Omilia a III-a la Facere_La început era Cuvântul

Din Revista „Studii Teologice” 2/2006

COMENTARIU LA EVANGHELIA DUPĂ IOAN
Omilia a III-a

„La început era Cuvântul”

1. E de prisos să vă mai îndemn să ascultaţi cu atenţie, devreme ce foarte repede voi aţi arătat îndemnul meu împlinit în faptele voastre. Fiindcă faptul că aţi alergat împreună aici, că aţi stat cu ochii aţintiţi, că v-aţi înghesuit unul pe altul ca să ajungeţi să prindeţi unul din locurile cele mai din faţă, de unde să puteţi auzi mai bine glasul meu, şi, în înghesuială fiind, nu aţi vrut să plecaţi până când această privelişte duhovnicească nu s-a sfârşit, apoi aplauzele, strigătele şi, într-un cuvânt, toate celelalte lucruri de acest fel sunt o dovadă a căldurii voastre sufleteşti şi a dorinţei voastre de a asculta.

De aceea e de prisos să vă mai îndemn despre aceste lucruri. Dar e nevoie totuşi să vă spun şi să vă rog să continuaţi să aveţi aceeaşi râvnă şi să o arătaţi nu numai aici, ci şi când sunteţi la casele voastre; şi bărbatul să-i vorbească femeii despre acestea, şi tatăl [să-i vorbească] despre acestea copilului. Şi fiecare să spună celuilalt ceva de la el şi să ceară de la celălalt cele ale lui, şi toată lumea să contribuie la această frumoasă masă de obşte.

Să nu îmi spună cineva că nu trebuie să se ocupe de acestea copiii; fiindcă ar trebui nu numai să se ocupe, ci numai la acestea să aibă râvnă. Dar nu spun aceasta, din pricina neputinţei voastre, nici nu interzic lucrurile care ţin de şcoala lumească, la fel cum nici pe voi nu vă trag departe de problemele cetăţii. Ci, din acele şapte zile, numai pe una singură o învrednicesc să fie închinată Stăpânului nostru al tuturor.

Cum se face că nu vi se pare un lucru nelalocul lui să poruncim slujitorilor noştri să ne slujească tot timpul, iar noi nici măcar puţin timp să Îi închinăm lui Dumnezeu, şi aceasta în situaţia în care orice slujire nu Îi adaugă nimic Aceluia (fiindcă Dumnezeirii nu îi lipseşte ceva), ci se întoarce în folosul nostru?

Când îi duceţi [pe copii] la teatru nu vă mai justificaţi nici cu lecţiile, nici cu altceva de felul acesta; când însă e nevoie să câştige şi să agonisească ceva din cele duhovniceşti, numiţi acest lucru o ocupaţie prea mare pentru copii.

Oare nu Îl mâniaţi pe Dumnezeu când pe toate celelalte le socotiţi bune şi binevenite a se ocupa [copiii] de ele, iar a se dedica [un copil] lucrurilor lui Dumnezeu credeţi că este un lucru prea obositor şi nebinevenit [pentru el]?

Să nu faceţi astfel de lucruri, fraţilor, să nu faceţi. Fiindcă mai înaintea tuturor această vârstă are nevoie să audă astfel de lucruri. Căci, moale fiind (copilul, omul la vârsta copilăriei n.n.), foarte repede se imprimă cele spuse, ascultarea acestor lucruri întipărindu-se în cugetul lor la fel cum pecetea cuiva se întipăreşte în ceară.

De altfel şi viaţa lor în momentul acesta începe să fie atrasă spre răutate sau spre virtute. Dar dacă acum cineva îi smulge din aceste începuturi şi anticamere ale răutăţii şi îi călăuzeşte către calea cea mai bună, îi va aşeza pe aceştia într-o oarecare stare obişnuinţă şi fire (stare naturală). Şi chiar dacă ar fi să vrea, ei nu vor fi uşor schimbaţi către ce e mai rău, pentru că sunt îmboldiţi spre lucrarea bunătăţilor de această obişnuinţă [în bine]. În felul acesta ei vor deveni mai respectaţi de către noi, cei mai bătrâni, mai folositori în treburile civile, arătând în tinereţe cele ale bătrânilor. Fiindcă nu este posibil, după cum am zis mai înainte, ca cineva, desfătându-se de o astfel de auzire şi fiind împreună cu un astfel de Apostol, să plece fără să primească ceva mare şi vreo bunătate îmbelşugată, fie el bărbat, fie femeie, fie tânăr care se va împărtăşi de această masă. Căci dacă animalele pe care le avem lângă noi le îmblânzim prin cuvânt, cu atât mai mult vom reuşi lucrul acesta asupra oamenilor prin această învăţătură duhovnicească, devreme ce distanţa/diferenţa dintre medicament şi cel vindecat este mare.

