Despre învierea morţilor

SF. IOAN HRISOSTOM – Despre învierea morţilor


În româneşte de Pr. D. FECIORU
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române
BUCUREŞTI, 1943

Când unii oameni văd pe cei buni, pe cei cu viaţa curată şi pe cei cari trăiesc în dreptate, sugrumaţi de sărăcie, ameninţaţi, huliţi, abia câştigându-şi hrana de toate zilele, iar adesea măcinaţi şi de boale lungi şi grele şi fără nici un sprijin, iar pe înşelători, pe păcătoşi şi pe cei răi, înconjuraţi de bogăţie, desfătându-se, îmbrăcaţi cu haine scumpe, având mulţime de slugi şi bucurându-se de slujbe înalte, atunci aceşti oameni hulesc purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi spun: „Unde este purtarea de grijă a lui Dumnezeu? Unde este judecata cea dreaptă? Pentru ce omul cu viaţă curată şi drept este nenorocit, iar cel rău şi stricat, plin de toate bunătăţile? Pentru ce unul e invidiat, iar altul dispreţuit? Pentru ce unul se bucură de atâta fericire, iar altul este sărac şi lovit de cele mai mari nenorociri?”

Omul care se îndoieşte de viaţa viitoare, nu va putea da răspuns acestor întrebări; acela, însă, care crede în Înviere, va înlătura cu uşurinţă această hulă şi va spune celor răzvrătiţi unele ca acestea: „încetaţi de a ascuţi limba voastră împotriva lui Dumnezeu, Creatorul vostru! Faptele noastre nu se mărginesc la viaţa de aici, ci ne grăbim spre o altă viaţă cu mult mai lungă, sau mai bine zis, spre una fără de sfârşit. Acolo, săracul, care trăeşte în dreptate, va primi răsplata nevoinţelor sale, iar desfrânatul şi înşelătorul va fi pedepsit pentru răutatea Iui”.

În adevăr, viaţa de aici este o luptă, un loc de încercare, un stadion, iar viaţa viitoare este răsplata, cununa, premiile. După cum un atlet trebue să lupte în arenă cu sudoare, praf, zăpuşeală, nervi şi nevoinţe, tot astfel şi cel drept trebue să sufere aici multe şi să le rabde pe toate cu bărbăţie, dacă vrea să primească dincolo cunună strălucitoare.

Iar dacă unii se turbură din pricina stării înfloritoare în care trăesc cei răi să se gândească la următorul fapt: tâlharii, înşelătorii, ucigaşii şi hoţii, înainte de a fi duşi înaintea tribunalului, trăiesc în cel mai mare belşug, căci îşi fac nenorocirile străine, propria lor bună stare; când însă sunt judecaţi, ei sunt pedepsiţi pentru toate acestea. Tot astfel şi oamenii stricaţi, cei cari întind mese bogate, cei cari păşesc cu mândrie pe stradă cei cari sfâşie pe săraci, când Unul-Născut, Fiul lui Dumnezeu, va veni cu îngerii Lui, când va sta pe scaunul Său de judecată şi va aduce înaintea Sa pe toate neamurile pământului, şi când ei vor fi aduşi goi şi despuiaţi de toată strălucirea lor, fără să aibă vreun apărător sau ocrotitor, atunci vor fi aruncaţi fără nici o milă în râurile cele de foc.

Prin urmare, nu ferici pe aceştia din pricina belşugului în care trăesc aici pe pământ, ci lăcrimează din pricina pedepsei ce va să fie; nu-i plânge nici pe cel drept pentru sărăcia sa ci fericeşte-l pentru bogăţia viitoare a bunurilor din care va avea parte şi înrădăcinează în sufletul tău aceasta dovadă despre înviere; dacă eşti, drept, să cauţi să fii şi mai încercat dându-ţi şi mai mult osteneala pentru nădejdea cea mare a Învierii; iar dacă eşti rău depărtează-te de răutate, curăţindu-te de aceasta prin frica pedepsei ce va să fie.

Dar poate va zice cineva: „Pe acestea le trăim, încercându-le în viaţa de aici, pe celelalte, însă, le nădăjduim; acestea sunt vădite, pe când acelea nu se văd şi sânt departe de noi”.

Chiar dacă nu se văd, sunt totuşi mai vădite decât cele care se văd. Dar pentru ce spun: mai vădite? Pe acelea poţi să le vezi mai bine decât pe acestea. Acestea trec, dar acelea rămân. Pentru aceasta Apostolul spune: “Deoarece noi n-avem în vedere pe cele ce se văd, ci pe cele ce nu se văd, fiindcă cele ce se văd sânt vremelnice, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice” (II Corinteni 4, 18).

Dacă ai spune: „Cum voi putea să văd pe cele nevăzute, când pe cele care sânt de faţă nu pot să le văd”, voi încerca să-ţi dovedesc aceasta chiar din cele pământeşti.

În adevăr, nimeni n-ar putea dobândi bunurile acestea trecătoare din lume, dacă n’ar vedea pe cele nevăzute înaintea celor văzute.

