„Imbrăţişaţi pe Priscilla şi Aquila” şi cele următoare. Cuvântul 1

1. Cred că mulţi dintre voi vă minunaţi de pericopa ce s-a citit din Apostol şi socotiţi că această parte a epistolei este în plus şi de prisos, din pricină că are doar adresări interminabile ale unora către alţii. De aceea şi eu, astăzi, deşi eram pornit să vă vorbesc despre altceva, o să las deoparte acea pricină şi mă voi pregăti să mă îndrept către ceea ce s-a citit, ca să aflaţi că nimic nu este de prisos în Sfânta Scriptură, nimic nu este în plus, chiar de-ar fi o singură iotă ori virgulă, ci şi cea mai sărăcăcioasă adresare ne deschide un ocean de înţelesuri. Dar ce zic eu de adresare sărăcăcioasă, căci adesea şi o singură literă adăugată ne introduce în întreaga putere a înţelesurilor! Şi acest lucru se poate vedea în cazul schimbării numelui lui Avram.
După cum cel care primeşte o scrisoare de la un prieten nu citeşte doar corpul epistolei, ci şi salutarea scrisă la sfârşit, şi de acolo, mai ales, află dispoziţia sufletească a celui ce i-a scris-o, aşa şi Pavel, scriind – ba nu Pavel, ci mai degrabă harul Duhului Sfânt fiind cel ce vorbeşte prin epistolă întregului oraş şi la atâta popor, şi prin aceia, lumii întregi – cum nu este lucru necuvenit să socotim că este ceva de prisos între cele scrise şi peste care putem trece pur şi simplu şi la care să nu luăm aminte. Fiindcă pe toate acestea, de la început până la sfârşit, [harul] le-a scris. Căci aceasta înseamnă, aceasta arată, că ne-am umplut de multă uşurătate şi nu mai scrutăm cu râvnire întreaga Scriptură, ci pe cele care le socotim mai clare, pe acestea le alegem, iar cu celelalte nu ne batem defel capul. Acest lucru a adus şi eresurile: faptul că nu vrem să ne avântăm către tot conţinutul Scripturii şi socotim că există lucruri de prisos şi peste care se poate trece. De aceea toate celelalte323 ni se par nu numai de prisos, ci şi nefolo¬sitoare şi chiar vătămătoare. Iar de cercetarea Scripturilor nu purtăm grijă şi o trecem cu vederea.
Dar cei ce sunt înnebuniţi după spectacolele de curse hipice pot să spună cu cea mai mare exactitate şi numele, şi herghelia, şi rasa, şi locul de provenienţă, şi modul de hrănire a cailor, şi vârsta lor, şi cum s-au comportat la curse, şi cine cu cine se întrece pentru a răpi premiul, şi care cal pleacă de pe fiecare pistă, şi care este călăreţul fiecăruia, care e favoritul alergării şi rivalul pe care trebuie să-1 întreacă. Iar cei care sunt preocupaţi de cele de pe scenele de spectacole nu sunt mai prejos decât aceştia, ba chiar arată mai multă nebunie pentru cei ce fac necuviinţe în teatre – adică pentru actori şi formaţii de muzică – şi le cunosc neamul şi de unde sunt şi cum au crescut şi toate celelalte. Iar noi, dacă întrebăm câte şi care sunt epistolele lui Pavel, nici măcar numărul lor nu ştim să-1 spunem. Iar dacă totuşi ştim care sunt şi numărul lor, oraşele care au primit epistolele nu le cunoaştem. Iar eunucul acela barbar (Fapte 8), tras de mii de griji şi mii de treburi, aşa stăruia în citirea Bibliei, că nici în vremea călătoriei nu înceta, ci şezând în trăsură, cerceta cu mare stăruinţă324 şi amănun¬ţime Scripturile. Iar noi, neavând aproape nimic din îndato¬ririle aceluia, [care să ne cheltuie timpul], suntem străini şi de numele epistolelor, deşi le citim aici în fiecare dumini¬că şi ne bucurăm de dumnezeiasca ascultare a lor. Dar ca să nu-mi cheltui cuvântul doar spre a vă certa, hai să aducem spre cercetare însăşi salutarea, care pare a fi de prisos şi care ne tulbură.
Căci dacă o vom explica şi se va arăta cât câştig dobân¬desc cei ce iau aminte în amănunţime la ea, mai mare va fi atunci osânda celor ce nu se grijesc de atâta comoară şi care azvârlă chiar din mâinile lor bogăţia duhovnicească.
Aşadar, ce este cu adresarea: „îmbrăţişaţipe Priscilla şiAquila, cei împreună lucrători ai mei întru Domnul” (Rom 16, 3)? Oare nu pare că este o salutare simplă, neavând să ne arate nimic important, nici ceva demn de luat aminte? Hai să discutăm doar despre ea; ba, mai mult, chiar dacă ne sârguim, nici nu ne va ajunge ziua de azi ca să strângem toate înţelesurile ce zac în aceste puţine cuvinte. Ci este necesar ca să punem şi într-o altă zi în vistieriile voastre prisosul celor contemplate, ivite din această mică salutare. Căci nu mă pregătesc să v-o ofer toată, ci doar o parte din ea, doar începutul, şi anume: „îmbrăţişaţi pe Priscilla şi Aquila”.

