Chinurile iadului

din “Problemele vietii”
Editura Egumenita

Chinurile iadului

Plăcerea păcatului este ca o umbră şi ca un vis. Se stinge înainte ca omul să guste bine din ea. Însă pedepsele care o urmează nu au sfârşit. Puţină este dulceaţa pe care i-o dăruieşte omului, dar veşnică amărăciunea. Ceea ce este un vis de o clipă în faţa întregii vieţi, la fel sunt şi desfătările pământeşti în faţa chinurilor iadului. Şi adevărat, cine ar vrea să aibă un vis plăcut din cauza căruia ar urma să fie pedepsit toată viaţa?

Să ne ferim, dragii mei, de viclenia diavolului, care ne înşeală cu lucruri mici şi ne face să săvârşim păcate mari. Altfel vom fi osândiţi împreună cu el în iadul cel veşnic, vom auzi şi noi la Judecată cuvintele: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25, 41).

Unii, însă, spun: „Dumnezeu este iubitor de oameni, nu va face asta”. Şi îi întrebăm: „Prin urmare acestea s-au scris în zadar?”. „Nu”, răspund ei, „ci pentru ca să ne înspăimântăm şi să fim buni”. „Adică dacă nu devenim buni, dacă rămânem răi până la sfârşit, nu ne va trimite în iad? Şi nu-i va răsplăti pe oamenii virtuoşi?”. „Da, îi va răsplăti. Dumnezeu ne răsplăteşte chiar mai mult decât o merităm”. „Bine, dar cum cele referitoare la răsplată sunt adevărate şi se vor realiza negreşit iar cele privitoare la iad nu?”.

Cât de uneltitor este diavolul! Cât de lipsit de iubire de oameni este! Acesta ne bagă în minte astfel de cugete, care ne conduc la nesârguinţă şi trândăvie. Ştie, vicleanul, că frica de iad este ca un căpăstru care ne strânge sufletul şi-l înfrânează de la rele. Se străduieşte deci în toate felurile să ni-l scoată, ca să ne arunce lesne de râpă.

Orice cuvinte pe care le luăm din Scriptură despre iad, unii spun că sunt doar ameninţări şi că nu se vor înfăptui. Bine, să acceptăm – chiar dacă asta dovedeşte necuviinţă – că aşa ar fi cu privire la cele viitoare. Însă pentru cele ce s-au întâmplat, pentru cele ce s-au făptuit deja, ce ne vor spune?
Îi întrebăm: Aţi auzit de marea nenorocire, de acea distrugere a lumii care s-a petrecut pe vremea lui Noe? Nu cumva şi aceea a fost spusă doar ca o ameninţare? Nu s-a întâmplat, nu s-a făptuit? N-o mărturisesc chiar şi munţii Armeniei, unde s-a oprit corabia pentru a aduce aminte de întâmplare? Şi atunci mulţi ziceau că nu se va întâmpla nimic rău. O sută de ani a construit corabia dreptul Noe, o sută de ani a strigat, dar nimeni nu l-a crezut. Şi pe când nu credeau în cuvintele ameninţătoare, i-a aflat pedeapsa adevărată. Aşadar Cel Care i-a pedepsit atât de aspru, nu ne va pedepsi mult mai aspru pe noi? Căci fărădelegile timpurilor noastre nu sunt deloc mai mici ca cele din vremea aceea. Nu există păcat care să nu se săvârşească astăzi.

