CUVÎNT DESPRE RUGĂCIUNE

Din Revista „ Ortodoxia” 3/ 1983

CUVÎNT DESPRE RUGĂCIUNE
de SFÎNTUL IOAN GURĂ DE AUR
Migne 50, 779-786
Traducere de Pr. D. FECIORU

Toată lumea ştie că rugăciunea este începutul oricărui bine şi pricina mîntuirii şi a vieţii veşnice. Cu toate astea socot că trebuie neapărat să vorbesc după putere despre rugăciune, pentru ca pe cei ce obişnuiesc să trăiască în rugăciune şi sînt cu luare aminte la slujba lui Dumnezeu, cuvîntul meu să-i facă mai sîrguincioşi, iar pe cei care trăiesc în trîndăvie, care-şi lasă sufletul pustiu de rugăciune, să cunoască paguba ce-au avut-o pînă acum şi să nu se mai lipsească pentru restul vieţii de mîntuire.

Deci, chiar de la început, putem spune că cel mai mare bun al rugăciunii este acela că tot omul care se roagă stă de vorbă cu Dumnezeu; şi ştie bine orice om, ce lucru mare este, ca om fiind, să vorbeşti cu Dumnezeu ; dar ca să înfăţişeze prin cuvînt cinstea aceasta, nimeni nu poate.

Cinstea aceasta depăşeşte chiar strălucita dregătorie a îngerilor , îngerii ştiu asta bine, că după cum se spune în profeţi, toţi îngerii aduc cu multă frică Stăpînului cîntări şi slujbe ; îşi acoperă feţele şi picioarele cu multă evlavie, iar prin zborul şi prin neputinţa lor de a rămîne liniştiţi îşi arată frica lor mare.

Socot că prin asta ne învaţă să uităm în vremea rugăciunii că sîntem oameni; prinşi de rîvnă şi de frică să nu mai vedem nimic din cele de pe pămînt, să socotim că stăm în mijlocul îngerilor şi săvîrşim aceeaşi slujbă ca şi ei. În celelalte privinţe ne deosebim mult de îngeri; ne deosebim în ce priveşte firea, felul de viaţă, înţelepciunea, priceperea, şi în orice altceva ai mai putea spune ; în rugăciune, însă, facem o lucrare comună, şi îngerii şi oamenii.

Cînd e vorba de rugăciune nu este deosebire între firea îngerească şi firea omenescă. Rugăciunea te deosebeşte de animale, rugăciunea te alătură de îngeri. Dacă te străduieşti să-ţi petreci toată viaţa în rugăciune şi în slujirea lui Dumnezeu, ai trecut îndată la o vieţuire îngerească, ai trecut la viaţa, cinstea, nobleţea, înţelepciunea şi priceperea îngerească.

Poate fi, oare, sfinţenie mai mare decît a altora ce stau de vorbă cu Dumnezeu ?

Poate fi, oare, cineva mai drept, mai bun şi mai înţelept! Dacă cei care vorbesc cu oamenii înţelepţi, ajung iute de se aseamănă în înţelepciune cu aceia, în urma deselor convorbiri cu ei, ce se cuvine să spunem de cei care vorbesc cu Dumnezeu şi se roagă Lui ?

De cîtă înţelepciune, de cîtă virtute, de cîtă pricepere, de cîtă frumuseţe morală, de cîtă cuminţenie, de cîtă bunăcuviinţă în moravuri nu se umple sufletul lor în urma rugăciunii şi rugăminţii lor !

Deci nu păcătuieşti de spui că rugăciunea este pricina oricărei virtuţi şi dreptăţi.

Nici un gînd sau faptă, care duce la dreapta credinţă, nu poate intra în suflet fără ajutorul rugăciunii şi slujirii lui Dumnezeu. După cum un oraş, care nu-i înconjurat cu ziduri cade uşor în mîna duşmanilor, pentru că-i lipseşte zidul care să-i împiedice, tot aşa şi sufletul, care nu-i îngrădit cu rugăciuni este supus uşor de diavol şi umplut lesne cu orice păcat.