De pildă: negustorul, care face negoţ pe mare, suferă multe necazuri:   furtuni, furia valurilor, naufragii, mii de greutăţi. După necazuri, însă, se bucură de bogăţia sa, căci vinde mărfurile şi face frumoasă afacere. Totuşi, mai întâi necazurile şi apoi mărfurile. Marea şi valurile se văd de cel care iese din port, negustoria însă nu, căci încă o nădăjduieşte. Cu toate acestea, dacă nu s’ar uita la cea nevăzută şi care nu-i de faţă, ci numai o nădăjduieşte, nu s’ar apropia de cele prezente, care se văd.

Tot astfel şi plugarul; înjugă boii, scoate plugul, taie brazdă adâncă, aruncă seminţele, cheltuieşte tot ce are, suferă arşiţa, ploile şi alte multe neajunsuri, iar după acestea aşteaptă să vadă câmpurile înverzite şi aria plină. Şi aici mai întâi osteneala şi apoi răsplata; iar răsplata este nevăzută, pe când oboseala văzută şi arătată. Una se nădăjdueşte, iar alta este de faţă. Totuşi, dacă plugarul nu s’ar uita mai întâi la răsplata cea nevăzută ochilor trupului, nu numai că nu va înjuga boii, nu va scoate plugul şi nu va arunca seminţe, dar nici nu se va mişca de acasă, vreodată pentru această treabă.

Prin urmare nu este oare fără judecată ca în lucrurile vieţii să cauţi pe cele nearătate înaintea celor arătate, să suferi oboseli înaintea răsplatei, să suferi întâi pe cele grele şi apoi să aştepţi pe cele de folos, iar cu privire la Dumnezeu, cu privire la înviere să te îndoieşti şi să ceri răsplăţi înaintea ostenelei, să te   arăţi deci mai mic la suflet decât plugarul şi negustorul?

Dar şi în altă privinţă ne arătăm mai răi decît ei. Cum? Aceia deşi n’au încredere deplină în ce priveşte izbutirea întreprinderii lor, cu toate acestea nu dau îndărăt în faţa ostenelilor.

Tu, însă, cu toate că ai un chezaş vrednic de credinţă, pe Dumnezeu, totuşi nu iei pildă din răbdarea acelora. Plugarul adeseori, după ce a aruncat sămânţa, a lucrat pământul şi a văzut înverzite câmpurile însămânţate, dacă vine grindina, sau neghina, sau lăcustele, a pierdut răsplata ostenelilor sale şi după multe sudori se întoarce acasă cu mânile goale.

Tot astfel îşi negustorul, după ce a călătorit mult pe mare, aducând corabia plină, de multe ori, chiar lângă port, dacă bate vânt puternic şi o loveşte de stânci, abia scapă cu trupul gol. Îndeobşte vorbind, în viaţă se pot întâmpla la sfârşit asemenea nenorociri. Dar în credinţele tale creştineşti nu este aşa, ci cel care a suferit multe osteneli, care a semănat evlavia, care a luptat, îşi ajunge scopul.

În adevăr, Dumnezeu n-a îngăduit nici schimbării vremurilor, nici furiei vânturilor să nimicească răsplata acestor osteneli, pentru că ele sunt depuse în ceruri, în vistierii nefurate.

Să nu-mi spui, aşa dar, că cele viitoare sânt nevăzute, căci dacă cercetezi bine ele sânt mai văzute decât cele pe care le ţinem în mâni. Ele îşi iau sborul şi se duc înainte de a se statornici; schimbările sânt grabnice, iar stăpânirea lor necredincioasă. Aceasta şi despre bogăţie şi despre slavă şi despre dregătorii şi despre frumuseţea trupului şi laolaltă despre toate cele ale vieţii. De aceea şi proorocul bătându-şi joc de cei cari trăiesc în plăceri, cari se înnebunesc după bani şi după lux, zice: „Ei le socoteau pe acestea ca unele ce stau şi nu fug” (Amos VI, 5).

După cum nu este cu putinţă să prinzi umbra, tot astfel nici lucrurile vieţii   pământeşti; unele pier la sfârşit, iar altele se pierd înainte de sfârşit, mai uşor decât şivoiul. Cele viitoare însă nu sânt aşa; nu se schimbă, nu îmbătrânesc, ci înfloresc necontenit şi rămân cu aceeaşi frumoasă înfăţişare. Încât dacă trebue să numim lucrurile din lumea aceasta nevăzute şi neînvederate, trebue să le numim şi necredincioase, căci nu rămân la cei cari le iau, ci schimbă stăpânii, sar în fiecare zi de la unul la altul.

Nu-mi spune: „Cum poate să învieze iarăşi trupul şi să ajungă nestricăcios ?

Când lucrează puterea Iui Dumnezeu, întrebarea: „Cum”, să nu se pună!

Dar pentru ce vorbesc de Dumnezeu? Pentru că Dumnezeu te-a făcut să fii un creator al învierii, prin ceea ce se întâmplă cu seminţele. Seminţele, dacă n’ar muri mai întâi şi n’ar putrezi şi nu s’ar strica, n’ar da naştere la spic. După cum acolo văzând sămânţa putrezită şi desfăcută, nu te îndoieşti cu privire la înviere, ci-ţi dă prin asta cea mai mare dovadă—căci dacă nu s’ar putrezi şi strica, nici n’ar învia—tot astfel socoteşte şi cu privire la trupul tău; atunci când vezi stricăciunea, cugetă mai cu seamă la înviere.