Spuneţi şi voi, cei care aţi mers vreodată în Palestina, spuneţi, ca să audă şi cei care n-au fost acolo: În apropierea fluviului Iordan există o regiune foarte roditoare. Sau, mai bine-zis, exista. Acum nu mai este. Odată acolo era un adevărat rai, aşa cum ne spune Evanghelia. Astăzi a ajuns cea mai neroditoare dintre toate pustiile. Vezi acolo copaci şi vezi în ei fructe. Însă fructele sunt acolo pentru a aduce aminte de urgia lui Dumnezeu. Vezi rodii. Ramurile par înfloritoare, rodiile par frumoase şi sunt dorite de trecătorul nebănuitor. Însă îndată ce ia o rodie şi-o sparge, doar praf şi cenuşă rămân în mâinile lui. Găseşti aşadar acolo pomi şi fructe, dar în realitate nu sunt pomi şi fructe. Găseşti aer şi apă, dar n-au nici o legătură cu aerul şi apa pe care le ştim. Toate sunt neroditoare, toate sunt seci, toate vorbesc despre urgia care a izbucnit odată şi înfăţişează urgia viitoare. Nu cumva şi cele pe care vi le-am spus sunt simple ameninţări? Nu, nu sunt vorbe goale, sunt adevăruri.

Dar, îmi veţi zice, toate acestea despre care ne povesteşti, despre Sodoma şi Gomora şi despre nimicirea lor, sunt grele. Dar şi ceea ce spuneţi voi, că nu există iad, că Dumnezeu pur şi simplu ne ameninţă, nu sunt grele? Dacă voi aţi fi crezut în cuvintele lui Hristos n-ar mai fi fost necesar ca eu să aduc dovezi despre existenţa iadului.

În Sodoma exista atunci un păcat trupesc înfricoşător. Doar unul. Şi pentru acesta au fost pedepsiţi. În ţara noastră astăzi se săvârşesc nenumărate păcate, şi ca acela al sodomiţilor şi chiar mai rele decât acela. Vă întreb deci: Dumnezeu, Care a lăsat atunci mânia Lui să izbucnească şi n-a ţinut seamă nici de implorările lui Avraam, nici de jertfirea de sine a lui Lot, care chiar şi pe fiicele sale era gata să le ofere sodomiţilor desfrânaţi ca să salveze cinstea trimişilor Lui, cum va îndura acum atâtea păcate ale noastre? Glume, îndelungă vorbire, rătăcire şi amăgire a diavolului sunt toate cuvinte despre inexistenţa iadului.

Vrei să-ţi aduc şi alt exemplu? Aminteşte-ţi cum  l-a pedepsit Dumnezeu pe Faraon al Egiptului, care i-a fugărit cu armata lui pe israeliţi, înecându-l în Marea Roşie şi pe el şi oastea lui, şi toate carele lor. Poate îmi vei spune că acela fusese foarte necuviincios. Şi într-adevăr aşa a fost. Dar îţi voi arăta cum au fost pedepsiţi alţii, care credeau şi se aflau aproape de Dumnezeu.

Auzi ce spune Pavel: „Să nu ne desfrânăm, cum  s-au desfrânat unii israeliţi şi într-o singură zi au căzut douăzeci şi trei de mii; nici să-L ispitim pe Domnul, aşa cum L-au ispitit unii din ei şi au pierit de şerpi; nici să cârtiţi, aşa cum au cârtit unii din ei, şi au fost nimiciţi de către pierzătorul” (I Corinteni 10, 8-10). Aşadar dacă desfrânarea şi cârtirea au o asemenea urmare nimicitoare, ce urmare vor avea păcatele noastre?

Şi să nu te amăgeşti, văzând că acum Dumnezeu nu pedepseşte imediat. Aceia au fost pedepsiţi atunci în acelaşi ceas pentru că nu ştiau nimic despre iad. Tu însă vei plăti acolo păcatele pe care le faci aici. Apoi gândeşte-te şi la următorul lucru: Dacă pe israeliţi, care se aflau într-o stare duhovnicească de prunc, i-a pedepsit Dumnezeu atât de aspru, cum se va milostivi de noi? Aşa ceva ar fi lipsit de judecată. Noi, chiar şi pentru aceleaşi păcate ca ale lor, avem o vină mai mare. De ce? Fiindcă ne-am învrednicit să primim har mai mare, harul lui Hristos, harul Sfântului Duh. Aşadar de vreme ce suntem cuprinşi nu numai de aceleaşi păcate ca ale lor, ci de unele şi mai mari şi mai grave, cum vom rămâne nepedepsiţi?

