Omilia a III-a a aceluiaşi rostită către neofiţi

1. Binecuvântat este Dumnezeu. Iată, şi pe pământ strălucesc stele, mai strălucitoare decât cele din cer. Pe pământ sunt stele din pricina Celui Ce S-a arătat1 din cer pe pământ. Nu numai că pe pământ sunt stele, ci sunt chiar în timpul zilei. Aceasta este cea de a doua minune. Iar stelele din zi sunt mai strălucitoare decât cele din noapte. Căci acelea, când luminează soarele, se ascund; acestea însă, strălucind Soarele dreptăţii, mai mult luminează. Ai văzut vreodată stele strălucind deodată cu soarele?

2. Acelea dispar când va fi sfârşitul lumii acesteia; acestea vor lumina mai mult. Despre acelea şi zice Evanghelia că „stelele cerului vor cădea precum cad frunzele viei” (Mt 24, 29; Is 34, 4); despre acestea: „drepţii vor străluci precum soarele în împărăţia lui Dumnezeu” (Mt 13, 43).

3. Ce înseamnă: „precum cad frunzele din vie aşa vor cădea şi stele cerului”? După cum via până hrăneşte strugurii are nevoie şi de acoperământul frunzelor, iar după ce dă rod leapădă şi podoaba frunzelor, aşa şi întreaga lume: până ce are în sine firea omenească, şi cerul menţine stelele, precum via frunzele. Iar când nu va mai fi noapte, nu va mai fi nevoie nici de stele.

4. Natura acelor stele este focul; foc este şi fiinţa acestora. Dar acolo este foc sensibil, aici foc înţelegător: „El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc” (Mt 3,11). Vrei să afli şi numele fiecărora? Printre numele acelor stele sunt: Orion, Arcturus2, Luceafărul de seară, Luceafărul de zi. Printre acestea însă nu este nici una Luceafăr de seară, ci toţi sunt Luceferi de Zi. (3)

5. Să zicem iarăşi: „Binecuvântat este Dumnezeu, singurul Care face minuni” (Ps 72,18), Cel Ce face toate şi le preschimbă pe toate. Căci cei ce până ieri erau robiţi, acum sunt liberi şi cetăţeni ai Bisericii. Cei ce erau mai înainte întru ruşinea păcatelor, acum sunt întru îndrăzneală şi dreptate. Şi nu numai liberi, ci şi sfinţi; nu numai sfinţi, ci şi drepţi; nu numai drepţi, ci şi fii; nu numai fii, ci şi moştenitori; nu numai moştenitori, ci şi fraţi ai lui Hristos; nu numai fraţi ai lui Hristos, ci şi împreună moştenitori; nu numai împreună moştenitori, ci şi mădulare [ale lui Hristos]; nu numai mădulare, ci şi biserică; nu numai biserică, ci şi instrumente ale Duhului.

6. „Binecuvântat este Dumnezeu, singurul Care face minuni.” Ai văzut câte sunt darurile botezului? Mulţi cred că singurul dar este iertarea păcatelor, noi însă am numărat zece vrednicii. De aceea şi botezăm copiii, deşi nu au păcate: ca să li se adauge sfinţenia, dreptatea, înfierea, moştenirea, înfrăţirea, să fie mădulare ale lui Hristos, să devină sălaş al Duhului.

7. Dar o, preadoriţii mei fraţi—de aş putea să vă numesc pe voi fraţi! Căci am avut parte de aceleiaşi dureri ale naşterii ca şi voi, dar prin delăsarea de după aceea am pierdut înrudirea4 cea adevărată şi nobilă. Dar lăsaţi-mă să vă numesc fraţi din pricina marii dragoste şi să vă rog ca pe cât vă bucuraţi de un dar mai mare din partea lui Dumnezeu, pe atât să arătaţi o râvnă pe măsură.

8. Căci cel ce stătea până acum în sala de antrenament avea iertare pentru căderile sale. Dar de azi s-a deschis arena, lupta a început, tribunele vă privesc de sus; nu numai oamenii privesc luptele, ci şi îngerii. Iar Pavel strigă corintenilor, scriindu-le: „Privelişte (5) ne-am făcut lumii, nu numai oamenilor, ci şi îngerilor” (I Cor 4,9). Îngerii privesc, iar Stăpânul îngerilor este protectorul luptelor6. Acest fapt nu este doar o cinste, ci şi o asigurare. Căci dacă Cel Ce şi-a pus sufletul Lui pentru noi, El şi judecă lupta, oare nu este aceasta o mare cinste, nu este o deplină siguranţă?

