Din
PREDICI LA SARBATORI IMPARATESTI SI CUVINTE DE LAUDA LA SFINTI
SFANTUL IOAN GURA DE AUR
EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC SI DE MISIUNE AL BOR
2002
CUVÂNTUL AL VII-LEA
la Sfântul Apostol Pavel
Când, în sunet de trâmbiţă şi cu mulţime de ostaşi în frunte, intră în oraşe cei care poartă semnele cele împărăteşti, de obicei, tot poporul aleargă, în întâmpinare, ca să audă trâmbiţele, să vadă semnul cel împărătesc întru înălţime şi voinicia celui ce îl poartă.
Pentru că astăzi intră Pavel, să alergăm şi noi toţi în întâmpinarea lui! Nu intră într-un oraş, ci în lumea largă. Şi Pavel poartă un semn! Nu al împăratului celui de jos, ci Crucea lui Hristos Celui de sus! Nu merg înaintea lui oameni, ci îngeri; şi în cinstea semnului purtat, şi spre întărirea celui ce-l poartă. Dacă sunt daţi de Stăpânul tuturor îngeri păzitori celor ce-şi chiver¬nisesc viaţa lor, şi nu fac nici un lucru pentru folosul cel de obşte, precum şi spune cineva: „îngerul care m-a izbăvit din tinereţile mele”, cu mult mai mult puterile cele de sus sunt alături de cei cărora li s-a încredinţat lumea, de cei care poartă o atât de mare povară de daruri.
Cei încredinţaţi cu cinstea de a purta semnele cele împărăteşti sunt îmbrăcaţi cu haine scumpe, poartă la gât coliere de aur şi sunt strălucitori în totul. Pavel însă, având în jurul gâtului în loc de aur lanţuri, poartă crucea, este prigonit, biciuit, suferă de foame! Dar nu te întrista, iubite! Căci podoaba asta a lui Pavel e cu mult mai bună şi mai strălucită decât cealaltă, cu mult mai plăcută lui Dumnezeu. De aceea nici nu obosea purtănd-o. Acesta-i lucru minunat, că Pavel, acoperit cu lanţuri, cu urme de lovituri de bici, cu răni, era mai strălucitor decât cei ce aveau porfiră şi coroană. Că era mai strălucitor, că spusele mele nu-s o lăudăroşenie, au arătat-o hainele lui. Pune peste bolnavi mii şi mii de coroane de aur şi tot atâtea haine de porfiră, şi nu vei putea micşora deloc fierbinţeala bolii! Dar când se apropiau de trupurile celor bolnavi hainele lui Pavel, toată boala era alungată. Şi e şi firesc. Dacă tâlharii nu îndrăznesc să se apropie când văd semnele cele împărăteşti, ci fug fără să se întoarcă, cu mult mai mult fug bolile şi dracii când văd semnul acela, Crucea!
Pavel purta Crucea nu ca să o poarte numai el, ci ca să-i facă pe toţi la fel cu el şi să-i înveţe pe toti să o poarte. De aceea şi spunea: „Flti următorii mei, precum ne aveţi pildă pe noi”; iarăşi: „Acelea pe care le-aţi auzit şi le-aţi văzut la mine, pe acelea să le folosiţi”; şi iarăşi: „Vouă vi s-a dat harul nu numai ca să credeţi în El, ci ca să şi pătimiţi pentru El”.
Dregătoriile din lumea aceasta atunci par mai mari, când le are numai un singur om; cele duhovniceşti, dimpotrivă: atunci mai cu seamă strălu¬ceşte cinstea, când sunt mulţi părtaşi dregătoriei celei duhov¬niceşti; când cel ce are această dregătorie nu este unul singur, ci se bucură mulţi de aceleaşi cinstiri. Uită-te dar că toţi poartă sem¬nul lui Hristos, şi fiecare poartă numele Lui înaintea neamurilor şi înaintea împăraţilor! Pavel însă îl poartă şi înaintea gheenei şi înaintea iadului. O astfel de poruncă însă n-a dat-o şi celorlalţi. N-ar fi putut-o purta!