Voi spune şi altceva, şi să nu creadă cineva că-i laud sau că-i iert pe israeliţi. Departe de mine acest gând! Când Dumnezeu pedepseşte, cel ce are o părere diferită cugetă ca diavolul. Nu, nu-i laud, nici nu-i iert. Dar vreau să arăt răutatea noastră. Aceia deci, au căzut în desfrâu, dar abia ce ieşiseră din Egiptul cel păcătos. Nici nu auziseră bine ce lucru rău este desfrâul. Nouă însă ne-au fost predate învăţăturile mântuitoare ale Evangheliei. Prin urmare merităm chinuri mai mari pentru decăderile noastre.
Vrei să auzi şi alte necazuri care i-au aflat pe israeliţi – foamete, boli, războaie, luări în robie – în anii babilonienilor, asirienilor, macedonilor, ai lui Adrian, ai lui Vespasian? Aş vrea să le povestesc, dar să nu mă întind prea mult. Mă limitez la a povesti ceva cutremurător din Scriptură.

Odată era mare foamete în Samaria. Într-o zi împăratul umbla pe zidurile cetăţii. Atunci s-a apropiat de el o femeie şi, arătând spre o alta, a spus: „Această femeie mi-a zis: – Dă-l pe fiul tău, şi-l vom mânca astăzi, iar pe fiul tău îl vom mânca mâine. Aşa că l-am fript pe fiul meu şi l-am mâncat. Iar a doua zi i-am spus: – Dă-l pe fiul tău, ca să-l mâncăm!… Dar ea şi-a ascuns fiul” (IV Regi 6, 28-29). Ce nenorocire! Atât de mare era foametea, încât mamele ajunseseră să-şi mănânce proprii copii! Şi în altă parte proorocul Ieremia scrie: „Femei cu inimi calde şi duioase, cu propriile mâini şi-au fiert copiii; din ei mâncare şi-au făcut…” (Plângerile lui Ieremia 4, 10). O asemenea grea pedeapsă a căzut pe capul iudeilor. Peste noi, aşadar, nu va cădea pedeapsă şi mai mare?

Vrei să auzi şi alte nenorociri ale iudeilor? Citeşte mai bine cărţile scrise de istoricul Iosip, şi vei afla toată tragedia nimicirii Ierusalimului (anii 70 d.H.). A fost şi atunci o foamete cumplită, încât au fost nevoiţi să-şi mănânce şi curelele, şi veşmintele, şi alte lucruri mai scârboase. „Nevoia făcea ca toate să fie mâncate”, notează undeva Iosip. Dar nu s-au oprit aici. Au ajuns iarăşi să-şi mănânce proprii lor copii!

Poate că aşa te voi convinge că există iad. Gândeşte-te: Dacă aceia au fost supuşi atâtor chinuri, noi cum vom scăpa de chinurile iadului? N-ar fi ceva nelalocul lui, de vreme ce noi facem atâtea păcate grele? Lucrul e simplu: nu suntem pedepsiţi acum pentru că ne aşteaptă iadul veşnic.

Păcatul şi iadul au o legătură strânsă între ele. Cei nedrepţi şi păcătoşi sunt chinuiţi şi aici, înainte de a fi chinuiţi în iadul veşnic.
Vezi un om care se desfată cu mese bogate, poartă haine scumpe, umblă pe cal însoţit de slujitori, se făleşte în piaţă. Nu te opri la cele care par. Dacă ai putea privi în inima lui, ai observa acolo multă tulburare provenită din păcate, din grele sentimente de vinovăţie, din frică mare. Ai vedea cum conştiinţa lui stă pe un scaun de judecată, şi cugetele stau alături ca nişte călăi, strigând puternic şi biciuindu-i mintea şi rănindu-l fără milă pentru păcatele săvârşite. Şi toate acestea nu le vede nimeni în afară de Dumnezeu.
Dacă cineva cade, de exemplu, în păcatul adulterului, oricât de bogat ar fi, chiar dacă n-ar fi nimeni care să-l învinovăţească, nu poate scăpa de părerile de rău. Plăcerea lui a fost trecătoare, dar durerea sa va fi veşnică. De pretutindeni îl înconjoară temeri şi bănuieli. Îi e frică de uliţele strâmte, este bănuitor cu slujitorii lui, tremură chiar şi de umbra sa, se cutremură de tulburare ca nu cumva păcatul lui să se facă cunoscut soţiei înşelate. Oriunde s-ar duce, poartă cu el, ca pe un osânditor necruţător, conştiinţa. Se îneacă în cugetele de vinovăţie, nu mai poate respira. În pat şi la masă, la piaţă şi acasă, zi şi noapte, chiar şi în visele lui, păcatul pe care l-a făcut stă în faţa ochilor lui. Trăieşte viaţa lui Cain, suspinând şi tremurând, la fel ca acela. Poartă în el un foc, fără ca cineva să ştie asta.

