
La fel se întâmplă şi cu folosirea cuvântului „un singur”, căci are aceeaşi bogăţie şi putere de semni¬ficare. Urmăreşte aceasta:

„Este un singur Dumnezeu, Tatăl, din care sunt toate, şi un singur Domn, Fiul, prin care sunt toate” (I Cor. 8, 6).

Astfel, dacă Tatăl ar fi fost numit ca unic Dumnezeu, atunci ar fi fost înlăturat Fiul de la dumnezeire, iar dacă Fiul ar fi fost numit ca unic Domn, atunci ar fi fost exclus Tatăl de la domnie, însă, prin afirmaţia „un singur Domn, Iisus Hristos”, Tatăl nu este exclus de la domnie. Aşadar, nici Fiul nu este înlăturat de la dumnezeire când se spune că este un singur Dumnezeu, Tatăl.62

Iar dacă s-ar găsi, din nou, unii care să susţină că Tatăl este numit Dumnezeu deoarece, chiar dacă şi Fiul este Dumnezeu, nu este Dumnezeu în aceeaşi măsură în care este Tatăl, pentru a da rostirii aşa ceva, se urmează premisele pe care ei înşişi le-au instituit – pe care noi nici măcar nu am îndrăzni să le rostim -, anume, că Fiul este numit singurul Domn, deoarece Tatăl nu este Domn în aceeaşi măsură în care Fiul este Domn. Iar dacă această ultimă afirmaţie este lipsită de evlavie, nici cea dintâi nu ar putea să aibă sens. Dar, aşa cum denumirea „un singur Domn” nu îl exclude pe Tatăl de la deţinerea unei domnii desă-vârşite şi nici nu este o denumire atribuită numai Fiului, la fel, nici sintagma „un singur Dumnezeu” nu îl îndepărtează pe Fiul de la o adevărată şi au¬tentică dumnezeire şi nici nu este proclamată numai în privinţa Tatălui.

Faptul că Fiul este Dumnezeu şi că este Dumnezeu în aceeaşi măsură în care este Tatăl, rămânând, cu toate acestea, Fiu, reiese limpede din însăşi atri¬buirea numelui de Tată. Căci, dacă acest nume de Dumnezeu ar fi aparţinut numai Tatălui şi nu ne-ar fi indicat un alt hypostas63 în afara primului hypostas al celui nenăscut, ca şi cum ar fi propriu numai aces-tuia şi i-ar fi fost numele prin care este recunoscut, atunci ar fi fost inutilă specificarea denumirii de Tată.  Ar  fi  fost  de  ajuns  să  spună  „un  singur Dumnezeu”, şi noi am fi recunoscut despre cine este vorba; însă, tocmai pentru că numele de Dumnezeu este comun Tatălui şi Fiului deopotrivă, dacă Pavel ar fi spus numai „un singur Dumnezeu” nu ar fi arătat despre cine este vorba. Din acest motiv a fost adăugat numele de Tată, pentru a lămuri că se vor¬beşte despre primul hypostas, al celui nenăscut, pe care nu ar fi fost suficient să îl indice prin folosirea denumirii de „Dumnezeu”, câtă vreme aceasta este comună în aceeaşi măsură şi pentru Fiul.

Într-adevăr, dintre numele folosite unele sunt comune, iar altele proprii. Cele comune sunt folo¬site pentru a arăta că substanţa nu este diferită, pe când cele proprii sunt menite să deosebească carac¬terul propriu al fiecărui hypostas. Astfel, denumirile de „Tată” şi „Fiu” sunt proprii fiecărui hypostas, iar cele de „Dumnezeu” şi „Domn” sunt comune. Aşadar, fiindcă a folosit numele comun „un singur Dumnezeu”, Pavel a adăugat şi denumirea specifică, pentru ca tu să ştii despre cine vorbeşte şi, astfel, să , nu cădem în nebunia lui Sabellie.64

De altfel, aşa cum voi arăta în cele ce urmează, nici numele de „Dumnezeu” nu este mai important decât cel de „Domn” şi nici numele de „Domn” nu este mai puţin important decât acela de „Dumnezeu”. Pe tot parcursul Vechiului Testament, Tatălui i se spune fără întrerupere Domn:

„Domnul Dumnezeul tău” (Deut. 6,4) şi, mai apoi:

„Domnului Dumnezeului tău să i te închini şi numai lui să-i slujeşti” (Deut. 6,13);

iarăşi:
„Mare este Domnul nostru şi mare este tăria Lui şi priceperea Lui nu are hotar (Ps. 146, 5)

şi din nou:
„Să cunoască ei că numele Tău este Domnul. Tu singur eşti Cel Preaînalt peste tot pământul” (Ps. 82,19).

Dacă, într-adevăr, atributul de Domn ar fi fost infe¬rior celui de Dumnezeu şi nevrednic de substanţa aceluia, nu trebuia să se spună: „Să cunoască ei că numele Tău este Domnul”. Din nou, dacă faptul de a fi Dumnezeu ar fi superior celui de a fi Domn, şi mai vrednic de cinstire decât acesta, nu trebuia ca Fiul, după acei oameni, fiind inferior, să fie invocat cu un nume care îi aparţine Tatălui, şi chiar unul care ar fi propriu numai aceluia. Dar lucrurile nu stau aşa, nu, nicidecum, întrucât nici Fiul nu este inferior faţă de Tatăl, nici numele de Domn nu este mai prejos decât cel de Dumnezeu. Acesta este şi motivul pentru care Scriptura se foloseşte de asemenea denumiri fără deo¬sebire, aplicându-le deopotrivă şi Tatălui, şi Fiului.

Şi, aşa aţi auzit că Tatăl este numit Domn, hai să vă arătăm acum şi cum este numit Fiul Dumnezeu.

„Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu” (Mat. l, 23; cf. Is. 7,14).

Vezi cum, pe de-o parte, numele de Domn este fo¬losit pentru Tatăl, iar pe de altă parte, numele de Dumnezeu este folosit pentru Fiul? Căci, aşa cum acolo se spunea că „Să cunoască ei că numele Tău este Domnul”, în acelaşi chip se spune aici: „vor chema numele Lui Emanuel”. Şi iarăşi:

„Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă şi se cheamă numele Lui: înger de mare sfat, Dumnezeu tare, biruitor” (Is. 9, 5).

Şi ia aminte laolaltă cu mine la înţelegerea de care dau dovadă profeţii şi la înţelepciunea lor spirituală. Vezi că ei nu au spus pur şi simplu „Dumnezeu”, ci, pentru a nu se socoti că se vorbeşte despre Tatăl, au amintit mai întâi de oikonomia întrupării. Fiindcă e foarte clar că Tatăl nu s-a născut din Fecioară, nici nu a devenit vreodată copil. Ascultă din nou cum vorbeşte un alt profet despre el:
„Acesta este Dumnezeul nostru şi nimeni altul nu este asemenea lui” (Bar. 3, 36).

Şi despre cine spune aceste cuvinte? Să vorbească oare despre Tatăl? Nicidecum. Ascultă, pentru aceasta, cum şi acest profet a amintit despre oikonomia întru¬pării. Căci, după ce a spus: „Acesta este Dumnezeul nostru şi nimeni altul nu e asemenea lui”, a adăugat:

„Aflat-a toată calea ştiinţei şi a dat-o lui Iacob, copilul său, şi lui Israel, cel iubit de Dânsul. După aceasta, s-a arătat pe pământ şi a locuit printre oameni” (Bar. 3, 36-37).

Iar Pavel:

„Din care după trup este Hristos, cel ce este peste toate Dumnezeu binecuvântat în veci, Amin” (Rom. 9,5)

şi din nou:
„Nici un desfrânat ori poftitor nu are moştenire în împărăţia celui care este Hristos şi Dumnezeu” (Ef. 5, 5)

şi iarăşi:
„potrivit cu arătarea marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Iisus Hristos” (II Tim. 1, 10).

Dar şi Ioan îl numeşte la fel când spune:
„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu” (In. 1, 1).

Da, bine, are să se spună, dar arată-mi dacă Scriptura îl numeşte pe Tatăl Domn şi acolo unde se face referire deopotrivă la Tatăl şi la Fiul. Eu nu mă voi opri să arăt numai acest lucru, ci voi arăta că Scriptura îl numeşte Domn pe Tatăl şi Domn pe Fiul şi că îl numeşte Dumnezeu pe Tatăl şi Dumnezeu pe Fiul, atribuind fiecare dintre nume în acelaşi loc. Prin urmare, unde se găseşte aşa ceva? Vorbind odată cu iudeii, Hristos spune:
„Ce vi se pare despre Hristos? Al cui fiu este? Zis-au Lui: Al lui David. Zis-a lor: Cum deci David, în duh, îl numeşte pe el Domn? – zicând: «Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta mea?»” (Mat. 22,42 – 44).
Iată, „Domn” şi „Domn”. Vrei să pricepi de ce Scriptura zice Dumnezeu şi Dumnezeu atunci când vorbeşte despre Tatăl şi Fiul – şi aceasta în unul şi acelaşi loc? Ascultă-i şi pe David profetul şi pe apos¬tolul Pavel când au dorit să ne lămurească tocmai în privinţa acestui lucru:

„Tronul tău, Dumnezeule, în veacul veacului, toiag de dreptate toiagul împărăţiei tale. Iubit-ai dreptatea şi ai urât fărădelegea: pentru aceasta te-a uns pe tine Dumnezeu, Dumnezeul tău, cu untdelemnul bucuriei, mai mult decât pe părtaşii tăi” (Ps. 44, 7 -8).

Iar Pavel a adus şi acum această mărturie, spunând că:
„Despre îngerii săi zice: «Cel ce face pe îngerii săi duhuri», iar către Fiul: «Tronul tău, Dumnezeule, în veacul veacului» (Evr. 1, 7-8).

Pentru care motiv, la urma urmei, are să se spună, Tatăl a fost numit Dumnezeu, iar Fiul Domn? Acest lucru nu s-a petrecut fără vreun rost anume şi la întâmplare, ci fiindcă scrierea în întregul ei era destinată elenilor atinşi de boala politeismului. Şi pentru ca ei să nu spună că noi, în timp ce îi acuzăm că vorbesc despre mai mulţi dumnezei şi mai mulţi domni, cădem la rându-ne în greşeala pe care le-o imputăm, câtă vreme am vorbi şi noi despre dumne¬zei, nu despre un Dumnezeu, din acest motiv s-a coborât Pavel la nivelul slăbiciunii lor şi a dat un alt nume Fiului care deţine o aceeaşi putere.

Spre a dovedi că acest lucru este adevărat, să recitim cuvintele care preced acest pasaj şi veţi vedea limpede că ceea ce am spus noi nu este o simplă presupunere:

„Cât despre cele jertfite idolilor, ştim că toţi avem , cunoştinţă. Cunoştinţa însă semeţeşte, iar iubirea zideşte. Iar despre mâncarea celor jertfite idolilor, ştim că idolul nu este nimic în lume şi că nu este alt Dumnezeu decât Unul singur” (I Cor. 8,l-4).
Pricepi acum că Pavel rosteşte aceste lucruri adresându-se acelora care socoteau că există mai mulţi dumnezei?