Fiindcă nici sălbăticia care e în noi nu este ca aceea din animale (pentru că una este a firii, cealaltă a alegerii libere/voinţei), nici puterea cuvintelor nu este aceeaşi. Căci aceea este a cugetului omenesc, iar aceasta este a puterii Duhului şi a harului. Deci cel care acum recunoaşte în sine cele ale animalelor, să-şi aducă aminte de cele domestice şi niciodată n-o să mai fie afectat de acest lucru. Să vină continuu la acest spital, să audă legile Duhului în toată vremea şi, plecând la casa sa, să scrie cele auzite în cugetul său; şi astfel va fi întru nădejde bună şi în multă siguranţă, simţind creşterea/ înaintarea prin experienţă.

Pentru că atunci când diavolul va vedea legea lui Dumnezeu scrisă în sufletul şi în inima omului, devenite tăbliţă [a legii], nu se va mai apropia. Căci acolo unde sunt litere împărăteşti, nu săpate pe stâlp de aramă, ci scrise de Duhul Sfânt pe cugete iubitoare de Dumnezeu, şi acolo unde este mare strălucirea harului, acela nu va putea nici măcar să ne privească în faţă, ci de departe îşi va arăta colţii către noi. Nimic nu este mai înfrico¬şător pentru acela şi pentru raţionamentele aruncate de el decât cugetul care se ocupă de lucrurile dumnezeieşti şi sufletul care se află tot timpul în acest izvor. Un astfel de suflet nu va putea fi niciodată întristat de lucrurile prezente, fie ele şi neplăcute, sau să se umfle în pene şi să se înalţe, chiar dacă lucrurile acelea îi sunt favorabile, ci va gusta o mare pace într-un astfel de vifor şi de furtună.

2. Căci tulburarea ni se întâmplă nu de la firea lucrurilor, ci de la slăbiciunea cugetului nostru. Apoi, dacă acest lucru l-am pătimi chiar de la lucrurile care se întâmplă, ar trebui ca toţi oamenii să fim tulburaţi; fiindcă toţi navigam pe aceeaşi mare şi nimeni nu poate rămâne neatins de valuri şi de amărăciune. Iar dacă există totuşi oameni care au stat în afara viforului şi au rămas în afara mării, e limpede că nu lucrurile produc viforul, ci starea cugetului nostru. Deci dacă noi ne construim cugetul în aşa fel încât pe toate să le poarte cu uşurinţă, nu va mai exista pentru noi nici vifor, nici furtună, pentru că pururea va fi o pace netulburată.

Dar nu ştiu cum, fără să vreau să vorbesc despre acestea, am ajuns la un astfel de punct cu îndemnul. Iertaţi-mi, dar, cuvântul lung spus vouă. Dar m-am temut, mult m-am temut, ca nu cumva, cândva, să vă slăbească râvna. Căci de-aş fi fost încrezător în această privinţă, în nici un caz nu v-aş fi vorbit despre acestea acum; fiindcă acestea sunt de ajuns să vă facă toate mai uşoare acum.

E vremea, aşadar, să mergem către cele pe care ni le-am propus astăzi, ca să nu vă aruncaţi în luptă deja obosiţi. Fiindcă ne aşteaptă lupte împotriva duşmanilor adevărului, împotriva acelora care fac tot felul de planuri ca să nimicească slava Fiului lui Dumnezeu, sau mai degrabă pe a lor înşişi. Pentru că aceea rămâne pentru totdeauna precum este, nefiind atinsă de limba hulitoare, iar aceia, care zic că se închină, dar se grăbesc să nimicească, îşi umplu feţele de necinste şi sufletul de pedeapsă.

Care sunt deci lucrurile pe care le zic ei atunci când noi spunem aceste lucruri? Că „la început era Cuvântul” nu arată numai existenţa veşnică, fiindcă aceasta s-a spus şi despre cer şi despre pământ. O, ce neruşinare şi  cruntă lipsă de evlavie! Eu îţi vorbesc despre Dumnezeu, iar tu îmi aduci înainte pământul şi pe oamenii de pe pământ?

– Ei bine, pentru că Hristos este numit Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu, şi omul este numit fiul lui Dumnezeu şi dumnezeu (căci „Eu am zis: dumnezei o sunteţi”, zice, „şi toţi fii ai Celui Preaînalt”), tu pui la îndoială filiaţia (însuşirea de fiu) a Celui Unul-Născut şi zici că nu are nimic în plus faţă de tine?

– În nici un caz, zice.

– Ba chiar asta faci, chiar de nu o spui cu cuvântul.

– Prin aceea că susţii că şi tu, prin har, participi (ai părtăşie) la filiaţie ca şi Acela. Căci a spune că Acela nu este fiu prin fire, nu înseamnă nimic altceva decât că îl faci să fie [fiu] prin har.