Gândeşte-te apoi cum te-a făcut Dumnezeu la început şi nu te îndoi despre înviere.

N’a luat pământ şi te-a plăsmuit?

Oare ce este mai greu: să facă din pământ cărnuri, vine, fibre, nervi, artere, organele trupului şi celelalte mădulare, ochii, urechile, nasul, picioarele şi mânile, să pună în fiecare din acestea lucrarea lor proprie şi obştească, sau să facă nemuritoare cele făcute stricăcioase ?

Nu vezi că pământul este la fel, iar trupul diferit şi în multe feluri?

Dar pentru ce să vorbim despre trupuri? Spune-mi cum a făcut puterile cele mari, cetele îngerilor, arhanghelii şi cetele mai mari decât ajcestea? N’aş putea spune în ce fel, dar Lui I-a fost deajuns să voiască numai. Apoi Cel care a făcut atât de multe oştiri netrupeşti, nu poate să reînoiască iarăşi trupul stricat al omului şi să-l ridice la o mai mare vrednicie?

Şi cine este atât de nesimţit ca să se îndoiască de aceste bunuri şi să tăgăduiască învierea? Căci dacă nu înviază trupul, nu înviază nici omul. Căci omul nu este numai suflet, ci suflet şi trup.

Aşadar dacă înviază sufletul, omul înviază pe jumătate şi nu întreg. De altfel drept vorbind, nu se poate vorbi de învierea sufletului, căci înviază numai ceea ce a căzut şi s’a desfăcut, şi nu se desface sufletul, ci trupul.

Pentru deplina noastră încredinţare ne este deajuns puterea Creatorului.Dar dacă este cineva mai slab şi voieşte să primească o altă dovadă şi o chezăşie a învierii viitoare, apoi şi aceasta cu multă îmbelşugare a dat-o Dumnezeu, trimiţând din belşug harul Duhului. Pentru aceasta şi Pavel, făcând vrednică de credinţă dogma învierii prin învierea lui Hristos şi prin faptul că Dumnezeu este creator, adaogă şi dovada că Dumnezeu ne-a dat si arvună, nu de bani, nici de aur, nici argint, ci arvuna Duhului (II Corinteni V, 5); iar arvuna este o parte a întregului şi o încredinţare pentru întreg.

După cum în învoieli, cel care a primit arvuna este încredinţat că va primi întregul, tot astfel şi tu, luând arvuna, adică harismele Duhului, nu te îndoi cu privire la bunurile depuse.

Cel care înviază morţii, Cel care vindecă pe orbi, Cel care alungă dracii, Cel care curăţă pe leproşi, Cel care vindecă boalele, Cel care poate atât de multe şi atât de felurite Iucruri într’un trup şubred şi muritor, de ce iertare va avea parte de se îndoieşte de înviere?

Dacă ar spune cineva: „Noi nu vedem întâmplându-se acum aceste semne şi nici nu vem o atât de mare putere”, aş spune : Nu este nici o deosebire dacă acestea se întâmplă acum ori s’au întâmplat mai de mult. Că mai înainte s-au făcut semne de apostoli, o mărturisesc bisericile lumii întregi.

Cei neînvăţaţi, săraci, sărmani şi simpli n’ar fi stăpânit lumea, dacă n’ar fi avut ajutorul semnelor. Dar nici tu n’ai fost lipsit de harul Duhului; încă şi acum rămân multe simboale ale darului aceluia, cu mult mai mari şi mai minunate  decât cele arătate. Nu este oare acelaş lucru a învia un trup, care a murit, cu a scăpa de pieire un suflet mort din pricina păcatelor, lucru săvârşit prin botez?

Nu este oare acelaş lucru a alunga boalele trupului cu a arunca povara păcatelor?

Nu este oare acelaş lucru a reda ochilor lumina cu a lumina un suflet întunecat? Căci de n’ar fi şi acum arvuna Duhului, n’ar fi botezul, n’ar fi iertarea păcatelor, n’ar fi dreptate şi sfinţenie, n’am primi înfierea, nu ne-am bucura de taine; Trupul şi Sângele tainic nu s’ar face niciodată fără harul Duhului.

N’am avea preoţi, căci nici n’ar fi fost cu putinţă aceste hirotonii fără acea pogorîre a Duhului. Şi s’ar putea numi şi alte simboale ale Duhului. Aşadar şi tu având arvuna Duhului, ai pus pe fugă moartea sufletului, orbirea gândurilor şi ai desbrăcat viaţa necurată.

Să nu ne îndoim deci cu privire la cele viitoare, odată ce am primit asemenea chezăşii, ci, culegând de pretutindeni dovezi despre înviere, să arătăm viaţă vrednică de aceste dogme, ca să avem parte şi de bunurile nemişcătoare, care depăşesc orice cuvânt şi minte omenească. Amin.