Ai văzut de câtă virtute e în stare firea noastră? Deşi omul e muritor, totuşi nimic nu-i mai de preţ decât omul! Poţi oare să-mi numeşti pe cineva mai mare decât omul? Poţi să-mi vorbeşti de cineva egal lui? De câţi îngeri şi de câţi arhangheli nu este vrednic omul care a rostit acest cuvânt? Era în trup muritor şi pieritor, şi a dat totul de dragul lui Hristos: şi pe cele peste care era stăpân, şi pe cele peste care nu era. A dat şi pe cele de acum, şi pe cele viitoare, şi înălţimea şi adâncimea şi cealaltă zidire!. Ce n-ar fi spus, ce n-ar fi făcut Pavel dacă ar fi fost fire netrupească? Chiar de îngeri, pentru asta mă minunez, nu însă pentru că sunt fără de trup. Căci şi diavolul este fără de trup şi nevăzut; şi totuşi este mai ticălos decât toţi, pentru că s-a răsculat împotriva lui Dumnezeu, Făcătorul său. De aceea şi pe oameni îi numim ticăloşi nu când îi vedem că sunt îmbrăcaţi cu trup, ci când îi vedem că nu se folo¬sesc de trup cum trebuie. Că şi Pavel era îmbrăcat cu trup!
– Dar de unde a ajuns aşa de bun?
– Şi de la el, şi de la Dumnezeu! Şi pentru aceea de la Dumnezeu, pentru că este de la el! Că Dumnezeu nu caută la faţa omului.
Iar dacă mă întrebi cum e cu putinţă să ajungem următori unor astfel de oameni, ascultă ce-ţi spune Pavel: „Fiţi următori mie, spune el, precum şi eu sunt iui Hristos”.
Te întreb şi eu acum: Acela a putut fi următor Iui Hristos, iar tu nu poţi fi următor nici măcar unui om? Acela a râvnit pe Stăpânul, iar tu nici pe robul Stăpânului? Ce apărare mai poţi avea?
– Dar cum L-a urmat?, mă întrebi tu.
– Priveşte-l pe Pavel chiar de la început, chiar de la cei dintâi paşi ai lui! După ce s-a ridicat din apele cele dumnezeieşti ale botezului, avea în el foc atât de mare, că nici n-a mai aşteptat învăţător. Nu l-a mai aşteptat pe Petru, nu s-a dus la Iacov, nici la vreun altul; ci, cuprins de râvnă, a aprins oraşul atât de tare, că a dezlănţuit război cumplit împotriva sa8. Chiar pe când era iudeu, Pavel făcea mai mult decât i se cerea: punea în lanţuri, băga la închisoare, confisca averi. Tot aşa şi Moise; nu-i dăduse nimeni nici o însărcinare, şi totuşi a oprit nedreptatea făcută de un egiptean, unuia din neamul lui.
Astfel de fapte arată suflet de bărbat şi voinţă liberă: cel care nu suferă să rabde în tăcere nedreptăţile altora, chiar când nimeni nu-I însărcinează să facă dreptate. Că Moise pe bună dreptate a sărit în apărarea celui de un neam cu el, a arătat-o Dumnezeu, dându-i mai târziu o astfel de însărcinare. Tot aşa a făcut Dumnezeu şi cu Pavel. Că şi Pavel a făcut bine atunci, în Damasc, când a început să vorbească şi să înveţe, a arătat-o Dumnezeu urcându-lrepede la vrednicia de învăţător. Negreşit că ar fi fost ţinuţi de rău şi Moise şi Pavel dacă ar fi sărit să facă acestea de dragul cinstei, de dragul de a fi în frunte şi de dragul laudelor. Dar cine-i atât de ticălos ca să ţină de rău o râvnă atât de mare, când ei iubeau primejdiile, atrăgeau asupra lor moartea numai ca să mântuie pe toţi ceilalţi? Că ei făceau asta de dragul mântuirii celor pierduţi a arătat-o şi hotărârea Iui Dumnezeu, dar a arătat-o şi pierderea acelora care au poftit cu gând rău astfel de însărcinări. Au sărit şi alţii altă dată să stea în fruntea poporului şi să ia apărarea poporului, dar au pierit; unii au fost arşi de vii, iar alţii au fost înghiţiţi deschizându-se pământul. Că n-au făcut asta pentru ca să ia apărarea altora, ci pentru că iubeau scaunele din frunte.