2. Mai întâi, trebuie să ne minunăm de virtutea lui Pavel, că având grija a toată lumea şi purtând întru sine şi pământ şi mare, şi toate oraşele de sub soare, şi pe barbari, şi pe elini şi atâta amar de popoare, se frământă atât de mult pentru un bărbat şi o femeie. Iar al doilea lucru de care să ne uimim este cum de avea sufletul treaz şi purta de grijă nu numai de toate la un loc, ci îşi amintea în parte de fiecare dintre cei probaţi şi cu suflet nobil. Căci azi nu e nici o minune că în tai-stătătorii elinilor fac acest lucru, căci cel care se ocupă de tulburările [poporului] nu primeşte în grijă decât un singur oraş. Atunci însă nu erau doar primejdii mari, ci şi distanţe mari şi mulţime de griji şi furtuni peste furtuni şi faptul că nu putea pururea să stea necontenit cu toţi şi multe altele mai grozave decât acestea, suficiente să scoată din amintirea [lui Pavel] chiar şi lucrurile foarte necesare, însă el nu le-a scos din mintea sa. Cum de nu au fost uitate? Din pricina mărimii de suflet a lui Pavel şi a dragostei sale calde şi adevărate. Căci aşa îi avea pe ei în cugetul său, încât şi în epistole adesea îi pomeneşte.
Dar să vedem care şi cum erau aceştia pe care Pavel îi avea în grijă şi de care îi era atât de dor. Erau oarecare generali şi conducători de oşti ori guvernatori sau în altă funcţie strălucită sau înconjuraţi de multă bogăţie, ori dintre cei ce conduc oraşul? Nimic din toate acestea nu se poate spune, ci dimpotrivă, cu totul altceva: erau săraci şi strâmtoraţi, trăind din munca mâinilor lor. Căci zice că erau făcători de corturi (Fapte 18, 3). Şi nu s-a ruşinat Pavel, nici nu a socotit lucru de ocară pentru preaîmpără-tescul oraş325 şi pentru nişte oameni care cugetau măreţ, poruncindu-le să îmbrăţişeze pe acei meşteşugari şi nici nu a crezut că îi va dezonora pe ei prin dragostea pentru aceia. Şi aşa i-a învăţat pe toţi atunci să filosofeze. Iar noi, adesea având neamuri doar cu puţin mai sărace, ne rupem de legătura firească cu ele şi socotim că ne este spre ocară dacă am fi surprinşi în compania acelora. Iar Pavel nu aşa a făcut, ba s-a şi lăudat nu numai celor de atunci, ci şi tuturor celor de atunci încoace, vădindu-le că acei făcători de corturi au fost cei dintâi care au plinit faţă de el dragostea. Şi să nu-mi spună mie careva: „Ce mare şi uimitor lucru a făcut şi ăsta, că nu s-a ruşinat de cei de o breaslă cu el, că doar avea aceeaşi meserie?” Ce zici tu? Păi chiar acest fapt este mai mare şi mai minunat. Fiindcă în acest fel se întâmplă cu cei care au slava de mai înainte [şi nu au dobândit-o mai pe urmă]. Unii ca aceştia dispreţueisc pe cei mai jos decât ei. Dar nu fac aceasta cei care au fost cândva în aceeaşi mizerie, iar mai apoi, deodată, se suie în mare strălucire şi slavă. Iar decât Pavel, nu era nimic mai strălucit şi mai slăvit326; căci şi decât înşişi împăraţii era mai vestit, fiind cunoscut pretutindeni. Căci cel ce poruncea diavolilor şi învia morţii, şi îmbolnăvea doar prin poruncă, şi putea să vindece pe cei bolnavi, ale cărui haine şi umbră tămăduiau orice fel de boală, de bună seamă că nu era socotit a fi om, ci vreun înger coborât din cer. Şi, bucurându-se de atâta slavă şi fiind admirat în tot locul, încât oriunde s-ar fi arătat îi aducea la Hristos pe toţi, nu s-a ruşinat de un făcător de corturi, nici nu i-a socotit mai prejos de cei ce erau în funcţii atât de mari. Căci de bună seamă că în Biserica romanilor erau mulţi oameni de vază pe care i-a silit să-i îmbrăţişeze pe acei sărmani [făcători de corturi]. Căci ştia, ştia în chip limpede că nobleţea nu o dă strălucirea avuţiilor, nici prisosul bunurilor, ci blândeţea şi dragostea felului de a fi327. Fiindcă cei ce sunt lipsiţi de acestea cugetă înalt din pricina slavei părinţilor lor, fiind de bun neam doar cu numele, dar nu se pot lăuda că sunt [de bun neam] şi prin faptă. Ba adeseori şi numele este de prisos dacă scormoneşte cineva în „ilustra” lor genealogie. Căci pe cel ilustru şi strălucit, având tată vestit şi bunic la fel, dacă-1 cercetezi pe-ndelete, adesea afli că străbunicul era unul de condiţie umilă şi un necunoscut. După cum şi cei care par de neam umil, dacă cercetăm în amănunt tot neamul de înaintaşi, vom găsi adesea guvernatori şi conducători de oşti, chiar dacă cineva ar vedea că ei sunt acum păzitori de cai şi porcari.