„Căci, deşi sunt numiţi mulţi dumnezei, fie în cer, fie pe pământ, – iarăşi se luptă Pavel împotriva acelora – ca şi cum ar exista într-adevăr mai mulţi dumnezei şi mai mulţi domni – adică, vrea să spună că sunt dumnezei numai cu numele – totuşi, pentru noi, este un singur Dumnezeu, Tatăl, din care sunt toate, şi un singur Domn, Iisus Hristos, prin care sunt toate” (I Cor. 8, 5-6).

De aceea a şi adăugat „un singur”, ca ei să nu creadă că se reintroduce politeismul. Astfel, Tatăl nu a fost numit Dumnezeu unic pentru a-l înlătura pe Fiul de la dumnezeire, după cum nici Fiul nu a fost numit unic Domn pentru a-l înlătura pe Tatăl de la domnie; i-a numit în acest fel numai pentru a vin¬deca slăbiciunea acelora şi dorind să nu le ofere nici un prilej de reîntoarcere la politeism. Acesta este, de asemenea, şi motivul pentru care Fiul lui Dumnezeu nu este făcut cunoscut iudeilor prin profeţi în mod precis şi clar, ci în chip acoperit şi numai arareori.

Căci, dacă ar fi auzit iarăşi despre un Dumnezeu şi un Dumnezeu, cu siguranţă că în loc să renunţe la eroarea politeistă, boala aceasta le-ar fi revenit. De aceea, profeţii spun fără încetare de la un capăt la altul că: „Nu există decât un singur Dumnezeu şi nici un altul în afară de El”, nu pentru a-l respinge pe Fiul, nicidecum, ci din dorinţa de a vindeca slăbi-ciunea acelora şi, în acelaşi timp, pentru a-i convinge să renunţe la credinţa lor în mai mulţi dumnezei lipsiţi de existenţă.

Aşadar, când auziţi denumiri precum „unul” şi „niciunul” şi altele asemenea, să nu nesocotiţi slava Treimii, să pricepeţi, însă, prin asemenea cuvinte deosebirea acesteia faţă de fiinţa creată, aşa cum se spune şi în altă parte:

„Cine a cunoscut cugetul lui Dumnezeu?” (Rom. 11, 34; Is. 40,13).
Faptul că şi aici despre acest lucru este vorba şi nici¬decum despre faptul că Fiul şi Duhul sunt îndepăr¬taţi de la împărtăşirea cunoaşterii a fost suficient explicat în cele rostite anterior, când am adus şi mărturia în care se spune:

„Căci cine cunoaşte cele ale omului, decât duhul omului, care este în el? Aşa şi cele ale lui Dumne¬zeu, nimeni nu le-a cunoscut, decât Duhul lui Dumnezeu” (I Cor. 2,11).

Şi, din nou, Fiul care spune:
„Nimeni nu-l cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl, şi nimeni nu-l cunoaşte pe Tatăl, decât numai Fiul” (Lc. 10, 22).

Cum tot aşa se spune şi aici:
„Căci nimeni nu l-a văzut pe Tatăl, în afară de cel care este de la Tatăl; acesta l-a văzut pe Tatăl” (In. 6, 46).

Iar el a rostit aici că îl cunoaşte cu temeinicie şi a arătat în acelaşi timp şi cauza pentru care deţine această cunoaştere. Care este, aşadar, această cauză? Este aceea că îşi are fiinţa de la El. Iar faptul de a avea fiinţă de la El demonstrează, la rându-i, faptul că îl cunoaşte cu temeinicie. Tocmai de aceea îl cunoaşte limpede, fiindcă este de la El, iar semn al faptului de a fi de la El este faptul că îl cunoaşte cu precizie. Căci dacă o substanţă ar fi superioară altei substanţe nu ar mai putea fi cunoscută bine de către cea din urmă, oricât de mică ar fi distanţa dintre ele.

Ascultă, de pildă, ce spune profetul despre cât de mică este deosebirea dintre natura îngerilor şi cea omenească. După ce a spus:
„Ce este omul  că-ţi  aminteşti  de el?  Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el?”,
a adăugat:
„Micşoratu-l-ai pe el cu puţin faţă de îngeri” (Ps. 8,5-6).

Dar, cu toate că distanţa este mică, câtă vreme este pe deplin o oarecare distantă, noi nu cunoaştem cu precizie esenţa îngerilor şi chiar dacă am face mii de speculaţii, tot nu am putea-o tifla.

Dar ce vorbesc eu despre îngeri, când nici măcar esenţa sufletului nostru nu ne-o cunoaştem bine, ori, mai degrabă, nu o cunoaştem în nici un fel? Iar dacă aceia pretind că o cunosc, am să-i întreb care anume este esenţa sufletului – să fie cumva una dintre acestea:

aer, un suflu, un vânt, ori un foc? însă ei nu vor răspunde folosindu-se de vreuna dintre acestea, deoa¬rece toate sunt de natură corporală, pe când sufletul este necorporal. Aşa că ei, fără să-i cunoască pe îngeri, şi nici măcar propriile lor suflete, pretind în schimb că îl cunosc cu precizie pe Domnul şi creatorul tuturor lucrurilor. Cum ar putea, aşadar, să existe o mai mare rătăcire a mintii decât aceasta?

