1. Oare v-aţi lămurit că nimic din cele aşezate în dumnezeiasca Scriptură nu se poate socoti a fi trecute cu vederea? Oare v-aţi convins că trebuie să ostenim şi asupra titlurilor, şi a numelor, şi a simplelor salutări scrise în dumnezeieştile cuvinte? Eu nu cred că există vreunul dintre cei iubitori de osteneală care să-şi îngăduie să treacă cu vederea ceva din cuvintele puse în Scriptură, fie ele o înşiruire de nume, date şi perioade de timp, simple salutări către oarecare etc. Prin urmare, ca mai sigură să fie această dreaptă adeverire, hai să ne apucăm azi de ceea ce a mai rămas din salutarea adresată Priscillei şi lui Aquila. [Ştiţi], de bună seamă, că nu puţin folos ne-a adus începutul ei. Căci ne-a învăţat ce mare bine este lucrarea şi ce mare rău este nelucrarea, ce suflet avea Pavel, cât de neadormit şi grijuliu era nu numai faţă de oraşe şi gloate, şi neamuri, ci avea multă purtare de grijă şi faţă de fiecare dintre cei credincioşi. Ne-a arătat cum sărăcia nu este deloc piedică pentru iubirea de străini şi că nu este nevoie de bogăţii şi bunuri [pentru a primi pe săraci], ci trebuinţă este în tot locul şi vreme de virtute şi de liberă voie, care să aleagă evlavia.
Ne-a arătat că cei ce au frica de Dum¬nezeu sunt mai străluciţi decât toţi, chiar dacă sunt cu¬prinşi de cea mai neagră sărăcie. Pe Priscilla şi pe Aquila, făcători de corturi şi meşteşugari fiind, şi vieţuind în sărăcie, i-a fericit acum mai mult decât pe împăraţi. Cei aflaţi în vrednicii şi la conducere în lumea aceasta au fost daţi uitării, iar făcătorul de corturi, împreună cu soţia lui, sunt lăudaţi pretutindeni în lume. Iar dacă aici se bucură de atâta slavă, ia gândeşte-te de câtă răsplată şi cununi vor fi învredniciţi în Ziua aceea [a Judecăţii]. Şi chiar înainte de acea zi, nu mici le-au fost desfătarea şi folosul, şi slava în vremea de acum, căci au vieţuit împreună cu Pavel atâta timp. Căci – şi aceasta am spus-o înainte şi o spun şi acum, şi nu voi înceta a o spune – nu numai învăţătura şi îndem¬nurile şi împreună-sfătuirea, ci şi înfăţişarea sfinţilor aduce multă desfătare şi folos. Ba şi modul lor de a se îmbrăca şi a se purta, ca şi felul încălţărilor şi umbletul. Căci şi de aici poate să vină mult folos în felul nostru de vieţuire: a învăţa [de la sfinţi] care este limita între ceea ce este necesar şi ceea ce nu este necesar [traiului]. Căci nu numai că măsura [în cazul sfinţilor] nu întrece niciodată trebuinţa, dar adesea nici nu-şi împlinesc toată nevoia ce o au. Ci şi în foame, şi în sete, şi în golătate au petrecut. Ucenicilor, Pavel le porunceşte, zicând: „Având hrană şi îmbrăcăminte, ne vom îndestula cu acestea” (I Tim 6, 8). Iar despre sine arată că „până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm; şi suntem goi şi bătuţi” (ICor 4, 11).
Dar cele pe care le-am spus între timp şi cele pe care Pavel le-a adăugat [prin cuvintele epistolelor citate] au trebuinţă să fie supuse unei cercetări adânci. Ce înseamnă cuvintele pe care le-am zis: „Că şi modul în care Apostolii îşi purtau hainele aduce mult folos”? Pe lângă cele ce le-am grăit eu despre aceasta, încă şi legea lui Hristos, pe care El le-a dat-o [Apostolilor], zice la fel: „Să nu aveţi aur, nici argint, nici aramă la cingătorile voastre, nici încălţăminte, nici toiag pe drum” (Mt 10, 9-10). Şi totuşi, Petru poartă sandale. Când îngerul 1-a sculat din somn şi 1-a scos din închisoare, îi zice: „încalţă-ţi sandalele şi îmbracă-ţi haina şi urmează-mi!” (Fapte 12, 8). Iar Pavel, scriindu-i lui Timotei, zice: „Felonul pe care 1-am lăsat în Troada, la Carp, adu-1 când vii; şi cărţile, mai ales pergamentele” (II Tim 4, 13). Ce spui? Hristos nici încălţări nu a poruncit a avea, iar tu ai felon, iar celălalt sandale? Şi măcar de-ar fi fost vorba despre nişte oarecare, care nu s-ar fi încrezut totdeauna în cuvintele învăţătorului, n-ar fi fost ceva de cercetat în cele spuse. Dar fiindcă sunt în joc cei care şi-au dat sufletele lor [pentru Domnul], căpeteniile şi cei dintâi dintre ucenici, care au crezut în toate lui Hristos (ba Pavel a făcut nu numai cele poruncite, ci a călcat peste toate opreliştile, căci, poruncind Acela să trăiască din Evanghelie, el trăia din munca lui, făcând mai mult decât cele porun¬cite), cu adevărat vrednic lucru este a cerceta pentru ce, deşi întru toate au ascultat de El, aici par a încălca legea Lui. însă nu o calcă. Nu doar spre a face cercetări asupra acelor sfinţi ne este de folos prilejul acesta, ci şi pentru a închide gurile elinilor353. Căci mulţi dintre ei răpesc casele văduvelor, îi dezbracă pe orfani, îşi însuşesc cele ce sunt ale tuturor, în comun, şi nu sunt cu nimic mai buni decât lupii. Căci şi aceştia – precum lupii – trăiesc din osteneala altora şi, adesea, văzându-i pe unii dintre cei credincioşi354, din pricina slăbiciunii, purtând haine mai multe, îndată ne aruncă în faţă legea lui Hristos şi zic aceste cuvinte: Oare nu a poruncit Hristos să nu aveţi două haine, nici încălţăminte? Cum, dar, călcaţi legea pusă pentru aceste lucruri? Apoi, râzând copios şi ţinându-se de burtă, îşi bat joc de fratele şi răbufnesc asupra lui. Aşadar, ca să nu se întâmple acestea, hai să răspundem neruşinării acelora. Tu întoarce-le doar următoarele vorbe: Dacă îl socoteşti vrednic de crezare pe Hristos, aruncă-mi în faţă aceste cuvinte şi ia-te la întrebări cu noi. Dar dacă tu nu crezi Lui, pentru ce mă mustri? Dacă vii să ne osândeşti, înseamnă că Hristos îţi pare un legiuitor vrednic de crezare. Iar dacă I te închini şi îl cinsteşti (având în vedere că ţi se pare vrednic de crezare), n-ai nimic de zis contra Stăpânului lumii.
2. Dar, ca ei să nu creadă că zicem aceasta din pricina neputinţei de a ne apăra, să înfăţişăm mai departe şi dezle¬garea celor cercetate. Aşadar, cum vom face dezlegarea? Să privim cui, când şi pentru ce a poruncit acestea Hristos.