Aşa sunt chinuiţi şi hoţii, şi jefuitorii, şi criminalii, şi beţivii şi alţii, în general, cei care trăiesc în păcat. Căci este cu neputinţă ca tribunalul conştiinţei să fie desfiinţat.

Nu trăim în virtute? Vom suferi. Trăim în răutate? Imediat ce încetează plăcerea păcătoasă, începe durerea sufletească.

Dar chiar dacă n-ar exista iadul, mică durere este ca cineva să piardă raiul? Mică pedeapsă este să nu moştenească împărăţia veşnică a lui Dumnezeu, să fie lipsit de acea slavă negrăită, să rămână afară de la acea sărbătoare cerească, să piardă acele bunătăţi nespuse?

Ştiu că mulţi se gândesc la iad cu spaimă şi groază. Eu însă consider că lipsirea de la slava raiului este mult mai amară decât iadul. N-are importanţă că starea de acolo nu poate fi exprimată în cuvinte. Nu cunoaştem, de altfel, ce fericire dăruiesc acele bunătăţi, încât să înţelegem şi ce tristeţe provoacă lipsa lor. Apostolul Pavel, însă, care s-a învrednicit să cunoască toate acestea, ne încredinţează că cea mai mare nenorocire pentru un om este căderea lui din slava lui Hristos. O vom pricepe şi noi, dar numai dacă o vom încerca în faptă. Să nu păţim însă niciodată asemenea necaz, Doamne! Să nu gustăm nicicând înfricoşătorul iad!

Deşi nu este uşor să descrie cineva mărimea acestui rău, mă voi strădui, atâta cât îmi este cu putinţă, să vi-l prezint printr-un exemplu.
Să ne închipuim că există un copil minunat, care are toate virtuţile şi toate bunătăţile lumii. Atât de mare este bucuria şi bunătatea lui încât, celui care se apropie de el, îi provoacă iubire infinită, blândeţe şi admiraţie. Ia gândiţi-vă acum, ce n-ar da tatăl copilului acestuia ca să nu-l piardă? Câte necazuri mari sau mici ar fi gata să rabde ca să-l păstreze lângă el? Ceva asemănător să simţim şi noi pentru slava cerească. Iubirea şi dorul părintelui pentru copilul său, oricât de bun ar fi el, nu se compară cu dorul de rai, dorul de a pleca din lumea aceasta şi de a trăi viaţa veşnică împreună cu Hristos.

Gheena este nesuferită. Iadul este înfricoşător. Şi totuşi, mii de iaduri luate împreună nu sunt egale cu pierderea acelei slave dumnezeieşti, cu despărţirea de Hristos, cu auzirea cumplitului Său cuvânt: „Nu vă cunosc” (Matei 25, 12). Mai bine ar fi să cadă peste noi nenumărate trăsnete, decât să vedem faţa Celui preasfânt alungându-ne şi ochii Lui liniştiţi privindu-ne.