Dar să vedem şi mărturiile pe care Scriptura ni le pune la îndemână. „La început”, zice, „a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Iar pământul era nevăzut şi netocmit”; şi „era un om din Ramataim-Ţofim”. Acestea sunt cele pe care ei le cred [argumente] tari. Şi ele sunt tari, dar pentru a arăta corectitudinea învăţăturilor grăite de noi, în timp ce sunt mai slabe decât toate argumentele [de vine vorba] să susţină blasfemia acelora. Căci, spune-mi, ce are comun „era” cu „a făcut”? Şi ce are comun Dumnezeu cu omul? De ce amesteci cele neamestecate? De ce le uneşti pe cele despărţite şi pe cele de sus le faci de jos? Fiindcă aici existenţa veşnică este arătată nu numai de „era”, dar şi de „la început era” şi de „Cuvântul era”.

Deci precum „ceea ce este” când este folosit pentru oameni arată numai timpul prezent, iar când este folosit pentru Dumnezeu arată existenţa veşnică, la fel şi „era”, când este folosit pentru firea noastră înseamnă timpul trecut pentru noi, şi acesta încă împlinit/terminat, iar când este folosit pentru Dumnezeu, arată existenţa veşnică.

Deci ar fi de ajuns ca auzind pământ şi auzind om să nu mai presupui nimic altceva despre acestea, care trebuie înţelese prin firea care a venit la fiinţă. Fiindcă ceea ce devine, orice ar fi, a ajuns la fiinţă într-un an sau un veac, iar Fiul lui Dumnezeu nu numai faţă de ani este mai înalt, dar chiar şi faţă de toate veacurile. Căci este Creatorul acestora şi Făcătorul lor, devreme   ce zice: „Prin Care a făcut şi veacurile”. Iar Făcătorul există înaintea tuturor făpturilor.

Dar pentru că unii sunt aşa de nesimţitori, încât şi după acestea presupun   lucruri mai mari decât vrednicia lor, prin cuvântul „a făcut” şi prin „era un om” fură cugetul ascultătorilor şi taie din rădăcină toată ruşinea. Căci tot ceea ce e făcut, şi cer şi pământ, a fost făcut în timp şi are început temporal, nefiind nimic din acestea fără de început, pentru că au devenit (au luat fiinţă). Astfel, când vei auzi că „a făcut pământul” şi că „era un om”, vorbeşti degeaba în gol, ţesătură de cuvinte spuse în van.

– Eu pot să îţi spun şi un alt argument.

– Care este acesta?

– Dacă şi despre pământ s-a spus „la început era pământul” şi despre om că „la început era omul”, nu trebuie să ne imaginăm nimic mai mult despre cele ce ne-au fost făcute cunoscute. Fiindcă luând termenii de pământ şi de om, oricâte s-ar spune despre aceştia, ei nu lasă cugetul/mintea să îşi închipuie ceva mai mare despre acestea pe care acum le cunoaştem; la fel cum nici Cuvântul, chiar dacă s-au spus puţine lucruri şi mărunte despre El, nu-i îngăduie să gândească despre El lucruri smerite şi comune, devreme ce continuând, [Scriptura] zice despre pământ „Şi pământul era nevăzut şi netocmit”. Căci spunând că l-a făcut pe el şi punându-i o numire specială, spune fără teamă cele ce urmează, ştiind că nimeni nu este aşa de nebun încât să-l socotească fără de început şi necreat/nenăscut. Pentru că numirea de pământ şi [verbul] „a făcut” sunt suficiente să convingă şi un tâmpit că nu este nici veşnic, nici necreat, ci este dintre cele ce au venit la fiinţă (cele ce s-au făcut) în timp.

3. În afară de acestea, [verbul] „era”, folosit pentru pământ şi pentru om, nu indică numai existenţa, ci, în cazul omului, arată că el este din cutare loc, iar în cazul pământului, felul în care este (cum este). Căci nu a spus numai „pământul era” şi apoi a tăcut ci a învăţat cum era şi după ce a venit la existenţă, adică [a spus] că „nevăzut şi netocmit”, ba chiar şi ascuns de ape şi amestecat. Iar în cazul lui Elcana nu a spus numai că „era un om”, ci, arătând de unde era, a adăugat şi „din Ramataim-Ţofar”.

În cazul Cuvântului însă nu este asa. Şi îmi e ruşine că trebuie să le cercetez prin comparaţie. Căci în cazul oamenilor comparăm pe cei ce fac aceleaşi lucruri când diferenţa de virtute a celor cercetaţi este mare, cu toate că fiinţa este una şi aceeaşi; dar când şi diferenţa de natură şi dintre toate celelalte este atât de cu neputinţă de comparat, nu este oare ultima [formă de] nebunie să faci aşa ceva? Să ne ierte pe noi Cel ce este blasfemiat de aceia, fiindcă nu noi avem nevoie de astfel de cuvinte, ci [această nevoie] ne-au dat-o aceia care se luptă cu însăşi mântuirea lor.