Căci nu trebuie pur şi simplu să cercetăm doar cele spuse, ci şi persoana [căreia i-au fost adresate], şi vremea [când i-au fost spuse], şi pricina; şi toate acestea trebuie scrutate în amănunţime. Căci dacă vom privi cu de-amănuntul, vom afla că nu tuturor le-a poruncit acestea, ci doar Apos¬tolilor, dar şi acelora nu pentru totdeauna, ci doar pentru o vreme rânduită. De unde rezultă aceasta? Din chiar cele spuse. Căci, chemându-i pe cei doisprezece ucenici, le-a zis: în calea păgânilor să nu vă abateţi şi în oraş de samarineni să nu intraţi. Ci mergeţi mai ales către oile cele pierdute ale casei lui Israel Vindecaţi pe cei neputincioşi, curăţiţi pe cei leproşi, scoateţi afară pe demoni, în dar aţi luat, în dar să daţi. Să nu aveţi nici aur, nici argint, nici aramă la cingătorile voastre” (Mt 10, 5-9). Ai văzut înţelepciunea învăţătorului, cât de uşoară a făcut porunca? Căci, zicând mai întâi „vindecaţi pe cei neputincioşi, curăţiţi pe cei leproşi, scoateţi afară pe demoni” şi dându-le har din bel¬şug, doar după aceea le-a poruncit acestea, prin mulţimea semnelor făcând uşoară şi lesne de purtat acea sărăcie. Şi nu numai de aici se arată lămurit că doar acelora le-a poruncit aceste lucruri, ci şi din multe altele. Fiindcă şi pe acele fecioare pentru aceea le-a pedepsit, că nu aveau ulei în candelele lor (Mt 25, 1-13). Iar pe alţii i-a învinovăţit pentru că, văzându-L flămând, nu L-au hrănit, şi fiind însetat, nu I-au dat să bea (Mt 25, 34-46). Cel care nu are bani, nici încălţăminte, ci numai o singură haină, cum poate să hrănească pe altul, cum să-1 îmbrace pe cel gol, cum să-1 aducă în casă pe cel fără acoperământ? Şi, în afară de acestea, şi din altă parte se face arătat acest fapt. Atunci când a venit cineva şi I-a spus: „învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” (Mt 19, 16) – şi, tocmai fiindcă împlinise toate ale legii, a şi zis cu viclenie: „pe toate acestea le-am păzit din tinereţea mea. Ce îmi mai lipseşte?” – El i-a zis: „Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te, vinde-ţi averile şi dă-le săracilor, şi vino de-Mi urmează”. Dacă era lege şi poruncă, trebuia ca mai întâi pe aceasta să o zică şi să o legiuiască şi s-o rânduiască între porunci, iar nu s-o dea ca sfat ori ca îndemn. Fiindcă atunci când zice: „Să nu aveţi nici aur, nici argint”, o zice ca poruncă. Dar când zice: „dacă vrei să fii desăvârşit”, o zice ca sfat şi îndemn. Şi nu este acelaşi lucru a sfătui cu a legiui. Căci legiuitorul vrea, cu orice chip, să se plinească porunca, dar cel ce sfătuieşte şi îndeamnă îngăduie şi voinţei [yvoojiri] celui ce ascultă să aleagă cele propuse şi îl face pe ascultător stăpân în a primi sau nu. De aceea nu a zis simplu „du-te, vinde-ţi bunurile”, ca să nu socoteşti că lege este acea vorbă. Dar cum? „Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te, vinde-ţi bunurile”; şi aceasta, ca să înveţi că lucrul acesta stă în voinţa [ ] celor ce ascultă.
Şi că doar Apostolilor le-a poruncit aceasta, lămurit este şi din cele spuse acum. Dar încă nu am aflat defel dezlegarea. Căci şi dacă numai lor le-a poruncit, pentru ce spunându-li-se să nu aibă nici încălţăminte, nici două haine, au fost aflaţi unul având sandale, celălalt felon? Ce vom zice, dar, de aceste lucruri? [Vom răspunde] că nici pentru ei nu au fost neapărat trebuitoare legiuirile acestea pentru totdeauna, ci, pe când Mântuitorul mergea spre moarte, i-a dezlegat de această lege. De unde ştim aceasta? Din chiar cuvintele Mântuitorului. Căci, pe când urma să purceadă spre patimă, i-a chemat şi le-a zis: „Când v-am trimis fără pungă şi fără traistă aţi avut lipsă de ceva?” Iar ei au răspuns: „De nimic.” Şi El le-a zis: „Dar acum, cel ce are pungă să o ia, tot aşa şi traista. Iar cel ce nu are, să-şi vândă haina şi să-şi cumpere sabie” (Le 22, 35-36). însă, pe bună dreptate, mi-ar spune cineva: Pe Apostoli i-ai scăpat de învinovăţirile aduse, dar rămâne de cercetat pentru ce Hristos a legiuit cele potrivnice [faţă de cele poruncite mai înainte]. Căci cândva a zis: „să nu aveţi traistă”, iar apoi: „cel ce are pungă să o ia, asemenea şi traista”. Pentru ce a făcut acestea? Vrednic lucru este acesta de înţelepciunea Lui şi de pronia Sa cea pentru ucenici. Fiindcă la început a rânduit acestea ca aceia să priceapă, prin faptă şi cercare, vădirea puterii Sale şi, pricepănd-o, să aibă îndrăzneala mai pe urmă să iasă [la propovăduire] în toată lumea. Şi când au cunoscut cu îndestulare puterea Lui, a voit ca şi ei [la rândul lor] să arate din parte-le virtutea şi nu să-i susţină [numai El] până la sfârşit, ci adeseori le-a dat şi iertare, dar au şi răbdat ispite, ca nu cumva să rămână cu desăvârşire nelu¬crători. Şi, după cum antrenorii de înot, la început, îi susţin pe învăţăcei cu mâinile lor, cu multă grijă şi tărie, iar după prima şi a doua, şi a treia zi, adeseori îşi trag mâna de sub ei şi le poruncesc să se ajute singuri, ba şi îngăduie uneori ca aceia să se scufunde puţin şi să-şi umple gura de apă, aşa şi Hristos a făcut cu ucenicii. La început – şi încă nu puţină vreme – nu i-a lăsat să pătimească lucruri grele, ci pururea era cu ei, întărindu-i, susţinându-i, având grijă ca toate să le meargă din plin. Dar, fiindcă trebuia ca şi ei să arate bărbăţia lor, a micşorat puţin harul, poruncindu-le ca şi ei multe să le ducă la capăt cu puterile lor. Pentru aceea atunci [la început], nu aveau încălţăminte, nici centură, nici toiag, nici bani şi nu le lipsea nimic. Căci zice: „Aţi avut lipsă de ceva?” Iar ei au răspuns: „De nimic”. Iar când le-a poruncit să aibă pungă şi traistă şi încălţări, îi aflăm flămânzi şi însetaţi şi goi. De unde este lămurit că, adeseori,Qngăduia chiar să se primejduiască şi să fie strâmtoraţi, ca să aibă plata. Căci aşa face şi pasărea cu puii săi. Că şi aceea, până au aripile firave, îi hrăneşte în cuib. Dar când vede că aripile prind vigoare şi au putinţa de a bate aerul, mai întâi îi pregăteşte să zboare în jurul cuibului, apoi îi duce mai departe. La început îi urmează şi îi susţine, dar după aceea îi lasă pe ei singuri să se ajute. Aşa a făcut şi Hristos. Ca într-un cuib Şi-a hrănit în Palestina ucenicii. Apoi i-a învăţat să zboare, stând lângă ei şi susţinându-i, iar la sfârşit i-a lăsat să zboare în toată lumea, poruncindu-le ca adeseori să se ajute de unii singuri. Şi că acesta este adevărul şi ca ei să înveţe puterea Lui, i-a golit de toate cele şi i-a trimis având doar o singură haină şi le-a poruncit să umble fără încălţăminte. Aşadar, din chiar cuvintele [Scripturii], dacă le ascultăm [cu aten¬ţie], vom vedea cu limpezime că este aşa. Căci nu le-a zis pur şi simplu: „Luaţi punga şi traista”, ci le-a amintit de cele de mai înainte, zicându-le astfel: „Când v-am trimis fără pungă şi traistă v-a lipsit ceva?” Aceasta înseamnă: Nu toate v-au mers de minune şi v-aţi bucurat de multă îmbelşugare [înainte]? Acum însă vreau ca voi să luptaţi şi de unii singuri. Vreau să aveţi şi experienţa strâmtorării. Pentru aceea, de acum înainte, când sunteţi la nevoie, nu vă mai dau legea cea dintâi, ci îngădui să aveţi şi pungă şi traistă, ca nu cumva să socotesc că însumi355 lucrez cele ale voastre ca prin nişte unelte neînsufleţite, ci şi voi să daţi dovadă de filosofia voastră.