Dar ce vorbesc eu despre cum ar putea fi esenţa sufletului? Nu putem spune nici măcar care este modalitatea în care se află prezent în trupul nostru. Cine oare ar avea de spus ceva în privinţa unui asemenea lucru? Să fie adevărat cum că s-ar răspândi prin întreaga masă a corpului? Dar o asemenea afir¬maţie este lipsită de sens, deoarece este o modalitate de a fi proprie fiinţelor corporale. Că nu poate fi vorba despre aşa ceva în privinţa sufletului reiese limpede şi din următoarele: de fiecare dată când se întâmplă să fie amputate mâinile sau picioarele, sufle¬tul rămâne întreg, nu este mutilat cu nimic în urma ciuntirii corpului. Atunci, dacă nu se află în întreg corpul, să se afle în schimb reunit într-o anume parte a corpului? în acest caz, urmează cu necesitate ca celelalte părţi rămase să fie moarte, deoarece lucrul neînsufleţit este mort pe de-a-ntregul. însă nu se poate afirma nici aşa ceva, se poate spune în schimb că noi cunoaştem că sufletul se găseşte în corpul nostru, dar nu cunoaştem modul în care este prezent. Iar Dumnezeu nu ne-a îngăduit o asemenea cunoaş¬tere pentru ca noi să punem frâu gurii noastre, şi să ne stăpânim în şi mai mare măsură şi spre a fi convinşi să rămânem la cele de jos, să nu le iscodim şi să fim stăpâniţi de curiozitate în privinţa celor care se află dincolo de noi.

Dar, spre a nu argumenta în privinţa unor ase¬menea lucruri folosindu-ne numai de raţionamente, hai să ne întoarcem iarăşi cuvântul la Scriptură.
„Căci nimeni nu l-a văzut pe Tatăl în afara celui care este de la Dumnezeu; acesta l-a văzut pe Tatăl” (In. 6,46).

Şi ce-i cu asta?, are să se spună, căci aceste cuvinte nu au adus mărturie în nici un fel şi pentru faptul că [Fiul] deţine o cunoaştere precisă. Că fiinţele create nu îl cunosc a fost arătat limpede când s-a spus: „Căci nimeni nu l-a văzut pe Tatăl”, cum iarăşi a fost arătat vădit că Fiul îl cunoaşte: „…în afara celui care este de la Dumnezeu; acesta l-a văzut pe Tatăl”. Dar, în tot cazul, nu se arată nicăieri că îl cunoaşte cu temeinicie, întocmai cum Tatăl se cunoaşte pe sine însuşi. Căci este cu putinţă, se va spune, ca nici fiinţele create să nu-l cunoască pe Tatăl, şi,, în acelaşi timp, nici Fiul să nu deţină o înţelegere temeinică a acestuia, chiar dacă deţine o cunoaştere mai limpede decât cea a făpturilor create. E! spune, într-adevăr, că vede şi cunoaşte cine este Tatăl, în schimb, nu a afirmat nicăieri cum că l-ar cunoaşte temeinic şi în acelaşi chip în care Tatăl se cunoaşte pe sine.

Doriţi să ne convingem şi de data aceasta por¬nind de la Scripturi, şi chiar de la însuşi glasul lui Hristos? Să ascultăm, aşadar, ce le spune iudeilor:
„Precum mă cunoaşte Tatăl şi eu cunosc pe Tatăl” (In. 10,15).                    Care cunoaştere ai vrea să fie mai temeinică decât aceasta? Întreabă-l pe cel care te contrazice: este ade¬vărat că Tatăl îl cunoaşte deplin pe Fiul, câtă vreme întreaga cunoaştere pe care o deţine este deplină, de unde reiese şi că nu îi este ascuns nimic din cele care îl privesc pe Fiul, ci dimpotrivă, această cunoştinţă este perfectă? Da, se va spune. Aşadar, deoarece auzi că şi Fiul îl cunoaşte la fel pe Tatăl, precum acesta îl cunoaşte pe Fiul, nu are rost să se mai cerceteze altceva pe mai departe, de vreme ce cunoaşterea pe care o deţin este pe deplin egală.

De asemenea a arătat şi într-un alt loc aceasta, când a spus:
„Nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-l cunoaşte nimeni, decât numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere” (Mat. 11,27).

Şi descoperă nu atât cât cunoaşte el însuşi, ci atât cât ne este nouă suficient. Şi dacă Pavel face acest lucru, cu atât mai mult Hristos, fiindcă cel dintâi le-a spus propriilor săi ucenici:
„N-am putut să vă vorbesc ca unor oameni du¬hovniceşti, ci ca unora trupeşti. Ca pe nişte prunci în Hristos v-am hrănit cu lapte, nu cu bucate, căci încă nu puteaţi” (I Cor. 3,1-2).

Dar acest lucru, are să se spună, l-a rostit numai pentru corinteni. Ce ar mai fi de obiectat, dacă vom arăta că el cunoştea şi alte lucruri, pe care nici unul dintre oameni nu le-a aflat vreodată şi a murit fiind singurul cunoscător al acestora dintre toţi oamenii? Şi unde se poate găsi acest lucru? În epistola către corinteni, căci Pavel spune acolo:
„Am auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască” (II Cor. 12,4).

Dar, cu toate acestea, nu altul decât acesta, cel care atunci a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască, deţine o cunoaştere parţială şi mult inferioară celei viitoare. Căci, cel care a rostit acele cuvinte este şi cel care spune: „în parte cunoaştem şi în parte profeţim”, la care se adaugă „când eram prunc, vorbeam ca un prunc, simţeam cu un prunc, judecam ca un prunc” şi
„vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă’ (I Cor. 13, 9-12).

Şi, pornind de la acestea, ajungem să biruim întreaga lor argumentaţie potrivnică. Deoarece, de vreme ce esenţa divină este necunoscută, nu în pri¬vinţa existenţei ei, ci căutând să afli ce este, apare ca cea mai mare nebunie faptul de a-i atribui un nume. Mai mult, chiar dacă esenţa ne-ar fi fost cunoscută foarte clar, nici în acest caz nu ar fi fost cugetat să atribuim o denumire esenţei Domnului pornind de la noi înşine şi cu de la noi putere. Astfel, nici Pavel nu a îndrăznit să atribuie nume puterilor de sus, dimpotrivă, a spus:

„L-a aşezat pe Hristos mai presus decât toată începătoria şi stăpânia şi domnia şi decât tot numele ce se numeşte, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor” (Ef. 1, 20-21)

şi ne-a învăţat că există anumite nume ale puterilor pe care le vom cunoaşte atunci, fără să cuteze a le atribui alte nume în locul acelora viitoare şi fără să fie mânat de curiozitate în privinţa acelora.

