Omilia 7

Cateheza aceluiaşi despre faptul că moaştele sfinţilor mucenici sunt prilej de mare folos pentru noi. Că trebuie să dispreţuim toate ale vieţii de acum şi să ne alipim de cele duhovniceşti; că mare bine este rugăciunea şi milostenia. Către neofiţi

1. Arătând iubitorul de oameni, Dumnezeu, întru tot deosebită purtare de grijă (1) faţă de neamul omenesc, nu a plăsmuit numai toată zidirea, nici n-a întins doar cerul şi marea, ori a aprins soarele şi a făcut să strălucească luna, nici doar a dăruit pământul spre locuire şi ne-a pus la îndemână toate ale pământului spre hrănirea şi vierea trupurilor noastre, ci ne-a dăruit şi moaştele sfinţilor mucenici. Iar El, primindu-le sufletele – căci zice [Scriptura]: „sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnenzeu” (Inţ. Sol. 3, 1) – ne-a lăsat nouă până acum, ca mângâiere şi încurajare, trupurile lor, încât noi, venind la mormintele acestor sfinţi, să ne ridicăm spre râvna şi imitarea [lor] şi văzându-le (2), să ne aducem aminte de faptele lor şi de răsplătirile puse deoparte pentru aceste fapte.

2. Mare folos avem de aici pentru sufletele noastre, dacă suntem treji3. Căci nici un cuvânt nu poate să ne înveţe, nici să ne ducă spre înţelepciune şi spre dispreţuirea celor din viaţa aceasta, cum pot pătimirile mucenicilor, vestind cu glas mai strălucitor decât al trâmbiţei şi arătând tuturor prin fapte mărimea răsplătirii pentru ostenelile de aici şi covârşirea darurilor primite4. Pe cât păleşte cuvântul înaintea faptei, pe atât şi cele spuse de noi pălesc în faţa învăţăturii acestor sfinţi.

3. Când vii aici, iubite, şi cugeti cu mintea că tot poporul acesta se avântă să alerge cu atâta râvnă ca să sărute pulberea [de pe mormânt] şi să primească binecuvântarea5 de aici, cum nu-ţi vei înălţa mintea şi nu vei râvni să arăţi acelaşi zel cu al mucenicului, încât şi tu însuţi să fii învrednicit de aceleaşi răsplătiri? Ia gândeşte-te, dacă se bucură aici de atâta cinste din partea noastră, a celor împreună robi cu ei, de câtă îndrăzneală se vor bucura din partea Stăpânului în Ziua cea înfricoşată, când vor lumina mai strălucitor decât razele soarelui?! „Căci atunci – zice – vor lumina drepţii ca soarele” (Mt 13, 43).

4. Ştiind marea lor îndrăzneală, către ei să alergăm pururea şi sa le primim ajutorul6. Căci dacă oamenii care au îndrăzneală la împăratul pământesc pot să-i folosească cu multe pe cei ce aleargă la ei, cu mult mai mult sfinţii aceştia care au dobândit îndrăzneală înaintea Împăratului ceresc, prin pătimirile lor, ne ajută nespus, numai să aducem şi noi ceva din partea noastră. Şi atunci poate să ne fie de folos mai cu seamă ajutorul lor, când nu suntem delăsători, ci ne preocupăm şi noi cu căldură, prin perseverenţă şi prin grija faţă de modul de viaţă, să atragem asupra-ne iubirea de oameni a Stăpânului.

5. Ca la nişte doctori duhovniceşti să alergăm fără încetare la aceştia. Căci pentru aceasta ne-a lăsat bunul Stăpân trupurile lor: ca, venind aici cu o bună dispoziţie a sufletului şi sărutându-le, să primim vindecarea deplină şi a neputinţelor sufleteşti şi a celor trupeşti. Căci dacă venim cu credinţă, fie de avem vreo patimă sufletească, fie trupească, ne întoarcem înapoi, după ce-am primit o vindecare pe măsură7.

6. În cazul pătimirilor trupeşti, adesea, poate că ne ducem departe ca să dăm de vreun medic şi cheltuim bani şi născocim multe altele care ar putea să-l convingă să-şi pună în joc toată ştiinţa şi să ne găsească alinare suferinţei. Aici, însă, nu avem nevoie de nimic din toate acestea: nu tu călătorii lungi, nu tu osteneală, nici consultaţii repetate, nici cheltuială a banilor, ci ajunge să aducem o credinţă sinceră, să vărsăm lacrimi fierbinţi împreunate cu trezvia sufletului8 şi pe dată găsim vindecare sufletului şi dobândim tămăduire trupului.