Deci ce spun eu? Că acest „era”, în cazul Cuvântului, indică numai existenţa veşnică, căci zice „la început era Cuvântul”. Al doilea „era”, însă, indică existenţa în relaţie cu cineva. Dar pentru că acestea, existenţa veşnică şi fără de început, sunt prin excelenţă însuşiri ale lui Dumnezeu, le-a aşezat pe ele mai întâi. Apoi, ca nu cumva cineva, auzind pe „era la început”, să Îl numească pe Acesta nenăscut, îndată a îmblânzit cuvântul, spunând că „era la Dumnezeu” mai înainte de a spune ce era. Şi ca să nu creadă cineva că este numai un cuvânt rostit sau gândit, prin adăugarea articolului, după cum am spus mai înainte, a oprit acest lucru prin această a doua zicere. Căci nu a zis: „Era în Dumnezeu”, ci „era la Dumnezeu”, arătându-ne existenţa veşnică cea după ipostas. Apoi, mergând mai departe, şi mai clar ne-a descoperit aceasta, adăugând că Acest Cuvânt era şi Dumnezeu.

– Dar este făcut, zice [acela].

– Dar cine l-a împiedicat să spună aceasta, că „la început a făcut Dumnezeu pe Cuvântul? Căci Moise, când a vorbit despre pământ, nu a zis: „La început era pământul”, ci că „l-a făcut” şi atunci era. Prin urmare cine l-a împiedicat şi pe Ioan să vorbească aşa, că „la început a făcut Dumnezeu pe Cuvântul”? Căci dacă Moise s-a temut să spună aşa despre pământ, ca nu cumva cineva să spună că este nenăscut/necreat, cu atât mai mult Ioan trebuia să se teamă [să folosească aşa ceva] despre Fiul lui Dumnezeu, dacă ar fi fost creat fiindcă lumea, fiind văzută, de la sine vesteşte pe Făcătorul ei, (căci „cerurile, zice, spun slava lui Dumnezeu”), iar Fiul este nevăzut şi depăşeşte cu mult şi peste cercarea omenească făptura. Dacă prin urmare, acolo unde nu era nevoie nici de cuvânt, nici de învăţătură ca să aflăm că lumea este creată, proorocul aminteşte aceasta cu claritate şi mai înaintea tuturor, cu cât mai mult despre Fiul trebuia să spună Ioan acest lucru, dacă era făptură.

– Da, zice, însă Petru a spus aceasta clar şi hotărât.

– Unde şi când?

– Când, vorbind cu iudeii, a zis: „Că pe Acesta L-a făcut Domn şi Hristos”.

– Dar de ce nu adaugi şi ceea ce urmează, că „pe Iisus, pe care voi L-aţi răstignit”? Sau ignori faptul că din cele spuse unele sunt ale firii neatinse, iar altele ale iconomiei? Iar dacă nu sunt [aşa], ci pe toate le iei ca referindu-se numai la dumnezeire, atunci introduci în dumnezeiesc elementul pătimitor. Iar dacă nu este pătimitor, nu este nici făcut fiindcă dacă sângele ţâşnit din firea aceasta dumnezeiască şi negrăită şi în locul cărnii [lui Iisus] această fire [dumnezeiască] a fost sfâşiată şi străpunsă de cuie în timpul răstignirii, ar avea vreo raţiune sofismul tău; dar dacă acest lucru nici măcar diavolul însuşi nu îndrăzneşte să îl spună ca hulă, pentru care pricină tu continui să ignori aceasta, cu o astfel de ignoranţă de neiertat, pe care nici măcar demonii nu o pot pretinde?

De altfel, numele de Domn şi Hristos nu sunt [numiri] ale fiinţei, ci ale vredniciei. Pentru că unul se referă la puterea Sa, celălalt la faptul că a fost uns. Deci ce ai putea să spui despre Fiul lui Dumnezeu? Căci dacă era şi creat, după cum ziceţi voi, acest argument nu ar fi avut tărie. Fiindcă nu a primit fiinţă mai întâi şi după aceea Dumnezeu L-a uns/ales; şi nici nu are o vrednicie/stăpânie de trecut cu vederea, ci una din fire şi fiinţială. Fiindcă atunci când a fost întrebat dacă este împărat, a zis: „Eu spre aceasta M-am născut”. Iar Petru vorbeşte ca despre cineva ales, fiindcă cuvântul acesta este despre întreaga iconomie.