Prin urmare, ştiind Pavel toate acestea, nu s-a prea sinchisit de ele, ci îl interesa nobleţea sufletului şi învăţa şi pe alţii să admire aceasta. Nu puţin rod am strâns până acum: că nu trebuie să dispreţuim pe cei mai jos decât noi; să căutăm virtutea sufletului, să le socotim pe toate cele ce le avem în exterior de prisos şi nefolositoare.

3. Este şi un alt câştig de scos de aici, nu mai mic decât cele dinainte şi care mai cu seamă susţine viaţa noas¬tră, îndreptându-o. Care este? A nu osândi nunta, nici a socotipiedică şi poticneală spre calea ce duce la virtute f aptul de a avea femeie şi a creşte copii şi a cârmui case şi a te îndeletnici cu o meserie şi au arătat o vieţuire filosoficească mult mai riguroasă328 decât cei ce trăiesc în mănăstiri. De unde ştim aceasta? Din cele pe care le-a grăit Pavel către ei, ba mai mult, nu din cele pe care le-a grăit, ci şi din cele pe care le-a mărturisit [chiar el] după aceea. Căci zicând „îmbrăţişaţi pe Priscilla şi Aquila”, a adăugat şi vrednicia lor. Care era aceasta? Nu a zis: pe cei bogaţi, pe cei stră¬luciţi, pe cei de bun neam. Dar ce? „Pe cei împreună-lucră-tori cu mine întru Domnul”. Nimic nu ne arată mai mult decât acest lucru virtutea lor. Şi nu numai de aici se vede, ci şi din faptul că a rămas la ei nu o zi sau două, sau trei, ci doi ani întregi; de aici se poate vedea virtutea lor. Căci după cum stăpânitorii cei din afară nu aleg niciodată să fie găzduiţi la cineva dintre cei de condiţie joasă şi smerită, ci caută conacele strălucite ale oarecăror bărbaţi slăviţi, ca nu cumva sărăcia celor ce-i primesc să le întunece mărimea vredniciei lor, tot aşa făceau şi apostolii. Nu găzduiau la care se întâmpla, ci, după cum aceia căutau case strălucite, aşa şi aceştia căutau suflet virtuos. Şi căutând cu cercetare adâncă pe cei ce se potriveau cu ei, la aceia rămâneau329. Căci şi legea lui Hristos porunceşte aceasta. Fiindcă zice: „în care oraş sau casă veţi intra, întrebaţi cine este vred¬nic, şi acolo să rămâneţi” (Mt 10, 11). Aceştia erau vrednici de Pavel, iar dacă erau vrednici de el, erau vrednici şi de îngeri. Iar eu voi îndrăzni să numesc căsuţa aceea a lor şi cer şi Biserică. Căci unde era Pavel, acolo era şi Hristos. „Iar de căutaţi probare – zice – Hristos este Cel Ce grăieşte în mine” (II Cor 13, 3). Iar unde era Hristos, acolo şi îngerii neîncetat erau de faţă.
Iar cei care mai înainte de a-1 primi pe Pavel erau vrednici de slujirea lui, gândeşte-te că după ce au vieţuit doi ani împreună cu el, au deprins să fie atenţi şi la înfăţi¬şarea lor, şi la mers, şi la privire, şi la felul îmbrăcămintei, şi la intrări, şi la ieşiri, şi la toate celelalte. Căci în cazul sfinţilor, nu numai cuvintele, nici doar învăţăturile şi îndem¬nurile, ci şi tot restul modului lor de trai este îndeajuns să dea învăţătura filosofici330 celor care iau aminte. Gândeşte-te câtă vreme 1-au văzut pe Pavel făcând Liturghie, şi cer¬tând, şi mângâind, şi rugându-se, şi plângând, ieşind şi intrând. Căci dacă noi, care avem doar paisprezece epistole şi ne agităm să ni le procurăm de oriunde, [putem deveni asemenea lui Pavel]331, cei care au avut izvorul epistolelor, limba întregii lumi, lumina Bisericilor, temelia credinţei, stâlpul şi întăritura adevărului, cum nu vor avea oare aceeaşi vieţuire cu un asemenea înger? Căci dacă haina lui era înfricoşătoare demonilor şi avea atâta putere asupra lor, oare împreună-locuirea cu el cum nu atrăgea mulţime de har al Duhului? Oare a vedea patul lui Pavel, oare a-i vedea aşternutul, încălţările, nu era pricină îndestulătoare pentru ei ca să aibă pururea în inimă străpungerea? Căci dacă demonii văzându-i hainele se înfricoşau, cu mult mai mult aceştia, credincioşi fiind şi împreună-vieţuitori cu el, se umileau la inimă332 privindu-le.