A sărit şi Ozia ca să tămâieze peste jertfelnicul tămâ¬ierilor, dar s-a umplut de lepră; a sărit şi Simon ca să capete puterea apostolilor, dar a fost osândit şi cu mari primejdii s-a primejduit.
A sărit şi Pavel, dar a fost încununat! Pavel n-a sărit să răpească preoţia, nici scaun de cinste, ci slujirea, ostenelile, primejdiile. Şi pentru asta numele lui e pe toate buzele, pentru asta a fost strălucitor de la cei dintâi paşi ai săi, pentru că a aler¬gat spre primejdii şi osteneli mânat de multă râvnă şi de mare zel. După cum cel care-i pus în fruntea poporului este vrednic de mai mare osândă dacă nu-şi îndeplineşte slujba cum trebuie, tot astfel şi un altul este vrednic de toată cinstirea dacă îndeplineşte însărcinarea asta aşa cum trebuie, deşi n-a primit o astfel de însărcinare. Şi acum nu vorbesc de preoţie, ci de purtarea de grijă a poporului. De aceea Pavel, mai iute decât focul, n-a stat nici o zi liniştit: ci îndată ce a ieşit din izvorul sfinţit al apelor, din apa Botezului, vâlvătăi de flăcări s-au aprins în sufletul lui! Nu s-a gândit la primejdii, nu s-a gândit că iudeii au să râdă de el, că au să-lfacă de ruşine, că n-au să creadă în el! Nu! Nu s-a gândit la aşa ceva! A luat alţi ochi, pe cei ai dragostei, şi o altă minte şi s-a aruncat înainte, ca un puhoi, cu multă furie!
A dărâmat toate legile iudeilor şi a dovedit cu Scripturile că Iisus este Hristosul. Şi încă nu avea multe daruri ale harului, încă nu fusese învrednicit de atât de mare Duh! Cu toate acestea, s-a aprins îndată şi făcea totul cu sufletul mort pentru lume. Şi ca şi cum ar fi vrut să-şi răscumpere timpul trecut, aşa le făcea pe toate; căuta să se oste¬nească aruncându-se pe sine însuşi în acea parte a luptei unde erau numai primejdii, numai temeri.
Şi deşi era aşa de îndrăzneţ şi de aprig şi sufla foc, totuşi era aşa de supus dascălilor şi de ascultător, încât nu i-a înfruntat cu tot iureşul zelului său. Pe când fierbea şi era aprins de zel, s-au dus dascălii Ia el şi i-au spus că trebuie să plece în Tars şi în Cezareea, şi nu s-a împotrivit. I-au spus că trebuie să fie lăsat peste zid, şi s-a supus. L-au sfătuit să-şi radă capul, şi nu i-a înfruntat. I-au spus să nu se ducă în locul unde era strânsă mulţimea, şi nu s-a dus.
Astfel Pavel pretutindeni un singur lucru urmărea: folosul credin¬cioşilor, pacea, înţelegerea; şi pretutindeni se păstra pe el pentru propovăduirea Evangheliei. Deci, când auzi că Pavel a trimis pe feciorul surorii sale la căpitan, vrând să scape de primejdii, când auzi că a cerut să fie judecat de cezar şi când auzi că se grăbeşte spre Roma, să nu socoteşti cuvintele lui lipsă de curaj. Cum n-ar fi dorit să fie cu Hristos cel care suspina pentru că era în lumea aceasta? Şi cum ar fi poftit cele din lumea aceasta cel care, de dragul lui Hristos, dispreţuia cerurile şi trecea cu vederea pe îngeri?
