din “Problemele vietii”
Editura Egumenita
Creşterea copiilor
Vă rog din suflet şi vă implor să aveţi mare grijă de copiii voştri şi să căutaţi mântuirea sufletului lor. Să urmaţi exemplul lui Iov, care, fiindu-i teamă ca nu cumva copiii lui să păcătuiască fie şi cu cugetul, aducea jertfe şi se ruga mult pentru ei. Să urmaţi pilda lui David, care, atunci când a murit, l-a chemat lângă el pe fiul său, viitorul rege Solomon şi, în loc să-i lasă bogăţii, l-a povăţuit: „Fiul meu, dacă vei trăi întru evlavie, nicicând nu vei păţi nimic rău, toate îţi vor merge bine şi viaţa ta se va petrece în linişte. Însă dacă nu te vei face plăcut lui Dumnezeu şi vei fi lipsit de ajutorul Său, rangul tău împărătesc nu-ţi va folosi la nimic. Căci fără evlavie, şi bunurile pe care le ai le vei pierde, şi prin mari ruşini vei trece. Evlavia te va ajuta să dobândeşti şi cele care-ţi lipsesc” (Parafrază la III Regi 2, 1-4).
Trebuie, aşadar, ca părinţii să se îngrijească nu de cum vor dobândi bani copiii lor, ci de cum vor dobândi evlavie şi bogăţie sufletească. Trebuie să-i educe astfel încât să nu aibă nevoie de multe lucruri, să nu se dedea dorinţelor vremurilor de astăzi. Trebuie încă să cerceteze cu atenţie când ies copiii lor din casă şi când se întorc, unde se duc şi cu cine se întovărăşesc. Dacă nesocotesc aceste îndatoriri ale lor, vor da răspuns la Dumnezeu. Dacă ni se cere socoteală pentru cât ne-am îngrijit de alţii – căci spune Scriptura că „Nimeni să nu caute pe ale sale, ci fiecare pe ale celuilalt” (I Corinteni 10, 24) –, cu atât mai mult ni se va cere răspuns pentru cum am avut grijă de copiii noştri.
Tu, însă, faci tot ce poţi pentru ca fiul tău să dobândească un cal frumos, o casă spaţioasă, un ogor sau o vie roditoare, trai bun şi multe alte bunătăţi pământeşti. Dar te gândeşti vreodată ca el să fie virtuos, înţelept şi cumpătat? Fiindcă oricare ar fi bunătăţile sale, oricât de mare ar fi averea lui, va pieri împreună cu el, dacă nu este virtuos şi înţelept. Dimpotrivă, dacă în sufletul său există bărbăţie şi virtute, lesne le va dobândi pe toate, chiar dacă casa lui ar fi complet goală.
Mari necazuri păţesc părinţii aceia care nu vor să-şi bată copiii, nici să-i mustre, nici să-i supere cumva, cu toate că trăiesc o viaţă dezordonată şi imorală. De multe ori am văzut cum asemenea copii erau duşi la tribunal şi osândiţi pentru fărădelegile lor.
Când tu, ca părinte, nu-l sfătuieşti pe copilul tău şi nu-l călăuzeşti drept, e firesc să fie târât de oameni vicioşi şi să ajungă să săvârşească chiar şi crime. Atunci, desigur, va fi condamnat de societate şi-i va face de ruşine atât pe părinţii săi cât şi pe el. Şi odată cu osândirea copilului, va fi arătat cu degetul şi tatăl, care nu mai îndrăzneşte să iasă din casă. Şi vor spune despre el: „Iată ce-a păţit dacă nu şi-a educat copilul!”. Cu ce ochi vei privi atunci lumea, care te va cerceta pentru că nu ţi-ai educat copilul la vremea potrivită, şi astfel a ajuns la crimă şi în temniţă? Îndrăzneşti să te mai numeşti tată, de vreme ce nu ţi-ai împlinit îndatorirea? Nu te ascunzi? Nu-ţi doreşti să se deschidă pământul şi să te înghită? Spune-mi deci, îndrăzneşti să te mai numeşti tată, de vreme ce ai fost nepăsător faţă de copilul tău şi l-ai lăsat să fie distrus?