Apoi, vrednic lucru este şi să cercetăm pentru ce, atunci când îi salută, pe Priscilla o pune înaintea bărbatului ei. Căci nu zice: „îmbrăţişaţi pe Aquila şi Priscilla”, ci „pe Pris¬cilla şi Aquila”. Nici aceasta nu a făcut-o pe degeaba, ci mie îmi pare că era conştient că ea avea mai multă evlavie decât bărbatul ei. Şi că nu este ceva ipotetic ceea ce am spus, ne învaţă şi Faptele Apostolilor. Căci pe Apollo, bărbat învăţat şi puternic în Scripturi şi care cunoştea doar botezul lui Ioan, ea 1-a luat şi 1-a învăţat calea lui Dumnezeu şi 1-a făcut învăţător desăvârşit. Căci femeile creştine de pe vremea apostolilor nu se îngrijeau de aceste lucruri de care se îngrijesc cele de acum: să îmbrace haine strălucite333, să-şi înfrumuseţeze faţa cu farduri şi încondeieri ale ochilor, să devină povară pentru bărbaţii lor, să se silească să-şi cumpere haine mai scumpe decât vecina sau decât cele de acelaşi rang334, să aibă cai albi şi frâie de aur335, mulţi eunuci care să le slujească336, cârd de slujnice337, şi toate celelalte închipuiri deşarte338 şi vrednice de batjocură. Ci scuturând toate acestea şi lepădând îngâmfarea lumească, un singur lucru căutau: cum să se facă părtaşe apostolilor şi să aibă parte chiar de plata lor339. De aceea, nu numai aceasta era aşa, ci şi toate celelalte. Căci şi despre o oare¬care Persida zice: „care mult s-a ostenit pentru noi”. Iar pe Măria şi Trufaina le admiră pentru aceste osteneli fiindcă se osteniseră împreună cu apostolii şi s-au adâncit în lupta pentru ei. Dar atunci, cum de-i scrie lui Timotei: „Femeii nu-i îngădui să înveţe pe altul, nici să stăpânească pe bărbat” (I Tim 2,12)? Aceasta se întâmplă când bărbatul este evlavios şi are aceeaşi credinţă ca şi femeia şi aceeaşi înţelepciune. Dar când bărbatul este necredincios şi înşelat, nu o lipseşte apostolul de autoritatea de a-l învăţa. Căci, scriindu-le corin-tenilor, zice: „Iar femeia care are bărbat necredincios să nu-1 lase. Că ce ştii tu, femeie, dacă îţi vei mântui bărbatul?” (I Cor 7, 16). Cum să-1 mântuiască femeia credincioasă pe bărbatul necredincios? De bună seamă, catehizându-1 şi învăţându-1 şi aducându-1 la credinţă, după cum a făcut şi această Priscilla cu Apollo. De altfel, când zice: „femeii nu-i îngădui să înveţe”, vorbeşte de învăţătura ce se dă de la amvon, despre discuţiile publice şi despre învăţătura ce ţine de raţiunea preoţiei. Dar în particular nu o opreşte să îndem¬ne şi să sfătuiască. Căci dacă acesta era lucru oprit, nu ar fi lăudat-o pe Priscilla că a făcut aceasta.