Mai întîi, diavolul nu îndrăzneşte să se apropie, cînd vede că sufletul e întărit cu rugăciuni ; se teme de tăria şi puterea pe care i-o dau rugăciunile, care-l hrănesc mai bine de cum hrănesc mîncărurile trupul ; apoi, cei care se roagă cu rîvnă nu pot să facă o faptă nevrednică de rugăciune, ci ruşinîndu-se de Dumnezeu, cu Care nu de mult vorbiseră, îndepărtează iute toată uneltirea vicleanului ; ei singuri se gîndesc ce rău mare este ca, după ce ai vorbit nu de mult cu Dumnezeu şi L-ai rugat să-ţi dea viaţă curată şi sfîntă, să te îndrepţi îndată spre diavol, să primeşti în suflet plăcerile ruşinoase, să laşi pe diavol să intre în sufletul pe care de curînd l-a cercetat Dumnezeu şi să îngădui dracilor să pătrundă în sufletele faţă de care harul Duhului şi-a arătat marea sa iubire de oameni şi purtarea sa de grijă.

Şi ascultă acum ! Este cu neputinţă omului să stea de vorbă cu Dumnezeu fără lucrarea Duhului ; harul trebuie să fie de faţă, să ne ajute în sfintele noastre nevoinţe; şi aşa să intre, să ne plece genunchele noastre, să ne rugăm şi să cerem.

Pentru că a sta de vorbă cu Dumnezeu e mai mult decît a sta de vorbă cu oamenii; de aceea trebuie să vină harul Duhului ca să ne întărească, să ne dea îndrăznire, şi să ne arate cît e de mare cinstea de a sta de vorbă cu Dumnezeu.

Deci, ştiind că şi vorbeşti cu Dumnezeu, şi că şi primeşti lucrarea Duhului cînd stai de vorbă cu Dumnezeu, n-ai să mai laşi să intre diavolul în sufletul, pe care ţi l-a sfinţit Duhul. După cum cei care au vorbit cu împăratul nu mai vor să stea de vorbă cu cerşetorii şi cu oamenii fără căpătîi după ce s-au bucurat de cuvintele dulci ale împăratului şi de cinstea ce li s-a făcut, tot aşa şi cel care a vorbit cu Dumnezeu şi s-a rugat Lui, nu va mai vrea să stea de vorbă cu cel viclean, cu cel necredincios. Într-adevăr, cu dracii vorbeşte cel ce slujeşte plăcerilor şi pe urmele nebuniei lor calcă, după cum omul cu viaţa curată, omul care face dreptatea, stă de vorbă cu îngerii şi calcă pe urma strălucitei lor dregătorii.

Mi se pare că dacă cineva ar spune că rugăciunile sînt nervii sufletului, ar spune adevărul. După cum datorită nervilor, trupul se menţine, aleargă, stă drept, trăieşte şi stă strîns unit, iar dacă tai nervii strici toată armonia trupului, tot aşa şi sufletele, datorită sfintelor rugăciuni îşi păstrează armonia lor, se menţin şi aleargă cu uşurinţă pe calea bunei credinţe.

Dacă te lipseşti de rugăciune, faci la fel ca şi cum ai scoate un peşte din apă. După cum pentru peşte apa este viaţa lui, tot aşa pentru tine, rugăciunea. Cu ajutorul rugăciunii poţi să zbori, poţi să te urci la ceruri şi să te apropii de Dumnezeu.

Cele ce-am spus sînt îndestulătoare să-şi arate puterea sfintei rugăciuni ; dar poate că e mai bine să mergem la dumnezeieştile Scripturi, ca să cunoaştem din cuvintele lui Hristos bogăţia pe care rugăciunea o agoniseşte pentru cei ce voiesc să se îndeletnicească cu ea.