3. Dar ce – ar putea zice cineva -, nu mai degrabă s-ar fi manifestat harul dacă ei rămâneau totdeauna aşa356? însă atunci ei nu deveneau atât de încercaţi357. Căci, dacă nu aveau experienţa nici unui necaz, nici a sărăciei, nici a prigoanei, nici a strâmtorării, rămâneau nelucrători şi molatici. Dar acum a vrut ca nu numai harul să strălu¬cească prin ei, ci să fie arătată şi probarea celor ce I s-au supus, ca să nu zică mai pe urmă unii că aceia n-au făcut nimic din partea lor, ci totul a fost numai din partea lui Dumnezeu. Căci putea Dumnezeu până la sfârşit să-i ţină în multă îmbelşugare [de har], însă nu a vrut din multe şi absolut necesare pricini, pe care adeseori le-am spus dragostei voastre. Una este tocmai [cea pe care am zis-o] acum358. O alta, nu mai mică decât cea dintâi, ca să-şi cunoască măsurile. O a treia, ca să nu primească ojşlavg. mai mare decât cea cuvenită stării lor de oameni. Dmaceste pricini, ba chiar din altele mult mai multe, lăsându-i să cadă în mulţime [de necazuri] pe care nu le aşteptau, [de fapt] nu a voit să-i slobozească de stricteţea celei dintâi legiuiri, ci a slăbit doar frâul prea întins al acelei filosofii, ca nu cumva viaţa în trup să le devină oarecum grea şi de nesuportat dacă, adeseori fiind în lipsuri, ar fi trebuit să păzească cu stricteţe acea lege.
Căci zicând: „cel ce are pungă să o ia, asemenea şi traista”, a adăugat: „şi cel ce n-are, să-şi vândă haina şi să-şi cumpere sabie”. Ce poate însemna aceasta, să-i înarmeze pe ucenici tocmai Cel Ce a zis: „Dacă cineva te loveşte peste obrazul drept, întoarce-1 şi pe celălalt”? Cel Ce a poruncit să binecuvântăm pe cei ce ne blestemă, să răbdăm pe cei ce se scoală asupră-ne, să ne rugăm pentru cei ce ne prigo¬nesc, cum, mai pe urmă, a înarmat [pe ucenici], însă doar cu sabie? Ce poate fi acest cuvânt? Căci, dacă într-adevăr era nevoie să-i înarmeze, nu trebuia să le dea numai sabie, ci şi scut, şi jambiere, şi coif. Dar de bună seamă, dacă în chip omenesc se preocupa de unele ca acestea, cu atât mai mult era de-a dreptul de batjocură o astfel de poruncă. Căci şi dacă ar fi avut mii de asemenea arme, cum puteau să facă faţă cei unsprezece la atâta amar de atacuri şi împotriviri din partea gloatelor şi tiranilor şi oraşelor şi neamurilor? Căci numai dacă ar fi auzit un nechezat de cal şi le era de ajuns să fie bătuţi de alţii înarmaţi, fiindcă ei crescuseră pe lângă limanuri şi râuri şi în micuţe bărci de pescari. Pentru aceea le zice acest lucru, vrând să le arate atacul iudeilor şi că urmau să-L prindă. Iar acest fapt nu a voit să-1 spună pe faţă, ci oarecum acoperit, ca nu cumva să-i tulbure iarăşi. Prin urmare, când îl auzi zicând ceea ce auziţi la ureche vestiţi pe acoperişuri şi ceea ce auziţi la întuneric spuneţi la lumină(Mt 10, 27), să nu socoti că porunceşte ca cei sprinteni la picioare să lase piaţa şi să propovăduiască de pe acoperişuri. Căci ucenicii, propovăduind [niciodată] nu au făcut [astfel], însă „pe acoperişuri” şi „la lumină”, înseamnă, în chip acoperit, „cu îndrăzneală”. Iar „la ureche” şi „la întuneric” aceasta arată: că după cum aţi auzit într-un mic colţ de lume, adică în ţinutul Palestinei, aşa să răspândiţi, cu sunet mare, pretutindeni pe pământ. Căci nu la întuneric, nici la ureche le-a vorbit, ci pe înălţimile munţilor şi adeseori în sinagogi. Aşa şi aici359 trebuie înţeles în chip acoperit. Căci după cum acolo, auzind de acoperişuri, am înţeles de fapt altceva, aşa şi aici, auzind de sabie, să nu o luăm literal, că le-a rânduit să ia sabie, ci că prin sabie a zis în chip acoperit despre atacul ce urma să se întâmple şi că urma să pătimească de la iudei cele pe care le-a şi pătimit. Iar aceasta se lămureşte din cele ce urmează. Căci zicând „să-şi cumpere sabie”, a adăugat: „că trebuie să se împlinească cu Mine cele scrise, căci am fost socotit cu cei fără de lege” (Le 22, 37). Şi zicând aceia că „sunt aici două săbii”, fiindcă nu pricepuseră ceea ce El a zis, le-a spus: „sunt de-ajuns”, deşi nu erau de-ajuns. Căci dacă voia ca ei să se folosească de ajutor omenesc, nu doar două ori trei nu erau de-ajuns, ci nici o sută [de-ar fi fost]. Iar dacă nu a vrut ca ei să se folosească de ajutor omenesc, de bună seamă că şi cele două erau de prisos. Dar nici cu asta nu am rezolvat problema. Căci adeseori a făcut acest lucru. Când ei nu pricepeau ce le spunea, trecea peste aceasta şi îi lăsa şi abia după ce se petreceau întâmplările îngăduia să priceapă cele spuse. Ceea ce a făcut şi altă dată, atunci când, vorbind despre învierea Lui, le-a grăit: „Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica” (In 2, 19). Şi, la fel, nu au ştiut ucenicii despre ce vorbea. Iar că nu ştiau a notat şi evanghelistul, când a zis: „După ce a înviat Iisus, atunci au crezut în cuvântul Lui şi în Scriptură” (In 2, 22). Iar în altă parte scrie că ei nu ştiau că El trebuie să învie din morţi (Le 24, 20-26).