4. Să audă bărbaţii, să audă acestea şi femeile! Acelea, ca s-o urmeze pe cea care este de acelaşi sex şi neam cu ele. Aceştia, ca să nu se arate mai neputincioşi decât o femeie. Ce apărare vom avea, ce iertare, văzând că femeile arată atâta dispoziţie răvnitoare şi atâta filosofie, iar noi pururea suntem legaţi de lucrurile lumii acesteia? Acestea să le înveţe atât conducătorii, cât şi cei conduşi, şi cei din tagma preoţească şi laicii, încât aceia340 să nu-i mai admi¬re pe cei bogaţi, nici să caute cu dinadinsul casele strălu¬cite, ci să caute virtutea împreunată cu sărăcia şi să nu se ruşineze de fraţii lor mai sărmani şi nici să nu treacă cu vederea pe făcătorul de corturi, pe tăbăcar, pe vânzătorul de purpură, pe arămier, ca să slujească puternicilor [lumii acesteia]. Iar cei conduşi [să ia aminte] să nu socoată că există vreo piedică pentru a-i primi [în casa lor] pe sfinţi. Ci, gândindu-se la văduva care 1-a primit pe Ilie, deşi avea numai un urcior de făină, şi la aceştia care 1-au găzduit pe Pavel doi ani de zile, să deschidă casele lor celor ce au trebuinţă şi toate câte le au să le împartă cu străinii. Să nu-mi spui mie că nu ai robi care să slujească. Căci şi dacă ai avea mii de robi, Dumnezeu ţie îţi porunceşte să strângi roadă iubirii de străini341. De aceea şi Pavel, vorbind despre femeia văduvă şi poruncindu-i să primească pe străini, i-a spus să facă asta prin osteneala ei, nu a altora. Căci zicând: „dacă a primit pe străini”, a adăugat: „dacă a spălat picioarele sfinţilor” (I Tim 5, 10). Nu a zis „dacă şi-a cheltuit averile”, nici „dacă a poruncit slugilor să facă aceasta”, ci „dacă a lucrat ea însăşi această faptă”. De aceea şi Avraam, având acasă 318 slugi, singur a alergat la turmă şi a luat viţelul şi a slujit in toate celelalte şi a făcut-o şi pe femeia lui părtaşă roadelor iubirii de străini. De aceea şi Domnul nostru Iisus Hristos S-a născut în iesle – şi după ce S-a născut, a fost crescut în casă, şi după ce a crescut nu avea unde să-Şi plece capul – ca să te înveţe prin toate [câte a făptuit] să nu căşti gura la lucrurile strălucite ale acestei lumi, ci în tot locul şi vremea să fii doritor de simplitate şi să urmezi cu sârguinţă sărăcia şi să fugi de orice este de prisos şi să te înfrumuseţezi pe dinăuntru. Căci „toată slava fiicei împăratului este înlăuntru” (Ps 44, 15). Iar dacă ai ales342 să fii iubitor de străini, să ţii aşezământul iubirii de străini întreg, chiar dacă ai numai un obol343. Iar dacă nu eşti iubitor de oameni şi nu iubeşti pe străini, chiar dacă ai agonisi toate lucrurile, tot strâmtă ţi se pare casa ca să mai încapă în ea şi pe străini. Nu avea Priscilla paturi argin¬tate, dar avea multă întreagă înţelepciune [ ]. Nu avea aşternuturi, dar avea o voinţă [ ] iubitoare de străini şi blândă. Nu avea colonade aurite, dar avea frumuseţe preastrălucitoare în suflet. Nu avea ziduri de marmură, nici podea împodobită cu mozaicuri, ci era ea însăşi templu al Duhului. Aceste lucruri le-a lăudat Pavel, de acestea a dorit. Pentru aceea a şi rămas doi ani în casa lor şi nu a plecat. Pentru aceea îi pomenea pururea şi le-a alcătuit mare şi minunată laudă, nu ca să-i slăvească pe ei, ci ca pe ceilalţi să-i aducă către aceeaşi râvnire; şi a crezut de cuviinţă să-i fericească nu pe cei bogaţi, nici pe cei ce stăpânesc în oraşe, ci pe cei iubitori de străini, pe cei milostivi, pe cei iubitori de oameni, pe cei care au arătat multă cugetare iubitoare344 faţă de sfinţi.

5. Acestea să arătăm şi noi că le-am învăţat din această salutare, prin însăşi făptuirea lor. Să nu-i fericim345 pur şi simplu pe cei bogaţi, nici să nu-i dispreţuim pe cei sărmani,  nici să nu ne ruşinăm de meşteşugari, nici să nu socotim munca o ocară, ci nelucrarea şi a nu avea nimic de făcut, [aceasta este ocară]. Căci dacă ocară era faptul de a lucra, nu ar fi acceptat Pavel să muncească, nu ar fi gândit că [munca cu mâinile sale] i-ar putea aduce ceva mai bun. Căci el aşa zice: „Dacă binevestesc, nu am nici o laudă. Aşadar, care este plata mea? Ca binevestind Evanghelia lui Hristos, să o fac fără plată” (I Cor 9, 16-18). Dacă a avea o meserie este lucru de ocară, nu ar fi poruncit celor care nu lucrează să nu mănânce (II Ţes 3, 10). Doar păcatul este lucru de ocară. Iar păcatul obişnuieşte să se nască din nelucrare. Şi nu doar un singur păcat sau două ori trei, ci deodată toată răutatea. De aceea şi un înţelept, arătând că nelucrarea s-a făcut dascăl a toată răutatea şi grăind despre slugi, zice: „Pune-1 la treabă, ca să nu fie nelucrător” (…). Căci ceea ce este frâul pentru cal, aceasta este lucrarea pentru firea noastră346. Dacă era bună nelucrarea, pământul ar fi odrăslit toate, fără să fie arat şi semănat, însă nimic de acest fel nu se întâmplă. La început a poruncit Dumnezeu să le scoată pe toate fără a fi arat. Dar acum nu face aşa, ci [trebuie omul] să înjuge boii la plug, să tragă brazde, să arunce seminţe şi să îl lucreze în multe alte moduri. Şi le-a pus oamenilor legiuire ca să crească vii şi pomi şi cereale tocmai pentru ca lucrarea fără odihnă să abată mintea celor ce lucrează de la orice răutate347. La început, ca să arate puterea pământului, 1-a pregătit ca să dea toate, fără ca noi să ne ostenim. Căci zice: „Să odrăslească pământul iarbă” (Facere l, 11). Şi îndată 1-a şi um¬plut de toate. Dar după aceea nu a făcut aşa, ci a poruncit ca roadele să iasă din pământ prin osteneala noastră, ca să afli că spre folosul şi sporul nostru a adăugat osteneala. Iar cuvintele auzite de Adam, „în sudoarea feţei tale vei mânca pâinea ta” (Facere 3, 19), par a fi pedeapsă şi bătaie. Dar de fapt nu sunt decât o atenţionare şi o înţelepţire348, un leac pentru rănile invite de pe urma păcatului. De aceea şi Pavel a lucrat neîncetat nu numai ziua, ci şi noaptea. Şi acest lucru îl spune în gura mare atunci când zice: „Căci am lucrat ziua şi noaptea, ca să nu îngreunăm pe vreunul dintre voi” (II Ţes 3, 8). Şi nu a muncit doar pentru hrană şi pentru sufletul lui, cum fac mulţi dintre fraţi, ci atâta s-a ostenit, încât a putut să-i hrănească şi pe alţii. „Căci pentru nevoile mele – zice el – şi ale celor care erau împreună cu mine au slujit mâinile acestea” (Fapte 20, 34).