Dacă ai fi văzut că un om îţi loveşte copilul ţi-ar fi părut rău, te-ai fi necăjit şi te-ai fi aruncat asupra lui ca o fiară. Şi totuşi, vezi cum diavolul îl loveşte în fiecare zi, îl trage în păcat, şi tu dormi. Nu te necăjeşti, nu te înfurii, nu te îngrijeşti să-ţi salvezi copilul din ghearele acestei fiare. Ei, atunci ce îndurare aştepţi de la Dumnezeu?
Dacă copilul tău este demonizat, alergi pe la toţi Sfinţii şi asceţii şi-i rogi să ţi-l izbăvească; însă dacă păcătuieşte – şi asta e mai grav – eşti nepăsător. Adevărat, ce lucru bizar! Pentru că atunci când copilul tău este chinuit de demon nu-i aşa de înfricoşător, căci în felul acesta poate scăpa de iad; dimpotrivă, din această încercare cineva se poate mântui şi încununa, dacă o rabdă cu nădejde. Însă cel care trăieşte în păcat, este imposibil să se mântuiască. Astfel, şi în viaţa aceasta este ruşinat, şi după moarte va fi pedepsit veşnic.
Ce răspuns Îi vei da lui Dumnezeu când te va cerceta pentru că nu te-ai sârguit să-l educi cum se cuvine pe copilul care ţi s-a născut? Te va întreba Domnul: „Nu te-am pus ocrotitor şi dascăl al lui? Nu ţi-am poruncit să-l călăuzeşti pe calea cea dreaptă?”. Ce vei putea spune atunci? Că a fost un copil dificil şi n-a vrut să te asculte? Pe toate acestea trebuia să le vezi de la început, de când era mic, şi puteai să-l modelezi cum voiai. Atunci l-ai fi obişnuit cu binele, dezrădăcinându-i din suflet spinii care, datorită vârstei lui fragede, ar fi ieşit uşor. Dacă te-ai fi ocupat atunci de el, patimile lui nu s-ar fi mărit şi n-ar fi fost greu astăzi să le războieşti.
Ne putem dezvinovăţi atunci când Dumnezeu îi pedepseşte aspru pe copiii care înjură pe tatăl sau pe mama lor, iar noi îi auzim pe copiii noştri cum Îl hulesc pe Însuşi Dumnezeu, şi îngăduim asta?
Să ne străduim, aşadar, să le dăm copiilor noştri educaţie creştină, cu încredinţarea că, atunci când vor avea evlavie şi iubire de Dumnezeu, se vor deosebi şi în viaţa pământească prin virtuţile lor. Căci toţi îl respectă şi-l preţuiesc pe omul virtuos şi bun, chiar dacă ar fi el cel mai sărac; dimpotrivă, îl scârbesc şi-l urăsc pe cel rău, chiar dacă ar fi el cel mai bogat.
Cei care sunt nepăsători faţă de buna educare a copiilor lor vor fi pedepsiţi de Dumnezeu. Şi ascultaţi cu atenţie povestirea pe care vă voi spune-o: În vremurile din vechime, înainte de venirea lui Hristos în lume, trăia un preot evreu, bun şi cumpătat, Eli, care avea doi copii, pe Ofni şi Finees. Deşi Eli îi vedea pe copiii săi umblând pe calea răutăţii, nici nu-i împiedica, nici nu-i pedepsea, nici nu-i mustra. Şi dacă uneori îi povăţuia, o făcea cu moliciune, fără severitate. „Nu mai faceţi rele, fiii mei”, le spunea, „nu aud vorbe bune despre voi” (Parafrază la I Regi 2, 24). Cuvintele lui ar fi fost de ajuns ca să-i cuminţească pe cei doi copii, dacă aceştia ar fi vrut. Dar întrucât preotul n-a arătat severitatea cuvenită, Dumnezeu l-a pedepsit. Astfel, şi-a pierdut şi copiii şi mântuirea, deşi Dumnezeu nu avea pentru ce să-l osândească pe bătrânul tată, decât pentru nesârguinţa pe care a arătat-o faţă de copiii săi.
Aşadar dacă Eli a fost pedepsit atât de aspru pentru nesârguinţa lui, vor rămâne nepedepsiţi cei care fac lucruri mai rele? Dacă pe preotul acela n-au reuşit să-l izbăvească cinstea lui, însuşirea de judecător şi slujirea pe care o aducea poporului israelit, şi a murit în chip jalnic deoarece nu s-a îngrijit cum trebuia de educarea copiilor lui, atunci ce pedeapsă va cădea asupra noastră, care ne purtăm chiar mai rău decât barbarii, care nici virtuţi nu avem şi nici pe copiii noştri nu-i creştem cum se cuvine?