4. Şi de ce te minunezi că Petru a spus acest lucru? Iată, Pavel, vorbind atenienilor îl numeşte numai bărbat, zicând aşa: „prin (în) Bărbatul pe care L-a rânduit, dăruind tuturor încredinţare, prin învierea Lui din morţi”, fără să spună nimic despre chipul lui Dumnezeu, nici că este egal cu El, nici că este strălucirea slavei Lui. Şi bine face, pentru că nu era încă vremea acestor cuvinte, ci era destul pentru ei să primească faptul că este om şi că a înviat.

Aşa a făcut şi Hristos Însuşi, de la Care şi Pavel învăţând, aşa chiver¬niseşte lucrurile. Fiindcă nu ne-a descoperit imediat dumnezeirea Lui, ci mai întâi a susţinut că era Profet şi Hristos, adică numai un om ales, iar după aceea a arătat prin fapte şi cuvinte ceea ce era. Din aceeaşi pricină foloseşte şi Petru la început această modalitate. Pentru că era prima cuvântare pe care o rostea către evrei. Şi pentru că încă nu puteau să primească nimic clar despre dumnezeirea Lui, de aceea foloseşte numai cuvinte despre iconomie, pentru ca, antrenându-le auzul cu acestea, să le deschidă o cale şi pentru restul învăţăturii. Iar dacă ar voi cineva să parcurgă întreaga cuvântare de la început, va vedea că ceea ce vă spun eu se poate constata uşor. Fiindcă şi el (Petru) îl numeşte bărbat şi foloseşte numai cuvinte despre pătimiri şi înviere şi despre naşterea cea după trup. Iar Pavel, când zice: „Cel născut din sămânţa lui David, după trup”, nimic altceva nu ne învaţă, afară de faptul că „a făcut” se referă la iconomie, lucru pe care şi noi îl mărturisim.

Dar fiul tunetului ne vorbeşte acum despre existenţa cea negrăită şi mai înainte de veac. De aceea l-a lăsat deoparte pe „a făcut” şi l-a pus pe „era”. Iar dacă ar fi fost creat, pe acesta (pe „a făcut” n.n.) trebuia mai ales să-l folosească.

Dacă Pavel se temea ca nu cumva cineva dintre cei neînţelepţi să presupună că este mai mare decât Cel ce L-a născut şi Acela îi este supus (pentru că aceasta este pricina pentru care spune când le scrie Corintenilor: „Dar când zice: „Că toate i-au fost supuse Lui” – învederat este că afară de Cel care I-a supus Lui toate”, cu toate că cine ar fi putut presupune că Tatăl se va supune Fiului vreodată împreună cu toate celelalte?); iar dacă [Pavel] s-a temut şi de astfel de presupuneri absurde/iraţionale şi a zis: „Afară de Cel care I-a supus Lui toate”, cu atât mai mult trebuia să se teamă Ioan, în caz că Fiul lui Dumnezeu era zidit, ca nu cumva cineva să îl socotească nezidit, şi acel lucru trebuia să îl înveţe mai întâi de toate.

Acum însă, pentru că este născut, pe drept cuvânt nici el, nici nimeni altcineva, nici Apostol, nici Prooroc, nu au spus că [Fiul] este zidit şi nici chiar Unul-Născut Însuşi nu ar fi omis [să spună] acest lucru, dacă ar fi fost zidit pentru că Cel ce a spus lucruri aşa de smerite din pogorământ, cu atât mai mult aceasta nu ar fi trecut-o sub tăcere. Fiindcă mi se pare că era mai normal ca, având o [fire] înaltă, să nu vorbească despre ea, decât, fără să o aibă, să omită acest lucru şi să nu înveţe că nu o are. Fiindcă în primul caz avea o pricină binecuvântată pentru tăcere, anume faptul că vrea să-i înveţe pe oameni smerenia, şi de aceea tace în legătură cu măreţiile atributelor Sale, iar în al doilea caz nu există nici un motiv îndreptăţit pentru tăcere.

De ce oare ar tăcea despre faptul că este creat, dacă este creat, Cel care a ascuns multe din atributele Lui [dumnezeieşti]? Însă Cel care, pentru a învăţa smerenia, a amintit şi de însuşirile smerite pe care nu le avea, cu atât mai mult, dacă ar fi fost zidit, nu ar fi omis aceasta. Sau nu vezi că, pentru ca nimeni să nu-L socotească nenăscut, face şi vorbeşte totul pentru aceasta, şi spune lucruri nevrednice pentru vrednicia şi fiinţa Sa, şi se coboară la smerenia [calităţii de] Profet? Fiindcă „precum aud judec” şi „Acela mi-a spus ce să spun şi ce să vorbesc” şi altele asemenea acestora sunt numai ale profeţilor.

Deci dacă atunci când voia să dărâme această presupoziţie nu s-a dat în lături să grăiască astfel de cuvinte smerite, cu atât mai mult, dacă era zidit, ca să nu îl socotească cineva nezidit, ar fi trebuit să spună multe lucruri de acest fel; de genul: „să nu credeţi că sunt născut din Tatăl. Eu sunt făcut, nu născut, şi nici nu sunt din fiinţa Aceluia”.