Nu vezi ce se întâmplă în societatea noastră? Unii s-au înecat în suferinţe pe când alţii trăiesc în belşug. Unii ucigaşi sunt osândiţi, iar alţii scapă de pedeapsă. Unii răufăcători sunt întemniţaţi, iar alţii rămân liberi. Câţi tâlhari, câţi hoţi, câţi înşelători nu umblă printre noi nepedepsiţi? Aşadar când vezi oameni care au făcut păcate asemănătoare sau poate şi mai mari, rămânând nepedepsiţi, vrând-nevrând eşti nevoit să admiţi că există iad, pentru că fireşte, Dumnezeu nu este nedrept şi nu face deosebiri. Ar fi nedrept dacă i-ar lăsa pe atâţia păcătoşi nepedepsiţi şi pe atâţia virtuoşi în suferinţă, dacă n-ar fi pregătit şi pentru unii şi pentru alţii o altă stare, viitoare.

Chiar şi filozofii idolatri, scriitori sau poeţi, dar în general şi toţi oamenii care au trăit înainte de Hristos, şi-au pus probleme în legătură cu răsplata viitoare şi au vorbit despre pedepsele care vor fi date în iad. N-au putut, desigur, să descrie cu precizie câte se întâmplă în viaţa de după moarte, căci nu aveau decât idei confuze şi „frânturi” ale dogmelor noastre adevărate. Cu toate acestea însă alcătuiseră o oarecare imagine a judecăţii şi a osândirii păcătoşilor. Astfel, vorbesc despre râuri de foc, despre tartar, care se află la o depărtare egală cu cea a pământului de cer, şi despre alte feluri de iaduri.

Unii spun: „De ce Dumnezeu nu-i pedepseşte aici pe păcătoşi?” Le răspundem: Ca să arate îndelunga Lui răbdare. Ca să dăruiască mântuire prin pocăinţă. Fiindcă, dacă pedepsea şi omora îndată ce se săvârşea păcatul, cum s-ar fi mântuit Pavel şi Petru, apostolii şi iluminatorii lumii? Cum s-ar fi izbăvit împăratul David? Dar galatenii? Dar atâţia alţii?

Aşadar, de aceea nici aici nu-i pedepseşte pe toţi, nici acolo. Pe unul îl pedepseşte aici, încât prin această pedeapsă să-i trezească pe cei nesimţitori, iar pe altul acolo, încât prin nepedepsire să ne facă să aşteptăm veşnica Sa împărăţie.

Astfel, vezi cum mulţi sunt pedepsiţi în viaţa aceasta, la fel ca cei care au fost zdrobiţi în turnul lui Siloam, la fel ca galileenii pe care i-a înjunghiat Pilat în vreme ce aduceau jertfă la templu, ca şi corintenii care au murit pentru că împărtăşeau cu nevrednicie, la fel ca Faraon care a fost înecat cu armatele lui în Marea Roşie, la fel ca atâţia alţii şi atunci, şi acum, şi pururea.

Alţii iarăşi, care au făptuit multe păcate, au plecat din viaţa aceasta fără să fie pedepsiţi, precum bogatul din parabola evanghelică.

Toate acestea, desigur, sunt lucrări ale înţelep-ciunii lui Dumnezeu, care doreşte ca pe de o parte să-i trezească la credinţă pe cei care nu cred în cele viitoare iar pe de altă parte să-i facă pe credincioşi mai binevoitori în lupta pentru dobândirea virtuţii. Căci „Dumnezeu este judecător drept şi tare”, totodată însă este şi „îndelung-răbdător şi se mânie în fiecare zi” (Psalmi 7, 11). Dacă, iarăşi, vom nesocoti îndelunga-răbdare a Lui, va veni vremea când îşi va arăta dreapta judecată.

Să nu ne aruncăm, aşadar, în trândăvie şi în desfătări păcătoase, şi astfel pentru o clipă – căci toată viaţa noastră pământească nu-i decât o clipă – să ajungem în iadul veşnic. Dimpotrivă, să ne ostenim şi să ne nevoim o clipă, ca să câştigăm cununa slavei veşnice. Nu vedeţi ce se întâmplă şi în această viaţă a noastră? Cei mai mulţi oameni aşa gândesc. Preferă efortul mic pentru o desfătare mare, deşi lucrurile vin uneori de-a-ndoaselea.