Cum ar putea fi vrednici de iertare sau ce scuză vor putea avea cei care îndrăznesc asemenea lucru în privinţa esenţei Domnului? Şi cum esenţa însăşi ne este necunoscută, trebuie să le întoarcem spatele aşa cum facem cu cei ieşiţi din minţi. Chiar dacă este vă¬dit că Dumnezeu este o fiinţă nenăscută,65 în schimb, despre faptul că acesta ar fi numele propriei sale esenţe nu ne vorbeşte nici un profet, nu lasă să se înţeleagă aşa ceva nici un apostol şi nici un evan¬ghelist. Şi pe bună dreptate: cum să fi fost în stare unii, cărora esenţa însăşi le este necunoscută, să îi rostească numele?

Dar de ce vorbesc eu despre dumnezeieştile Scripturi, când evidenţa absurdităţii şi nemăsurarea nelegiuirii sunt atât de mari, astfel încât nici măcar elenii, chiar fiind departe de adevăr, nu au încercat vreodată să rostească ceva asemănător? Căci nici unul dintre ei nu a îndrăznit să propună o definiţie pentru esenţa divină şi să o închidă sub un nume unic. Dar ce vorbesc eu despre esenţa divină, când cei care au filosofat în privinţa naturii fiinţelor nema¬teriale nu au propus nici măcar în privinţa acesteia o adevărată definiţie, întrucât, în locul unei definiţii, s-au mulţumit să o descrie şi să ofere o schiţă gene¬rală într-un mod lipsit de claritate?

Care este, însă, argumentul pătrunzător de care se folosesc aceştia? Ei spun: Nu-l cunoşti, aşadar, pe cel căruia îi închini adoraţia ta? Mai curând, nici măcar nu ar trebui să răspundem la această întrebare, de vreme ce am oferit deja o demonstraţie amănun¬ţită pornind de la Scripturi în sprijinul ideii că este cu neputinţă a-l cunoaşte pe Dumnezeu în privinţa esenţei sale. Cu toate acestea, fiindcă nu le vorbim din duşmănie, ci din dorinţa de a-i îndrepta, hai să le demonstrăm că lipsa cunoaşterii nu înseamnă a nu şti care este esenţa lui Dumnezeu, dimpotrivă, tocmai pretenţia de a şti acest lucru înseamnă a fi lipsit de cunoaşterea lui Dumnezeu.

Dacă s-ar întâmpla ca doi oameni să se certe între ei cu privire la cunoaşterea întinderii cerului, unul susţinând că nu poate fi cuprinsă cu ochiul omenesc, iar celălalt pretinzând că este cu putinţă şi, pentru a realiza acest lucru, se angajează să o măsoare în între¬gime folosind pentru aceasta palma, răspunde-mi acum, despre care dintre cei doi vom spune că deţine cunoaşterea întinderii cerului – cel care pretinde că ştie câte palme măsoară ori cel care îşi recunoaşte neştiinţa? Iar dacă în privinţa cerului, cel care îi cunoaşte întinderea este mai degrabă omul care se retrage înaintea acesteia, cum să nu avem nevoie, când este vorba de Dumnezeu, de o asemenea sfială? Şi cum să nu fie atinsă, de nu se întâmplă astfel, culmea rătăcirii?

De altminteri, pentru a afla că ni se cere numai atât, să cunoaştem că Dumnezeu există, nicidecum să-i iscodim esenţa, ascultă ce spune Pavel:
„căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că el există” (Evr. 11, 6).

Tot astfel, condamnând pe cineva pentru lipsa evlaviei, nu îl condamnă pentru că nu ştie ce este Dumnezeu, ci pentru că nu ştie că Dumnezeu există:

„Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu!” (Ps. 13, 1).
Prin urmare, aşa cum acela nu devine lipsit de evlavie din pricina necunoaşterii esenţei lui Dumnezeu, ci fiindcă nu ştie că Dumnezeu există, tot astfel, pen¬tru a ajunge la evlavie, este de ajuns sa cunoşti că Dumnezeu există. Insă ei s-au străduit să construiască şi un alt argument. Care-i acesta? Zic ei66:

„Se spune că Dumnezeu este duh (In. 4, 24)”.
Prin aceste cuvinte ni se oferă, aşadar, o înfăţişare a esenţei sale, spune-mi? Şi cine va susţine aşa ceva, dacă este dintre cei care obişnuiesc să se abată ori¬cât de puţin pe la porţile dumnezeieştilor Scripturi? În acest fel, dacă s-ar urma un asemenea ra¬ţionament, Dumnezeu ar fi foc în aceeaşi măsură, deoarece, aşa cum stă scris: „Dumnezeu este duh”, stă scris şi că:
„Dumnezeul nostru este foc mistuitor” (Evr. 12,29), sau că este
„izvor de apă vie” (Ier. 2,13).

Şi nu va fi numai duh, izvor şi foc, ba încă şi suflet şi suflare de vânt şi minte omenească şi multe alte lucruri mai absurde decât acestea, căci nu este nevoie să ţinem până la capăt socoteala acestora, nici să imităm întocmai nebunia acelora, într-adevăr, prin acelaşi cuvânt, „duhul”, sunt denumite multe lucruri, de pildă, sufletul nostru, după cum spune şi Pavel:

„Să daţi pe unul ca acesta Satanei, ca duhul să se mântuiască” (I Cor. 14,15).