4. Dar nedumerirea [aceasta] are o dezlegare [pe deplin] satisfăcătoare360, însă noi să vorbim despre ceea ce a mai rămas din salutarea [lui Pavel]. Să recapitulăm ceea ce am zis despre acest [subiect] şi [să vedem] cum am deviat, încât am vorbit despre cele de mai înainte. Am fericit pe Priscilla şi Aquila că au locuit împreună cu Pavel, că au învăţat de la Pavel cu amănunţime şi [atenţie] şi modul de a se îmbrăca, şi felul încălţărilor, şi toate celelalte. De aici a şi venit nedumerirea aceasta. Căci am căutat să aflăm pentru ce, de vreme ce Hristos a oprit cu totul a avea vreun lucru al său în afară de haină, ei totuşi au avut şi felon şi încălţări. Cuvântarea noastră a arătat tocmai că nu au călcat legea, ci au păzit-o cu mare stricteţe, chiar folosindu-se de acestea. Iar acestea le-am grăit nu ca să vă atragem la a avea mai multe bunuri materiale, nici să vă îndemnăm să aveţi mai mult decât este trebuinţa, ci ca să aveţi ce să răspundeţi împotriva necredincioşilor care iau în râs cele ale credinţei noastre361. Căci şi Hristos, dezlegând cea dintâi legiuire, nici case, nici sclavi, nici paturi, nici argintărie, nici altceva de acest fel nu a poruncit să avem, ci numai din pricina neapăratei trebuinţe a îndepărtat cele spuse de prima dată. Dar şi Pavel aşa îndeamnă, când zice: „A-vând hrană şi îmbrăcăminte, ne vom îndestula cu acestea” (I Tim 6, 8).rpâd ceea ce prisoseşte faţă de ceea ce e de trebuinţă trebuie dat la cei ce au nevoie.^)
Aşa au făcut şi Priscilla şi Aquila. Pentru aceea îi şi înalţă şi îi admiră, şi le alcătuieşte [în epistolă] cea mai mare laudă. Fiindcă zicând: „îmbrăţişaţi pe Priscilla şi Aquila, cei împreună-lucrători cu mine în Domnul”, spune şi pricina unei asemenea iubiri faţă de ei. Care este această pricină? „Care şi-au supus gâtul lor pentru sufletul meu” (Rom 16, 4). Aşadar, pentru aceasta îi iubeşti pe ei, cum se zice, în mod special. Şi chiar dacă era numai acest motiv, de ajunsă era lauda. Căci cel care a scăpat pe comandant [din primejdie], prin el a scăpat şi pe ostaşi. Cel ce a scăpat pe doctor, a adus şi pe cei ce bolesc la sănătate. Cel ce a salvat pe cârmaci din furtună, a izbăvit şi întreaga corabie de valuri. Tot aşa şi ei, scăpând pe învăţătorul lumii şi vărsându-şi sângele pentru mântuirea aceluia, s-au făcut binefăcătorii întregii lumi. Şi grijindu-se de învăţător, au mântuit prin el pe toţi ucenicii săi. Şi ca să afli că unii ca ei nu purtau de grijă doar de învăţător, ci şi faţă de fraţi, ascultă şi cele ce urmează. Căci, zicând: „care şi-au supus gâtul pentru sufletul meu”, a adăugat: „Cărora nu numai eu singur le mulţumesc, ci şi toate Bisericile neamurilor”. Cum zici despre nişte făcători de corturi, despre nişte bieţi meşteşugari, care nu au nimic mai mult decât hrana strict trebuitoare, că le mulţumesc toate Bisericile neamurilor? Ce au făcut atât de mult aceştia doi să fie de folos la atâtea Biserici? Ce fel de bogăţie prisositoare aveau? Ce stăpânire mare aveau, încât erau mai de vază [în ochii Apostolului] decât mai-marii şi bogaţii? De bună seamă că nu aveau mai multă bogăţie şi putere decât puternicii lumii. Dar ceea ce aveau mai mult decât toţi aceştia era nobilul imbold lăuntric [ ] şi un suflet pregăţil să-se avânte cu multă dăruire în primejdii. Pentru aceea s-au făcut binefăcători şi mântuitori [ai altora]. Căci cei bogaţi şi fricoşi nu pot să fie de folos Bisericilor pe cât sunt cei ce vieţuiesc în sărăcie şi sunt cu inimă mare.
Şi nimeni să nu socoată că ceea ce spun este ciudat; căci este adevărat. Şi aceasta se vădeşte din experienţa de zi cu zi. Fiindcă bogatul are multe prilejuri de a fi vătămat: se teme pentru case, pentru slugi, pentru pământuri, pentru bani, ca nu cumva cineva să-1 păgubească de ceva din acestea. Iar cel ce este stăpân peste multe se face rob la acele multe. Pe când cel sărac, fiind sprinten întru totul şi lepădând toate aceste pricini, leu este şi foc arzător, şi are un suflet nobil: şi, ridicându-se deasupra acestora, cu uşurinţă lucrează cu toate puterile sale ca să fie de folos Bisericilor, chiar dacă, trebuind să mustre şi să certe, întâmpină mii de greutăţi pentru Hristos. Şi fiindcă o dată pentru totdeauna a trecut cu vederea viaţa de aici, pe toate cu inimă voioasă şi cu multă uşurinţă le face. Spune-mi, de ce anume s-ar putea teme? Nu cumva că se păgubeşte în avuţia lui? Nu poţi spune aşa ceva. Nu cumva că este izgonit din ţara lui? Dar orice oraş de sub cer este al lui362. Nu cumva că cineva i-ar putea strica viaţa de huzur şi 1-ar despărţi de garda de corp363? Dar el se bucură de toate acestea, căci îşi zice:V,vieţuirea mea este în cer şi eu mă avânt către viaţa ce va s^ fie’lDşi chiar de este nevoit să-şi dea sufletul şi sângele, nu se dă înapoi. De aici urmează că unul ca acesta este mai puternic şi mai avut decât toţi stăpânitorii şi împăraţii şi gloatele.