– Atunci pentru ce făcea astea?
– Pentru ca să aibă timp să predice Evanghelia, pentru ca să plece cu mulţi oameni, şi toţi încununaţi. într-adevăr, Pavel se temea să nu plece de aici sărac şi sărman de mântuirea celor mulţi. De aceea şi spunea: „Dar este mai de trebuinţă pentru voi ca să rămân în trup”. De aceea când a văzut pe judecătorii săi rostind o hotărâre mai bună asupra lui, încât chiar Festus spu¬nea: „Ar fi putut fi eliberat omul acesta dacă n-ar Fi cerut să fie judecat de Cezar”, şi când a fost legat şi dus împreună cu alti nenumăraţi înlănţuiri, care săvârşiseră nenumărate rele, Pavel nu s-a ruşinat să fie legat la un Ioc cu ei; nu, ci dimpotrivă, s-a îngri¬jit de soarta celor ce erau cu el în corabie. Avea încredere în el şi ştia că nu i se poate întâmpla nici un rău. Era dus înlănţuit pe o mare atât de învolburată, şi se bucura ca şi cum ar fi fost trimis să ia în stăpânire cea mai mare împărăţie. Şi într-adevăr, nici nu-i stătea înainte o mică luptă pentru îndreptarea Romei! Dar Pavel nici pe cei din corabie nu i-a trecut cu vederea! I-a îndreptat şi pe ei, vorbindu-le de chipul ce i s-a arătat, de la care au aflat că „toţi care sunt în corabie cu el se vor mântui din pricina lui”.
N-a făcut asta ca să se laude, ci ca să-i facă pe aceia să asculte de el. De aceea şi Dumnezeu a îngăduit să se pornească furtună pe mare, pentru ca prin toate să se arate harul lui Pavel, prin cele prin care n-a fost ascultat, şi prin cele prin care a fost ascultat. Căci i-a sfătuit să nu plece din Creta, dar n-a fost ascultat19, şi a fost primejdie de moarte. Cu toate astea nu s-a supărat; şi a purtat şi mai departe grijă de ei, cum poartă un tată grijă de copiii lui. Şi astfel făcea totul ca nimeni să nu piară!
Cu câtă blândeţe a vorbit şi când a pus piciorul în Roma! Cu câtă îndrăznire a închis gura celor potrivnici! Şi nici aici, în Roma, nu s-a oprit! Ci de acolo a alergat în Spania. Şi cu cât primejdiile erau mai multe, cu atât avea mai multă îndrăznire! Şi prin asta a ajuns mai îndrăzneţ nu numai el, ci, din pricina Iui, şi ucenicii Iui. După cum, dacă l-ar fi văzut moale şi trândav, negreşit că ar fi fost şi ei nişte trândavi, tot aşa, pentru că îl vedeau din ce în ce mai curajos cu cât era mai ameninţat şi mai încercat, propovăduiau şi ei mai cu îndrăznire.
Vrând să arate asta Pavel spunea: „După cum cei mai mulţi dintre fraţi, încredinţaţi prin lanţurile mele, îndrăznesc şi mai mult să grăiască fără teamă cuvântul”. Când generalul este viteaz, îmbărbătează pe ostaşii lui nu numai când junghie şi omoară, ci şi când este rănit; şi-i îmbărbătează mai mult când este rănit decât când răneşte. Când îl văd plin de sânge şi acope-rit de răni, când văd că nici aşa nu fuge din faţa duşmanilor, ci stă cu bărbăţie, că înaltă suliţa şi o aruncă în potrivnici şi că nu-i pasă de dureri, şi ostaşii luptă cu mai multă râvnă.