Se denumeşte astfel şi suflarea de vânt, după cum spune profetul:
„Cu duh puternic îi vei lovi” (Ps. 47, 6).

Se foloseşte în aceeaşi măsură şi pentru a numi darul duhovnicesc:
„Căci  Duhul însuşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru” (Rom. 8,16),

iar în alt loc:
„Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga şi cu mintea” (I Cor. 14, 15).

De asemenea, este desemnată astfel şi mânia, câtă vreme Isaia spune:
„Nu ai fost tu cel care te-ai îngrijit, cu duhul tău năprasnic, să-i duci la pieire?” (îs. 27,8).

Şi la fel este numit şi ajutorul care vine de la duhul lui Dumnezeu:
„Duhul care se află înaintea feţei noastre, Hristos Domnul” (Plâng. 4, 20).

Prin urmare, Dumnezeu va fi pentru noi toate acestea laolaltă şi va fi compus din asemenea lucruri.

Dar pentru a nu ajunge să delirăm, punând la bătaie argumente contrarii pentru nişte opinii care nu merită nici măcar aşa ceva, hai să încetăm aici cuvântul referitor la asemenea lucruri şi să ne îndreptăm cu totul către rugăciune, deoarece cu cât sunt ei mai lipsiţi de evlavie, cu atât mai mult este nevoie să ne rugăm pentru ei ca într-o bună zi să renunţe la nebunia lor. Iar prin aceasta vom face să se vadă chipul Dumnezeului nostru Mântuitor

„care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2,4).

Să nu încetăm, aşadar, să aducem rugăciuni de îndurare în favoarea lor. Căci rugăciunea este armă puternică, comoară fără fund, bogăţie care nicicând nu se risipeşte, liman ferit de furtună, pricină a liniştii; este rădăcină, izvor şi mamă a mii de lucruri bune şi întrece în putere chiar şi stăpânirea împă¬rătească. Deseori s-a văzut că atunci când purtătorul coroanei împărăteşti este cuprins de febră şi zace în pat arzând, îi vin spre ajutor medici, paji, vindecători şi generali, însă nici arta medicinii, nici prezenţa prietenilor,  nici  îngrijirea  slugilor,  nici  mulţimea leacurilor, nici luxul tratamentelor, nici abundenţa bunurilor şi nimic altceva dintre cele omeneşti nu are putere să uşureze în vreun fel povara bolii, însă, dacă ar intra cineva care este înzestrat cu dreptul de a-i vorbi lui Dumnezeu, numai să se atingă de trupul acestuia şi să facă o rugăciune curată pentru el şi va pune pe fugă întreaga boală.

Şi exact acolo unde bo¬găţia, mulţimea îngrijirilor, ştiinţa medicilor şi măreţia împărătească au fost lipsite de putere, a avut această putere rugăciunea unuia care deseori se întâmplă să fie sărac şi să se hrănească din pomană.

Când vorbesc de rugăciune, nu mă refer la simpla bolborosire plină de neglijenţă, mă refer la rugăciu¬nea făcută cu atenţie, însoţită de îndurerarea sufletului şi de freamătul cugetului. Aceasta din urmă este rugăciunea care se înalţă la cer. Întocmai cum şuvoiul apelor, câtă vreme este lăsat să se scurgă pe un câmp neted se răspândeşte pe o suprafaţă întinsă şi nu se înalţă spre cer, în schimb, când nişte mâini pricepute o supun făcând-o să se scurgă în jos prin nişte şanţuri, atunci se îndreaptă în sus mai repede decât orice săgeată, tocmai în acest mod, cugetul omenesc, când se bucură de multă uşurătate, se răspândeşte şi se pierde; însă, când este silit să se adune din pricina împrejurărilor grele, o dată ajuns în reculegere deplină, înalţă către cer rugăciuni ade¬vărate şi pline de tărie.

Şi pentru a pricepe că rugăciunile care au cele mai mari şanse de a fi ascultate sunt cele făcute în caz de strâmtorare, ascultă ce spune profetul:
„Către Domnul am strigat când eram cuprins de strâmtorare şi m-a auzit” (Ps. 119,1).

Aşadar, să ne înflăcărăm conştiinţa, să ne reculegem din pricina amintirii păcatelor noastre, să ne recule¬gem, nu pentru a rămâne închişi în sine, ci pentru a ne pregăti spre a fi ascultaţi, pentru a deveni cumpă¬taţi şi plini de vigilenţă şi, în acest fel, să ajungem să atingem cerurile însele.  Nimic  nu  pune  pe  fugă delăsarea şi indiferenta aşa cum reuşesc să o facă căinţa şi strâmtorarea, cele care adună cugetul de peste tot unde s-a risipit şi îl întorc către sine însuşi. Cel care, astfel strâmtorat, prinde a se ruga ajunge ca, în urma rugăciunii, să resimtă în sufletul său o mare desfătare. Şi, aşa cum năvala norilor întunecă aerul la început, iar apoi, după ce îşi risipesc unul altuia cristalele de gheaţă şi fac să se reverse ploaia în între¬gime, dau aerului seninătate şi strălucire, în acelaşi chip, cât timp ni se adună deznădejdea în interior, ni se întunecă judecata, însă, după ce ne despovărăm de acest zbucium prin cuvintele rugăciunii şi prin lacri¬mile care le însoţesc, revărsându-se, astfel, în afara noastră, ne pătrunde în suflet o mare strălucire, răsplata lui Dumnezeu pătrunzând în cugetul celui care se roagă precum o rază de soare.