Spuneţi-mi, deci, ce răspuns vom da, când în cele lumeşti ne ostenim pentru o desfătare trecătoare – sau poate pentru nici una de vreme ce viitorul este nesi-   gur – pe când în cele duhovniceşti arătăm nesârguinţă şi lene? Nu există îndoială că suntem fără de răspuns şi vom ajunge în iadul cel fără de fund. De aceea vă rog pe toţi, ridicaţi-vă, chiar şi într-un târziu, din această amorţeală! În ceasul judecăţii nimeni nu va putea să ne izbăvească, nici părinte, nici frate, nici prieten. Dacă lucrările noastre sunt vicioase, vom fi osândiţi şi vom pieri negreşit.

Cât de mult s-a jelit acel bogat! Cât l-a rugat pe patriarhul Avraam să i-l trimită pe Lazăr ca să-i răcorească limba! Auzi însă ce i-a spus Avraam: „Între noi şi voi prăpastie mare s-a întărit, încât cei ce vor să treacă de aici la voi să nu poată” (Luca 16, 26). Cât   le-au rugat şi acele fecioare pe tovarăşele lor să le dea untdelemn! Dar auzi ce răspuns au primit: „Nu (vă dăm), ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă şi nici vouă” (Matei 25, 9). Şi astfel n-au putut să intre la praznicul nunţii.

Să ne gândim, aşadar, la acestea şi să arătăm râvnă în viaţa duhovnicească. Pentru că toate eforturile şi toate pătimirile de pe pământ nu egalează bunătăţile cerului. Dar şi chinurile trecătoare, oricât de înfricoşătoare ar fi – fie cu foc, sau cu vergele ori cu fiare sălbatice sau cu orice altceva – sunt ca nişte umbre în faţa chinurilor viitoare. De primele scăpăm uşor, căci trupul nu poate rezista vreme multă unor suferinţe foarte mari. De ultimele, însă, nu putem scăpa, căci nu sunt doar foarte mari, ci şi veşnice. În iad „viermele lor nu moare şi focul nu se stinge” (Marcu 9, 44). Şi auzind despre foc, să nu crezi că e vorba de un foc asemănător celui material.

Căci focul material îl arde şi-l nimiceşte pe om, care, după aceea, murind, încetează să mai simtă arsurile. Focul iadului, însă, pe cei care-i cuprinde, îi va arde neîncetat, veşnic. De aceea se şi numeşte „focul cel nestins” (Marcu 9, 43).

În viaţa viitoare şi păcătoşii vor fi nestricăcioşi, însă nu pentru a fi slăviţi împreună cu Hristos, ci spre a fi chinuiţi pururea împreună cu diavolul. Cuvântul nu are puterea de a arăta cât de înfricoşătoare este această stare, cu toate acestea însă putem culege o mică idee din câteva exemple.

Dacă vreodată ai intrat într-o baie şi ţi s-a întâmplat să te dogoare mai mult decât trebuie, gândeşte-te cum va fi focul iadului. Şi dacă vreodată te-ai îmbolnăvit şi ai avut febră foarte mare, închipuie-ţi cum va fi flacăra care nu se stinge niciodată. Băile fierbinţi te chinuiesc? Febra mare te face să suferi? Ce vei face când te vei afla în râul de foc, râul care va curge în ziua înfricoşătoarei judecăţi a lui Hristos?

Auzi cum vorbesc proorocii despre ziua judecăţii: „Ziua Domnului vine fără putinţă de scăpare, zi de mânie şi de urgie” (Isaia 13, 9). Niciunde nu vei vedea atunci faţa liniştită şi blândă a lui Iisus. Nu va fi nimeni care să te ajute. Dar, aşa cum cei care sunt osândiţi să muncească în mină sunt supuşi poruncilor aspre şi nu le mai văd pe nici una din rudele lor, ci doar pe acei oameni duri, la fel se va întâmpla atunci şi cu noi – sau poate că se va întâmpla ceva mult mai rău. Căci aici e posibil ca împăratul, dacă-l rugăm, să se îndure de osândit şi să-l scape de pedeapsă, acolo însă nu există o asemenea posibilitate. Acolo nu există iertare.