7. Ai văzut putere a doctorilor? Ai văzut nobleţe? Ai văzut meşteşug neînvins de boli? Căci, adeseori, în cazul pătimirilor trupeşti, îndărătnicia bolii a biruit meşteşugul doctorului. Aici, însă, nu se poate vedea vreodată aşa ceva, ci, dacă ne apropiem cu credinţă, îndată şi culegem folosul. Şi nu te minuna, iubite! Căci iubitorul de oameni Stăpân – fiindcă au răbdat toate pentru El şi pentru mărturisirea Lui, şi goi fiind, s-au împotrivit păcatului până la sânge – vrând şi prin aceasta să-i arate mai strălucitori şi să sporească mai mult cinstea lor, chiar în viaţa aceasta stricăcioasă, spre a lor cinstire împarte daruri cu prisosinţă celor ce se apropie cu credinţă.

8. Şi că nu sunt doar vorbe cele spuse de noi, stă mărturie cercarea faptelor. Şi ştiu că înşivă le veţi spune şi le veţi mărturisi. Căci ce femeie, fiindu-i soţul plecat şi necăjind-o suferinţa despărţirii, dacă a venit aici şi a adus prin sfinţii mucenici implorare Stăpânului tuturor, nu l-a întors mai repede din îndelungata călătorie? Iar alta, văzându-şi copilul în ghearele unei cumplite boli şi rupându-i-se inima, dacă a venit rugătoare aici şi, vărsând lacrimi fierbinţi, i-a îmboldit pe sfinţii aceştia, pe încununaţii lui Hristos, să mijlocească pentru ea, cum nu a încetat pe dată boala şi nu s-a însănătoşit cel aflat în neputinţă9?

9. Şi mulţi, încurcându-se în situaţii fără ieşire şi văzând primejdii grele atârnând asupra lor, au venit aici rugători, şi printr-o rugăciune încordată10 au scăpat de ispita tuturor acelor grozăvii. Dar ce vorbesc eu de boli trupeşti şi de situaţii fără ieşire? Mulţi posedaţi de diavol şi stăpâniţi de patimi sufleteşti, venind la aceşti doctori duhovniceşti, aducându-şi aminte de greşelile proprii şi dezvăluindu-şi prin cuvânt rănile lor, au primit de aici atâta mângâiere, că îndată şi-au venit în simţiri şi şi-au uşurat conştiinţa şi s-au întors acasă plini de totala încredinţare [a iertării lor].

10. Ca pe nişte izvoare duhovniceşti ce pot revărsa bogăţie de ape, aşa ne-a dăruit Dumnezeu mormintele sfinţilor mucenici. Şi precum izvoarele naturale dau din belşug apă tuturor celor care vor să scoată, şi cât este de mare găleata celui ce vrea [s-o umple], atâta şi scoate, la fel se întâmplă şi cu aceste izvoare duhovniceşti. Căci şi aceste izvoare sunt deschise tuturor şi nu fac nici o deosebire între persoane, ci fie de este bogat, fie sărac, fie rob, fie liber, fie bărbat, fie femeie atât primeşte din aceste ape dumnezeieşti, câtă ardoare se preocupă să aducă11.

11. Ceea ce este acolo găleata pentru a scoate apă sunt aici mintea şi ardoarea aprinsă şi ruga cu trezvie. Cel ce se apropie astfel, îndată dobândeşte mii de bunătăţi: harul lui Dumnezeu în chip nevăzut îi uşurează conştiinţa, îi dă multă încredinţare12 şi îl pregăteşte să se desprindă de pământ şi să se avânte spre cer. Căci se poate, ca şi în trup fiind, să nu aibă nimic comun cu pământul, ci să-şi îndrepte dorinţa spre13 toate cele din cer şi să scruteze neîncetat cele de acolo.