Aşa cum nu ne vom putea dezvinovăţi de păcatele noastre personale, la fel nici de păcatele copiilor noştri. Şi e ceva logic. Pentru că dacă răutatea ar fi fost din fire, am fi avut justificare. E ştiut însă, că prin voia noastră urmăm fie calea păcatului, fie pe cea a virtuţii. Cum se va dezvinovăţi aşadar părintele care a lăsat-o pe cea mai iubită fiinţă a lui, pe copilul său, să apuce pe drumul cel rău?
Dacă copiii sunt educaţi în bunele năravuri, greu îşi vor schimba purtarea când vor creşte. Căci sufletul de copil este ca pânza albă şi curată care, dacă o vopsim în vreo culoare, se vopseşte atât de bine încât, ori de câte ori vom vrea s-o revopsim, mereu se va observa culoarea de la început. Aşa sunt şi copiii. Când se obişnuiesc cu binele, greu se mai schimbă.
Apostolul Pavel ne spune un proverb pe care l-a împrumutat de la poetul Menandru: „Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune” (I Corinteni 15, 33). Să nu ne mirăm că unii devin hoţi sau desfrânaţi sau hulitori. Copiii care de mici sunt lipsiţi de educaţia creştină se obişnuiesc să trăiască în rău şi la prima ocazie se abat de la calea dreaptă.
De aceea Apostolul povăţuieşte: „Copii, ascultaţi întru Domnul de părinţii voştri, căci aşa este drept. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta; aceasta este cea dintâi poruncă urmată de făgăduinţă: ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti mulţi ani pe pământ. Şi voi, părinţilor, nu-i întărâtaţi pe copiii voştri spre mânie; dimpotrivă, creşteţi-i întru învăţătura şi certarea Domnului” (Efeseni 6, 1-4). Şi înţeleptul Solomon spune: „Fiul şcolit va fi înţelept” (Proverbe 10, 5). Şi „cel ce cruţă nuiaua îşi urăşte fiul, dar cel care-l iubeşte îl mustră cu grijă” (cu blândeţe dar şi cu severitate) (Proverbe 13, 25).
Aşadar cu virtute să-i îmbogăţiţi pe copiii voştri, şi nu cu bunătăţi trecătoare. E neînţelept ca, atâta timp cât trăiţi, să nu le daţi putere asupra averii voastre, şi după ce muriţi, să poată foarte lesne să risipească moştenirea pe care le-aţi lăsat-o, desigur dacă sunt tineri. Dacă le-aţi încredinţa averea voastră în vreme ce trăiţi, aţi putea interveni când este necesar, şi în felul acesta să evitaţi greşelile pe care le fac. Preluând însă nepregătiţi administrarea moştenirii, împovăraţi şi de faptul că au rămas orfani, vor fi târâţi cu uşurinţă în mizerie; şi vinovaţi pentru asta sunteţi voi.
Nu le lăsaţi deci bogăţii, ci învăţătură şi virtuţi. Astfel nu se vor sprijini pe moştenirea bunătăţilor materiale, şi se vor distinge prin educarea minţii şi cultivarea sufletului. Acesta este cel mai bun mijloc pentru depăşirea sărăciei şi a tuturor problemelor vieţii. Şi dacă fiecare din noi se va îngriji să-şi crească în felul acesta copiii, în cele din urmă toţi, din generaţie în generaţie, ne vom afla pregătiţi pentru venirea lui Hristos şi vom fi răsplătiţi de dreptul nostru Stăpân. Aşa este. Dacă-l educi cum trebuie pe copilul tău şi-l faci să aibă evlavie şi iubire, dacă şi el va face la fel cu copiii săi etc., se va alcătui un lanţ binecuvântat datorită ţie, care ai devenit rădăcina întregului bine.
Părinţii care nu se îngrijesc de buna creştere a copiilor lor sunt mai răi chiar decât ucigaşii de prunci; pentru că primii omoară sufletul nepieritor, iar ultimii doar trupul muritor.
De aceea, precum caii care aleargă necugetat către prăpastie, şi îi ţinem în frâu şi-i pedepsim lovindu-i – şi pedeapsa aceasta este spre izbăvirea lor –, aşa şi pe copii trebuie să-i ţinem în frâu, să-i strunim şi să-i pedepsim pentru greşelile lor. Pentru că, dacă nu-i pedepsim noi, îi aşteaptă alte pedepse, pedepse veşnice, ca şi pe noi.