Dar care este argumentul rece al mulţimii? Nu îndrăznesc, se spune, mă simt ruşinat, nu pot nici măcar să deschid gura. Această sfială este diavolească, cele invocate sunt pretexte ale delăsării, căci diavolul doreşte să îţi închizi porţile căii către Dumnezeu. Nu îndrăzneşti? Este în realitate o mare cutezanţă, căci este mare câştigul obţinut când te socoteşti lipsit de îndrăzneală, tot aşa cum, socotind că eşti înzestrat cu îndrăzneală, este o mare ruşine şi îţi atragi cea mai mare condamnare. Dacă ai avea parte de o mulţime de reuşite şi nu ai avea nimic rău pe conştiinţă, iar atunci te-ai socoti demn de îndrăzneală, rugăciunea ta îşi pierde în întregime puterea, în schimb, dacă ai purta asupra conştiinţei tale povara a mii de păcate, numai pentru faptul că te-ai coborât pe tine într-atât, încât te socoteşti cel din urmă dintre oameni, vei putea avea multă îndrăzneală faţă de Dumnezeu.

Cu toate acestea, trăirea smereniei nu are loc când te socoteşti păcătos, fiind păcătos. Trăirea smereniei se găseşte la cel care, deşi are în el însuşi conştiinţa că a împlinit multe şi mari fapte bune, nu îşi închipuie nimic mare în privinţa sa. Un asemenea om este cel care, urmându-l pe

Apostolul Pavel, ar putea să spună:
„Nu mă ştiu vinovat cu nimic” (I Cor. 4, 4),

iar apoi să rostească:
„dar întru aceasta nu mă îndreptăţesc”
„Iisus Hristos a venit să-i mântuiască pe cei păcă¬toşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (l Tim. l, 15).

Aceasta este trăirea smereniei: de la înălţimea la care ai ajuns prin împlinirea faptelor bune să te smereşti în cuget.

Dar, cu toate acestea, în iubirea sa negrăită de oameni, Dumnezeu nu se apropie şi nu îi primeşte la sine numai pe cei smeriţi, ci şi pe cei care îşi mărtu¬risesc fără cruţare păcatele, devenind binevoitor şi blând faţă de cei care se găsesc în această stare. Pentru a pricepe că nu este bine în nici un chip să îţi imaginezi lucruri mari despre tine, închipuie-ţi cu mintea două care: unul la care stau înjugate drep¬tatea şi orgoliul şi celălalt tras de păcat şi smerenie. Vei vedea că jugul păcatului trece înaintea dreptăţii, nu prin propria mişcare, ci prin puterea smereniei împreună cu care trage la jug, aşa cum carul dreptăţii rămâne în spate nu din pricina slăbiciunii dreptăţii, ci din cauza greutăţii şi nemăsurării orgoliului. Căci, după cum smerenia biruieşte prin marea sa putere de înălţare chiar cel mai greu păcat, şi devine prima care ajunge să se înalţe la Dumnezeu, tot astfel şi orgoliul prin marea sa greutate şi nemăsurare capătă putere şi se înstăpâneşte asupra uşurătăţii dreptăţii, trăgând-o lesne în jos.
Ca să îţi dai seama că acest car al smereniei este mai rapid decât celălalt, aminteşte-ţi de fariseu şi de vameş. Fariseul înjugase laolaltă dreptatea şi orgoliul, când spunea:

„Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, avari şi nici ca acest vameş”
(Lc. 18,11).

Câtă nebunie! Orgoliul său nu s-a mulţumit să se înalţe deasupra întregii naturi omeneşti, mai mult decât atât, l-a insultat cu un şi mai mare orgoliu pe vameşul care stătea în picioare în acel loc. Ce s-a întâmplat cu celălalt? El nu a răspuns injuriilor, nu s-a tulburat auzind acuzaţia adusă, dimpotrivă, a primit ceea ce a auzit cu înţelepciune. Şi a făcut din săgeata duşmanului său leac şi vindecare, jignirile le-a preschimbat în elogiu, acuzaţia în cunună.

Atât de frumoasă este smerenia, duce la un atât de mare câştig, astfel încât nu se lasă doborâtă de jignirile celorlalţi! Şi nici nu se tulbură înaintea nedreptăţirilor care vin din partea celor ce ne stau în preajmă. Căci pornind de la toate acestea se poate culege un mare bine şi de soi ales, aşa cum s-a petrecut cu vameşul. Primind jignirile, s-a lepădat de păcate şi, spunând: „Miluieşte-mă pe mine păcătosul”, a dobân¬dit îndreptăţirea înaintea aceluia.

Şi cuvintele au trecut înaintea faptelor, iar vorbele au biruit acţiunile. Unul şi-a pus la vedere dreptatea, postul şi zeciuiala, celălalt a rostit numai nişte vorbe spre a se lepăda de toate păcatele. Dumnezeu nu a auzit numai, vorbele, ci a privit şi la cugetul cu care le-a rostit, cuget pe care l-a găsit smerit şi tulburat, ceea ce l-a făcut să îşi reverse mila şi iubirea sa de oameni.

Dar nu spun acestea pentru a ne îndemna să păcătuim, ci pentru a ne smeri. Iar dacă un vameş, cel din urmă dintre oamenii răi, fără să se smerească, ci numai arătând o conştiinţă bună când a glăsuit despre păcatele avute şi s-a recunoscut drept ceea ce era, şi-a atras atâta bunăvoinţă din partea lui Dumnezeu, cum să nu fie încă şi mai mare ajutorul divin pentru cei care fac cele bune, fără să-şi fău¬rească o imagine măreaţă despre ei înşişi?

De aceea, vă cer, vă rog şi vă îndemn să vă mărturisiţi lui Dumnezeu fără încetare. Iar eu nu doresc să te arăt ca la teatru înaintea celor ce sunt robi laolaltă cu tine, nici nu te oblig să-ţi dezvălui păcatele înaintea oamenilor.67 Deschide-ţi conştiinţa înaintea lui Dumnezeu, arată-i rănile şi cere-i leacurile; arată-i-le nu pentru a primi reproşuri, ci pentru a primi vindecare. Căci chiar dacă le-ai păstra sub tăcere, acela le cunoaşte pe toate. Spune-i-le, aşadar, pentru a dobândi câştig. Spune-i-le lui Dumnezeu, astfel încât, lepădându-te aici de toate păcatele, să pleci acolo curat şi eliberat de greşeli, să scapi deopo¬trivă şi de o neîndurătoare mărturisire publică.