12. De aceea şi Pavel a zis oamenilor legaţi de trup şi care-şi duceau viaţa în mijlocul lumii, îngrijindu-se de femei şi copii: „cele de sus cugetaţi-le” (Col 3, 1). Apoi, ca să învăţăm ce vrea să spună acest îndemn şi ce înseamnă „a cugeta la cele de sus”, a adăugat: „unde Hristos şade de-a dreapta Tatălui” (Col 3, 2). Acelea – zice – vreau să le cugetaţi, care pot să vă mute gândul acolo, care vă înalţă din lucrurile pământeşti. „Căci şi cetatea voastră este în ceruri” (Fil 3, 20). Acolo v-aţi înscris – zice -acolo sârguiţi-vă să vă mutaţi toată mintea, şi acelea sfătuiţi-vă14 să le faceţi, care vor putea să vă facă vrednici de acea cetăţenie.

13. Şi ca să nu socotim că el a rânduit ceva cu neputinţă şi care să depăşească firea noastră, repetă îndemnul şi zice: „Cele de sus cugetaţi-le, nu cele de pe pământ” (Col 3, 2). Ce vrea să ne înveţe? Nu pe acestea le cugetaţi – zice – care sunt vrednice de pământ! Dar care sunt cele vrednice de pământ? Cele care nu au nimic statornic, cele care mai înainte de a se arăta se risipesc, cele care nu au nici o temelie, nici ceva nemişcat, cele care se sfârşesc o dată cu viaţa aceasta, cele care mai înainte de a înflori se ofilesc, cele supuse stricăciunii. De acest fel sunt toate cele omeneşti, că-i spui bogăţie, putere, slavă, frumuseţe a trupului sau orice bunăstare în viaţa aceasta.

14. De aceea se şi folosesc de astfel de cuvinte, când zice „nu cele de pe pământ”, prin substantivul „pământ” vrând să ne arate nimicnicia lor. Aşadar, nu cugetaţi acestea – zice -, ci cele de sus. În locul celor de pe pământ, în locul celor ieftine şi trecătoare, cugetaţi cele de sus, cele din ceruri, cele nemişcate, cele care dăinuie în veac, cele ce se văd cu ochii credinţei, cele ce nu au sfârşit, cele care nu cunosc succesiunea13, cele care nu au hotar. Către acelea vreau să vă întoarceţi gândul pururea. Căci meditarea la acestea vă desprinde de pământ şi vă mută la cer.

15. De aceea şi Hristos a zis: „Unde este comoara omului, acolo este şi inima lui” (Mt 6, 21). Căci sufletul, când primeşte să cugete înlăuntrul minţii sale la acele negrăite bunătăţi, ca de nişte lanţuri se dezleagă de trup şi se înalţă, în fiecare zi zugrăvindu-şi16 bucuria acelora. Şi nu mai poate primi în gândul lui cele de pe pământ, ci pe toate ca pe vis şi umbră le trece cu vederea şi tot gândul lui tinde neîncetat într-acolo, numai pe acelea socotind să le vadă prin ochii credinţei şi în fiecare clipă arzând de nerăbdare să se împărtăşească de ele.

16. Să ascultăm de îndemnul acestui fericit şi minunat dascăl al lumii, de educatorul cel bun, de grădinarul sufletelor noastre, şi să cugetăm cele ce ne-a sfătuit. Căci astfel vom putea să ne bucurăm şi de cele de aici şi de cele din viaţa viitoare17. Dacă le căutăm pe acelea mai întâi, şi acestea ni se vor adăuga. Căci zice: „Căutaţi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Mt. 6, 33). Dumnezeu ne-a făgăduit că ne dă cu spor cele de aici. Aşadar, să nu le căutăm pe acestea mai întâi, ca nu cumva făcând împotriva îndemnului Stăpânului, să ne lipsim de amândouă. Căci Stăpânul nu aşteaptă undeva sus, ca noi să-I aducem aminte şi doar atunci să ne dea darurile din partea Lui. Ştie El de ce avem nevoie, mai înainte să-I cerem noi. Deci, dacă vede că ne sârguim pentru acelea, ne dăruieşte şi bucuria acelora şi ne oferă cu multă prisosinţă şi pe acestea [de aici], pe care a făgăduit să ni le reverse cu adaos. Să căutăm dar, vă rog, mai întâi cele duhovniceşti şi să cugetăm cele de sus, iar nu cele de pe pământ, ca să avem parte şi de acelea şi să ne bucurăm şi de acestea.