Fiecare osândit arde veacuri nesfârşite şi are dureri a căror pătrunzime nu poate fi exprimată în cuvinte, dureri care nu pot fi comparate cu cele trupeşti. În cele din urmă, aici omul suferă pentru puţin şi după aceea moare, acolo însă arde fără să se strice şi fără să se topească.
Ce vom face aşadar, acolo? O spun şi pentru mine. Poate că cineva va zice: „Dacă tu, care ne înveţi, mergi în iad, eu nu trebuie să fac nici o strădanie pentru a scăpa de el. Ce-i mai firesc decât să ajung şi eu în iad?” Nu cugetaţi, rogu-vă, astfel de mângâieri nefolositoare, care nu vă aduc nici o uşurare.

Spuneţi-mi, diavolul n-a fost înger? Nu era mult mai înalt decât oamenii? Şi totuşi, a căzut. Aşadar se poate mângâia cineva cu gândul că voi merge în iad împreună cu el? Nu, desigur!

Mare amăgire este ca cineva să se mângâie cu gândul că ceilalţi vor merge în iad împreună cu el, spunând: „Mă duc şi eu acolo, ca toţi ceilalţi”. Însă de ce să mă refer la iadul viitor? Gândiţi-vă la cei care suferă aici de dureri puternice şi se vaită de ne stârnesc mila. Dacă le veţi arăta pe alţii, care suferă mai mult ca ei, nu vor da nici o atenţie. Durerea lor nesuferită nu-i lasă să cugete la cei care se găsesc într-o stare şi mai rea şi nu-şi găsesc mângâiere în asta.

Aşadar să nu ne facem nădejdi înşelătoare. Cineva se poate mângâia văzând nefericirea semenului său, atunci când suferinţa lui nu este foarte serioasă. Însă când îl află o nenorocire mare, când durerea sa este negrăită, când mintea lui este întristată şi sufletul plin de tulburare, atunci nimic nu-l poate mângâia.

Groaza iadului nu poate fi descrisă. Acolo este întuneric adânc, scrâşnetul dinţilor, viermele neadormit, lanţuri încătuşate, foc nestins, suferinţă, întristare şi flăcări care provoacă durere crâncenă, după cum citim în parabola bogatului şi a săracului Lazăr. Vom plânge, dar nimănui nu-i va fi milă de noi. Vom jeli, dar nimeni nu va căuta să ne împace. Vom suspina, dar nimeni nu ne va da atenţie. Vom privi în jur cu nelinişte, dar de nicăieri nu vom afla mângâiere. În ce stare mai mizerabilă şi mai vrednică de milă ar putea să se afle sufletele noastre?

Dacă vizităm vreodată o temniţă şi-i vedem acolo pe osândiţii palizi şi neputincioşi, închişi în celule întunecate sau încătuşaţi în lanţuri de fier – cum se întâmplă cu cei mai periculoşi criminali –, nu numai că ne emoţionăm şi simţim durere în suflete, dar facem totul pentru a nu încerca şi noi o asemenea suferinţă şi chin.

Ce vom face însă când vom fi conduşi legaţi spre suferinţele iadului? Legăturile acelea nu vor fi făcute din fier, ci din foc, foc nestins. Iar temnicerii nu vor fi oameni ca noi, care uneori se îmbunează şi arată compătimire, ci îngeri severi şi înfricoşători, pe care nimeni nu-i poate nici măcar privi, îngeri plini de urgie pentru nesocotirea pe care am arătat-o Domnului şi sfintelor Lui porunci. Şi nici un om bun nu vine acolo, cum se întâmplă aici, ca să ofere bani sau să aducă hrană sau să spună două vorbe de mângâiere celor osândiţi.