Dar El face cu totul dimpotrivă. El grăieşte acele cuvinte care şi pe cei care nu vor îi silesc – chiar împotriva voinţei lor – să primească părerea opusă, că „Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este întru Mine” şi „de atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” şi „Ca toţi să cinstească pe Fiul, precum cinstesc pe Tatăl”. „După cum Tatăl scoală pe cei morţi şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă celor ce voieşte”.

„Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez”.

„Precum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl, şi Eu cunosc pe Tatăl”.

„Eu şi Tatăl una suntem”.

Şi peste tot, punând pe „după cum” şi pe „tot aşa” şi faptul că este „una” cu Tatăl, declară asemănarea exactă (lipsa de diferenţă faţă de) cu Acela. Iar puterea Sa absolută o indică şi prin acestea şi prin munţimea celorlalte, ca atunci când zice: „Taci, linşteşte-te!”, sau: „Vreau, curăţeşte-te!”; „Ţie îţi zic, duh mut şi surd, ieşi din el”; şi „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: „Să nu ucizi!”; Eu însă vă spun vouă: Că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă”. Şi toate celelalte de acest fel pe care le legiuieşte şi le lucrează în chip minunat sunt de ajuns ca să arate puterea Lui; sau chiar şi numai o mică parte din acestea sunt de ajuns pentru a ieşi în întâmpinare şi a convinge pe cei ce nu sunt foarte nesimţitori.

5. Înfricoşător lucru este slava deşartă şi dintre cele mai vădite, care orbeşte cugetul celor prinşi în plasa ei şi care îi convinge să se îndoiască şi de cele mai sigure lucruri. Alţii, deşi cunosc foarte bine adevărurile şi sunt încredinţaţi de ele, sunt atraşi spre ipocrizie şi revoltă împotriva lor. Aşa s-a întâmplat şi în cazul iudeilor. Căci nu din neştiinţă L-au negat pe Fiul lui Dumnezeu, ci pentru cinstea care se întâmpla să o primească din partea mulţimii. Căci „au crezut în El”, zice, dar s-au temut ca să nu fie daţi afară din sinagogă şi de aceea îşi caută mântuirea în altă parte. Fiindcă nu se poate, nu este posibil ca cineva preocupat atât de tare de slava prezentă (a lumii n.n.), să dobândească slava lui Dumnezeu.

De aceea i-a şi certat, zicând: „Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii, şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o c primiţi?”. Această patimă este un fel de beţie adâncă; ea face pe cel ce o are să fie greu de recuperat. Ea rupe de cer sufletul celor stăpâniţi, îl ţintuieşte de pământ şi nu îl lasă să îşi ridice ochii către lumina cea adevărată, ci îi convinge [pe cei stăpâniţi] să se tăvălească pentru totdeauna în mocirlă, făcând în ei tirani aşa de puternici, încât îi stăpâneşte fără [să le mai dea] porunci.

Cel ce suferă de o astfel de boală face automat, chiar şi fără să îi poruncească cineva, orice i se pare lui că îi mulţumeşte pe stăpânii săi. Fiindcă poartă şi haine bune pentru aceia, îşi înfrumuseţează şi faţa, nu pentru sine, ci special pentru aceia, şi merge prin piaţă urmat de însoţitori ca să fie admirat de alţii. Şi tot ceea ce face, face şi rabdă numai pentru ca să placă altora. Oare se poate o patimă mai rea decât aceasta? Sâ-şi smulgă cineva părul din cap continuu, ca să se minuneze alţii de el.

Numai şi cele spuse de Hristos sunt de ajuns ca să arate toată tirania ei. Dar se poate constata şi din următoarele. Fiindcă dacă vrei să întrebi pe cineva dintre cei ce se poartă aşa şi cheltuiesc sume imense pentru care pricină se uşurează de atâta bănet (aur) şi ce vor să atingă printr-o astfel de cheltuială, nimic altceva n-o să auzi de la ei în afară de faptul că vor să placă mulţimilor. Iar dacă iarăşi îi vei întreba ce anume înseamnă mulţimea, îţi vor zice: Un lucru plin de zarvă şi tulburare, alcătuit în cea mai mare parte din prostie/nerozie, care, ca şi valurile mării, este atras de multe ori şi în moduri felurite [într-o parte sau alta] de păreri care se luptă între ele.
Deci când cineva are un astfel de stăpân [tiranic], nu este oare mai vrednic de plâns decât oricine?