Omul care poruncea demonilor, dascălul lumii, cel ce se îngrijea de sporirea tuturor celor de pe pământ şi de toate Bisericile de sub soare şi slujea cu multă grijire atâtea popoare şi neamuri şi oraşe, el muncea ziua şi noaptea şi nu şi-a îngăduit câtuşi de puţin să răsufle în acele osteneli. Iar noi, nici a mia parte având din grijile aceluia, ba mai mult, nici măcar putând să le cuprindem cu mintea, petrecem necontenit în nelucrare. Ce apărare vom avea, ce iertare, spune-mi? Şi de aici ne vin toate relele în viaţă, fiindcă mulţi socotesc că este cea mai mare cinste să nu ai o mese¬rie şi cel mai de ocară lucru ar fi să cunoşti practic vreuna dintre ele. Iar Pavel nu s-a ruşinat ca împreună cu mânu¬irea cuţitului şi tăierea pieilor pentru corturi să discute cu mai marii lumii, ci s-a şi lăudat cu lucrul lui, în timp ce mii de oameni străluciţi şi de vază veneau la el. Şi nu numai că nu s-a ruşinat făcând acestea, ci în auzul tuturor se lăuda în epistole cu ocupaţia lui. Ceea ce a învăţat ca ucenic de la început, acelaşi lucru 1-a lucrat şi după aceea, chiar după ce a fost răpit de trei ori la cer, după ce a fost dus în rai, după ce s-a împărtăşit de negrăite cuvinte din partea lui Dumnezeu. Iar noi, nefiind vrednici nici măcar de încălţămintea aceluia, ne ruşinăm de acelea cu care el se fălea. Şi, păcătuind în fiecare zi, nici nu ne întoarcem, nici nu socotim acest lucru o ocară. Dar de faptul de a trăi din muncă dreaptă349 fugim ca de ceva ruşinos şi vrednic de batjocură. Ce nădejde de mântuire vom mai avea, spune-mi? Căci cel cu bun-simţ trebuie să se ruşineze de păcat şi de a se împotrivi lui Dumnezeu şi de a face ceva din cele ce nu trebuie, dar să se laude cu meseria şi cu lucrarea [cinstită]. Căci astfel, prin neostoita lucrare350, vom lepăda cu uşurinţă din minte cugetele rele şi vom avea cele de trebuinţă şi nu vom îngreuna casele celorlalţi şi vom plini şi legea lui Hristos, care zice: „Mai fericit este a da decât a lua” (Fapte 20, 35). Pentru aceea avem mâini, ca să ne fie nouă de ajutor. Iar celor neputincioşi cu trupul să le dăm după putere, din toate ale noastre. Iar dacă cineva petrece în nelucrare, sănătos fiind, este mai de plâns decât cei bolnavi de friguri. Căci aceia, din pricina neputinţei, au iertare şi se bucură de mila altora. Dar aceştia, bătându-şi joc de sănă¬tatea trupului lor, de bună seamă că sunt urâţi de toţi, ca unii care calcă legile lui Dumnezeu. Aceştia se murdăresc cu mesele celor neputincioşi şi îşi fac sufletul şi mai rău351. Şi nu numai acest lucru este cumplit, că trebuie să fie hrăniţi de cei din casa lor şi îngreuiază şi casele altora, ci şi că se fac mai răi decât toţi. Căci nimic nu se află pe lumea asta care să nu se piardă prin nelucrare. Apa, dacă stă, se impute, dar dacă curge şi rătăceşte prin toate coclaurile, îşi păstrează prospeţimea; fierul, dacă rămâne nefolosit, devine moale şi nefolositor, mâncat fiind de multa rugină. Iar cel cu care se lucrează este mult mai folositor şi mai bun, nelucind cu nimic mai puţin ca argintul. Şi dacă ar privi cineva pământul nelucrat, nu ar vedea să scoată ceva bun, ci doar ierburi rele şi spini şi mărăcini şi copaci fără rod. Iar cel lucrat este încărcat de roade bogate. Şi fiecare lucru din cele ce sunt -ca să zicem într-un cuvânt – se strică din pricina nelucrării, iar prin folosirea conform cu raţiunea sa, devine mai bun.