«Le spunea, zice Evanghelia, şi pildă, că trebuie să se roage totdeauna : într-o cetate era un judecător, care de Dumnezeu nu se temea şi de om nu se ruşina. Şi era şi o văduvă in cetatea aceea şi venea la dinsul zicînd: «Izbăveşte-mă de pirîşul meu !». Şi n-a vrut multă vreme. Iar după aceea a zis intru sine : «Deşi de Dumnezeu nu mă tem şi de om nu mă ruşinez, dar pentru că îmi face supărare văduva aceasta, o voi izbăvi pe ea, ca nu pînă in sfîrşit venind să mă supere». Şi a zis Domnul: «Auziţi ce grăieşte judecătorul cel nedrept ? Oare Dumnezeu nu va face izbăvire aleşilor Săi, care strigă către Dînsul ziua şi noaptea şi îndelung îi rabdă pe dînşii ? Zic vouă, că le va face lor izbăvire degrab» (Luca 18, 1-8).

Să cunoaştem, fraţilor, înţelepciunea cea ascunsă în cuvintele Duhului, cercetînd-o după puterea noastră, nu cîtă este ea, ci cît putem noi. Cei care-şi fac viaţa pe mare coboară în adîncul mării şi aduc celor de pe uscat pietre de mare preţ; şi eu, cercetînd noianul dumnezeieştilor Scripturi, m-am coborît, pe cît am putut, în adîncul înţelepciunii celei duhovniceşti, ca să vă aduc comoară bună, care împodobeşte mai bine sufletele decît coroanele cele bătute cu pietre capetele -împăraţilor. Frumuseţea coroanelor împărăteşti se potriveşte numai vieţii de aici ; dar cel care-şi încununează sufletul cu cuvintele Duhului, îşi petrece acum timpul în toată siguranţa, iar după sfîrşitul vieţii se apropie cu îndrăznire, plin de virtute şi lipsit de orice păcat, de scaunul de judecată al lui Hristos.

Ce comoară v-am adus, dar, din adîncul Scripturilor ? Asta nu înseamnă că am atins adîncul înţelepciunii, ci că m-am coborît atît cît am putut ! Hristos vrînd să ne facă să ne rugăm şi vrînd să ne înfăţişeze folosul ce-l aduce rugăciunea în sufletele noastre, vorbeşte de un judecător rău şi încăpăţînat, care aruncase din ochi toată ruşinea,- iar din suflet izgonise teama de Dumnezeu. Şi doar ar fi fost de ajuns să ne fi înfăţişat chipul unui judecător drept şi milostiv şi să fi pus în comparaţie dreptatea aceluia cu iubirea de oameni a lui Dumnezeu, ca să arate puterea rugăciunii.

Că dacă un om bun şi blînd primeşte cu bunăvoinţă pe cei care i se roagă, cu mult mai mult Dumnezeu, a Cărui mare bunătate depăşeşte nu numai mintea noastră, ci chiar pe a îngerilor !

Ar fi fost de ajuns, după cum am spus, să ne fi înfăţişat chipul unui judecător drept; dar aşa ne dă ca pildă un judecător crud, necredincios şi urîtor de oameni; acesta, nemilos faţă de ceilalţi oameni, dar bun şi blînd faţă de cei ce se roagă de el cu stăruinţă, ca să cunoşti că orice rugăminte atrage uşor spre milă şi îndurare chiar pe oamenii răi.

De ce a făcut asta Hristos? Ca să cunoască toţi puterea rugăciunii ! De aceea, după ce duce pe văduvă înaintea celui mai rău dintre judecători şi după ce-l arată iubitor de oameni împotriva firii sale, mută cuvîntul de la judecătorul cel rău la Tatăl Său, la Cel bun, Cel blînd, Cel binevoitor, Cel iubitor de oameni, Cel ce trece cu vederea fărădelegile, Cel ce iartă multe păcate, Cel ce-i hulit în fiecare zi şi rabdă, Cel Care suferă să vadă pe draci cinstiţi, pe El ocărît, iar pe Fiul Său hulit cu mii şi mii de hule, spuse şi nespuse.