Cei trei tineri fuseseră aruncaţi în cuptor şi îşi dă¬dură sufletul pentru mărturisirea credinţei în Domnul, dar chiar şi după dobândirea unor atât de mari şi atât de multe merite, ei spun:

„Nu ne este îngăduit să deschidem gura. Am devenit pricină de ruşine şi ocară pentru robii tăi şi pentru cei ce te slăvesc” (Dan. 3,3).

Pentru ce îndrăzniţi voi să deschideţi gura? Tocmai pentru a spune aceasta, că, după cum stă scris, nu ne este îngăduit să deschidem gura şi putem să câşti¬găm astfel bunăvoinţa Domnului.

Puterea rugăciunii a întrecut puterea focului, a ţinut în frâu furia leilor, a destrămat războaie, a oprit lupte, a făcut să dispară furtuni, a alungat demoni, a deschis porţile cerului, a tăiat legăturile morţii, a pus pe fugă boli, a risipit defăimări, a ţinut în loc tulbu¬rarea cetăţilor, a făcut să dispară nenorocirile venite de sus şi cele provocate de om, într-un cuvânt, rugă¬ciunea a risipit tot ceea ce ne poate înspăimânta. Iar când vorbesc de rugăciune, nu mă refer la simpla rostire a rugăciunii, ci la acea rugăciune care izvo¬răşte din adâncul cugetului. Aşa cum, chiar de se vor abate asupră-le mii de vânturi potrivnice, copacii ale căror rădăcini sunt întinse în adâncime nu se frâng, nici nu sunt doborâţi, fiindcă rădăcinile le sunt înfipte cu străşnicie în adâncul pământului, întocmai în ace¬laşi chip se întâmplă şi cu rugăciunile care se înalţă de jos, din adâncul cugetului: înrădăcinate temeinic, se vor înălţa către cer şi nici o judecată potrivnică nu le abate din drum. De aceea a spus şi profetul:
„Din adâncuri strigat-am către tine, Doamne” (Ps. 129,1).

Nu vă spun aceste lucruri numai pentru a vă auzi aplaudând, ci pentru ca voi să vă dezvăluiţi încân¬tarea prin fapte. Dacă atunci când îţi arăţi înaintea oamenilor propriile nenorociri şi te plângi de neferi¬cirile care te încearcă, resimţi o oarecare alinare a durerilor, ca şi cum ai ajunge prin mijlocirea cu¬vântului să răsufli de uşurare, cu atât mai mult, când îl faci pe Domnul tău părtaş la suferinţele sufletului tău, primeşti în schimb o anumită stare de bucurie şi multă alinare. Oamenii îndură deseori cu greutate pe cel care li se plânge şi li se tânguie, drept care se îndepărtează şi îl resping, însă Dumnezeu nu face la fel; dimpotrivă, urmăreşte să i te afli în apropiere şi te atrage la sine, chiar dacă îi împărtăşeşti nefericirile tale de dimineaţă până seara, ba încă cu atât mai mult te iubeşte atunci şi se apleacă către rugăminţile tale.

Tocmai acesta este lucrul pe care l-a dezvăluit însuşi Hristos când spunea:

„Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi odihni pe voi” (Mat. 11, 28).

Ne cheamă, să nu refuzăm să-l ascultăm; ne trage la el, să nu fugim; chiar de-am avea mii de păcate, să ştim că atunci cu atât mai mult trebuie să alergăm către el. Căci pe cei care se află în asemenea stare îi cheamă: „Căci nu am venit să-i chem pe cei drepţi spune el – ci pe cei păcătoşi, pentru ca ei să se pocăiască”. Iar aici este vorba despre cei împovăraţi,
cei suferinzi, despre cei îngenuncheaţi din pricina mulţimii păcatelor lor. Acesta este şi motivul pentru care este numit Dumnezeul mângâierii şi Dumnezeul milostivirilor (cf. II Cor. 1,8), fiindcă această lucrare a sa nu are sfârşit, neîncetat le dă mângâiere şi încura¬jare celor îndureraţi şi celor pătrunşi de strâmtorare, chiar dacă aceştia au mii de păcate.

Numai să i ne încredinţăm, numai să alergăm că¬tre el şi să nu renunţăm. Vom cunoaşte prin această experienţă adevărul celor spuse şi nimic din tot ceea ce există nu ne va putea pricinui suferinţă, cu con¬diţia ca rugăciunea să ne fie stăruitoare şi profundă. Atunci, printr-o asemenea rugăciune, vom da la o par¬te orice s-ar întâmpla să năpustească asupra noastră.

Şi ce-i de mirare în faptul că puterea rugăciunii înlătură nenorocirile care se abat asupra omului, câtă vreme se vede cum rugăciunea destramă cu uşurinţă natura păcatului şi o face să dispară? Aşadar, pentru a ne petrece viaţa prezentă cu bine, pentru a reuşi să fugim din calea tuturor păcatelor care ne încearcă, şi pentru a păşi cu încredere înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, să ne pregătim neîncetat acest leac, la prepararea căruia sunt folosite deopotrivă lacrimile, străduinţa, grija şi tăria sufletească, în acest fel, ne vom bucura neîncetat de sănătate şi vom dobândi bunurile viitoare, cele pe care fie ca noi toţi să le dobândim, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, dimpreună cu care fie mărit Tatăl şi Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.