Şi ca să vezi că nu e doar măgulire ceea ce am spus, ci acesta e adevărul364, cei care nu au nimic, tocmai aceştia, mai cu seamă, pot să grăiască liberi de toate cele. Câţi bogaţi nu erau în vremea lui Irod, câţi puternici ai zilei? Dar cine a avut [curajul] să iasă în faţă şi să-1 certe pe tiran? Cine a apărat legile nedreptăţite ale lui Dumnezeu? Nici unul dintre cei avuţi. Ci săracul şi sărmanul; cel care nu avea nici măcar pat, nici masă, nici acoperiş: ţeanul pustiului. Numai el singur, şi cel dintâi, 1-a mustrat pe tiran, cu toată îndrăzneala, şi a dat pe faţă nunta lui adulteră. Şi, fiind toţi de faţă, a osândit-o pe cea care îl nedreptăţea pe Irod. Iar înaintea acestuia a fost marele Ilie, cel care nu avea nimic mai mult decât un cojoc, sin¬gurul care 1-a mustrat cu multă bărbăţie pe nelegiuitul şi necredinciosul Ahab. Căci nimic nu ne pregăteşte aşa de mult să grăim slobod şi nu ne înduplecă atâta să îndrăznim când sunt asupră-ne toate înfricoşările şi nu ne face aşa de nebiruiţi şi tari, precum a nu avea nimic al nostru şi a nu ne înconjura de vreun lucru365.
Aşadar, dacă cineva vrea să aibă multă putere, să-şi atragă de partea lui sărăcia, să dispreţuiască viaţa de aici şi să socotească moartea un nimic. Acesta poate să fie de folos Bisericilor nu numai mai mult decât bogaţii şi demnitarii, ci chiar decât împăraţii. Căci împăraţii şi bogaţii toate câte le fac, le fac cu ajutorul banilor. Dar unul ca acesta, adeseori, împlineşte isprăvi multe şi mari, primejduindu-se şi dându-se la moarte. Şi pe cât sângele este mai de preţ decât orice aur, pe atât este mai bună jertfa acestuia decât a banilor.
5. La fel erau şi aceşti găzduitori ai lui Pavel, Priscilla şi Aquila. Nu aveau mai mult avut decât [necesarul] pentru a trăi, dar aveau o voinţă [ ] mai bogată decât orice avuţie, căci aşteptau în fiecare zi să se dea spre moarte şi trăiau în mijlocul măcelurilor, mărturisind în toată vremea [pe Hristos]366. Pentru aceea înflorea credinţa noastră în acele vremi, pentru că ucenicii şi dascălii erau împreună legaţi unii de alţii [printr-un acelaşi duh de vieţuire]. Şi nu numai despre acestea vorbeşte Pavel, ci şi despre multe altele. Căci, scriindu-le şi evreilor, şi tesalonicenilor, şi galatenilor, dă mărturie tuturor de multele ispite ce au venit asupră-le367, pe care le şi arată în epistole: că au fost alungaţi din patrie şi şi-au pierdut averile, ba s-au primej¬duit pe ei înşişi până la sânge. Şi întreaga lor viaţă pentru ei era o luptă, încât şi mădularele lor nu au pregetat să şi le taie pentru dascălii lor. Galatenilor, de pildă, le scrie: „mărturisesc vouă că, dacă era cu putinţă, ochii i-aţi fi scos şi i-aţi fi dat pentru mine” (Gal 4, 15). Iar când 1-a primit pe Epafras, care a fost printre coloseni368, zice: „A slăbit încât era să moară, dar 1-a miluit Dumnezeu nu numai pe el, ci şi pe mine, ca să nu am întristare peste întristare” (Filip 2, 27). Şi prin aceste cuvinte arată că cu adevărat 1-ar fi îndurerat moartea ucenicului. Iar virtutea ucenicului iarăşi o dezvăluie tuturor, zicând astfel: „S-a apropiat de moarte, punându-şi în primejdie369 viaţa, ca să plinească lipsa voastră în slujirea mea” (Flp 2, 30).
Cine este mai fericit decât aceia şi cine mai de plâns decât noi, de vreme ce ei şi-au pus şi sângele şi viaţa pentru dascălii lor, iar noi, adeseori, nici măcar o simplă vorbă nu îndrăznim să punem pentru părinţii noştri comuni370, ci, auzind că sunt batjocoriţi şi grăiţi de rău – fie de ai noştri, fie de străini – nu le răspundem celor ce-i grăiesc astfel, nu-i oprim, nici nu-i mustram. Ba, mai mult, chiar noi înşine începem să-i vorbim de rău. Iar acum nu vede cineva atâtea zeflemele şi batjocoriri la adresa mai-marilor noştri din partea celor necredincioşi, câte vede din partea celor ce par a fi credincioşi şi care sunt împreună cu noi [la slujbe]371. Şi ne mai întrebăm de unde este atâta uşurătate şi lipsă de evlavie, când ne purtăm cu atâta vrăjmăşie faţă de părinţii noştri.
Că nu este, nu este nimic care să poată prăpădi şi strica Biserica – ba, mai mult, nu se poate face acest lucru cu uşurinţă din afara [Bisericii] – decât a nu fi legaţi întreolaltă, cu multă străşnicie şi profunzime, ucenicii şi dascălii, părinţii şi fiii [duhovniceşti], mai-marii şi cei conduşi de ei372. Şi e destul ca cineva să-1 grăiască de rău pe un [simplu] frate, ca să nu mai fie lăsat să citească dumnezeieştile Scripturi. „Pentru ce iei în gura ta legământul Meu?” (Ps 49, 16), zice Dumnezeu. Iar după aceea, spunând şi pricina, adaugă: „Şezând, grăieşti împotriva fratelui tău” (Ps 49, 20). Iar tu, osândindu-1 pe părintele tău duhovnicesc, te socoteşti vrednic să te sui pe amvonul373 dinaintea uşilor sfinte? Cum va fi judecat [unul ca acesta]? Căci dacă cei care grăiesc de rău pe tată sau mamă se prăpădesc cu moarte, de ce pedeapsă nu va fi vrednic cel ce îndrăzneşte să-1 vorbească de rău pe cel care cu mult mai mult şi mai puternic decât acei născători trupeşti [îi este părinte]?
Şi nu te temi că se va căsca pământul şi vei pieri cu totul în el? Nici că fulger din cer vei atrage, care să-ţi ardă limba cea care osândeşte? Nu ai auzit ce a pătimit sora lui Moise când s-a împotrivit în cuvânt conducătorului, cum a devenit necurată şi a cuprins-o lepra şi a răbdat astfel cea mai de pe urmă necinste? Şi chiar rugându-se fratele ei pentru ea şi căzând el la picioarele lui Dumnezeu, nu a avut nici o iertare, ci a fost scoasă din locul acela sfânt. [Şi gândeşte-te] că doar ea a conlucrat la creşterea lui şi [a adus-o] pe mama lui să-i fie doică şi că a făcut toate ca să nu fie crescut dintru început, copilul Moise, de mână barba¬ră; iar după acestea, şi mai mare peste femeile [evreilor] a fost, după cum Moise peste bărbaţi. Şi ca una ce a fost alături de el în toate acele lucruri înfricoşate, ba fiindu-i pe deasupra şi soră, nimic din toate acestea nu i-a folosit să scape de mânia lui Dumnezeu, pentru grăirea de rău [ce a făcut-o]. Şi nici chiar Moise, care a izbăvit prin rugăciune atâta popor de vina acelei negrăite nelegiuiri, nici măcar acesta nu a putut să mijlocească şi să ceară iertare pentru sora sa şi nu a fost în stare să facă milostiv pe Dumnezeu pentru ea. Ba a fost certat aspru.