Deci, nu ne va milui El degrab, cu toate că-i hulit şi rabdă cu blîndeţe, dacă ne vede că ne închinăm Lui cu frica cuvenită? «Auziţi, spune El, ce zice judecătorul cel nedrept: «Chiar dacă de Dumnezeu nu mă tem şi de om nu mă ruşinez, dar pentru că îmi face supărare văduva aceasta, o voi izbăvi pe ea». Ce spui? Ce n-a putut frica, aceea a putut rugăciunea? Nici ameninţarea, nici aşteptarea pedepsei nu l-a făcut pe acest om să facă dreptate; văduva, însă, cu rugăciunea ei, a îmblînzit fiara.

Ce se cuvine să presupunem, oare, de iubitorul de oameni Dumnezeu, dacă pe un om atît de crud l-a îmblînzit văduva rugîndu-se lui ?

Cîtă bunătate, cîtă iubire de oameni nu ne va arăta Dumnezeu, El, Care vrea să miluiască pururea şi să nu pedepsească niciodată, El, Care din pricina marii Lui iubiri de oameni ne ameninţă cu pedepse şi ne cinsteşte cu mari cinstiri, pentru ca nădejdea cinstirii să ne îndemne la virtute, iar frica să ne împiedice de la răutăţi!

Nu pot să-mi desprind mintea de judecătorul cel nedrept pentru că văd în bunătatea lui cea împotriva firii sale iubirea de oameni cea nespusă a lui Dumnezeu.

Dacă omul, care niciodată n-a vrut să facă vreun bine, s-a schimbat dintr-o dată şi a miluit pe văduva ce se ruga de el, cîtă purtare de grijă nu ne vor aduce din cer rugăciunile noastre ?

Poţi cunoaşte tăria şi puterea sfintelor rugăciuni, dacă te uiţi şi vezi mulţimea de bunătăţi primite în fiecare zi şi ceas de cei ce se roagă lui Dumnezeu pururea. Cine nu ştie că Dumnezeu dăruieşte tuturor oamenilor, fără deosebire, şi drepţilor şi păcătoşilor, din pricina marii Lui iubiri de oameni, ce-o are pentru noi, şi lumina soarelui şi a stelelor şi a lunii, buna întocmire a văzduhului, hrană de tot felul, bogăţie, viaţă şi mii şi mii de bunătăţi ?(Matei 5, 45)

Dacă pe cei care nu-L roagă, nici nu-i cer, aşa îi miluieşte şi-i mîngîe în fiecare zi, cîte bunătăţi nu va dărui celor ce-şi petrec toată viaţa în rugăciuni şi cereri ?

Haide să vă spun cîtor din drepţi le-a dat să mîntuie cu rugăciunile lor şi neamuri şi oraşe şi lumea toată. Iar cînd vorbesc de rugăciune, primul vrednic de pomenire este Pavel.

Pavel care nu se mai sătura de a-I sluji lui Dumnezeu, Pavel, tatăl obştesc, Pavel, străbunul robilor lui Hristos. Aşadar, păzitorul acesta al lumii, a mîntuit toate neamurile prin rugăciunea lui şi prin rugăminţile lui către Dumnezeu, spunîndu-ne mereu : «Pentru aceea îmi plec genunchii mei înaintea Tatălui Domnului nostru Iisus Hristos, din Care se trage tot neamul părintesc în cer şi pe pămînt, ca să vă dea după bogăţia harului Lui, ca să vă întărească cu putere prin Duhul Lui, în omul cel dinăuntru, ca să locuiască Hristos prin credinţă în inimile voastre»(Efeseni 3, 14-17).

Vezi cîtă putere are rugăciunea şi cererea ? Face pe oameni temple ale lui Hristos.

Şi după cum palatele împărăteşti sînt făcute cu aur, pietre preţioase şi marmură, tot aşa şi templele lui Hristos sînt făcute cu rugăciuni. «Ca să locuiască Hristos, spune Pavel, în inimile voastre». Poate fi, oare, o laudă mai mare a rugăciunii decît aceea că rugăciunea face temple ale lui Dumnezeu ?

Cel Care nu-i cuprins de cer, Acela intră în sufletul celui care trăieşte în rugăciune.