17. Fiindcă şi aceşti sfinţi mucenici – deoarece au cugetat cele de sus şi au dispreţuit cele de pe pământ şi le-au căutat pe acelea – au avut parte şi de acelea şi se bucură în fiecare zi şi de cinstea de aici, chiar dacă nu au nevoie de aceasta18, o dată ce au dispreţuit-o. Dar pentru folosul nostru primesc ei cinstea din partea noastră, chiar neavând nevoie de ea, pentru ca noi să putem primi rodul binecuvântării lor.

18. Şi ca să vezi cât au dispreţuit toate cele din viaţa aceasta ca să poată avea parte de acele bunătăţi nemuritoare, ia gândeşte-mi-te, iubite, că priveau cu ochii trupeşti pe tiran aprinzând focul şi ascuţindu-şi colţii mai cumplit decât un leu furios, încingând flacăra şi tigăile de prăjit şi căldările de fiert şi făcând orice ca să învăluie şi să biruie gândul lor. Dar aceştia, lepădând toate cele pământeşti, priveau cu ochii credinţei împărăţia cerurilor şi pe îngerii ce stăteau de faţă şi îşi aduceau în minte19 acele negrăite bunătăţi.

19. Şi, mutându-şi cugetul acolo, nu s-au mai întors către nimic din cele văzute. Şi privind la mâinile călăilor sfâşiindu-le trupurile, şi la focul acesta material, şi la cărbunii fremătând aprinşi, ei îşi zugrăveau focul gheenei, şi aşa întărindu-şi gândul, se avântau spre acele grozăvii, neluând în seamă durerea de aici ce se cuibăreşte în trup, ci râvnind doar veşnica odihnă. Şi cugetând cele de sus, după îndemnul fericitului acestuia, au străbătut până unde Hristos şade de-a dreapta lui Dumnezeu. Şi nu s-au încurcat cu nimic din cele văzute, ci pe toate le-au trecut cu vederea, socotindu-le ca pe un vis şi umbră, din pricină că gândul lor era întraripat de dorirea celor ce vor veni.

20. De aceea şi fericitul acesta, ştiind tăria unui asemenea sfat, a zis: „Cele de sus cugetaţi-le, unde Hristos şade de-a dreap¬ta lui Dumnezeu” (Col 3, 1). Ai văzut priceperea dascălului, unde i-a înălţat deodată pe cei care se încred în el? Căci pătrun¬zând dincolo de Îngeri, Arhangheli, Scaune, Domnii, Începătorii, Stăpânii, de toate acele Puteri nevăzute, de Heruvimi şi Sera¬fimi20, a dus chiar lângă tronul Împăratului cugetele celor cre¬dincioşi. Şi pe cei ce umblă pe pământ i-a înduplecat, prin învă¬ţătura sa, să se desprindă de lanţurile trupului şi să zboare până îşi vor opri mintea lângă Însuşi Stăpânul tuturor.

21. Şi ca să nu socotească iarăşi cei ce aud acestea, că sfatul îi depăşeşte şi că nu pot fi cu putinţă cele poruncite şi că este peste puterea omenească să dobândeşti un asemenea cuget, după ce zice „cele de sus cugetaţi-le, nu cele de pe pământ”, a adăugat: „căci aţi murit”. O, ce suflet înflăcărat? Ce dor către Dumnezeu? Când zice „căci aţi murit” este ca şi cum ar spune: Ce mai aveţi de acum în comun cu viaţa aceasta? Pentru ce căscaţi gura la lucrurile pământeşti? Aţi murit, adică sunteţi morţi faţă de păcat, v-aţi lepădat o dată de viaţa21 aceasta!