Prin urmare, să învăţăm şi noi cât de mare năpastă este a grăi de rău pe cei ce conduc şi a judeca vieţuirea celorlalţi. Căci în acea Zi a Judecăţii, Dumnezeu ne va judeca cu amănunţime nu numai pentru cele pe care le-am păcătuit noi înşine, ci şi pentru judecăţile pe care le-am făcut faţă de alţii. Şi adeseori, dacă un păcat este uşor de felul lui, îl face mai greu şi de neiertat tocmai faptul că cel ce 1-a comis îl judecă pe altul.
Sunt neclare cele spuse?374 Să încerc să le fac mai pe înţeles. Să zicem că cineva a păcătuit. Iar apoi îl osândeşte foarte pe un altul, care a păcătuit în acelaşi fel. în Ziua Judecăţii nu-şi va atrage pedeapsa pe măsura păcatului săvârşit, ci dublă va fi aceasta sau triplă. Căci Dumnezeu îl va pedepsi nu numai că a păcătuit el, ci şi pentru că a osândit greu pe cel care a păcătuit la fel ca dânsul. Iar că acest lucru este adevărat, vă arăt din fapte întâmplate în trecut, ba, mai mult, ceea ce v-am spus va rezulta mai limpede din cele ce urmează. Fariseul, deşi nu a păcătuit cu nimic, ba trăia chiar în dreptate şi avea multe virtuţi, fiindcă 1-a osândit pe vameş că era răpitor şi lacom şi prea-nelegiuit, şi 1-a judecat aşa de tare, a primit o osândă mai mare decât a aceluia. Iar dacă acela, nepăcătuind defel, fiindcă a osândit cu un simplu cuvânt pe altul care a păcătuit şi i-a dat în vileag toate fărădelegile, şi-a atras atâta pedeap¬să, noi, care păcătuim mult în fiecare zi, dacă vom judeca vieţuirea altora, neflind aceia [vinovaţi] la arătare cu ceva, nici făcând ceva în văzul nostru375, ia gândeşte-te câtă osândire ne vom atrage? Cum nu vom pierde orice iertare? „Căci cu judecata cu care veţi judeca, cu aceea veţi fi judecaţi” (Mt 7, 2).
6. Pentru aceea, vă pun înainte şi vă îndemn şi vă rog să ne depărtăm de acest rău obicei. Căci pe de-o parte nu vătămăm cu nimic pe preoţii care aud [că-i vorbim] de rău, nu numai dacă sunt minciuni, ci chiar de ar fi adevărate (fiindcă şi fariseul nu 1-a rănit cu nimic pe vameş, ba i-a fost şi de folos, deşi adevărate erau cele spuse despre acela); iar pe de altă parte ne aruncăm pe noi înşine în cele mai cumplite rele. Căci şi fariseul, împotriva lui a folosit sabia şi, făcându-şi o rană de moarte, [singur] s-a îndepărtat376. Prin urmare, ca să nu pătimim şi noi aceleaşi necazuri, să ne ţinern cu tărie înfrânarea limbii. Căci dacă grăindu-1 de rău pe un vameş oarecare, nu a scăpat [fariseul] de pedeap¬să, noi, vorbindu-i de rău pe părinţii noştri [duhovniceşti], ce apărare vom mai avea. Dacă Maria numai o dată 1-a vorbit de rău pe fratele ei [Moise] şi a luat atâta pedeapsă, ce nădejde de mântuire mai avem cand împroşcăm cu mii de batjocoriri, în fiecare zi, pe mai-marii noştri?
Să nu-mi spuna cineva că acela era Moise. Căci voi putea să-i spun şi eu că aceea era Maria. Iar ca să afli cu limpezime ca chiar dacă preoţii sunt vinovaţi, nici aşa nu-ţi este îngăduit să le judeci vieţuirea, asculta, ce spune Hristos despre căpeteniile iudeilor: „Pe scaunul lui Moise au şezut cărturarii şi fariseii. Aşadar., toate câte vă spun vouă să le faceţi, faceţi-le. Dar după faptele lor să nu faceţi” (Mt 23, 2-3). Şi ce poate fi mai rău pentru aceia, că invidia lor i-a stricat pe ucenicii lor? Dar nici chiar aşa nu i-a coborât din vrednicia lor, nici nu i-a făcut dispreţuiţi în ochii celor cârmuiţi de ei. Ba, din contră. Căci dacă cei cârmuiţi ar fi primit această putere, pe toţi i-ar fi dat afară din preoţie şi i-ar fi coborât de la altar. Pentru aceea şi Pavel, ocărând pe arhiereul iudeilor şi zicându-i: „Te va bate Dumnezeu pe tine, perete văruit; tu şezi şi mă judeci” (Fapte 23, 3), când a auzit pe aceia că îi sar împotrivă, spunându-i „pe arhiereul lui Dumnezeu îl faci tu de ocară?”, voind să arate câtă cinste şi resfect se cuvine a se da condu¬cătorilor, a răspuns: „Nu am ştiut că era arhiereul lui Dum¬nezeu”.
Pentru aceea şi David, prinzându-1 pe călcătorul de lege, Saul, care răsufla în juiu-i moartea şi era vrednic [pentru aceasta] de mii de pedepse, nu numai că i-a cruţat viaţa, dar nici măcar cuvânt impovărător nu a suferit să spună către acela. Şi a zis şi pricina:(,,Pentru că era unsul Domnului” Regi 24, 11). Şi nu numai din acestea, ci şi din altele se poate vedea cu prisosinţă ca cel carmuit trebuie sa stea cu respect fată de cele ale preoţilor. Căci, fiind adus odinioară chivotul Legii, unii dintre cei cârmuiţi, văzând că este gata să cadă, au sărit să-1 sprijine şi pe loc li s-a dat pedeapsa, căci au fost loviţi de Domnul şi au murit (II Regi 6, 6-7). Şi doară nu au făcut nimic care să nu fie la locul lui. Căci chivotul, urmând să se răstoarne, ei 1-au sprijinit să nu cadă.