Însă ca oamenii lumeşti să se teamă de astfel de lucruri nu este un lucru aşa de grozav (chiar dacă el este aşa). Dar să sufere de aceeaşi boală, sau poate de altele şi mai rele, cei care spun că s-au eliberat de cele ale lumii, aceasta este cu adevărat înfricoşător. Fiindcă pentru primii dauna se opreşte numai la bani, dar la aceştia din urmă primejdia ajunge la suflet. Fiindcă atunci când pentru slavă ei strâmbă credinţa dreaptă şi, ca să fie slăviţi ei înşişi, Îl necinstesc pe Dumnzeu, spune-mi, nu este această purtare vârful prostiei şi al nebuniei? Spune-mi!

Celelalte patimi, chiar dacă aduc multă vătămare, aduc cu ele şi oarece plăcere, fie şi momentană şi de scurtă vreme. Fiindcă iubitorul de bani, iubitorul de vin, iubitorul de femei au odată cu paguba şi oarecare plăcere, chiar dacă scurtă; dar robii acestei patimi (ai slavei deşarte n.n.) trăiesc totdeauna o viaţă amară şi sunt lipsiţi de plăcere. Fiindcă nu dobândesc ceea ce doresc foarte tare – despre slavă vorbesc, cea din partea mulţimilor – ci li se pare [numai] că o gustă/că se desfată de ea, fără să o guste însă, fiindcă acel lucru nu este deloc slavă.

De aceea această patimă nu se numeşte slavă, ci slavă deşartă. Şi, pe drept, şi cei vechi au numit-o slavă deşartă. Fiindcă este cu totul goală/deşartă, neavând înlăuntrul ei nimic strălucit şi slăvit. Şi e precum măştile; ele par a fi strălucitoare şi vrednice de iubit, dar înlăuntru sunt goale; şi chiar dacă sunt mai frumoase decât feţele adevărate ale oamenilor, pe nimeni niciodată nu au făcut să se îndrăgostească de ele. în acelaşi fel, sau poate chiar mai rău, şi slava de la cei mulţi a lucrat în noi această patimă greu de învins şi tiranică. Fiindcă ea are numai înfăţişarea strălucitoare, iar cele din lăuntru sunt nu numai goale, ci şi amestecate cu necinste şi pline de tiranie cruntă.

De unde, dar, se naşte această patimă, devreme ce este aşa de iraţională şi nu are nici o plăcere? De unde? Nu din altă parte, ci dintr-un suflet sărac şi meschin. Că nu este posibil ca cel stăpânit de o astfel de patimă să gândească grabnic ceva măreţ şi curajos, ci trebuie că este ruşinos şi meschin, nevaloros şi mic. Cum poate fi, oare, socotit vrednic de ceva cel care nu face nimic pentru virtute, ci [toate le face] pentru a plăcea oamenilor, şi răspândeşte pretutindeni părerea greşită şi înşelătoare a unor oameni care pentru nici o pricină nu pot fi numiţi vrednici?

Ia aminte! Dacă cineva l-ar întreba: Tu ce crezi despre cei mulţi că sunt? E clar că îţi va zice că sunt nişte uşuratici şi pe care nu trebuie să îi iei în seamă. Dacă l-ar întreba din nou: Atunci? Ai prefera să ajungi ca aceia? Mi se pare că nu ar vrea să ajungă aşa. Prin urmare nu e cu totul ridicol să vânezi slava de la cei cu care tu niciodată nu ai vrea să te asemeni?

6. Iar dacă zici că sunt mulţi şi unii sunt uniţi în adunarea lor, cu atât mai mult trebuie să îi treci cu vederea. Fiindcă dacă luaţi câte unul sunt  lipsiţi de valoare, când se adună mai mulţi, cu atât mai mult se întâmplă aceasta. Pentru că nebunia fiecăruia, când se adaugă celorlalte, ajunge şi mai mare în mulţime. De aceea, şi dacă cineva ia pe rând pe fiecare separat, poate va reuşi cândva să îl îndrepte. Dar nu va putea face acest lucru când sunt împreună, fiindcă nebunia lor creşte şi sunt purtaţi ca turmele, urmărind în toate direcţiile părerile unuia sau altuia.

Spune-mi, această slavă de la cei mulţi o căutaţi? Nu, să nu fie aşa, vă rog şi vă implor! Fiindcă aceasta le-a făcut pe toate cu susul în jos (le-a dat pe toate peste cap). Aceasta a născut şi lăcomia, uciderea, judecata, gândurile viclene; aceasta întrarmează şi întărâtă pe cei ce nu au fost nedreptăţiţi cu nimic împotriva celor care nu i-au nedreptăţit cu nimic. Şi cel ce a căzut într-o astfel de boală nu mai cunoaşte nici o prietenie, nici nu-şi mai aduce aminte de obiceiurile sale, de cunoscuţii săi, nici nu mai respectă pe nimeni niciodată; ci smulgându-şi din suflet toate [lucrurile] bune, se luptă împotriva tuturor, fiind fără stare/nestatornic şi lipsit de dragoste.