22. Apoi, ca să nu fie tulburaţi cei ce aud „aţi murit”, a adăugat îndată: „şi viata voastră este ascunsă împreună cu Hristos în Dumnezeu”. Viaţa voastră -zice-acum nu se arată, căci este ascunsă. Aşadar, în treburile vieţii de acum să nu lucraţi ca nişte vii, ci fiţi ca nişte morţi. Ia spune-mi, unul care s-a dus din viaţa aceasta mai lucrează el ceva în cele de aici? Nicidecum! Tot astfel – zice – şi voi morţi să fiţi, ca unii ce prin botez aţi murit o dată păcatului. Şi de aici urmează că nu mai aveţi nimic comun cu patimile trupului şi cu lucrurile pământeşti! Căci „omul nostru cel vechi a fost răstignit şi îngropat prin botez” (Rom 6, 6). Nimic din cele de pe pământ să nu mai faceţi, nici să nu vă purtaţi ca nişte vii în lucrurile de acum. Fiindcă viaţa voastră acum este ascunsă şi nearătată [ochilor] necredincioşilor, dar va fi o vreme când se va arăta. Acum nu este vremea voastră! Deci, o dată ce sunteţi morţi, să nu mai vreţi să cugetaţi cele de pe pământ. Căci mărimea virtuţii voastre se va arăta mai ales atunci când, biruind cugetul trupului, vă faceţi morţi faţă de lume22 şi rămâneţi aşa faţă de toate cele lumeşti23.

23. Să audă acestea şi cei ce au fost învredniciţi de curând de darul botezului şi noi toţi, care ne-am împărtăşit de acest har mai demult, şi să primim sfatul dascălului lumii şi să luăm aminte, cum vrea el să fie cei ce s-au împărtăşit o dată de Sfintele Taine, cât de înstrăinaţi să fie de viaţa aceasta! Aceasta nu înseamnă că trebuie] să locuiască undeva în afară şi departe de lumea aceasta24, ci, vieţuind în mijlocul ei, să nu se deosebească cu nimic de cei ce sunt departe, ci să lumineze precum stelele şi să arate, prin fapte, necredincioşilor că ei s-au mutat în altă cetate şi nu au nimic comun cu pământul şi cu lucrurile pământeşti.

24. Şi după cum prin hainele strălucitoare atrageţi acum privirile tuturor spre voi, şi covârşitoarea curăţie a sufletelor voastre este exprimată şi prin strălucirea veşmintelor, aşa şi de acum încolo – şi voi, care aţi fost învredniciţi acum de dar, şi noi, toţi care ne-am împărtăşit deja de aceeaşi cinste ca şi voi – drept este ca să ne arătăm înaintea tuturor prin cea mai înaltă vieţuire şi să luminăm ca o lumină pe toţi care ne privesc. Căci haina aceasta duhovnicească, dacă am vrea să-i păstrăm strălucirea, pe măsură ce trece timpul, mai strălucitoare îşi trimite lumina şi devine mai orbitoare, ceea ce nu se poate întâmpla niciodată cu hainele materiale. Căci şi dacă ne îngrijim în fel şi chip de ele, se uzează în timp şi se învechesc, ori sunt mâncate de molii şi multe altele strică hainele acestea materiale. Dar haina virtuţii, dacă ne sârguim şi noi să facem cele din partea noastră, nici pată nu primeşte vreodată, nici nu se învecheşte, ci pe cât trece vremea, pe atât frumuseţea mai mult îi sporeşte şi se face mai strălucitoare şi împrăştie mai multă lumină.

25. Ai văzut calitatea hainei? Ai văzut strălucirea veşmân¬tului, cum rezistă timpului fără să fie întunecată de învechire? Ai văzut frumuseţe ce se păstrează fără meşteşuguri25? Să ne sârguim deci, vă rog, să păzim această frumuseţe neveştejită şi să învăţăm cu amănunţime care sunt cele ce pot păzi strălucirea acestei frumuseţi. Care sunt acestea? Mai întâi de toate, rugăciunea încordată şi mulţumirea26 pentru cele deja primite şi implorarea ca să fie păzite în siguranţă cele dăruite. Aceasta este mântuirea noastră, acesta, leacul sufletelor noastre, aceasta, tămăduirea patimilor ce se nasc în suflet. Rugăciunea este zidul credincioşilor, rugăciunea e arma noastră cea nebiruită, rugăciunea e curăţirea sufletelor noastre, rugăciunea e răscumpărarea păcatelor noastre, rugăciunea este pricina a mii de bunătăţi. Căci rugăciunea nu este nimic altceva decât convorbire cu Dumnezeu şi intimitate cu Stăpânul tuturor. Cine ar putea deci să fie mai fericit decât cel ce se învredniceşte neîncetat de vorbirea [tainică] cu Stăpânul?