Nu-mi spune: „L-am pedepsit pe copilul meu de multe ori”, pentru că asta nu-i de ajuns; trebuie să-l vezi şi îndreptat. Fii cu luare-aminte, are evlavie, este cuminte, şi-a schimbat purtarea cea rea? Dacă toate acestea s-au întâmplat, scopul a fost împlinit; altfel, multele pedepse nu sunt de folos. Nu numărăm de câte ori a fost legată o rană, ci ne uităm dacă s-a vindecat. Dacă s-a vindecat iute, nu-i nevoie să stea mult timp legată; însă dacă rămâne deschisă, trebuie ca pansamentul să fie schimbat de multe ori, până ce se va închide.
Părinte nu este cel care doar l-a născut pe copil, ci acela care şi după naştere îl iubeşte. Şi dacă iubirea este necesară acolo unde există din fire, cu atât mai mult e trebuincioasă acolo unde a fost sădită de Dumnezeu. Adică, dacă cineva trebuie să-i iubească pe copiii lui naturali pentru a se numi părinte drept, cu atât mai mult pe copiii harismatici, duhovniceşti, botezaţi, având grijă să nu ajungă în iad.
Dar şi tu, fiule, să asculţi de părinţii care te-au născut. Pentru cele pe care ţi le-au oferit, cu nimic nu-i poţi răsplăti, nici să-i naşti, nici să trudeşti pentru ei, cum au făcut aceştia pentru tine. Şi când tatăl tău îl ceartă pe vreun frate de-al tău, tu trebuie să fii de partea tatălui. Căci dacă-i iei apărarea fratelui tău care a greşit, vei deveni mai rău ca el. În felul acesta îţi pui în pericol şi mântuirea sufletului tău, fiindcă cel care nu lasă o rană să se vindece, are o mai mare vină decât cel care a provocat-o, şi de aceea va fi şi pedepsit. O rană, vezi bine, poate să nu fie pricinuitoare de moarte, dar împiedicarea vindecării ei poate provoca moartea.
De aceea şi dascălii îi pedepsesc pe copii, când sunt vinovaţi, în faţa celorlalţi, ca să-i vadă şi să se cuminţească. Dar şi pe copiii buni îi laudă în faţa celorlalţi, pentru a-i da spre pildă. Aceasta, desigur, o fac dascălii buni şi înţelepţi. Şi trebuie să căutăm dascăli buni pentru copiii noştri, încât să fie educaţi pozitiv; căci părinţii le dau viaţă copiilor, iar dascălii buni îi învaţă să trăiască în virtute.
Nu te mândri, fiule, cu tatăl tău cel bun şi virtuos. Bunătatea tatălui tău te va osândi pe tine, dacă te vei dovedi urmaş nevrednic. Mare lucru este să-ţi sprijini viaţa, dar şi mântuirea, pe lupta ta şi nu pe a altora. În viaţa de aici puţini sunt aceia care ne vor sprijini, iar în viaţa de dincolo nici unul. Cinstirile şi laudele de care se bucură părinţii noştri sunt şi ale noastre doar dacă îi imităm; altfel, nu numai că nu ne folosesc la nimic, dar se vor face şi pricină pentru care vom fi mai aspru pedepsiţi.
Iată un exemplu: Abesalom era fiul regelui David, tânăr desfrânat şi ticălos. Acesta, odată, s-a răzvrătit împotriva tatălui său şi l-a silit să părăsească tronul său şi Ierusalimul şi să se exileze în pustia Arabot. Astfel, fiul a urcat nelegiuit pe tronul tatălui său.
N-a respectat nici rangul, nici vârsta şi nici jertfele pe care tatăl lui le făcuse pentru el. S-a purtat cu părintele său sever, neomeneşte, obraznic, ca o fiară, călcând legile firii şi provocând tulburare, nelinişte, răzvrătire. N-a vrut să-l respecte pe David ca tată al său. Să se fi gândit cel puţin la bătrâneţile şi la binefacerile lui. Însă slava deşartă şi iubirea de putere l-au făcut să-şi piardă orice sentiment de ruşine şi să devină o adevărată fiară. Astfel, tatăl cel blând alerga fugărit dintr-un ţinut în altul, pe când fiul răzvrătit se desfăta în bunătăţile puterii, pe care le risipise izbutind să atragă de partea lui armata şi toate cetăţile.