Ştiind, dar, toate acestea – câtă vătămare vine din nelu¬crare, dar cât câştig vine din lucrare – de prima să fugim, iar de cealaltă să ne apropiem cu osârdie, încât şi viaţa aceasta să o trăim cu bună cuviinţă, să hrănim din ale noastre şi pe cei ce au trebuinţă şi, făcându-ne sufletele noastre mai bune, să avem parte de bunătăţile veşnice.
De care fie ca noi toţi să ne împărtăşim cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia fie-I slava şi puterea, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

323 Care sunt în afara celor ce le considerăm noi importante.
324 S-a cufundat în ele prin citire.
325 Roma şi romanii cărora le adresează epistola ce conţine salutarea comentată aici.
326 în momentul când i-a cunoscut pe cei doi soţi.
327 Comportamentul îngăduitor şi plin de dragoste faţă de aproapele.
328 Este vorba despre o vieţuire extrem de atentă, cu mare trezvie, faţă de cele mai mici gesturi, impulsuri ale inimii, gânduri, preocupări etc., un mod de viaţă care mai târziu s-a generalizat la monahi şi tocmai de aceea considerat, în mod fals, ca aprţinându-le doar acestora. De fapt, el era caracteristic tuturor creştinilor din primele trei veacuri -feciorelnici sau căsătoriţi – ceea ce se poate lesne observa dacă se lecturează scrierile părinţilor apostolici, ale apologeţilor, ale părinţilor numiţi preniceeni ori actele martirice.
329 Acesta este criteriul oricărei alegeri pe care o facem: folosul duhovnicesc şi nu interesele ori plăcerile carnale, intelectuale etc.
330 Sub acest termen părinţii denumesc modul de vieţuire creştinesc, oglindit în fapte, cuvinte, gesturi, gânduri, adică cel care transformă omul în integritatea lui. Dar se cere multă atenţie şi dorinţă sinceră din partea celor care vor să-şi însuşească acest mod de trai.
331  Pe atunci nu oricine putea avea cărţi acasă şi ele erau rare, neexistând tipar ori altă tehnică de multiplicare în afara copierii manuale.
332  Dobândeau străpungerea inimii care este, conform părinţilor asceţi, motorul şi temelia vieţii duhovniceşti.
333  S-ar putea obiecta că acum femeile nu se mai îmbracă fastuos ca în Bizanţ, dar aceea era moda atunci. Deci afirmaţia, în adâncul ei, ar însemna: se îmbracă conform modei bazate pe criterii estetice omeneşti. De fapt, această interpretare este susţinută de faptul că acele haine erau şi atunci „strălucite” tot conform criteriilor omeneşti şi pătimaşe. A se vedea mai sus şi criteriile după care stăpânitorii lumeşti şi apostolii îşi alegeau gazdele.
334 în Bizanţ, şi mai apoi la curtea regilor, rangul social era oglindit în tipul de haine purtat. Astăzi, de asemenea, se poate observa după haine cărei subculturi îi aparţine fiecare persoană şi care sunt rivalităţile din cadrul ei: spre exemplu, fanii muzicii rock şi costumaţia lor.
333 Azi, mijloacele de transport sunt maşinile, bicicletele, rotilele etc. şi se ştie ce importantă este firma producătoare şi design-ul produsului.
336 Azi, bodyguarzi; funcţionalitatea este aceeaşi, doar modul de exercitare s-a schimbat.
337 Acestea se ocupau cu întreţinerea hainelor, coafură, pregătirea băilor, servirea mesei etc. Aceste lucruri nu se mai efectuează azi de persoane având denumirea înjositoare de slujnice, ci ele sunt plătite, şi încă foarte bine, iar activităţile lor ţin de compartimentul numit în limbaj economic: servicii. Oare mai pot trăi azi femeile şi bărbaţii fără a merge la coafor, pedichiură, manichiură, masaj, sală de gimnastică, fără a apela la room-service ori la a ne aduce mâncarea gata pregătită acasă etc.?