«Cerul Îmi este scaun, zice Domnul, iar pămîntul reazem picioarelor Mele. Sau care este locul odihnei Mele ?»(Isaia 66, 1).

Cu toate acestea Pavel îi zideşte casă prin sfintele rugăciuni:  «Îmi plec genunchii mei înaintea Tatălui Domnului nostru Iisus Hristos, ca să locuiască Hristos prin credinţă în inimile voastre».

Poţi vedea puterea sfintelor rugăciuni şi de acolo că Pavel, care a străbătut întreaga lume ca un întraripat, care a stat la închisoare, care a fost bătut, care a purtat lanţuri, care a trăit vărsînd sînge, care a trăit în primejdii, care a izgonit demoni, care a înviat morţi, care a pus capăt bolilor, nu se încredea în nici una din aceste fapte mari pentru mîntuirea oamenilor, ci în rugăciuni: cu ele întărea pămîntul.

După ce făcea minuni, după ce învia morţi, alerga la rugăciune, ca un atlet care aleargă după ce primeşte cununa la locul de exerciţiu.

Că rugăciunea este dătătoare puterii de a învia morţi şi de a face toate celelalte minuni. Puterea pe care apa o dă pomilor, pe aceea o dă rugăciunea vieţii sfinţilor.

În noaptea în care rugăciunea îi uda sufletul lui Pavel, Pavel îndura cu uşurinţă muncile, dînd spatele spre bătăi, ca o statuie. Prin rugăciune, a zguduit în Macedonia temniţa ; prin rugăciune, a sfărîmat lanţurile ca un leu ; prin rugăciune, a smuls din rătăcire pe paznicul temniţei; prin rugăciune, a zdrobit tirania demonilor (F.Ap. 16, 22-23).

Ştim apoi şi cuvintele pe care le-a scris tuturor oamenilor : «Stăruiţi în rugăciune, priveghind în ea cu mulţumire, rugîndu-vă totodată şi pentru mine, ca să-mi dea cuvînt întru deschiderea gurii mele, ca să grăiesc cu curaj taina Evangheliei» (Coloseni 4, 2-3).

Ce spui, Pavele ? Atîta îndrăznire ne dau rugăciunile, că putem îndrăzni să-L rugăm pe Dumnezeu pentru tine ? Care soldat îndrăzneşte să roage pe împărat pentru marele general ? Şi doar nici un general nu-i aşa de prieten cu împăratul, cît de prieten e Pavel cu Dumnezeu ! Cu toate acestea la atîta cinste ne ridică rugăciunile, că putem îndrăzni să-L rugăm pe Dumnezeu pentru Pavel.

Tot aşa şi marele Petru, cel mai strălucit decît cerul, a scăpat din închisoare mai întîi prin virtutea lui, apoi prin rugăciunea Bisericii care pentru mântuirea obştească a oamenilor a deschis degrab porţile încuiate ale temniţei. Nu fără rost Luca a scris că se făcea de toată Biserica rugăciuni stăruitoare pentru Petru (F.Ap. 12, 5); s-a scris, ca să cunoaştem cîtă putere au în cer rugăciunile, ca să cunoaştem că pot scăpa de primejdii chiar pe Pavel şi Petru — stîlpii Bisericii, verhovnicii apostolilor — pe cei străluciţi în cer, zidul lumii, pavăza obştească a întregului pămînt şi a mării.

Spune-mi cum a scăpat Moisi pe Israil în războaie ? N-a dat ucenicului său arme şi oşteni, ci el însuşi a pus rugăciunile lui înaintea mulţimii duşmanilor !

Asta ne învaţă că rugăciunile drepţilor au cu mult mai mare putere decît armele, caii, banii şi oştirile. Din pricina asta toată oştirea şi multe zeci de mii de oameni aveau nădejdea mîntuirii lor în rugăciunile profetului. Cînd se ruga Moisi, biruiau iudeii, cînd înceta rugăciunea, biruiau vrăjmaşii (Ieşire 17, 11).