26. Şi ca să înveţi cât de mare bunătate este rugăciunea, ia gândeşte-mi-te la cei ce se agită pentru lucrurile vieţii de acum şi care nu se deosebesc cu nimic de nişte umbre. Aceştia, când văd pe cineva că este foarte apropiat împăratului pământesc, oare nu-l socotesc un om de seamă şi-l preafericesc şi îl măgu¬lesc, admirându-l ca pe unul ce s-a învrednicit de cea mai înaltă cinste? Iar dacă unul ca acesta, când discută cu împăratul – care este şi el om – deşi se întreţine în chestiuni lumeşti şi în lucruri trecătoare, este socotit atât de important, ce s-ar putea spune despre cel ce este învrednicit să discute cu Dumnezeu nu despre lucruri pământeşti, ci despre lăsarea păcatelor, despre iertarea greşelilor, despre paza celor deja încredinţate27, despre cele ce vor fi primite [în veacul viitor], despre bunătăţile veşnice? Unul ca acesta este mai fericit decât cel ce poartă coroană, dacă prin rugăciunea sa atrage bunăvoinţa de sus.

27. Rugăciunea poate, mai mult decât orice altceva, să ne păstreze neîncetat strălucirea acestei haine duhovniceşti. Şi, împreună cu ea, şi milostenia prisositoare – capul bunătăţilor noastre şi mântuirea sufletelor noastre. Căci această înjugare a rugăciunii şi milosteniei ne poate aduce de sus mii de bunătăţi, ne poate stinge focul păcatelor şi ne poate da multă îndrăzneală. Prin acestea două, şi cererile lui Corneliu au ajuns la cer. De aceea a şi auzit de la înger: „Rugăciunile şi milosteniile tale s-au urcat spre pomenire înaintea lui Dumnezeu” (Fapte 10, 4).

28. Ai văzut pe cel ce şi-a petrecut toată viaţa în oaste câtă îndrăzneală a dobândit din acestea? Să audă şi soldaţii şi să înveţe că nu există nici o piedică spre virtute pentru cel ce vrea să fie treaz, ci se poate ca purtând şi hlamidă şi femeie şi îngrijindu-te de copii, având şi bătaie de cap pentru slugi şi având şi funcţii publice, să te sârguieşti spre virtute. Căci şi minunatul acesta, purtând hlamidă şi centură şi fiind mai mare peste ostaşi – fiindcă era sutaş – deoarece a vrut [cu tot dinadinsul] şi a fost treaz şi neadormit, iată de câtă purtare de grijă de sus s-a învrednicit. Şi ca să-ţi fie foarte limpede că harul cel de sus atunci se coboară asupra noastră29, când aducem mai întâi cele din partea noastră, ia aminte la situaţia acestuia. Căci după ce a făcut el multe şi prisositoare milostenii şi s-a nevoit în rugăciuni încordate, rugându-se pe la ceasul al nouălea, i-a stat îngerul înainte şi i-a zis: „Cornelie, rugăciunile tale şi miloste¬niile s-au suit spre pomenire înaintea lui Dumnezeu”.

29. Să nu trecem cu uşurinţă peste ceea ce s-a spus, ci să cugetăm cu multă luare-aminte la virtutea bărbatului şi apoi la iubirea de oameni a lui Dumnezeu, cum Acesta nu trece cu ve¬derea pe nimeni, ci, unde vede suflet treaz, acolo şi împarte cu prisosinţă harul Lui. Soldat era acest om, fără nici o învăţătură, având treburi lumeşti, fiind în fiecare zi tras încoace şi-n colo de mii de probleme. Dar nu-şi cheltuia viaţa în banchete, beţii şi mese încărcate, ci în rugăciuni şi milostenii. Şi arăta de la sine atâta râvnă şi aşa30 stăruia în rugăciuni şi făcea cu mărinimie milostenii încât s-a aflat vrednic de o asemenea vedenie.

30. Unde sunt acum cei ce stau la mese îmbelşugate şi varsă mult vin şi se desfată în petreceri, care adesea nu voiesc să se roage nici înainte de masă, nici să mulţumească după, ci cred că le este îngăduit să facă toate fără primejduire fiindcă sunt în funcţii înalte şi în oaste şi poartă hlamidă şi centură? Să se uite la acest Corneliu care stăruia în rugăciuni, care făcea milostenii cu prisosinţă, şi să se ruşineze!