În vreme ce se întâmplau acestea, Huşai, prieten bun al lui David, prieten din aceia care rămân credincioşi chiar şi-n cele mai potrivnice situaţii, întâlnindu-se cu bătrânul rege în pustie, şi-a sfâşiat veşmântul, şi-a pus ţărână în cap, în semn de plângere şi durere, a suspinat adânc şi a plâns sfâşietor. David cunoştea sinceritatea sentimentelor lui Huşai. I-a spus, aşadar, că lacrimile lui sunt dovada prieteniei pe care i-o poartă, dar că nu folosesc la nimic. Trebuiau să facă ceva, pentru a-l înfrunta cu succes pe fiul său şi pentru a opri nenorocirea. „Mergi în cetate”, i-a spus, „du-te la Abesalom ca prieten şi încearcă să schimbi planurile viclene pe care le urzeşte Ahitofel împotriva mea” (Parafrază la II regi 15, 34). Ahitofel era un general care avea înrâurire asupra lui Abesalom, viteaz în război şi primejdios în lupte, şi David se temea mult de el. Huşai într-adevăr, s-a dus la Abesalom, fără să se înspăimânte că scopul lui va fi descoperit şi că va fi omorât. Îşi punea mereu nădejdea în Dumnezeu. Şi până la urmă a reuşit. Astfel, David l-a învins pe fiul său apostat, care a avut un sfârşit rău. Căci Dumnezeu vrea ca copiii să-şi respecte părinţii şi să asculte de ei. Şi dacă nu fac asta, pătimesc.
Dar şi părinţii, o spun din nou, sunt datori să-şi educe cum trebuie copiii, străduindu-se pentru dezvoltarea echilibrată a trupului şi a duhului lor. Să-i înveţe evlavia şi virtutea. Dacă nu fac aşa, nu trebuie să se numească părinţi.
Aşa cum chemaţi doctorul, când copilul vostru se îmbolnăveşte trupeşte, la fel să faceţi şi când el suferă sufleteşte. Sufletul este bolnav când păcătuieşte, când se desfrânează, când fură, când face ceea ce Dumnezeu interzice.
Dar şi neşcolirea, needucarea, este o boală a sufletului, şi desigur mare, pentru că din pricina ei se întâmplă atâtea şi atâtea rele. Trebuie deci să-i şi educăm pe copiii noştri, căci astfel vor putea să-L cunoască mai bine pe Dumnezeu. Fără învăţătură vor fi ca animalele, care sunt lipsite de cuget. Omul, care a fost înzestrat cu cuget, trebuie să fie şi înţelept, aşa cum l-a făcut dintru început Dumnezeu. Fără înţelepciune el este o piatră preţioasă afundată în mocirlă, este corabie fără cârmă şi fără echipaj, care înaintează pe marea vieţii necârmuită, la întâmplare. De aceea un înţelept a spus: „Omul neşcolit priveşte, dar nu vede”. I se pare că vede, dar este orb, fiindcă nu are cunoaştere, şi îndeosebi cunoaşterea adevărurilor şi a dogmelor credinţei – ce este sufletul, cerul, Dumnezeu Cel în trei ipostasuri, învierea, botezul, îngerii, Sfânta Liturghie, preoţia etc.
Proorocul David spune: „Luaţi învăţătură, ca nu cumva să se mânie Domnul” (Psalmi 2, 12). Educaţi-vă creştineşte copiii. Aceasta este datoria voastră. Dacă veţi fi nepăsători, veţi merge în iad, chiar dacă aveţi alte virtuţi. Să-i învăţaţi tainele Bisericii, dreptatea, înţelepciunea, vitejia sufletească. Să-i ajutaţi să se cunoască pe ei, căci prin cunoaşterea de sine vor fi conduşi şi la cunoaşterea de Dumnezeu. Dacă nu-L cunosc pe Dumnezeu, la ce le va fi de folos toate celelalte? Nu-L auziţi pe Domnul, Care spune în Sfânta Evanghelie că, dacă omul ar câştiga lumea întreagă dar şi-ar pierde sufletul său, nu i-ar folosi la nimic?
Educaţi-i, aşadar, duhovniceşte pe copiii voştri. Educaţi-vă şi pe voi. În felul acesta vă veţi mântui şi veţi intra în împărăţia cerurilor, cu harul lui Hristos.