9. La luptele olimpice arbitrul stă în mijlocul celor ce luptă, neînclinând nici spre unul, nici spre altul, ci aşteaptă sfârşitul. De aceea şi stă în mijloc, căci neutră îi este şi judecata, în cazul nostru şi al diavolului, Hristos nu este neutru ci cu totul de partea noastră. Iar că nu este neutru, ci pe deplin cu noi vezi din cele ce-ţi spun. Înainte de a intra noi în luptă ne-a uns (7); pe diavol l-a legat. Pe noi ne-a uns cu untdelemnul veseliei; pe acela l-a legat cu lanţuri de nedesfăcut, ca să-l împiedece în vremea întrecerii. Mie chiar dacă îmi este pusă piedică, îmi întinde mâna; dacă mă prăbuşesc mă scoală şi iarăşi face să-l calc în picioare [pe potrivnic]. „Căci veţi călca – zice – peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului” (Lc 10, 19).

10. Aceluia, chiar dacă învinge, i-a pregătit deja gheena. Eu, dacă voi învinge, voi fi încununat. Acela, dacă va învinge, este osândit. Şi, ca să ştii că atunci mai cu seamă este pedepsit, când biruieşte, hai să-ţi arăt chiar din fapte. L-a biruit pe Adam şi l-a trântit? Care a fost premiul victoriei? „Pe piept şi pe pântece vei merge şi pământ vei mânca în toate zilele vieţii tale.” (Fac 3,14) Dacă pe şarpele văzut aşa l-a pedepsit, de câtă osândă nu are parte şarpele cel înţelegător? Dacă asemenea pedeapsă [a dat] unelte, e clar că mult mai cumplită osândă stă asupra meşterului. Căci precum un tată iubitor care aflând pe cel ce i-a omorât fiul nu numai că îl pedepseşte pe ucigaş, ci îi sfarmă şi sabia, aşa şi Hristos, găsindu-l pe diavolul cel ucigaş de oameni, nu doar pe diavol l-a osândit, ci şi sabia i-a frânt.

11. Aşadar, luând îndrăzneală, să ne dezbrăcăm8 în vederea întrecerii. Căci ne-a încins cu arme mai lucitoare decât orice aur, mai tari decât orice diamant, mai fierbinţi ca orice foc, mai uşoare decât orice aer. Felul acestor arme nu ne îngreuiază, ci întraripează mădularele şi ne saltă; chiar dacă ai vrea să zbori la cer cu acestea, nimic nu te împiedică. Acesta este un nou fel de arme, căci nou este şi felul luptei. Om fiind, trebuie să mă bat cu demonii! Trup având, mă lupt cu puterile netrupeşti! De aceea mi-a şi făcut Dumnezeu o platoşă nu de fier, ci din dreptate. De aceea mi-a gătit un scut nu de aramă, ci al credinţei. Am şi sabie ascuţită: cuvântul Duhului. Aruncă acela săgeţi împotriva mea? Eu am sabie. Acela e arcaş? Eu sunt hoplit (9). Învaţă şi de aici modul de gândire al aceluia, căci arcaşul nu îndrăzneşte să vină aproape, ci trage de departe.

12. Dar ce? Oare numai arme ţi-a dat? Nu! Ci şi masă ţi-a pregătit, mai puternică decât orice armă, ca să lupţi cu vlagă şi fiind bine hrănit să-l birui pe cel rău. Căci numai ce te vede revenind de la Cina Stăpânului fuge mai aprig decât vântul, asemeni unui om ce vede un leu scoţând foc din gură. Şi dacă îi arăţi limba însângerată de scumpul sânge nu poate să rabde. De-i arăţi gura înroşită, ca un animal speriat, aşa fuge înapoi.

13. Vrei să vezi tăria acestui sânge? Să ne întoarcem la preînchipuirea lui, la vechile întâmplări din Egipt. Dumnezeu se pregătea să aducă peste egipteni a zecea plagă. Căci vroia să-i piardă pe cei întâi-născuţi ai lor, fiindcă nu dădeau drumul poporului Său întâi-născut. Aşadar, ce a făcut ca să nu-i amestece pe iudei cu egiptenii, căci erau în acelaşi loc? Ia aminte la puterea preînchipuirii, ca să cunoşti şi tăria adevărului! Bătaie trimisă de Dumnezeu urma să vină de sus şi îngerul nimicitor târcolea în jurul caselor.

