Mult şi tare se împotriveşte diavolul, din toate părţile năpustindu-se asupra mântuirii noastre. Trebuie, dar, să fim treji şi cu priveghere şi să înălţăm ziduri în toate părţile în faţa asaltului său. Căci dacă va prinde un prilej cât de mic318, o dată aflat, îşi va pregăti şi restul intrării şi îşi va introduce câte puţin [în cetatea noastră] întreaga sa putere. Dacă ne pasă într-adevăr de mântuirea noastră, nici în cele mici să nu-i îngăduim să aibă de a face cu noi, ca nu cumva să pregătim astfel, mai dinainte, cale pentru cele mari. Căci este cea din urmă nebunie ca diavolul să arate atâta sâr-guinţă spre a ne pierde sufletul, iar noi, pentru însăşi mân¬tuirea noastră, să nu facem nici măcar cât el. Iar acestea nu le spun numai de dragul de a le spune, ci fiindcă mă tem ca nu cumva, chiar şi acum, lupul acesta să şadă în mijlocul staulului şi noi să nu-1 vedem, iar din această pricină să fie răpită vreo oaie care paşte departe de turmă şi de auzirea [cuvântului], din pricina uşurătăţii [ei] şi a uneltirii rele [a diavolului]. Fiindcă dacă era vorba de răni trupeşti sau trupul ar fi primit vreo boală, nu era nici o problemă să cercetăm asemenea răniri. Dar fiindcă nevăzut e sufletul şi primeşte răni tot nevăzute, trebuie să avem multă trezvie, încât fiecare să se probeze pe sine. Că nimeni nu ştie cele ale omului cum le ştie duhul omului ce se află în el. Cuvântul este spus pentru toţi şi leacul este de obşte pentru toţi cei ce au trebuinţă. Dar fiecare din cei ce aud să ia ceea ce este potrivit pentru boala lui. Eu nu-i ştiu pe cei bolnavi. Nu-i ştiu nici pe cei sănătoşi.
De aceea voi face cuvântul cât mai cuprinzător, ca el să fie potrivit pentru toate patimile, acum osândind lăcomia, aici lăcomia, şi iarăşi aprinzându-mă împotriva desfrâului, apoi voi împleti laudă şi îndemn pentru milos¬tenie, iar după aceea pentru fiecare din celelalte fapte bune. Căci mă tem ca nu cumva, zăbovind numai asupra unei singure patimi, să uit să tămăduiesc şi pe cealaltă, iar voi să vă chinuiţi şi să suferiţi [din pricina aceasta]. Dacă ar fi fost aici numai unul singur împreună cu mine, nu aş fi socotit că este atât de trebuincios să fie cuvântarea atât de felurită, însă, fiindcă în atâta mulţime, în chip firesc, multe sunt şi patimile, nu este nimic ieşit din comun ca mult felurită să fie şi învăţătura. Şi fiindcă cuvântul este pentru toţi, fiecare va afla din el [leac] pentru nevoia sa. Pentru aceea şi Scriptura este mult felurită, vorbindu-ne despre mii de lucruri, tocmai pentru că vorbeşte tuturor oamenilor, în atâta mulţime sunt toate patimile care siluiesc sufletul, chiar dacă nu sunt toate deodată în toţi. Aşadar, curăţindu-ne de ele, în această stare să ascultăm dumnezeieştile cuvinte319. Şi să auzim şi azi ceele citite, cu mintea încordată şi adunată.
Ce spune azi? „Acest început al minunilor 1-a făcut Iisus în Cana Galileii”. Am spus şi alaltăieri că unii zic că nu acesta este începutul minunilor. Dar de ce este în Cana Galileii? Pentru că zice că acest început 1-a făcut în Cana. Mai mult şi mai amănunţit nu mai spun despre acestea. Ci numai atât, că abia după botez a început să facă semne şi că înainte de botez nu a făcut nici o minune. Iar acestea le-am lămurit zilele trecute, însă fie că acesta, fie că altul este cel dintâi semn din cele făcute după botez, nu mi se pare că este foarte de trebuinţă să ne batem prea mult capul320.