31. Dar, de bună seamă, că acesta nu este doar acelora dascăl, ci şi nouă tuturor: şi celor care au ales viaţa călugărească şi celor care sunt prinşi în misiunea publică a Bisericii. Căci cine dintre noi se poate lăuda vreodată, fie că a avut atâta stăruinţă la rugăciune, fie că a fost aşa de generos în milostenii, încât să fie vrednic de o asemenea vedenie? De aceea, vă rog, chiar dacă înainte nu [am făcut-o], însă măcar acum să-l urmăm toţi cu sârguinţă: şi ostaşii, şi cetăţenii simpli, şi cei ce s-au învrednicit de atâtea daruri31. Şi să nu fim mai prejos decât cel cu hlamidă şi centură, care a arătat atâta virtute. Fiindcă doar atunci vom putea şi noi să păstrăm neveştejită frumuseţea acestei haine duhovniceşti, când vom face cu multă luare-aminte şi sârguinţă aceste două virtuţi32.

32. Şi, dacă vreţi, putem adăuga acestora şi altele care pot să desăvârşească paza şi nestricăciunea acestei haine: întreaga înţelepciune şi curăţie. „Urmăriţi pacea – zice apostolul – şi curăţia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evr 12, 14). Şi pe aceasta s-o urmăm fără abatere, în fiecare clipă cercetându-ne gândurile şi neîngăduind ca sufletul să primească vreo pată sau întinăciune din simţămintele33 rele.

33. Fiindcă, dacă astfel ne vom curaţi mintea noastră şi întreaga sârguinţă o vom îndrepta către acest lucru, ne vom depărta mai uşor şi de alte patimi şi aşa, puţin câte puţin, vom ajunge la însăşi culmea virtuţii. Şi, punându-ne deoparte încă de aici îndestulătoare merinde duhovniceşti, ne vom putea învrednici şi de acele negrăite daruri, gătite deja celor ce-L iubesc pe El. De care, fie ca noi toţi să avem parte cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Care Tatălui şi Duhului Sfânt slavă, putere şi cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