14. Ce a făcut Moise? „Jertfiţi un miel neprihănit şi ungeţi cu sângele lui uşile!” Ce zici!? Ai văzut tu sânge de necuvântător să mântuie oameni cuvântători? Da! – zice; nu fiindcă este sânge, ci fiindcă este preînchipuirea sângelui Stăpânului (10). Căci precum statuile împăraţilor fiind neînsufleţite şi nesimţitoare, îi scapă pe oamenii simţitori şi însufleţiţi ce fug sub protecţia lor, nu fiindcă sunt de aramă, ci fiindcă sunt chipuri ale împăratului, aşa şi acel sânge, nesimţitor şi neînsufleţit, a mântuit pe oamenii ce aveau suflet, nu fiindcă era sânge, ci fiindcă era preînchipuirea acestui sânge.(11)

15. Atunci îngerul nimicitor a văzut sângele cu care s-au uns uşile şi nu a îndrăznit să intre. Acum diavolul vede nu sângele preînchipuirii întins pe uşi, ci gura credincioşilor unsă cu sângele Adevărului – uşă a bisericii (12) purtătorului de Hristos. Oare nu cu mult mai mult îl va opri [acest sânge]? Căci dacă îngerul, văzând preînchipuirea, s-a înfricoşat, nu cu mult mai mult diavolul, văzând adevărul, va fugi?

16. Vrei să afli şi din altă parte tăria acestui sânge? Uită-te de unde curge dintru început şi de unde îşi are izvorul? De sus, de pe cruce, din coasta Stăpânului. Căci murind Hristos şi fiind încă pe cruce, soldatul s-a apropiat şi a împuns coasta cu suliţa şi a ieşit apă şi sânge (13) (In 19, 33-34). Acest fapt era şi simbol al botezului şi al [Sfintelor] Taine (14). De aceea nu a zis: a ieşit sânge şi apă, ci a ieşit mai întâi apă şi apoi sânge, fiindcă mai întâi este botezul şi după aceea împărtăşania. Prin urmare, acel soldat a împuns coasta, a surpat zidul sfântului templu (15); iar eu am găsit comoara şi am primit bogăţia. Aşa a fost şi cu mielul: iudeii au ucis animalul, iar eu am luat din acea jertfa rodul mântuirii (16).

17. „A ieşit din coastă apă şi sânge.” Nu trece cu uşurinţă peste taină, iubite! Căci am să-ţi spun şi un înţeles tainic. Am zis că simbol al botezului şi al împărtăşaniei este sângele acela şi apa. Din amândouă acestea s-a născut Biserica: „prin baia naşterii din nou şi prin reînnoirea Duhului Sfânt” (Tit 3, 5), adică prin botez şi prin împărtăşanie. Iar simbolurile botezului şi euharistiei sunt [ieşite] din coastă. Aşadar, din coasta-I a plămădit Hristos Biserica, după cum din coasta lui Adam a facut-o pe Eva (17).

18. De aceea şi Moise, povestindu-ne despre întâiul om zice: „Os din oasele mele şi carne din carnea mea” (Fac 2,23), referindu-se în chip tainic la coasta Stăpânului. Căci după cum atunci Dumnezeu a luat din coasta [lui Adam] şi a făcut pe femeie, tot aşa [acum] ne-a dat din coasta Lui sângele şi apa şi a plăsmuit Biserica. Şi după cum atunci a luat coasta în vremea extazului (18) [lui Adam], aşa şi acum a dat sângele şi apa după moartea Sa, mai întâi apa şi apoi sângele. Ceea ce era atunci extazul este acum moartea, ca să ştii că de acum moartea este un somn.

19. Vedeţi cum S-a unit Hristos cu mireasa Sa? Vedeţi cu ce fel de hrană ne creşte pe toţi? Din aceeaşi plămadă din care am fost făcuţi ne şi hrănim. Căci precum femeia îşi hrăneşte pruncul cu sângele şi laptele ei, aşa şi Hristos, pe care i-a născut, Însuşi îi hrăneşte necontenit cu sângele Său.