Aşa şi noi cînd ne rugăm, biruim cu uşurinţă pe diavol; cînd ne trîndăvim, însă, aţîţăm pe viclean împotriva noastră. Da, numai prin rugăciune a mîntuit Moisi pe poporul cel necredincios ; numai prin rugăciune a avut parte de vedeniile cele dumnezeieşti şi a dobîndit mii şi mii de bunătăţi. Rugăciunea l-a ajutat să ducă o viaţă asemănătoare celor ce locuiesc în cer.

Rugăciunea a biruit puterea focului şi a îmblînzit leii , cei trei tineri, cu rugăciunea, au biruit puterea focului (Daniil 3, 8-28);  Daniil, cu, rugăciunea, a îmblînzit leii (Daniil 6, 16—23).

Prin faptele acestea, socot eu, Dumnezeu a făcut cunoscut tuturora că toţi care se roagă cînd sînt în primejdii, rugăciunea îi scapă din primejdiile ce-i ameninţă.

Rugăciunea este pricină de mîntuire, pricină pentru nemurirea sufletului; este zid tare al Bisericii, pavăză neclintită, înfricoşătoare dracilor, iar nouă, celor dreptcredincioşi, mîntuitoare.

Rugăciunea a născut pe sfântul prooroc Samuil (1 Împăraţi 1, 10—20); pentru că firea trupului mamei era neputincioasă pentru naştere, a venit iute rugăciunea mamei şi a îndreptat cusurul firii.

De aşa fel este rodul rugăciunii ! Rugăciunea a zămislit un profet ca acela. Tot prin rugăciune a ajuns Samuil vestit în ceruri, rîvnitor îngerilor fiind mai mult decît era în puterea omului. Socot că aşa trebuia să fie Samuil, spicul rugăciunii mamei ! Să învingă pe ceilalţi prin frumuseţea sa morală, prin purtările lui pline de virtute ; trebuia să-i întreacă pe sfinţii de dinainte de el, cum în holde întrec spicele bine crescute pe celelalte.

Cu ajutorul rugăciunii a biruit David în atîtea şi atîtea războaie, nu mînuind arme, nici mişcînd lancea, nici scoţînd sabia, ci împrejurîndu-se cu rugăciunile.

Cu ajutorul rugăciunii Ezechia a pus iute pe fugă mulţimea perşilor. Perşii aduseseră la ziduri maşini de război; Ezechia a întărit zidul cu rugăciunile. Şi s-a terminat războiul fără arme, numai cu ajutorul rugăciunii ! Trîmbiţa n-a sunat, oştirea a stat liniştită, armele nu s-au mişcat şi pămîntul nu s-a înroşit de sînge. A fost de ajuns rugăciunea să bage frica în duşmani (4 Împăraţi 19, 1—37).
Rugăciunea a mîntuit şi pe niniviteni; a îndepărtat iute mînia venită din cer şi a îndreptat repede viaţa lor stricată. Atîta putere şi tărie are rugăciunea, încît ninivitenii, care trăiseră toată viaţa lor în fapte rele şi de ruşine, s-au schimbat îndată cînd a intrat în oraş rugăciunea , şi a adus, odată cu ea, castitatea, dreptatea, prietenia, unirea, grija de săraci şi toate bunătăţile (Iona 3, 6-10).

După cum, cînd intră într-un oraş o împărăteasă, trebuie neapărat să o însoţească toată bogăţia, tot aşa şi cînd intră într-un suflet rugăciunea, intră odată cu ea toată virtutea. Ceea ce-i temelia pentru o casă, aceea-i rugăciunea pentru suflet. Toţi trebuie să punem întîi în suflete rugăciunea ca pe o rădăcină, ca pe o temelie, pe care să zidim apoi, cu rîvnă, şi castitatea şi blîndeţea şi dreptatea şi grija de săraci şi toate legile lui Hristos, pentru ca trăind după ele să dobîndim bunătăţile cele din ceruri cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care Tatălui împreună cu Sfîntul Duh, slavă şi putere în vecii vecilor, Amin.