1 Termenul teologic, derivat din cel grec, este pronie.
2 Experienţa lucrurilor duhovniceşti, primite prin simţuri, ne poate transforma lăuntric. Dar condiţia esenţială a acestei transformări este dată de dispoziţia interioară cu care ne raportăm la cele duhovniceşti. Întreaga cateheză accentuează necesitatea şi importanţa dispoziţiei lăuntrice cu care ne raportăm la cele sfinte. De atenţia cu care stăm la slujbe şi ne facem rugăciunile în particular, şi, simplu spus, de orice faptă şi cugetare, depinde creşterea noastră duhovnicească.
3 Eficacitatea harului dumnezeiesc depinde de trezvia noastră, altfel ne putem împărtăşi şi frecventa Biserica de mii de ori, putem merge de zeci de ori în pelerinaje la moaştele sfinţilor, fără să realizăm nici un progres.
4 În sfintele moaşte se vădesc realitatea şi adevărul cuvintelor lui Hristos.
5 Dăm un text paralel din Omilia despre mucenici, oferit de editorul francez, în legătură cu practicile de la mormintele martirilor. Acelaşi editor crede că această binecuvântare se referă la uleiul binemirositor ce ieşea din trupurile sfinte: „nu numai osemintele mucenicilor, ci şi mormintele lor şi raclele revarsă multă binecuvântare. Ia ulei sfânt şi unge-ţi tot trupul, limba, buzele, gâtul, ochii, şi niciodată nu vei cădea în pierzarea beţiei. Căci uleiul, prin buna lui mireasmă, îţi aminteşte de luptele mucenicilor… şi este bine venit pentru bolile sufletului” (P. G. 50, 664). Observăm că materia se poate personaliza, făcându-se mijlocitoare între credincios şi persoana sfântului.
6 A se vedea nota 33 din cateheza a II-a.
7 Gradul de tămăduire depinde de credinţă şi dispoziţia sufletească cu care venim.
8 Condiţie esenţială a oricărui act creştinesc.
9 Sfântul Ioan transformă cazuri concrete, binecunoscute credincioşilor de atunci, în paradigme comportamentale (n. ed. fr). Importante nu sunt persoanele care au avut parte de binecuvântarea mucenicilor, ci cum ne raportăm noi la sfinţi, având modelele acelor persoane.
10 Nu crispată, ci tensionată; o rugăciune în care toate puterile sufletului şi toată atenţia era îndreptată spre mucenic, fără a da loc vreunei alte preocupări.
11 Câtă credinţă, nădejde şi dragoste este dispus să investească în relaţia cu Dumnezeu.
12 O stare de încredere, de certitudine, de siguranţă, stare simţită de un astfel de om, nu înţeleasă intelectual.
13 Literal: să-şi imagineze toate cele din cer. Toate dorinţele noastre pământeşti ne sunt induse prin simţuri. Apoi, având o oarecare experienţă a lucrurilor dorite, ne aprindem şi mai tare pofta către ele, preocupându-ne neîncetat mintea cu întipăririle lor ce s-au impregnat în imaginaţia noastră. Un proces analog (nu identic!) este şi în acest caz (a se vedea şi nota 5 din cateheza a II-a). Că acesta este înţelesul lui „a imagina” (şi nu cel peiorativ, analizat în Filocalie), dau mărturie următoarele paragrafe.
14 Fiecare se poate sfătui cu Dumnezeu fie prin rugăciune, în conştiinţa sa, fie prin discuţii cu alţii.
15 Perpetuarea existenţei prin forme derivate din ele şi care le poartă bagajul informaţional mai departe.
16 Literal, „închipuindu-şi”. A se vedea nota 13.
17 Lumea de aici nu este rea, dar de ea ne putem împărtăşi cu folos doar prin harul lui Dumnezeu.
18 De cinstirea din lumea aceasta.
19 Literal, „îşi închipuiau” (a se vedea nota 13).
20 Demnă de remarcat este nota editorului francez, care observă că cele nouă cete îngereşti nu sunt o invenţie a Sfântului Dionisie Areopagitul, ci sunt un loc comun în Biserica veche.
21 În text e folosit acelaşi cuvântul ca în versetul citat în continuare: „şi viaţa voastră este ascunsă împreună cu Hristos în Dumnezeu”. Prin urmare, ne-am lepădat de viaţa spirituală oferită de lumea păcătoasă, pentru că viaţa noastră spirituală este cu Hristos în Dumnezeu.
22 Sensul este deci: morţi pentru toate obiceiurile şi exigenţele vieţii biologice, pătimaşe, lumeşti.
23 Important nu este că am murit o dată faţă de lume prin botez, ci să rămânem neîncetat morţi fată de păcat.
24 Între pustnici şi cei din lume n-ar trebui să existe nici o diferenţă.
25 Învăţătura şi harul lui Hristos nu necesită înnoiri şi adaptări, ci trăire. Dorinţa schimbării vădeşte şubrezenia unei învăţături. Faptul că astăzi încercăm să actualizăm credinţa şi nu să o trăim ne face şi mai vinovaţi în ochii contemporanilor. Doar faptul că nu o trăim cu adevărat ne determină să o recosmetizăm, şi aceasta pentru că nu i-am văzut adevărata frumuseţe.
26 Euharistia. Credem că această mulţumire nu are doar un aspect personal, ci ea se referă şi la Sfânta Liturghie.
27 Încredinţate omului de Dumnezeu, prin botez şi prin virtuţile făptuite după botez.
28 Însemne militare.
29 Este vorba nu de iniţiativa omului, ci de răspunsul pe care trebuie să-L dea omul la darul lui Dumnezeu. De acest răspuns depinde sporirea dragostei între cei doi. Că nu este vorba de iniţiativa omului ni se spune foarte clar în prima cateheză, când se cercetează urâţenia firii omeneşti, desfigurată de păcat şi acceptarea ei, chiar în această stare, de către Mirele Hristos.
30 Textul permite interpretarea lui „aşa” nu neapărat cantitativ, ca perioadă de timp – căci spune Sfântul Ioan că sutaşul avea nenumărate îndatoriri de îndeplinit – ci, mai degrabă, calitativ. Corneliu avea un mod special de a se rupe de cele din jur şi a-şi aţinti mintea la Dumnezeu.
31 Cei nou botezaţi.
32 Rugăciunea şi milostenia.
33 Gânduri, sentimente, pofte, etc.