20. Fiindcă ne bucurăm de atâta dar, să arătăm multă râvnă şi să ne amintim (19) [tot timpul] de legămintele ce le-am făcut cu El. Vouă vă spun aceasta: şi noilor iniţiaţi şi celor botezaţi de mai mulţi ani. Cuvântul este pentru noi toţi, fiindcă toţi am făcut legăminte, pe care le-am scris nu cu cerneală, ci cu Duhul, nu cu peniţă, (20) ci cu limba. Căci cu această peniţă sunt scrise legămintele faţă de Dumnezeu. De aceea şi David zice: „limba mea este trestie de scriitor ce scrie iscusit” (Ps 44,2). Am mărturisit stăpânia Lui asupra noastră, ne-am lepădat de tirania diavolească. Acestea sunt semnăturile (21), acestea legămintele, acestea înscrisurile!

21. Vedeţi să nu facem de ocară acest înscris! O dată a venit Hristos şi a găsit zapisul părintesc, cel iscălit de Adam. Acela a pus început datoriei, noi am sporit-o cu păcatele de după.(22) Blestem era acolo (23), şi păcat, şi moarte, şi osândire din partea legii. Pe toate le-a distrus Hristos şi ne-a iertat(24). Şi Pavel strigă, zicând: „Zapisul păcatelor noastre, ce ne era potrivnic, l-a luat din mijloc şi l-a pironit pe cruce” (Col 2,14). Nu a zis „l-a şters” sau „l-a ştampilat”(25), ci „l-a pironit pe cruce”, ca să nu mai rămână nici o urmă a lui. De aceea nu l-a şters, ci l-a rupt. Căci cuiele crucii l-au rupt şi l-au distrus, ca să nu mai aibă nici un folos mai departe.

22. Şi nu într-un colţ ascuns, ci în mijlocul lumii l-a rupt, stând la etajul cel mai înalt: să privească îngerii, să privească arhanghelii, să privească puterile de sus, să privească şi demonii cei răi şi însuşi diavolul, care ne-au supus datoriilor. Rupe zapisul, ca ei să nu ne mai împiedice după aceasta.

23. O dată ce a fost rupt primul, să ne îngrijim să nu se facă iarăşi alt zapis. Căci o a doua cruce nu există, nu mai este a doua iertare prin baia naşterii din nou. Iertare este! Dar a doua iertare prin baie nu mai este. Dar vă rog, să nu fim delăsători! Ai ieşit din Egipt, omule! Nu mai căuta iar Egiptul şi răutăţile lui! Nu-ţi mai aminti de lut şi de facerea cărămizilor! Căci lut şi facere de cărămidă sunt lucrurile acestei vieţi. Chiar şi aurul, înainte să fie aur (26), nu este nimic altceva decât pământ.

24. Iudeii au văzut minuni. Şi tu vei vedea acum! Mai mari şi mult mai luminate decât atunci evreii, când au ieşit din Egipt. Nu l-ai văzut pe faraon înecat cu toată oastea, ci l-ai văzut pe diavol scufundat cu toată armia lui. Aceia au trecut prin mare, tu ai trecut prin moarte. Aceia au scăpat de egipteni, tu ai fost eliberat de demoni. Ei au lepădat robia barbară, tu pe cea cu mult mai cumplită a păcatului.

25. Dar vrei să afli că te-ai învrednicit de lucruri şi mai mari? Iudeii atunci nu au putut să privească slăvită faţă a lui Moise şi aceasta [s-a întâmplat] fiind acela împreună rob cu ei şi de aceeaşi fire. Dar tu ai văzut faţa lui Hristos în slava Lui (27). Iar Pavel strigă zicând: „Noi, cu faţa descoperită, privim ca într-o oglindă slava Domnului” (II Cor 3, 18). Aceia Îl aveau atunci pe Hristos în urma lor; dar cu cât mai mult nu este El în urma noastră acum? Căci atunci Domnul îi însoţea din pricina harului lui Moise, însă pe noi nu doar din pricina harului noului Moise (28), ci şi pentru ascultarea voastră29. Pe aceia, după [ieşirea] din Egipt i-a [aşteptat] pustiul, pe tine, cerul. Aceia au avut condu¬cător şi general iscusit pe Moise, noi avem un alt Moise – pe Dumnezeu, mergând înaintea noastră şi conducându-ne.