Acolo nu există mângâiere, nu există îndurare. Chiar şi sfinţii – dreptul Noe, mult-încercatul Iov, proorocul Daniel şi alţii – dacă au rude printre cei din iad, nu vor putea să-i mângâie ori să-i ajute. Căci atunci nu va mai exista compătimirea firească, care caracterizează legăturile pământeşti dintre oameni. Se va întâmpla ca părinţii virtuoşi care se vor mântui să aibă copii păcătoşi, care vor intra în iad, şi invers. Răul, vedeţi, nu se datorează naturii sau rudeniei, ci intenţiei fiecăruia. Aşadar pentru ca cei virtuoşi să se desfete neîmpiedicat cu bunătăţile raiului şi să nu fie tulburaţi de compătimirea faţă de cei din iad, Dumnezeu îi va lipsi de simţământul compătimirii. Astfel, se va pierde chiar şi cel mai profund sentiment părintesc. Dacă chiar şi în viaţa aceasta unii părinţi, văzând cum copiii lor aleg calea păcatului şi a crimei îi alungă şi se îndepărtează de ei, cu mult mai mult se va întâmpla aşa în viaţa de dincolo.

Arzi de flacăra poftei trupeşti? Bagă-te cu mintea în flacăra veşnică a iadului şi focul trupului se va stinge imediat.

Vrei să spui ceva necuviincios? Adu-ţi aminte de scrâşnirea dinţilor, şi gura îţi va rămâne închisă.

Vrei să-ţi însuşeşti un lucru străin? Auzi-L în minte pe Judecătorul care spune: „Legaţi-l de picioare şi de mâini, luaţi-l de aici şi aruncaţi-l în întunericul cel mai din afară!” (Matei 22, 13) şi ţi se va potoli această dorinţă.

Eşti sever şi nemilostiv? Adu-ţi aminte de acele fecioare ale căror candele s-au stins pentru că nu aveau untdelemn – untdelemnul simbolizează milostenia şi îndurarea – şi de aceea au rămas afară de la praznicul nunţii, şi astfel vei deveni iubitor de oameni.

Îţi plac distracţiile, chefurile şi beţiile? Adu-ţi aminte de bogatul care l-a rugat din focul iadului pe patriarhul Avraam să-l trimită pe Lazăr să-i răcorească limba uscată şi a cărui cerere n-a fost primită, şi te vei izbăvi degrabă de patima aceasta.

Dacă înfruntăm în felul acesta dorinţele noastre păcătoase nu vom întârzia să scăpăm de răutate şi să dobândim virtutea, să stingem din inimile noastră dragostea pentru cele de acum şi să aprindem iubirea pentru cele viitoare.

Cele pe care vi le-am spus despre iad, nu le-am spus pentru a vă obosi şi a vă înfricoşa sufletele, ci pentru a vi le odihni şi cuminţi.
Şi eu aş vrea să nu existe iad. Eu mai mult decât toţi. Deoarece, în vreme ce fiecăruia dintre voi îi e teamă pentru sufletul lui, eu mă neliniştesc pentru voi toţi, pentru atâtea suflete pe care mi le-a încredinţat Dumnezeu. Astfel, este mai greu pentru mine să mă izbăvesc de iad.

Să credem aşadar în iad, ca să nu-l cunoaştem. Cel ce nu crede nu se nevoieşte duhovniceşte; şi cel ce nu se nevoieşte, va ajunge negreşit în iad.
Dacă vă veţi aduce aminte de cele pe care vi le-am spus despre iad, va fi ca şi când aţi folosi un leac amar, foarte amar dar şi foarte lucrător, care vă va aduna sufletul, va izgoni dorinţele viclene şi vă va curăţi de toată răutatea.

Să folosim, aşadar, acest leac, aducerea aminte de iad, pentru curăţirea inimii noastre, pentru mântuirea sufletului nostru, pentru desfătarea cu bunătăţile „pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit” (I Corinteni 2, 9). Să ne învrednicim cu toţii a ne desfăta cu aceste bunătăţi ale cerului, cu harul şi iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh I se cuvine slavă, mărire şi cinstire, acum şi pururea şi în vecii vecilor.