„Şi a arătat slava Lui.” Cum şi în ce fel? Că nu mulţi au fost cei care au luat aminte la ceea ce s-a întâmplat, ci numai slujitorii, mirele şi nunul. Aşadar, cum Şi-a arătat slava? în acea clipă numai în parte. Şi chiar dacă atunci nu, însă mai pe urmă toţi urmau să audă de minune. Că până azi este lăudată şi nu a fost uitată. Iar că în acea zi nu toţi au ştiut de ea, vom arăta din cele ce urmează. Zi¬când: „Şi-a arătat slava”, a adăugat: „Şi au crezut într-însul ucenicii Lui”, care şi mai înainte de aceasta au fost uimiţi de El. Vezi că atunci era cel mai necesar să facă minuni, când erau de faţă persoane cu bună dispoziţie a voinţei şi care luau aminte cu cuget limpede la cele ce se petreceau?321 Căci aceştia erau mai dispuşi şi să creadă cu mai multă uşurinţă şi să ia aminte cu amănunţime la cele ce se făceau. Şi cum s-ar fi făcut cunoscut dacă n-ar fi săvârşit minuni? Că sufletele celor care ascultau aveau şi învăţătură destulă, ştiau şi profeţiile şi minunile [ce s-au făcut cu israeliţii], încât sufletul, fiind mai dinainte obişnuit cu acestea, să poată să ia aminte cu o dispoziţie [potrivită] la cele ce se săvârşeau322. De aceea, de multe ori, în alte locuri, zic evangheliştii că nu făcea nici un semn, tocmai din pricina cerbiciei oamenilor ce locuiau acolo. „Şi după acestea S-au coborât în Capernaum El şi Mama Lui şi fraţii şi ucenicii Lui. Şi au rămas acolo nu multe zile”. Pentru ce a stat împreună cu Mama Sa în Capernaum? Că nici vreo minune nu a făcut acolo, nici cei ce locuiau în acel oraş nu îl ţineau de bine, ba, mai mult, erau oameni foarte decăzuţi. Iar aceasta a arătat Hristos când a zis: „Şi tu, Capernaume, cel ce până la cer ai fost înălţat, până la iad vei fi coborât” (Le 10, 15). Pentru ce, dar, a fost acolo? Mie îmi pare că, deoarece urma să purceadă către Ierusalim puţin mai târziu, pentru aceea a plecat atunci în Capernaum, ca să nu-i tragă după Sine, în orice loc [S-ar fi dus], pe fraţii şi pe Mama Sa. Mergând deci acolo şi rămânând puţin, nu a făcut-o decât pentru a-Şi cinsti Mama, ca, mai pe urmă, despărţindu-Se de ea, să Se apuce iar de minuni. Fiindcă de aceea zice că „nu după multe zile S-a suit la Ierusalim”.
318 înseamnă că lupta şi trezvia noastră nu se referă neapărat la patimi, ci la prilejurile lor. Spre exemplu, dacă a privi anumite tipuri de reclamă îmi suscită patimi lăuntrice, soluţia, cel puţin la început, nu este cochetarea şi filosofarea cu ele (cu pricinile patimilor), ci refuzul lor hotărât. Dacă ne-a prins patima, sigur vom fi robiţi şi nici nu mai poate fi vorba de luptă, şi asta pentru că puţini sunt aceia care să fie la măsura avvei Pimen, căruia Dumnezeu i-a poruncit să lase gândurile să intre în el şi apoi să se lupte în sine cu ele.
319 Folosul citirii Scripturii nu este deplin dacă nu ne luptăm să scoatem patimile din noi. Afirmaţia Sfântului nu are sensul că doar cei curăţiţi de patimi să citească Scripturile, ci, ca fiecare, pe măsura despătimirii sale, să poată avea acces la nivele din ce în ce mai adânci şi mai lipsite de echivoc ori dublă interpretare ale Bibliei. Cele două activităţi, de fapt, se determină reciproc: citirea Scripturii cu atenţia potrivită măsurii noastre şi cu conştiinţa smereniei şi a nedesăvârşirii proprii ne ajută să mai înaintăm puţin pe calea despătimirii; iar această înaintare în despătimire ne va da o înţelegere mai adâncă a Scripturii.
320 în una din omiliile despre Aquila şi Priscilla, Sfântul Ioan zice că nu trebuie să trecem nici măcar peste cele mai neînsemnate cuvinte din Scriptură. Iar aici, din contră, că nu e important un anumit amănunt. Această capacitate de a discerne care sunt cuvintele potrivite în fiecare situaţie şi în ce măsură aduce rod duhovnicesc o dezbatere ştiinţifică asupra Bibliei o au numai oamenii duhovniceşti, care percep scopul pentru care Duhul Sfânt a spus fiecare cuvânt în Scriptură. Mai mult, nu este de folos în orice context şi pentru oricine cercetarea Scripturii în toate adâncimile ei, mai ales când pentru cei de faţă alte aspecte sunt mult mai importante pentru creşterea lor duhovnicească.
321 Minunea are sens deplin doar dacă adresanţii sunt pregătiţi, având voinţa şi atenţia încordate şi dispuse la a face cele sugerate de acea minune. Doar în acest caz o minune poate să schimbe lăuntrul omului.
322 Evreii erau deja pregătiţi prin lege şi prooroci să-L primească pe Hristos. Dacă nu o făceau, aceasta ţinea de reaua dispoziţie a voinţei lor.