26. Care era însemnul acelui Moise? „Moise – zice – era cel mai blând dintre toţi oamenii de pe pământ” (…). Aceasta zicând şi despre acest Moise, nu ar greşi. Căci şi împreună cu Acesta este Duhul preablând, ca Unul Ce este de aceeaşi fiinţă. Moise atunci a întins mâinile la cer şi a coborât pâine îngerească: mana. Acest Moise (30), întinzându-şi mâinile la cer, aduce hrana veşnică. Acela a lovit piatra şi a scos râuri de apă. Acesta atinge masa, loveşte masa înţelegătoare şi face să ţâşnească izvoarele Duhului. De aceea stă masa în mijloc, precum un izvor, ca din toate părţile să curgă turmele spre izvor ca să se bucure de apele mântuitoare.

27. Şi fiindcă aici este un asemenea izvor, atâta viaţă [duhovnicească], iar masa este plină de mii de bunătăţi şi de pretutindeni ni se revarsă daruri duhovniceşti, să ne apropiem cu inima curată, cu conştiinţa curată, ca să primim har şi milă spre ajutor la bună vreme, cu harul şi cu iubirea de oameni a Fiului Cel Unul-Născut, a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, prin Care şi împreună cu El, Tatălui şi Duhului de viaţă Făcător slavă, cinste şi putere acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