Nici patima mâniei, chiar dacă şi aceasta este tiranică şi greu de purtat, nu obişnuieşte să supere [pe cel ce o are] totdeauna, ci numai când apar cei ce o stârnesc. Dar cea a slavei deşarte apare totdeauna; şi nu există nici un moment, precum am spus, în care să se poată opri, fără numai în cazul în care o împiedică şi o opreşte raţiunea; ea este pururea prezentă. Şi nu numai că ne convinge să păcătuim, ci, chiar de se întâmplă să dobândim ceva, şi pe acela ni-1 smulge din mâini; ba se mai întâmplă să nu ne lase de la început să dobândim ceva. Dacă Pavel numeşte lăcomia închinare la idoli, cum trebuie să o numim pe aceasta – despre slava deşartă vorbesc – oare nu maică, rădăcină şi izvor? Fiindcă nu e posibil să îi găsim vreun nume pe potriva răutăţii ei.

Să ne venim în fire, iubiţilor, şi să ne dezbrăcăm de această haină rea şi să o sfâşiem şi să o rupem în bucăţi şi să devenim liberi odată cu libertatea cea adevărată, şi să primim simţirea stării de nobil/stăpân dată nouă de la Dumnezeu. Să dispreţuim slava de la cei mulţi. Fiindcă nimic nu este mai de râs şi mai lipsit de cinste decât această patimă. Nimic nu este mai plin de ruşine şi de multă dezonoare. Iar acest lucru se poate constata din multe privinţe, că a iubi onorurile este dezonoare, iar adevărata slavă este să le dispreţuim şi să nu aducem deloc vorba despre ele, ci să vorbim şi să facem toate spre a plăcea lui Dumnezeu. Fiindcă numai aşa vom putea să primim şi plată de la Cel ce toate le vede cu de-amănuntul, când ne vom mulţumi să-L avem spectator numai pe Acela.

Pentru ce avem nevoie de alţi ochi [să ne vadă/privească], devreme ce Acela care ne va cinsti vede totdeauna cele făcute de noi? Nu e ciudat că, [în lume], un slujitor/rob face tot ceea ce face ca să placă stăpânului său şi nu urmăreşte nimic altceva decât să fie văzut de acela, nici nu încearcă să atragă alte priviri asupra faptei sale, chiar dacă acele priviri sunt ale unor oameni mari, ci numai un singur lucru urmăreşte, să fie văzut de stăpân, iar noi, având un astfel de Domn, căutăm pe alţii care să se uite la faptele noastre, deşi aceia nu ne aduc nici un folos, ba, dimpotrivă, [prin faptul că ne văd] ne pot vătăma şi goli de toată osteneala/truda noastră?

Nu, vă rog! Acolo unde avem plată de luat să-L chemăm pe Acesta să ne laude în cele ce facem, pe El să-L avem spectator. Ochii oamenilor să nu însemne nimic pentru noi! Căci dacă voim să dobândim şi această slavă, o vom dobândi numai atunci când o căutăm doar pe cea de la Dumnezeu.

Căci zice: „voi slăvi pe cei ce Mă slăvesc”. Şi precum atunci când avem bani mulţi, dar îi dispreţuim şi căutăm numai bogăţia de la Dumnezeu (căci zice: „Căutaţi împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte se vor adăuga vouă”), tot aşa [să facem] şi cu slava.

Când faptul de a ni se da slavă sau bogăţie nu mai este un pericol pentru noi, atunci o să ne dea Dumnezeu din belşug. Şi nu va mai fi nici un pericol numai atunci când aceasta nu ne va mai stăpâni, nici nu ne va birui, nici nu ne va mai porunci ca unor robi, ci va fi la îndemâna noastră ca la îndemâna unor stăpâni şi a unor oameni liberi.

Fiindcă de aceea [Dumnezeu] nu vrea în nici un chip să le dorim, ca să nu fim stăpâniţi de acelea. Iar când vom reuşi aceasta, atunci El ni le va da cu multă îmbelşugare.

Căci cine este mai strălucitor decât Pavel, spune-mi, care zice: „Nu căutăm cinste de la oameni, nici de la voi, nici de la alţii”?

Cine este mai bogat decât cel ce nu are nimic, dar pe toate le are?

Fiindcă atunci când nu suntem stăpâniţi de acelea, precum am zis, atunci le vom primi.

Deci dacă voim să dobândim slavă, să fugim de slavă. Abia aşa vom putea, plinind legile lui Dumnezeu, să dobândim şi bunătăţile de aici şi pe cele făgăduite. Pe care să ne dea tuturor să le dobândim cu harul lui Hristos, cu care [să fie] slavă Tatălui, împreună şi Duhului Sfânt, în vecii vecilor. Amin.