Dar ca să afli hotărât vrednicia preoţilor şi că nu le este îngăduit ca cel aflat într-o stare mai mică şi care se afla în tagma laicilor să îndrepteze cele preoţesti, i-a ucis pe ei în mijlocul mulţimii. Şi aşa i-a înfricoşat mult de tot pe toţi ceilalţi şi i-a convins ca niciodată să nu se mai apropie de lucrurile afierosite preoţiei. Ca dacă fiecare, pentru orice pricină, şi-ar băga nasul în cele ale preoţiei, ca să îndrepte relele ce se întâmplă, nici pricina nu ar primi îndreptare cândva şi nu am deosebi cu lirrnjezmie,nici cine cârmuieşte, nici cine este cârmuit, fiindcă toţi ar fi amestecaţi unii cu alţii. Şi să nu socoată cineva despre mine că zic acestea ca să-i condamn377 pe preoţi (căci din pricina harului dumnezeiese arată – şi voi ştiţi asta – multă îngăduinţă în toate şi nu dau niciodată nimănui vreo pricină de sminteală), ci le spun ca voi să aflaţi, că şi dacă aţi fi avut părinţi [duhovniceşti] perverşi şi dascăli cumpliţi, nici aşa nu v-ar fi fost fără de primejdie şi fără urmări să-i vorbiţi de rău şi să-i batjocoriţi. Dacă despre părinţii trupeşti un înţelept zice: „Chiar dacă îi lipseşte priceperea are iertare. Căci ce le-ai dat tu asemenea cu ce ţi-au dat ei?”, cu atât mai mult trebuie să păzim această lege faţă de cei duhovniceşti şi fiecare să se îngrijeasc de propria vieţuire, ca nu cumva să auzim în acea Zi a Judecăţii: „Făţarnicule, pentru ce vezi paiul în ochiul fratelui tău, iar bârna din ochiul tău nu o iei în seamă?” (Mt 7, 3).
Căci faptă de făţarnici este ca în public, când toţi ne văd, să sărutăm mâinile preoţilor şi să ne atingem de genunchii lor,378 şi să-i rugăm să se roage pentru noi, şi când voim să ne botezăm să alergăm pe la uşile lor, iar acasă sau în piaţă, pe cei care ne-au pricinuit atâtea bunătăţi şi ne sunt slujitori, să-i împroşcăm cu mii de ocări orisă îngăduim ca alţii să-i batjocorească. Căci dacă, într-adevăr, părintele tău duhov¬nicesc este rău, cum socoti că este vrednic de încredere şi slujitor al Tainelor acelora înfricoşate379? Iar dacă ţi se pare că este vrednic slujitor al acelor Taine, pentru ce rabzi când alţii îl grăiesc de rău şi nu le stai împotrivă cu cuvântul, nici nu te doare, nici nu te macină înlăuntru blasfemiile lor?380 [Căci dacă le-ai răspunde la acuzaţii], ai lua multă răsplată de la Dumnezeu, şi chiar din partea celor ce osândesc ai primi laudă.
Şi chiar dacă ar fi răi de mii de ori, te vor lăuda întru totul şi vor accepta [ca un lucru bun] grija ta pentru părinţii [duhovniceşti]. [Iar dacă stăm] şi suferim ocările [împotriva preoţilor], toţi ne vor osândi, până şi cei care îi grăiesc de rău. Căci nimic nu distruge aşa de mult Biserica, decât această boală. Şi după cum un trup, dacă nu este susţinut cu multă vigoare de legăturile dintre mădulare, face viaţa de netrăit, tot aşa şi Biserica, dacă nu este susţinută prin legătura foarte puternică şi de nedesfăcut a dragostei, naşte mii de războaie într-însa şi sporeşte [asupra ei] mânia lui Dumnezeu şi devine pricină de multe ispite381. Şi ca să nu se întâmple una ca aceasta, nici să nu-L mâniem pe Dumnezeu, şi ca nu cumva să crească şi răutăţile noastre şi să ne agonisim pedeapsă fără iertare şi [astfel] să ne umplem viaţa de multe necazuri, să ne întoarcem limba către vorba bună şi să ne îngrijim în fiecare zi de viaţa noastrăl şi să nu ne mai îngăduim a judeca viaţa altora, ca şi cum aml şti cu exactitate tainele lor, ci să ne judecăm păcatele noastre. Fiindcă aşa vom putea scăpa şi de focul gheenei. Căci după cum cei ce iscodesc relele altora nu şi le judecă pe ale lor, aşa şi cei care se tem să tragă cu ochiul la vieţuirea altora vor avea multă grijă de greşelile lor. Iar cei care vor cugeta mereu la răutăţile lor şi le vor osândi în fiecare zi, neîndreptăţindu-se pe ei înşişi, îl vor avea blând, în Ziua Judecăţii pe Judecător. Şi acest lucru 1-a spus lămurit Pavel: „Dacă ne-am judeca pe noi înşine, nu am mai fi judecaţi de Domnul” (I Cor 11, 31). Aşadar, ca să scăpăm de judecata aceea, să lăsăm toate ale celorlalţi şi să ne îngrijim de viaţa382 noastră; să pedepsim gândurile ce ne conving să păcătuim, să nel străpungem conştiinţa şi să ne cerem socoteală pentru cel înfăptuite de noi. Căci astfel vom putea şi să facem uşoară povara păcatelor noastre, şi să ne bucurăm de multă iertare, şi să petrecem viaţa aceasta cu bucurie, şi să avem parte de bunătăţile ce au să fie, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care Tatălui şi Duhului Sfânt slavă, în vecii vecilor. Amin.
353 Cercetarea Scripturii nu are sens pentru ea însăşi, ci doar dacă există un folos duhovnicesc şi ajută la mântuirea sufletului.
354 Creştinii în opoziţie cu necreştinii.
355 Dumnezeu vrea cu adevărat să devenim unelte ale voii Sale, dar unelte deplin conştiente, responsabile şi angajate din toată inima în relaţia cu El. Greutăţile în care suntem lăsaţi sunt tot din dragostea lui Dumnezeu, pentru a deveni subiecte reale şi capabile de o relaţie liberă şi matură cu Ziditorul
356 în starea de a fi permanent susţinuţi în chip vădit de har.
357 Scopul lui Dumnezeu nu este de a Se lăuda în faţa oamenilor cu ( harul Său, ci de a-i ajuta să devină persoane, după asemănarea Persoanelor treimice. Tradiţia ascetică a Bisericii pune mult mai mult preţ pe experienţa duhovnicească a nevoitorului, decât pe experienţele lui extatice, care sunt un dar gratuit al lui Dumnezeu, fără a contesta semnificaţiile adânci ale celor din urmă, atât pentru viaţa acelei persoane,
cât şi pentru experienţa Bisericii. (A se vedea Bătrânul losif Sihastrul -Viaţa şi învăţăturile şi Scrisori din viaţa monahală.}
358Să aibă experienţă duhovnicească şi să nu fie nelucrători şi molatici.
359 In noaptea dinaintea Patimilor.
360 probabil Sfântul vorbise altădată despre ea.
361 Sfântul pregătea poporul nu doar în chestiunile elementare ale credinţei, ci le dădea chiar elemente de apologetică şi încă, precum se poate vedea din această predică, argumente ce nu sunt la îndemâna oricui. Cam aşa ceva ar trebui să se facă în Biserică şi azi, în faţa tendinţelor new-age-iste, politice ori de altă natură, ce încearcă să tulbure învăţătura curată – de sorginte scripturistică şi patristică – a Bisericii.
362 Cu adevărat, creştinismul nu este naţionalist. Patria şi poporul, ‘ atunci când se fac pricini de călcare a poruncilor lui Hristos, sunt idoli
ce ne abat de la Hristos.