1 Prin întrupare.
2 Stea apropiată de Carul Mare.
3 Luceafăr de seară se spune esperoj, literal „cel înserat”, iar Luceafăr de zi fwsforoj, literal „purtător de lumină”. Aşadar, nici unul dintre cei botezaţi nu este „înserat” (lipsit de lumină), ci toţi sunt purtători de lumină.
4 Singurul lucru care ne desparte pe noi creştinii unii de alţii este păcatul, în cazul înrudirii omeneşti, legătura este menţinută de conştiinţa că suntem dintr-un singur sânge. Actele grave provoacă renegarea, excluderea din familie. Asemănătoare este şi rudenia duhovnicească. Legătura este cu atât mai strânsă cu cât avem conştiinţa (pentru care trebuie să ne ostenim ca să o experimentăm cu adevărat în Liturghie şi să o transpunem şi în afara ei) că suntem cu toţii din sângele lui Hristos. Păcatul este cel care ne desparte de împărtăşirea cu simţire din sângele lui Hristos (chiar dacă formal ne împărtăşim cu Sfintele Taine, poate adesea din convenienţă). De aceea spunea Sfântul că a pierdut înrudirea cea adevărată ( literal „înrudirea profundă”, simţită în cele mai lăuntrice cute ale inimii), fiindcă păcatul nepocăit a reuşit să pervertească acea legătură tainică între mădularele Bisericii, transformând-o într-una adesea formală.
5 Imaginea este aceea că lumea toată şedea ca într-un teatru antic în tribune şi privea spectacolul oferit de apostoli.
6 În sensul că El stabileşte condiţiile luptei, oferă premiile .
7 Cele două ungeri de care se vorbeşte în cateheza a II-a.
8 Luptătorii intrau dezbrăcaţi în arenă.
q Hopliţii erau luptătorii cu arme pentru distanţe scurte (sabie, scut, cuţit etc.).
10 Puterea simbolului vine din puterea celui pe care îl reprezintă. El vehiculează puterea acestuia din urmă.
11 Puterea vechilor preînchipuiri vine din realitatea întrupării lui Hristos.
12 Trupul nostru este biserica lui Hristos, iar gura, uşa ei.
13 În manuscrisul utilizat de Sfântul Ioan ordinea e probabil cea spusă de el. Ediţia greacă-latină a lui Nestle-Aland, dimpotrivă, nu oferă nici o variantă de manuscris care să respecte această ordine, ci sângele mai întâi şi apoi apa. Prin aceasta se arată că în Biserică criteriul principal de interpretare al Scripturii nu este probitatea lingvistică, ştiinţifică, istorico-arheologică etc. (deşi acestea folosite duhovniceşte pot fi extrem de utile), ci ceea ce poate să-l înalţe pe om spre îndumnezeire.
14 Termenul desemnează Euharistia.
15 În şcoala antiohiană această denumire se referă la omenitatea lui Hristos. Spune Sfântul Ioan în a patra omilie la Matei: „spune-mi, cum a plăsmuit Duhul acel templu” (P. G. 57, 43). (n. ed. fr.)
16 Fiind doar preînchipuire, acea jertfă – deşi nu lipsită de putere, căci i-a mântuit în context istoric pe evrei -reprezintă oarecum sămânţa. Rodul însă – în toată realitatea şi dulceaţa lui – este cules doar prin jertfa lui Hristos.
17 Hristos – adică Logosul – este Creatorul omului, ca şi al Bisericii.
18 Am tradus prin „extaz” şi nu prin „somn”. Literal, ekstasis înseamnă ieşire din sine. Deşi la sfârşitul paragrafului se spune că a fost vorba de somn (dar al cărui echivalent este moartea lui Hristos), totuşi Hristos Şi-a continuat mai profund prin moarte golirea de Sine, a făcut pe toţi cei din iad care au crezut în El, conştienţi de dumnezeirea Sa. Moartea – după învierea lui Hristos – este, după Sfanţul Ioan, un somn, dar Biserica ne învaţă că după moarte conştientizăm vrând-nevrând adevărata noastră realitate. (Vezi şi omiliile la Facere)
19 Nuanţa textului grec sugerează, credem, următorul înţeles: să fim în starea de anamnesis, stare ce presupune nu doar o evocare a acelui eveniment, ci o aducere a lui în prezent, o retrăire reală a conţinutului său: să actualizăm clipă de clipă lepădările şi unirile de la botez.
20 Literal, „trestie”, în antichitate se scria cu instrumente făurite din trestie, pene de păsări etc.
2l În paragraful următor l-am tradus cu „zapis”, din considerente de obişnuinţă a cititorilor cu textul românesc al Scripturii.
22 Responsabilitatea morţii şi stricăciunii o avem cu toţii, prin păcatele săvârşite. O aplicare concretă a acestui principiu ce perpetuează – amplificând sau reducând – de-a lungul generaţiilor păcatele strămoşilor este moştenirea de către copii ale unor predispoziţii ale înaintaşilor.
23 În acea datorie.
24 Imaginea este aceea a unui loc plin de gunoaie (păcat, moarte, blestem etc.). Hristos le ia de acolo şi oferă spaţiu pentru a vieţui.
25 Ştampilă ce ar fi anulat vechea semnătură, care totuşi ar fi rămas pe hârtie ca mărturie a stării de fapt care a trecut.
26 Orice realizare a omului, de orice natură ar fi, fără Hristos tot zadarnică rămâne.
27 Nu vrem să proiectăm în fantastic şi neverosimil viaţa primilor creştini, dar texte de genul acestuia trimit la o experienţă a slavei necreate în botez şi împărtăşanie. Se cunoaşte accentul pus de Sfântul Simeon Noul Teolog şi de sfinţii isihaşti pe experienţa simţită a energiilor necreate. Este singura noastră şansă pentru a rezista experienţei „strălucitoare” şi „luminoase” – dar de o lumină şi strălucire deşartă- ce ne-o propune lumea actuală. Punctăm faptul că omilia este adresată celor din cetatea antiohiană şi nu oarecăror pustnici.
28 Varianta latină a textului propune ca lecţiune „nouelli Moşi”. Asemenea şi o variantă de manuscris în greacă. Acest nou Moise este identificat de editorul francez cu episcopul Flavian şi credem că logica textului nu se opune acestei interpretări. Modul în care Sfântul Ioan face legătura între planul văzut al preoţiei lui Hristos – manifestată prin episcopul Flavian – cel nevăzut şi cel simbolic (al preînchipuirii), identificând în toate trei câte un Moise, presupune şi o anumită asemănare între calităţile lui Moise: persoană istorică (cel din planul preînchipuirii), noul Moise vizibil (planul văzut al preoţiei Lui Hristos) – alias episcopul – şi Noul Moise (planul nevăzut) – Iisus Hristos (a se vedea paragraful 26). Este necesară, iar nu benevolă, o viaţă virtuoasă a persoanei hirotonite pentru a face eficient harul lui Hristos.
29 Adevărată smerenie a Sfântului Ioan. Pentru marele ierarh, pe atunci doar preot, prezenţa harului deplin al lui Hristos este dat de laolaltă adunarea episcopului, preoţilor şi credincioşilor în jurul Euharistiei, nu doar a unora dintre ei. Elementul pe care azi îl numim mirean trebuie ajutat să-şi regăsească conşţiinta eclesială. Ideea este clar redată de Sfântul Ignatie al Antiohiei în epistolele sale.
30 Acest Moise este Hristos, Cel Ce slujeşte de fapt Jertfa euharistică. A se vedea şi comentariul Sfântului Ioan din paragraful despre adevăratul oficiant al botezului din cateheza a II-a. Puterea de a face Sfânta Liturghie nu este a preotului ca individ, ci prin el Hristos lucrează spre folosul comunităţii şi doar împreună cu ea.