338 „închipuiri deşarte” redă pe fantasia. Acest termen este folosit şi pentru a indica imaginaţia, sursa tuturor patimilor, asupra căreia se îndreaptă toată lupta ascetică de despătimire. „Fantasia” lumii se imprimă în fantasia fiecăruia şi ne leagă de lumea aceasta. Aşadar, prin asceză se luptă pe două fronturi, orice încercare de părăsire a vreunuia dintre ele ducându-ne la eşec. Cele două fronturi sunt:
a) renunţarea treptată, dar hotărâtă şi sinceră, la tot ceea ce alcătuieşte fantasia exterioară;
b) dezlipirea de îndulcirea lăuntrică, produsă de amintirile şi dorinţele ce s-au imprimat, cu participarea conştientă sau inconştientă a voinţei noastre, în fantasia interioară, prin exercitarea presiunii fantasiaei exterioare. Urme ale fantasiei lumii pătimaşe le-am primit prin neglijenţa părinţilor şi a celor care ne-au educat din cea mai fragedă copilărie şi apoi în toate treptele educaţiei ce ne-a format.
339 Literal: să meargă împreună cu ei la vânătoarea sufletelor. A se vedea şi troparul Rusaliilor.
340 cei ce conduc
341  Roadă este pe măsura ostenelii proprii, nu a altora.
342  Dacă ai voie liberă care să te îndrepte spre acest lucru, npoaipeau; este un termen cheie în antropologia părinţilor, folosit extrem de des de Sfântul Ioan Gură de Aur, şi el desemnează exercitarea libertăţii omului, ca răspuns la harul dumnezeiesc. Acest jrpoaipeaiq este cel care stabileşte cât ne vom împărtăşi de bunătăţile divine, dat fiind că Dumnezeu este milostiv la fel de mult faţă de toţi oamenii. Etimologic, înseamnă mai înainte alegere, adică, în context creştin, cât de mult suntem noi dispuşi de mai înainte să facem voia lui Dumnezeu şi să renunţăm la a noastră.
343 împarte tot ceea ce ai, cât de puţin ar fi, nu ceea ce nu ai.
344 Toate faptele exterioare au sens dacă sunt pornite din dragostea lăuntrică sau dacă au ca scop să ne transforme lăuntrul.
345 A ferici nu înseamnă pur şi simplu a numi pe cineva „fericit”, ci aceasta ascunde dorinţa tainică şi lăuntrică, adesea nemanifestată prin vorbă, de a fi asemenea cu cel fericit. Dacă la arătare spunem că suntem creştini, dar în ascuns râvnim după cele ale lumii, oricare ar fi ele, suntem în categoria deplânsă aici de Sfânt şi ne ghidăm de fapt după criteriile lumii, în acest context, dacă suntem pe dinăuntru oameni lumeşti, ne şi numim viaţa fericită sau tristă în funcţie de conformitatea ei cu binele (de fapt plăcerile) lumii acesteia sau nu.
346  Fapta modelează firea şi o înduhovniceşte prin omorârea patimilor. Acesta este sensul făptuirii la părinţii asceţi.
347 Munca şi progresul nu sunt scop în sine, ci sunt bune şi îşi au rostul până când firea se curăţă de patimi. Dumnezeu nu 1-a făcut pe om să muncească, ci să rămână în comuniune cu El, iar munca îl ajută să treacă prin prima treaptă a urcuşului duhovnicesc. Scopul muncii, atât de apreciat azi, nu este acela de a agonisi pentru a putea satisface plăcerile şi egoismele omenirii şi a ne lipi mintea de lumea aceasta, ci tocmai pentru a o dezlipi de lume şi de poftele ei. Munca are sens atâta timp cât mintea este împătimită. Pe măsura curăţirii minţii şi a împuţinării nevoilor biologice se împuţinează şi necesitatea ei.
348 un mijloc de a ne apropia de integritatea firii pe care am pierdut-o prin păcat, integritate, şi care este ţinta vizată atât de viaţa monahală, cât şi de căsătorie.
349  Muncă dreaptă nu după criteriile noastre, ci după acelea ale lui Dumnezeu. Căci noi adesea zicem că tot ceea ce ne agonisim este din munca noastră; şi aşa şi este uneori. Dar tulburarea, egoismul, fanatismul pentru a avea cine ştie ce poziţie socială sau a ne împlini diferite pofte, rezultate din această „muncă dreaptă” arată că ea nu este în acord cu voia lui Dumnezeu. Roadă muncii drepte, dat fiind că ea este de la Dumnezeu, nu poate fi decât pacea, bucuria, netulburarea, nelegarea de lucrurile acestei lumi, creşterea dorinţei de fi din ce în ce mai mult cu Dumnezeu etc.
350 pe vremea sfântului ziua de muncă a creştinilor era intercalată între slujbele de dimineaţă şi cele de seară în Biserică, unde Sfanţul le ţinea cuvinte de învăţătură şi îi sfătuia să folosească seara pentru discuţii duhovniceşti în familie ori pentru plinirea milosteniei, iar o parte din noapte pentru rugăciunea în familie, împreună cu soţiile şi copiii, urmând ca a doua zi să fie prezenţi iarăşi la rugăciunile de dimineaţă. (A se vedea Sf. Ioan Gură de Aur -Catehezele baptismale, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2003.)
351 Faptul că acceptă hrănire din mesele destinate săracilor le întinează conştiinţa.