Aşa s-au petrecut lucrurile şi cu Pavel. Când ucenicii l-au văzut că predică, deşi-i legat şi întemniţat, când l-au văzut că-i biciuit, dar că supune pe cei ce-lbiciuiau, au căpătat şi mai mare îndrăznire. De aceea Pavel, pentru ca să arate asta, nu s-a mărginit numai să spună că ucenicii „sunt încredinţaţi”, ci a mai adăugat: „îndrăz¬nesc şi mai multă să grăiască fără teamă cuvântul”. Cu alte cuvinte, Pavel a vrut să spună aşa: „Fraţii au căpătat acum mai mare îndrăznire decât atunci când eram liber”. Şi Pavel, când vedea asta, căpăta mai multă râvnă; se înverşuna şi mai mult împotriva duşmanilor; iar adaosurile de prigoniri erau pentru el adaosuri de mai mare îndrăznire şi pricină de mai mult curaj.
A mai fost cândva închis, şi atât de mult a strălucit, că s-au zguduit temeliile temniţei, s-au deschis uşile, şi l-a adus pe temnicer la cre¬dinţă, iar pe judecător aproape că l-a convins, după cum chiar el a spus: „Aproape că mă îndupleci să mă fac creştin”.
Altă dată iarăşi a fost bătut cu pietre; dar oraşul care l-a bătut cu pietre a venit la credinţă. L-au chemat ca să-l judece; o dată iudeii, iar altă dată atenienii; dar judecătorii au ajuns ucenici, iar duşmanii, su¬puşi… Şi după cum, când focul cade pe felurite materii, el creşte şi mai mult şi preface în foc materia peste care cade, tot astfel şi limba lui Pavel, pe cei cu câţi vorbea îi aducea la credinţa lui; iar cei care-i purtau război, supuşi fiind de cuvintele lui, ajungeau îndată hrană acestui foc duhovnicesc, iar prin ei cuvântul se înălţa iarăşi şi cuprindea şi pe alţii. De aceea şi spunea: „Sunt legat, dar cuvântul nu este legat”. îl fugăreau; şi fapta asta era o prigoană; dar sfârşitul faptei, apostolie de învăţător. Vrăjmaşii lui făceau ceea ce ar fi făcut prietenii şi cunoscuţii.
Nu-l lăsau să se stator¬nicească într-un loc; ci prin uneltiri şi prin fugăriri purtau pe doc¬tor pretutindeni, ca toţi să audă limba lui. L-au lăsat iarăşi, dar a ajuns şi mai înverşunat; au alungat pe ucenici, şi i-au trimis celor ce nu aveau învăţător. L-au dus în faţa unui judeţ mai mare, şi a fost de folos unei mai mari cetăţi, Roma. De aceea iudeii, plân-gându-se, ziceau despre apostoli: „Ce să facem oamenilor aces¬tora? Prin ceea ce facem, răspândim şi mai mult credinţa lori”. L-au dat pe Pavel temnicerului, ca să-laibă în mâini şi mai bune; dar temnicerul a fost legat mai bine de Pavel. L-au trimis împreună cu cei legaţi, ca să nu fugă; dar el a catehizat pe cei legaţi.
L-au tri¬mis pe mare, ca să facă, fără voia lor, să-şi termine şi mai iute călătoria; iar sfărâmarea corăbiei a ajuns pricină de învăţătură celor ce fuseseră cu el în corabie. Ameninţau cu mii şi mii de munci, ca să stingă predicarea Evangheliei, dar ea creştea şi mai mult. Şi după cum spuneau despre Stăpân: „Să-L omoram, ca să nu vină romanii să ne ia cetatea noastră şi neamul”, şi s-a întâm¬plat dimpotrivă – pentru că L-au omorât, pentru asta romanii au luat şi neamul lor, şi cetatea; şi pe acelea pe care le socoteau piedici, acelea au ajuns ajutoare predicării Evangheliei -, tot ast¬fel şi cu predica lui Pavel: acelea pe care le aduceau ei ca să curme cuvântul, acelea au crescut cuvântul şi l-au ridicat Ia o înălţime nespusă.
Pentru toate acestea, dar, să mulţumim meşterului Dumnezeu şi să fericim pe Pavel, prin care a făcut acestea. Să ne rugăm ca să avem şi noi parte de aceleaşi bunătăţi, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care Tatălui slavă, împreună cu Sfântul Duh, în vecii vecilor. Amin.