363 Teama că îşi pierde viaţa de plăceri şi confort sau că va putea fi vătămat fără efemera siguranţă, dată de tot felul de propte omeneşti (azi sisteme de alarmă, pază computerizată, mijloace de comunicare precum telefon mobil, comunicare prin satelit; grija permanentă şi obsesivă de condiţii igienice – de fapt antinaturale -, de facilităţi motorii, superautocare şi trenuri sofisticate, maşini confortabile etc. şi casnice, zeci de aparate de bucătărie şi menaj etc.).
364 Sfântul Ioan insistă asupra realităţii faptului că omul e chemat
să ducă o viaţă după exigenţele lui Hristos, chiar căsătorit fiind.
365 Ideea este să nu ne lăsăm legaţi de nici un lucru, indiferent din ce parte ne-ar ataca momeala. Dar pentru aceasta trebuie un cuget pururea veghetor şi a nu fi împovăraţi din altă parte de vreun alt lucru. Este asemenea libertăţii depline a maestrului de arte marţiale, care nu are nevoie de nimic pentru a se putea apăra.
366 Esenţa muceniciei propriu-zise este pregătirea zilnică pentru ea, prin modelarea lăuntrului prin nevoinţă sinceră şi prin pregătirea lăuntrică pentru moarte. Nevoinţă sinceră nu o poate face cineva dacă nu se dă pe sine morţii lăuntrice, căci pentru a renunţa treptat la lumea aceasta trebuie să murim treptat faţă de ea. Iar acest mod de vieţuire nu e specific călugărilor, ci creştinilor, fie căsătoriţi sau necăsătoriţi, prunci, copii, adulţi sau bătrâni. Această nevoinţă constă în a dobândi statornicia voinţei şi a mintii (aceste două aspecte – minte şi voinţă – sunt conţinute în termenul grecesc utilizat), prin transformarea lor treptată, de către harul Duhului Sfânt. Ceea ce se cere din partea noastră este exerciţiul de fiecare clipă al minţii şi al voinţei, supunându-le pe acestea lui Hristos. Aşa ar trebui să vieţuiască în societatea actuală – desigur, fiecare pornind de la situaţia sa concretă – fiecare familie de creştini, pentru a nu fi înghiţiţi de duhul lumii acesteia.
367 Este vorba despre creştinii din prima generaţie.
368 Este vorba despre Epafrodit şi filipeni, nu despre Epafras şi coloseni (deşi, într-adevăr, cel din urmă era trimisul colosenilor, după cum şi Epafrodit al filipenilor).
369 A luat hotărârea de a se primejdui, în urma unui sfat cu sine însuşi, de dragul lui Hristos.
370 Preoţii, episcopii şi părinţii duhovniceşti.
371în general, bine este să nu defăimăm ierarhia Bisericii, şi mai ales în public; dar acest lucru presupune multă luare aminte din partea clericilor şi nu lozinci de genul că ierarhiei nu i se poate cere socoteală.
372 După cum se vede, problema Bisericii nu este dezbinarea -despre care nici n-ar trebui să se pomenească -, ci faptul că nu este îndeajuns de strâns unită în interior, nu unită doar formal. Asemenea şi în căsnicie, problema cea mai importantă nu este de a vieţui în comun, cu înţelegere, după regula bunului simţ şi după principiul „fiecare face ce vrea, rară să-1 deranjeze pe celălalt”, ci întrebarea ce ar trebui să se ridice din străfundurile inimii este: „Cum putem reuşi – soţ şi soţie, împreună – să fim în mod real un singur trup şi un singur cuget în Hristos şi numai în El?” Or, aşa ceva nu se poate dacă nu-L trăim pe Hristos cu smerită înfocare şi luptă crâncenă împotriva egoismului nostru – al fiecăruia în parte – şi apoi, chiar şi împotriva egoismului cuplului. Aquila şi Priscilla erau cu adevărat în acelaşi cuget duhovnicesc şi de aceea, dăruiţi fiind unul altuia în şi prin Hristos, îşi puneau împreună sufletul şi pentru Biserică..de nevoinţă, după chipul celui studiat de Sfântul Ioan în cazul Priscillei şi lui Aquila, este absolut necesar pentru un cuplu creştin. (Pentru câteva repere şi detalii despre ce înseamnă program duhovnicesc, trimitem la cartea părintelui Marc Antoine Costa de Beauregard – „Rugaţi-vă neîncetat”, apărută la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, deoarece este scrisă într-un limbaj accesibil omului de azi. Ea poate va incita pe unii creştini şi la contactul direct cu scrierile patristice, pentru a aprofunda elementele ce ţin de programul duhovnicesc.)
373 Locul de unde se citea atunci Evanghelia în biserică.
374 Probabil, Sfântul Ioan observase nedumerire pe chipurile ascultătorilor săi.
375 De multe ori, greşelile aproapelui, care, chipurile, au fost văzute cu ochii noştri, nu sunt decât închipuirile noastre bazate pe presupuneri, neavâncL noi toate datele de a le judeca. Iar ceea ce lipseşte datelor obiective (căci doar acestea pot fi observabile pentru omul pătimaş – şi aceasta în cazul fericit, când nu le percepem deformat) este împlinit de patimile noastre ce lucrează prin închipuire. Căci intenţiile şi motivaţiile lăuntrice, precum şi împrejurările reale, scapă omului neduhovnicesc; ba, ades-ea, nici celui duhovnicesc nu-i descoperă Dumnezeu adâncul judecaţilor Sale.
376 Singur s-a scos din întrecere, din lupta pentru mântuire.
377 Ca şi cum i-ar condamna că d «ce se află şi între ei răutăţile de care vorbea în fraza anterioară. Căci este o realitate că şi în cele ale preoţiei se pot afla nereguli; iar Sfântul Ioan – chiar el victimă a uneltirilor ierarhilor – nu neagă acest lucru, dar propune un alt mod de raportare decât a-i condamna.
378 Anticii, când implorau mila ori favorurile cuiva (ale zeului sau ale altei persoane), îi atingeau aceluia (sau imaginii ori statuii aceluia) genunchii; această atingere o făceau fie cu mâna, fie cu buzele. Genunchiul este simbolul forţei (nu în sensul că simbolizează prin convenţie forţa, ci chiar ascunde în sine, în mod real, o referinţă la forţă. Pentru ce multele metanii, făcute cu atenţie, duceau pe nevoitor la sporirea smereniei, care înseamnă a ne vedea neputinţa în faţa atotputerniciei Creatorului?). Când ating genunchii cuiva, îl rog să mă facă părtaş puterii lui. De asemenea, jplecarea genunchilor arată că ne plecămjniţerea nnastrăpuţeni celui în faţa căruia stăm.
379Formula desemna întregul ciclu de taine ale iniţierii: Botez, Mirungere şi Euharistie.
380 Ideea generală este că acei creştini nu simt nici un imbold lăuntric de a-i apăra pe preoţi, ci, mai degrabă, manifestă lejeritate şi indiferenţă lăuntrică.
381 Ispite, în interior, faţă de membrii săi, facându-i pe mulţi să o părăsească sau să-şi răcească evlavia, şi în exterior, pentru cei nebotezaţi, care, văzând dezbinările din ea, nu mai doresc să se unească cu dânsa.